duminică, 25 februarie 2024

Spring SuperBlog 2024

 Cu ceva timp în urmă, sunt ceva ani de atunci, descoperisem competiția SuperBlog. Cum scriam deja pe un blog, între timp șters din motive de schimbare de cont, m-am băgat și eu în aventura scrisului sub presiune.

Au trecut anii și de la o singură sesiune de blogging pe an s-a ajuns la două: cea de primăvară și cea de final de an. Am concurat în mod constant, fără pretenții la premii, deși nu mi-a fost deloc ușor la început. 

Acum o nouă competiție de acest gen bate la ușă. Și iar mă mănâncă degetele să încep iarăși scrisul. Știu... Îmi va fi greu, căci de câțiva ani sunt într-o criză de timp de nedescris și greu de suportat. Și totuși o fac pentru mine: e o variantă de socializare creativă și un antrenament în ceea ce privește scrisul pe o temă dată.

Așa că să dăm din nou start bloggingului... 

vineri, 23 februarie 2024

***

 

"În prima săptămână de școală, noi, elevii clasei 1-B, am fost anunțați că un fotograf ne va vizita.

Îmi aduc aminte că ne-a făcut tuturor două poze, una dintre ele cu mâna sus.


- Acum ridică și două degete și privește la catedră, mi-a spus fotograful.

Curios din fire, l-am întrebat de ce trebuie să țin mâna așa.

- Ca să nu îți faci de rușine părinții!


 Am aflat apoi că elevul care ridică mâna e cel care știe. Și în felul acesta m-am apucat să învăț... ca să nu îmi fac de rușine părinții.


Timpul a trecut, am ajuns la liceu și, motivul pentru care învățam, era același... să nu îi fac de rușine. 

Totul a fost schimbat de un profesor care, privind atent la noi, elevii clasei a 9-a, ne-a spus:

- Dacă nu învățați, vor râde toți de voi! Chiar vreți să trăiți cu rușinea asta?

Deci nu despre părinți este vorba, mi-am zis atunci, apucându-mă să învăț ca să nu mă fac de rușine.


Urmărit de această “rușine” am ajuns și la facultate, unde materiile erau mult mai diversificate.

Undeva prin anul II, la ora de matematică, după ce a scris un exercițiu pe tablă, profesorul ne lasă un timp de gândire pentru rezolvare.

Ridic mâna.

- Domnule profesor, am și eu o întrebare. Mai sunt doi ani și terminăm facultatea. Unde și când o să aplicăm noi tot ce ne învățați dumneavoastră? Mai precis, la ce ne ajută să știm toate lucrurile acestea?

A zâmbit ușor ironic, s-a ridicat de la catedră și a mers către o floare care era pe pervazul geamului.

- Exercițiile acestea nu o să le mai faceți niciodată în meseria pe care o veți avea, dar acum ele vă hrănesc creierul. Vedeți voi floarea aceasta? De ce are ea nevoie ca să crească? De apă și de lumină. Așa este și creierul omului... ca să se dezvolte, are nevoie de cunoștințe, de informații din toate domeniile. Sfatul meu este ca tot timpul să aveți grijă să dați creierului ceea ce are nevoie pentru a se dezvolta... exact cum aveți grijă să udați această floare mereu și nu o singură dată!


În acel moment, mi-a fost rușine pentru că eu știam că trebuie să învăț de “rușine”.


Cred că aceasta ar trebui să fie prima lecție pe care trebuie să o afle elevii în prima zi de școală:


- Sunteți aici, la școală, ca să vă HRĂNIȚI MINTEA și nu ca să nu vă faceți de rușine în fața familiei, a prietenilor, a lumii!"


de Eduard Ionescu

joi, 22 februarie 2024

***

 Clătita perfectă are nevoie de odihnă😴

Cine spune că nu-i plac clătitele, minte! Sau nu a mâncat clătite cu adevărat reușite. Și aici nu mă refer la clătitele de fițe fierte în zahăr și coniac (Crepes suzette cum le spun francezii), ci la clătitele noastre tradiționale cu gem, dulceață sau brânză și stafide😍

Tot secretul unor clătite fine și gustoase stă în aluat. Altfel spus cât de mult a stat aluatul la odihnit face diferența😂 Nu este magie, ci chimie: amidonul și implicit glutenul din făină are nevoie de timp să se umfle și să absoarbă lichidul din lapte, ca să obținem o textură omogenă și cremoasă. Dacă avem puțintică răbdare/așteptare, o să obținem o clătită moale și fragedă, nu una elastică și cauciucată!


Cat timp lăsăm aluatul la odihnit?

Depinde de ingredientele pe care le folosim:

-pentru făina albă de grâu timpul de așteptare este de 30 min- o oră

-pentru făina integrală odihnă 2 ore

-pentru aluatul de clătite făcut cu bere, timp de repaus 3 ore

Important: aluatul se lasă la odihnit la temperatura camerei, nu la frigider!

Cum procedăm dacă nu avem răbdare și nici chef de așteptare? Faceți aluatul cu lapte călduț, căldura accelerează hidratarea amidonului iar timpul de așteptare se reduce la jumătate. Ca să evitați riscul de cocoloașe folosiți mixerul, aluatul se omogenizează rapid și va fi mai fraged. Cat despre prăjit, țineți cont că tigaia trebuie să fie bine încinsă înainte de a pune ulei, în felul ăsta clătitele nu se lipesc!

Acum, că știți cum să faceți clătitele perfecte, nu va rămâne decât să le umpleți cu ce  vă place😋

miercuri, 21 februarie 2024

***

 E doar o iluzie. 


Suntem în anul 2024,


Am ajuns sa ne mințim și să expunem ceva ce nu există căci am devenit atât de slabi încât nu mai suntem capabil de a digera adevărul. 

Nu mai exista bine sau rău greșit sau corect etic și moral, pentru ca totul este relativ și bazat pe un argument subiectiv ,, asta e părerea mea” deși într-o totală contradicție  ești obligat să te supui și să accepți realitatea și ideile altora căci daca  totuși  încerci cumva să îți expui reala opinie sau realitate vei fi încolțit și atacat. Dar oare ce mai e real?! 


Alegem să fim ignoranți în timp ce  privim cum totul se destramă și găsim doar vinovați. 

 Ne plângem de rezultate dar evităm să ne asumăm vreo responsabilitate. 

Desi suntem conștienți de faptul ca noi am fost cauza și restul e doar un efect, alegem totuși să negăm  sau să credem ca e doar un curs natural ce inevitabil va ajunge la colaps, într-un final. 

Suntem slabi și ne este  frică să spunem ceva. Ne este frică să fim vulnerabili dar mai ales să fim autentici și reali, si totuși cat de paradoxal faptul ca nu ne este jenă să ne ridiculizăm și să ne expunem 

corpurile pentru validare atenție sau bani. 

Cat de bizar, ca desi nu  mai 

știm cum să ne identificăm, totuși credem ca evoluăm. 

Nu știm cum s-a ajuns aici,  dar acceptăm totul sau găsim vinovați. 

Deși interacțiunea fizică nu prea mai există, ne ascundem în spatele unui ecran și arătăm ceva ce nu persistă, niște filtre, doar ficțiune și minciună. 

Ceva ce cândva era uman, acum  pare să fie ceva așa artificial, fără emoții sau conștiință. 

Desi nu ne place ceea ce vedem și ce trăim, nu facem nimic decât să ne supunem și să înghițim tot ce ni se dă pe tavă, fără a pune întrebări si fără a ne impune. 

Rolurile s-au inversat atât de mult și chiar credem ca bărbații pot fi femei și femeile bărbați, iar genul nu ne mai diferențiază, curând nu mai putem fi nici identificați.

Suntem într-o competiție continuă, ne comparăm cu ceilalți și ne jucăm cu sentimentele celor vulnerabili și îi manipulăm,  căci doar asa pare ca mai putem deține  și noi puțin control și ca dominam. 

Doar unii dintre noi vedem ce se întâmplă și uneori pare ca ne uitam la un film sau mai bine zis un teatru de marionete. 

Eu refuz sa cred ca asta chiar e lumea in care trăim sau ca e real, vreau sa cred ca vad eu totul distorsionat uneori, și e doar un fel de distragere temporara și mă agăț de iluzia aceasta și la fel ca mine probabil, mai sunt și alții. 

Și ce expun aici, nu e decât un moment de confuzie sau o mică amprentă din ce cred ca am văzut, sau poate e doar o proiecție?! 


Sper ca voi, sa nu vedeți ca mine chiar și pentru un moment, desi uneori mă gândesc ca daca totusi, e real ce se întâmplă astăzi, se va perpetua și în alte  generații dar oricum, nu am putea face nimic pentru ca suntem o minoritate. 


Asa ca aleg și eu acelas lucru, sa întorc privirea doar către mine, căci știi și tu destul de bine, cine suntem noi să schimbăm ceva?! Iau și eu  totul așa  cum este, de fapt,  aleg să mă bucur de faptul ca diversitatea este chiar foarte benefică, de altfel ar fi totul atât de plictisitor. 

E doar o proiecție așa ca voi întoarce reflectorul.


P.S. câte contradic ții pot fi în mintea unui om.

***

 

Lucrezi 12 ore: N-are viață.

Lucrezi 9 ore: N-o să facă nimic în viață.

Lucrezi 6 ore: Ce viață bună are.

Nu lucrezi: E lepră.

Stai cu ai tăi în casă: N-a realizat nimic in viață.

Ai două job'uri: Are o situație proastă.

Ești antreprenor: N-are nici un viitor asigurat. 

Ești angajat: Muncește să facă "burta" mare altora.

Stai cu chirie: Aruncă banii pe geam, putea să plătească pt casa lui.

Ai casa ta: De ce o arunca banii pe geam, a dat prea multi bani odata.

Iți cumperi o mașină: De banii ăia dădea avans la casă.

Nu ai mașină:Cum, nu ai o mașină???

Călătorești: Pleacă peste tot, cheltuie bani aiurea.

Nu călătorești: Nu își trăiește viața, doarme-n ghete.

Nu ieși în oraș: E depresiv.

Ieși în oras: Nu e fericit, vrea sa mențină aparențele că-și face viața.

Postezi o poză: Îi  place să se laude.

Nu postezi nimic: Nu face nimic, d-aia nu postează, viața lui e neinteresantă.

Singur/ă: Neinteresant/ă.

Intr-o relație: Mda, să vedem cât îl/o ține.

Gras: Nu e bine, o să aibă/are multe probleme de sănătate.

Slab: Nu e bine, o să aibă/are multe probleme de sănătate 

Arăți bine: Face foamea aiurea, nu e sănătos pentru corpu' lui/Ia asteroizi d-aia, nu e sănătos pt corpul lui.

Ești educat, vorbești frumos: E prea fals. 


Lista poate fi mai lungă, dar ai înțeles ideea... INDIFERENT ce ai făcut/ce faci in viața asta nu multumești pe nimeni 

ȘI NICI NU TREBUIE !!! 

CEL MAI IMPORTANT E SĂ TE MULȚUMEȘTI PE TINE ȘI SĂ FII TU ÎMPĂCAT CU TINE. NU AI NIMIC DE DOVEDIT NIMĂNUI, DECÂT ȚIE. 

Și probabil câtorva persoane care chiar te iubesc si tin la tine !!! 

🙏🏼😘😉

Femeia care urlă!!!

 FEMEIA CARE URLĂ!!!


"Femeia care sparge vasele din bucatarie nu e posedată,

Ci e neauzită.

Femeia care te sperie cu “crizele” ei 

nu e nebună,

E epuizată.

De cele mai multe ori, de viață.


Femeia care urlă azi o face, printre altele,

pentru că mama ei n-a urlat,

Sau străbunica ei,

Sau poate tot neamul ei.


Nu urlă că așa vrea, 

Ci că e la capătul puterii de a îndura.


E disperată de neputință.

De lipsa sprijinului,

De presiunea de a performa

După niște reguli care nu i se potrivesc,

La construirea cărora nu a participat, 

Și care storc în fiecare clipă viața din ea.


Femeia care urlă o face din disperare

Din atâta de-conectare,

Încât nu mai vede decât prin ochii orbi ai Furiei 

ce e gata să spintece.

Atât de însetată de dreptate 

încât nu mai vede al cui sânge curge.


Femeia care urlă azi nu-și urlă doar durerea proprie,

Ci a mamei care n-a îndrăznit,

a bunicii care n-a putut,

a străbunicii care n-a avut acest privilegiu 

pentru că era ocupată cu supraviețuirea

într-o lume privată de energie feminină.


*


Femeia care urlă azi o face pentru fiecare femeie 

căreia i s-a băgat pumnul în gură

Fizic sau cu diplomație,

Eventual cu un rânjet pervers pe față.


Căreia i s-au zburat dinții din gură pentru că a îndrăznit să spună NU

Care a fost dată cu capul de pereți nu doar de “patriarhat”,

Ci de patriarhul din tata

Și de multe ori din mama.


Femeia urlă azi pentru că abuzul acela chiar NU a fost ok.

Pentru că nu i-a spus nimeni asta, 

și a presupus că a fost vina ei.

Urlă pentru că nu a ținut-o nimeni de frunte să-și vomite nedreptatea,

Ci i-au spus doar să tacă, să uite, să meargă mai departe.


Urlă pentru că o DOARE,

În piept o doare, și în pântec,

Și în stomac acolo unde o lovește de fiecare dată când i se spune

Șșșșșh,

Lasă,

Lasă de la tine,

Lasă să treacă,

Lasă că va fi bine.


De fiecare dată când o altă femeie îi bagă pumnul în gură 

spunându-i că nu e nici prima nici ultima,

Că la un moment dat n-o să mai doară,

Că e și vina ei,

Că așa a dat Dumnezeu,

Că trebuie doar să vadă partea bună, 

Că oricum nu o va asculta nimeni, 

Că e prea neînsemnată să schimbe ceva,

Că așa a fost de când îi lumea,

Că nu se moare din atât,

Că e puternică și poate duce,

Că nu are ce să facă, așa că mai bine să tacă.


De fiecare dată când un bărbat îi bagă pumnul în gură

Privind-o de sus în jos

De preferință disprețuitor

Doar pentru că nu are flegmă și ….e.


Când face mișto de vulnerabilitatea ei 

pentru că simte că l-ar ucide un asemenea nivel de goliciune.

Când e dezgustat de sensibilitatea ei 

pentru că îi e imposibil să-și simtă și îndure propria sensibilitate.

Când o strivește sub papucul lui doar pentru că poate.

Pentru că neputința ei îi aduce aminte de propria neputință,

Și pentru că nu o poate gestiona,

Dă cu pumnul tare, să iasă sânge de undeva.

Să pedepsească pe cineva care nu poate riposta

Pentru toate neputințele lui.

Greșelile și trădările lui.


*

(respiră)


Femeia care urlă azi o face pentru că se urăște.

A ajuns să se deteste pentru că a cedat de atâtea ori

În fața ta, a lui, a ei, 

a patriarhului din tata, 

și de multe ori din mama.


Că a mai tăiat o bucățică din ea pentru a-și hrăni copiii

Și pentru a-și hrăni parinții

Și pentru a hrăni toate gurile flămânde 

care amenințau că o scuipă dacă nu le satisface.


Că și-a mai vândut o bucățică de suflet 

când a spus încă un Da ce de fapt era Nu,

Când a acceptat să se prostitueze la un job pe care îl detestă 

doar pentru a pune ceva pe masa copiiilor,

sau a avea cu ce etichete să impresioneze gura lumii.


Femeia care urlă azi se urăște pentru că s-a prostituat social

Și-a vândut nu doar trupul, ci și sufletul pentru atenție, 

Pentru acceptare,

Pentru a fi aprobată și primită în niște găști

Care nu dau doi bani pe inima și sufletul ei.


Însă are impresia că dacă nu e cu ei,

E a nimănui.


*

(respiră)


Femeia care urlă azi a ajuns la capătul puterilor 

de a duce în spate povara lui “trebuie”

A lui “se cuvine”

A lui “doar așa e voie”

A lui “așa e bine”


A lui “femeia e făcută să…”

“Rolul femeii e să…”

“Femeia trebuie să…”


Femeii care urlă azi îi pușcă venele 

de nedreptate, 

abuz, 

control, 

minciuni,

deconectare,

cuști poleite cu aur.


Femeia care urlă azi nu o face că-i nebună,

Ci o face ca să o auzi.

Să-i auzi disperarea că se simte tot singură, 

chiar și atunci când ești lângă ea.


Că nu poate să mai ducă viața în spate,

Că atunci când se simte nefericită, neîmplinită, neînțeleasă,

Atunci când sufletul ei abia se târăște 

tot trebuie

Să punâ copiiilor pe masă

În ghiozdane

În inimi

Ceva de valoare.


Că se simte singură pentru că tribul susținător de odinioară

s-a transformat în grămezi de oameni 

gata să o arate cu degetul la orice mișcare.


Care știu mai bine ce e bine și ce e rău pentru ea

Și pentru copiii ei.

Care stau după colț parcă abia așteptând să o taxeze 

Că nu e perfectă

Și corespunzătoare

Ca femeie, ca mamă, ca fiică, 

angajată, colegă, șefă, iubită.


Femeia care urlă vrea să se oprească 

într-o lume care o împinge într-una 

Spre mai mult, mai mare, mai sus, mai departe.

Mai spre moarte.


Femeia care urlă azi e ca o lupoaică hăituită de o lume oarbă,

Care o încolțește cu furci doar pentru că poate.


***


Femeia care urlă azi are nevoie să o lași să-și vomite nedreptatea,

Și apoi să o ții în brațe până își plânge durerea,

Și apoi să vă luați de mână 

și împreună să creați o lume mai bună."


Iunia Pașca & Gloria Talmaciu

marți, 20 februarie 2024

***

 

Ceea ce DĂRUIEȘTI, primești! 🫶


 Cele 10 căni de vin.


Undeva, într-un sat sărac din îndepărtata Japonie, trăiau mai mulţi oameni în vîrstă, iar viaţa lor se împărţea între munca la cîmp şi discuţiile pe care le purtau când vremea era prea rece pentru a munci.


Aşa că zece bătrâni singuri din sat s-au decis să sărbătorească împreună seara Anului Nou, cu o cană de vin caldă în mână,ca să se bucure de poveşti şi de vorbe de duh.


Dar cum niciunul dintre ei nu avea suficient vin pentru a le da tuturor de băut, ei au vorbit şi au fost toţi de acord să aducă fiecare câte un ulcior de vin, iar apoi să pună vinul laolaltă într-un vas mare, ca să-l încălzească şi să-l bea toată seara împreună.


Zis şi făcut. S-au despărţit şi, mergând fiecare spre casa lui, pentru a aduce vinul, fiecare bătrîn s-a gîndit:


“Vinul meu este mult prea bun ca să-l amestec cu vinul lor!

 Nimeni nu va şti dacă eu nu voi turna în castronul comun vinul meu atît de bun. Nu se va observa nimic şi oricum vinul celorlalţi va fi destul de bun. Va fi bine aşa. Voi duce în schimb o cană de apă.“


Şi s-au reîntîlnit bătrânii, în ajunul Anului Nou. Fiecare a adus cu el cîte un ulcior, au turnat conţinutul ulcioarelor, cu mare ceremonie, într-un vas mare, pus pe foc, pentru a-l încălzi. S-au pregătit pentru poveşti şi s-au strâns în jurul vasului, privindu-se pe furiş.


Când conţinutul vasului s-a încălzit, s-au aşezat pentru a-şi depăna poveştile, fiecare cu câte o cană cu apă fierbinte în mână.


Poveste cu talc despre viata din Japonia


Morala: 

________


Dă primul de la tine, înainte de a te aştepta să primeşti ceva de la ceilalţi.


Vedeți, cumva ne mirăm că nu primim îndeajuns,dar ar trebui să reținem  un lucru:


De cele mai multe ori viața îți oferă maximul din ceea ce deja ai oferit!

    

     Faină și armonioasă seară 💗

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...