***

 

FRANÇOISE SAGAN – CRED CĂ DRAGOSTEA ESTE CA O BOALĂ, O INTOXICARE…

„Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ”Aimez-vous Brahms?”

Françoise Quoirez s-a născut în 21 iunie 1935, la Cajarc, Franta. La vârsta de optsprezece ani, ea a uimit lumea, scriind un scurt roman, “Bonjour Tristesse”, despre un adolescent care încearcă să-l împiedice pe tatălui lui să se recăsătorească.  Romanul a fost publicat inițial în Franța în 1954. Autoarea și-a semnat romanul cu numele Françoise Sagan, pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Deși a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului trecut, “Bonjour Tristesse” s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi. În anul următor, traducerea în limba engleză a atins numărul 1 în lista bestseller-urilor din New York Times.

Scrisul sofisticat și neconformismul ei, viața tumultoasă și riscantă, au șocat publicul francez și au făcut-o faimoasă.

Tot ea a dăruit cititorilor romanul ”Aimez-Vous Brahms?” și cinefililor povestea de iubire “Goodbye Again?” jucată de Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand.

După două mariaje eșuate, opinia despre romantism a autoarei ar putea fi numită sumbră. Într-un interviu dat în anul 1980, ea a mărturisit: „Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ei ”Aimez-Vous Brahms?” (”Vă place Brahms?”)

Adaptarea romanului, realizată de Anatole Litvak în 1960, este o melodramă concentrată pe un triunghi amoros neobișnuit. Filmul a fost premiat în 1961 la Vă place Brahms?, unde tânărul Anthony Perkins a câștigat Premiul pentru cel mai bun actor, imediat după ce a jucat în thriller-ul american ”Psycho” regizat de Hitchcock.

Coloana sonoră a fost realizată de Georges Auric după arii din Simfoniile nr. 1 și nr. 3 ale lui Johannes Brahms.

Romanul ”Aimez-vous Brahms?”, scris în 1959 de Françoise Sagan este o metaforă a iubirii imposibile.

Patruzeci de ani să fie vârsta femeii împlinite? Este întrebarea pe care o pune autoarea atunci când scrie povestea lui Paule, decoratoare de interior, o doamnă cu gusturi rafinate, delicată, seducătoare chiar dacă chipul ei își pierduse prospețimea. Cu un aer resemnat, Paule rămâne răbdătoare alături de Roger, bărbatul care o înșeală frecvent, după 6 ani de relație, deși susține că încă o iubește. Mereu în așteptarea întâlnirilor lor, ea trăiește dureros singurătatea celei care nu mai e pe primul loc în inima bărbatului iubit.

”Se pierdea, își pierdea propria urmă, nu avea să se mai regăsească vreodată. ”Vă place Brahms?” S-a oprit pentru o clipă în fața ferestrei deschise și a lăsat soarele să-i inunde privirea și a rămas uluită. Și, îndărătul acestei scurte întrebări – ”Vă place Brahms?” – , i s-a părut deodată că descoperă o imensă uitare: tot ce uitase, toate întrebările pe care se ferise voit să și le pună. (…) L-a sunat pe Philip. Încă nu știa ce să-i spună. Probabil: ”Nu știu dacă îmi place Brahms, nu cred”. (…)

E momentul de vulnerabilitate în care îl întâlnește pe tânărul de 25 de ani, Philip, fiul unei cliente bogate, care se îndrăgostește cu pasiune de ea. Nevoia ei de afecțiune pare că-și găsește rezolvarea, iubirea răspunde iubirii, așa cum de mulți ani nu i se mai întâmplase.

Autoarea evocă acest triunghi amoros din punctul de vedere al fiecărui personaj, acordând cea mai mare atenție trăirilor intense ale lui Paule, îndoielilor și renunțărilor ei, dorințelor și neîmplinirilor ei. Francoise Sagan analizează cu tandrețe reacțiile acestei femei care un timp rezistă la avansurile tânărului însă, atunci când Roger începe o nouă relație cu tânăra „Maisie”, cedează și se lasă iubită cu pasiune de el, ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.

Blamați, dezaprobați, marginalizați de prietenii și partenerii de afaceri pentru îndrăzneala de a-și trăi povestea de iubire în ciuda diferenței de vârstă, Paule și Philip descoperă cât de fragilă este legătura lor. Nu e nevoie decât de un gest din partea lui Roger, și Paule revine în vechea lor relație preferând căsătoria cu bărbatul matur dar infidel lipsei de perspectivă pe care o întrevede gândindu-se la Philip. Gestul ei este amendat de tânărul îndrăgostit care o acuză că a lăsat iubirea să treacă, că și-a neglijat nevoia de fericire și că a ales să se resemneze. ”Ar trebui să fiți condamnată la moarte, veți fi condamnată la singurătate”.

Iubirea e analizată în complexitatea ei, iar accentul cade mai ales pe acele argumente ale inimii pe care rațiunea le ignoră. Personajele trăiesc spaima de abandon, de pierdere, de uitare, purtând amprenta unei tristeți nevindecabile.

Romanul pune în oglindă două iubiri, amândouă incapabile să aducă fericirea partenerilor prinși în vârtejul sentimentelor. Daca una este superficială, însă ”în linie cu regulile morale și estetice”, cealaltă este lipsită de maturitate, instabilă. În acest triunghi amoros în care nimeni nu se împlinește afectiv, personajele se caută, se confruntă dar niciodată nu se găsesc cu adevărat.

În Autobiografia ei scrisă în colaborare cu Alan Burgess, Ma Vie (My Story), apărută la Paris, în 1980, Ingrid Bergman, interpreta rolului Paule, scria despre unul dintre reproșurile aduse de critici filmului ”Vă place Brahms?”:

”În rolul unei femei mature împărțită între un amant infidel (Yves Montand) și un băiat instabil și însetat de amor (Tony Perkins), Bergman este la fel de frumoasă ca niciodată — și în mod paradoxal, acesta este marele defect al filmului. La 46 de ani, ea este încă prea strălucitoare, prea dinamică, prea echilibrată pentru a fi convingătoare în rolul unei femei îmbătrânite.”

Presa și publicul American nu au primit favorabil filmul și Bergman vorbește despre atitudinea lor neprietenoasă în aceeași autobiografie:

„Îmi amintesc că mergeam la San Francisco. […] Nu trecusem încă de vamă când ziariștii care mă așteptau au atacat: « De ce ați făcut acest film oribil? »

Eu am întrebat: « Care film oribil?

— Vă place Brahms?, desigur! »

Eu am explicat: « Este adaptarea unui roman de Françoise Sagan, și la Paris are un mare succes.

— Dar, acesta e un film teribil, groaznic.

— De ce este groaznic?

— Vă împărțiți viața cu un om cu care nu sunteți căsătorită și v-ați luat un amant suficient de tânăr pentru a vă fi copil. Ce rușine! Și apoi, vă întoarceți la tipul cu care locuiați, care v-a înșelat în toți acești ani și care este gata să-și reînceapă aventurile. Dar ce este acest gen de film? »

Iată cum au reacționat ziariștii din San Francisco cunoscuți pentru cinismul și duritatea lor! De fapt, ele reflectă opinia americană, iar în Statele Unite ale Americii filmul nu a avut nici un succes.”

***

 

21 iunie 1633 - Omul de ştiinţă italian Galileo Galilei a fost găsit vinovat de către Inchiziţie de „bănuită erezie“ pentru apărarea opiniei heliocentrice copernicane, în care se crede că Pământul şi alte planete orbitează în jurul Soarelui. Desi a fost fortat sa-si renege public opinia privitoare la heliocentrism, pedepsei sale i s-a adaugat si o perioada nelimitata de arest la domiciliu.

Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

- Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.

- S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.

- Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă  ,,Și totuși, se mișcă!,, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea sa. După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit.

Când era în arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.

***

 

Doamne, unde merge lumea asta?! Un bărbat care să vină la un eveniment oficial fără șosete?!

***

 

Două pupeze într-un tei

Trecute de floarea vârstei

Plictisite și țâfnoase

Dar la limbă veninoase

Se apucară de vorbit

Cum că vulpea a slăbit

De când și-a făcut iubit

Chiar pe ursul păcălit

Pupăza cea mai moțată

Își aduse aminte îndată

Că veverița minionă

A intrat la cioară bonă

A spălat și a scrobit

Până puii s-au albit

Că și capra cu trei iezi

Într-o zi pe la amiezi

A plecat și-a dus plocoane

Ca să-și pună silicoane

Și că ar vrea bunăoară 

Să intre ca secretară

Lupul i-ar fi fost amant

Dar capra la înșelat

D-aia pe iezi i-a mâncat

N-a uitat pe coțofană

Că și-a luat haină de blană

Și că bani n-ar fi avut

Decât dintr-un Revolut

Transferați de-un papagal

Care are cașcaval 

Pupăza cu creasta mică

O bârfește pe furnică

Că ea n-ar duce în spate

Nici un fel de greutate

Că amant l-are pe greier

Doar muzică are în creier

Cântă în Berăria H

La cimpoi și fluieraș

Cârtița este tenace

Nu e oarbă ,se preface

A făcut totul cu cap

Să ia pensie de handicap

Barza este slăbănoagă 

N-are nici un pic de vlagă

Are tenul cam livid

Că și-a pus în cioc acid

Și vorbind ele în șoapte

Și-au dat seama că e noapte

Morala?

                Că aici am vrut să ajung

                Calul moare de drum lung

                Prostul chiar și când murea

                Purta grija altuia

      ✍️~Mariana Luca-Croitorescu~

***

 

Napoleon Bonaparte și-a clasificat soldații în 4 tipuri de oameni:

1. Cei deștepți cu inițiativă;

2. Deșteptul fără inițiativă;

3. Ignoranții fără inițiativă și

4. Ignoranții cu inițiativă.

Napoleon a dat comandanților funcții de generali și strategi celor inteligenți cu inițiativă...

Napoleon a atribuit funcții oficiale inteligenților fără inițiativă, cărora le-au primit ordine superioare pentru a le îndeplini cu sârguință.

Napoleon i-a pus pe ignoranți fără inițiativă, ca să fie „carne de tun”.

Oameni ignoranți cu inițiativă, Napoleon nu i-a vrut lângă armatele sale..

Un ignorant cu inițiativă face ce nu trebuie, spune ce nu trebuie, se încurcă cu cine nu trebuie, strică tot ce atinge, și apoi spune că nu a vorbit serios.

***

 Dumnezeu a creat magarul si a zis:

 - Tu esti un magar. 

Va trebui sa cari intr-una greutati pe spatele tau de dimineata pana seara. 

Vei manca iarba si nu vei fi prea destept. 

Si vei trai 50 de ani. 

Raspunse magarul:

 - Sa traiesc asa 50 de ani e mult prea mult Doamne! 

Nu ma lasa sa traiesc mai mult de 30 de ani! 

Si a fost asa. 

Apoi Domnul a facut cainele si a zis: 

- Tu esti un caine! Tu vei veghea bunurile oamenilor si vei fi prietenul lor cel mai bun. 

Vei manca resturile de la masa oamenilor si vei trai 25 de ani.

 Cainele zise: 

- Asa o viata 25 de ani e prea mult Doamne! 

Nu-mi da mai mult de 10 ani. 

Si a fost asa.

 Dupa care Dumnezeu a creat maimuta si i-a zis:

 - Tu esti o maimuta! 

Vei sari din pom in pom si te vei purta ca un idiot. 

Vei fi hazlie si vei trai 20 de ani.

 Maimuta zise:

 - Doamne! 20 de ani ca un clown e prea mult. 

Te rog nu-mi da mai mult de 10 ani. 

Si a fost asa.

 La urma Dumnezeu a creat omul si i-a zis:

- Tu esti un om, singura faptura cu ratiune de pe pamant. 

Iti vei folosi inteligenta sa imblanzesti animale si sa cultivi plante. 

Tu vei stapani pamantul si vei trai 20 de ani. 

Omul a zis: 

- Doamne, 20 de ani imi sunt prea putini! 

Da-mi Doamne cei 20 de ani care i-a refuzat magarul, cei 15 ai cainelui si cei 10 ai maimutei. 

Si asa a facut Dumnezeu ca omul traieste 20 de ani ca om, dupa care se casatoreste si 20 de ani traieste ca magar muncind lucruri grele de dimineata pana seara. 

Apoi va avea copii si va trai 15 ani ca un caine pazind casa si mancand resturile de la familia sa. 

Apoi, la varste inaintate, isi traieste ultimii 10 ani ca maimuta, se va purta ca un idiot si isi va distra nepotii.

***

 

Elena Cuza, prima doamnă a României și simbolul județului Vaslui, fiica postelnicului Iordache Rosetti si a sotiei sale Catinca, s-a nascut pe 17 iunie 1825, la Iasi...

În spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie, iar sprijinul necondiționat pe care l-a avut creatorul României moderne, Alexandru Ioan Cuza, a fost soția sa, prima Doamnă a României, Elena Cuza. Pe numele ei de fată Elena Rosetti-Solescu, aceasta este, fără îndoială, cea mai reprezentativă personalitate a județului Vaslui. Chiar dacă era o fire introvertită, conservatoare, iar cei din jur nu o considerau o femeie atrăgătoare, a fost iubită de popor pentru acțiunile caritabile întreprinse și s-a bucurat, în timpul vieții, de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiați ai soțului ei, a lui Carol I, Ferdinand și a reginei Maria. Din păcate, deși iubită de toată lumea, nu a reușit să obțină și dragostea celui de la care a așteptat cel mai mult atenție, soțul său. În ciuda tuturor infidelităților acestuia, care erau de notorietate, în ciuda abandonului și a lipsei de respect, i-a rămas aproape, dând dovadă de un devotament ieșit din comun, cum rar îți este dat să vezi. Pentru că nu i-a putut oferi urmași, i-a înfiat pe cei doi copii pe care soțul ei i-a avut cu rivala sa, de fapt femeia pe care a iubit-o acesta, Maria Obrenovici. Elena Cuza a fost un model de înțelegere, demnitate și devotament, iar numele ei are un loc de cinste în istoria României.

 Si-a petrecut copilăria la moșia părinților de la Solești, Vaslui. Educația Elenei Rosetti a început la Solești, sub îndrumarea mamei sale, și a continuat la Miclăușeni, în reședința bunicului Dumitrache Sturdza, unde acesta avea o bogată colecție de manuscrise și documente vechi. De la vârsta de 7 ani este dusă la Scheia, la colegiul particular al fratelui Catincăi, Constantin Sturdza și al soției acestuia, Agripina. Mama Elenei ținea mult ca aceasta să cunoască bine limbile străine, germana și franceza. La 15 ani a fost introdusă în înalta societate și s-a mutat la Iași. Aici l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza. L-a întâlnit pentru prima dată în 1844 și se spune că s-ar fi îndrăgostit pe loc de tânărul arătos. Deși aveau firi complet diferite, cei doi au decis să se căsătorească. Elena era introvertită, stângace, restrasă și timidă. De asemenea, era foarte mică și subțire, nu era o femeie foarte atrăgătoare. Cuza era un bărbat galant, cuceritor și impulsiv, care avea deja o faimă de afemeiat. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mama sa înaintea celor față de soț. Aceștia s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați. După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit că poate acționa în momente de criză. Pusă în fața unei situații periculoase – “revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”, ce amenința siguranța soțului ei – această tânără femeie timidă și lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Infidelitățile lui Alexandru Ioan Cuza și abnegația Elenei Cuza

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galați (1852) au apărut primele neînțelegeri în căsnicia lor. Farmecul și veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălățeană și cea ieșeană, față de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelități au devenit subiect de bârfe. În acea societate dominată de bărbați, infidelitatea, în special cea a soțului, era acceptată ca un lucru comun. De regulă, ea nu ducea la divorț și nici nu marca o carieră politică, cu condiția să fie făcută cu un dram de tact și cu discreție pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauții nu au fost luate și ea a suferit o umilință personală. Sănătatea i-a fost afectată și Cuza i-a sugerat să plece la Paris, în primul rând pentru că își dorea să fie liber. La insistențele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în țară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Solești decât cu soțul ei la Galați. Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți. Elena Cuza s-a adaptat greu noii situații, însă cu susținerea mamei sale a făcut față rezonabil noilor îndatoriri.

A crescut fiii amantei Maria Obrenovici

Rivala care i-a făcut viața nefericită a fost Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici și mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Cu 10 ani mai tânără decât Elena, calculată, aceasta l-a sedus pe Alexandru Ioan Cuza, iar Elena a preferat să-și găsească liniștea interioară într-un nou exil la Paris. Elena Cuza a revenit în țară la îndemnurile lui Vasile Alecsandri, în primăvara lui 1862. La Paris a acordat o mai mare atenție aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă și a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens și era mult mai bine informată asupra problemelor politice și sociale ale timpului. La prima recepție dată la palatul din București, prin purtarea sa, prin modul simplu și prietenos prin care știa să câștige sufletele, principesa domnitoare îl impresionă chiar și pe soțul său văzând-o atât de stăpână pe mișcări și vorbe, căci el o știa timidă și stângace. Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul așteptărilor și al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a țării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri și spectacole de teatru, alături de soțul ei, primea personaje importante în audiențe particulare. În anul 1864 domnitorul l-a adus la palat pe fiul său Alexandru, copilul făcut cu Maria Obrenovici, și l-a prezentat soției sale ca pe un orfan salvat de la înec (în acel an fuseseră inundații în Dâmbovița, n.r.), pe care urma să îl țină până la găsirea părinților. Această minciună o revoltă pe Elena, căci ea știa despre cine era vorba și l-a înștiințat pe domnitor că preferă despărțirea, sătulă fiind de glumele făcute pe seama toleranței ei. Văzând însă recunoștința și admirația țăranilor din Ruginoasa față de ceea ce înfăptuise Cuza, aceasta consimți în cele din urmă să îl înfieze. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. Elena nu putea avea copii, prin urmare, trecând peste resentimente, nu doar că i-a înfiat pe cei doi băieți ai domnitorului, dar i-a iubit și i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei.

Exilul și dragostea eternă a primei Doamne a României

EXEMPLU DE URMAT…O altă lovitură primită de Elena Cuza din partea soțului a fost imediat după lovitura de stat din 1866, pusă la cale de “monstruoasa coaliție”. În acea noapte, Elena a încercat să ajungă la soțul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Cu ajutorul consulului francez Tillos a reușit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit țara doar cu amanta, fără să o mai aștepte pe soție. Elena a aflat la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena, căci domnitorul o prezentase grănicerilor drept soție pe Maria Obrenovici. Întreaga familie i-a cerut să divorțeze. Deși familia i-a cerut insistent acest lucru, ea nu a cedat și a decis să plece împreună cu cei doi copii la el. Chemarea datoriei a fost mai puternică. Soțul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, și-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o altă vilă lângă Florența, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scăpa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieții lui, și ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873. I-a purtat lui Cuza aceeași dragoste și după moarte. La aniversarea unei jumătăți de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colțurile țării, cărora le-a mulțumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. Aceasta a murit la vârsta de 84 de ani, la 3 aprilie 1909, în urma unei gripe care s-a transformat în pneumonie și, conform dorințelor sale, a fost înhumată alături de mama sa, la moșia de la Solești, fără funeralii naționale.