***

 S-a întâmplat în 22 mai1809: S-a născut Constantin A. Kretzulescu (ortografiat și Creţulescu), om politic liberal, participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească (membru al Guvernului provizoriu), preşedinte al Comitetului Central al Unirii (1857). A fost prim-ministru al Ţării Româneşti (martie-septembrie 1859), ministru în mai multe rânduri și a sprijinit înfiinţarea Societăţii Academice Române, al cărei membru de onoare a fost.

Constantin A. Kretzulescu era fiul logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anicăi Câmpineanu. După ce urmează cursurile Şcolii greceşti din Bucureşti, tânărul Constantin se înscrie în armată şi obţine gradul de maior în 1832. După această experienţă, decide să-şi continue studiile la Paris, obţinând bacalaureatul în litere şi licenţa în drept. Când revine în ţară, Kretzulescu este numit prefect de Brăila (1840), apoi este numit procuror la Curtea de Casaţie, renunţând în acelaşi timp la cariera militară. După o scurtă perioadă în care practică avocatura, Kretzulescu se implică activ în mişcarea revoluţionară de la 1848 şi este numit preşedinte al Sfatului administrativ de la Bucureşti. După înfrângerea revoluţiei, decide să plece în exil, călătoreşte în Italia, Anglia şi Franţa, unde îşi completează studiile în filosofie, fiind totodată redactor la revista „Concordia”, unde pledează pentru cauza naţională a românilor.

Revenit în ţară, Kretzulescu se implică în activităţile unioniste şi este numit preşedinte al Comitetului Unirii de la Bucureşti (1857). În acelaşi timp, este ales deputat şi secretar în Divanul ad-hoc şi membru al Adunării Elective din Ţara Românească. Din această ultimă poziţie, politicianul îl susţine la domnie pe Alexandru Ioan Cuza, contribuind astfel la Unirea Principatelor Române .A fost unul dintre conducătorii mişcării unioniste înainte de  Unirea din 1859. Deşi în perioada domniei lui Cuza, Kretzulescu este pentru scurt timp preşedinte al Consiliului de miniştri din Muntenia (27 martie - 6 septembrie 1859), acesta se va îndepărta treptat de domnitor şi va activa în „monstruoasa coaliţie”, contribuind la abdicarea lui Cuza. După aducerea pe tron a lui Carol I, va fi desemnat să conducă Guvernul României, între 1 martie 1867 - 4 august 1867.

Din 10 septembrie 1871, a fost ales membru de onoare al acestui for cultural şi ştiinţific. Spre sfârşitul vieţii, participă la formarea Partidului Naţional Liberal, pe care îl reprezintă ca senator în Reprezentanţa Naţională, timp de mai multe legislaturi. Constantin A. Kretzulescu se stinge din viaţă pe 21 martie 1884, la vârsta de 75 de ani.

Surse:

Neagoe, Stelian Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/kretzulescu-o-familie-romaneasca-in-elita-europei

https://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=K

https://cultural.bzi.ro/constantin-a-kretzulescu-primul-ministru-al-roman iei-16364

&&&

 S-a întâmplat în 22 mai 1813: În această zi, s-a născut Richard Wagner, compozitor, teoretician al artei, poet şi dramaturg german. Richard Wilhelm Wagner (n. Leipzig - d. 13 februarie 1883, Veneția) a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical. Richard Wagner s-a născut la Leipzig, într-o familie de actori. A studiat la Dresda și la Lipsca, luând lecții de compoziție cu Christian Theodor Weinling. Între 1833 și 1839, Wagner a lucrat pentru teatrele de operă din Würzburg, Magdeburg, Königsberg și Riga, a compus primele sale opere Die Feen („Zânele", 1834), Das Liebesverbot („Dragoste interzisă", 1836) și mai multe piese orchestrale. 

În 1836, el se căsătorește cu actrița Minna Planner. Călătorește mult, cunoscând principalele centre muzicale europene. În timpul unei agitate călătorii pe mare spre Anglia elaborează planul pentru opera „Olandezul zburător". După o scurtă ședere în Londra, pleacă la Paris, unde este profund impresionat de muzica lui Hector Berlioz. În continuare, geniul său muzical s-a format și s-a relevat sub influența muzicii lui Carl Maria von Weber, Wolfgang Amadeus Mozart și în special a simfonismului lui Ludwig van Beethoven. Primele sale opere de un răsunet deosebit, Rienzi (1840 - premieră la 20 octombrie 1842 la Dresda), Der fliegende Holländer („Olandezul zburător" sau „Vasul fantomă", 1841 - prezentată în premieră la 2 ianuarie 1843 la Dresda), l-au impus în viața artistică. În 1843 se stabilește în Dresda, unde devine Kapellmeister la curtea regelui din Sachsen. Următoarele sale opere Tannhäuser (1845) și Lohengrin (1850) sunt mai greu acceptate de public, datorită elementelor inovatoare în structura dramatică și muzicală. Cu sprijinul lui Franz Liszt, vor fi prezentate mai târziu cu succes la Weimar.

Fire orgolioasă, Wagner a avut o existență agitată. Sub influența scriitorului Heinrich Laube, a adoptat ideile republicane ale mișcării Jungen Deutschland („Tânăra Germanie"), dar, după înfrângerea revoluției din 1848, este nevoit să se refugieze la Zürich în Elveția, unde rămâne zece ani, până în anul 1858. Aici o cunoaște pe scriitoarea Mathilde Wesendonck, pentru care nutrește o adevărată pasiune și pe ale cărei versuri compune un ciclu de lied-uri. În aceste împrejurări se desparte de soția sa, Minna; mai târziu se va căsători cu Cosima, fiica lui Franz Liszt. Începând cu anul 1864 devine protejatul regelui Ludwig II al Bavariei, un pasionat admirator al muzicii wagneriene. Regele îl susține financiar, Wagner putând astfel să se consacre numai creației artistice. Cu ajutorul protectorului construiește Teatrul de la Bayreuth, special pentru punerea în scenă a operelor sale, unde - până în zilele noastre - în fiecare vară (iulie-august), au loc renumitele festivaluri muzicale „Richard Wagner".

Richard Wagner s-a mutat la Bayreuth la data de 24 aprilie 1872. A locuit în primele 3 zile pe strada Bahnhofstr.14, într-o casă închiriată la intervenția sorei sale, Ottilie Brockhaus, pe lângă rudele soțului ei din Bayreuth. La data de 27 aprilie 1872 R. Wagner s-a mutat provizoriu la hotelul „Fantaisie” din Donndorf (comună la 4 km vest de Bayreuth), nu departe de castelul „Fantaisie”. Spre sfârșitul lunii sept.1872, familia Wagner s-a mutat din Donndorf, în casa de pe strada Dammallee nr.7 din Bayreuth. Aici a început penultima sa operă „Götterdämmerung” („Amurgul Zeilor”), terminată în „Haus Wahnfried”, casă în care s-a mutat în toamna anului 1874. Cu „Amurgul Zeilor” a încheiat - după 26 ani - tetralogia „Inelul Nibelungilor”. În Bayreuth a compus și cea din urmă operă a vieții sale, „Parsifal”. 

A murit la Veneția (în Palatul Vendradim), în ziua de 13 februarie 1883, la vârsta de 70 ani, în urma unei afecțiuni cardiace. Soția. Cosima (fiica compozitorului Franz Liszt). a preluat după decesul soțului conducerea Festivalului Wagner, supraviețuind încă 47 de ani. Au avut 3 copii: Isolde (1865-1919), Eva (1867-1942, căsătorită cu H.S.Chamberlain) și Siegfried (1869-1930, căsătorit cu Winifred Williams-Klindworth).

Scrierile lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche, precum și schimbarea condiției sale sociale ca favorit al regelui Ludwig II al Bavariei l-au făcut să adere la ideile naționaliste pan-germanice. Ideile sale sunt cuprinse în numeroase eseuri despre muzică, teatru, politică și religie ca Kunst und Revolution („Arta și revoluția", 1848), Das Kunstwerk der Zukunft („Opera de artă a viitorului", 1850), Oper und Drama („Opera și drama", 1851). Wagner s-a considerat pontiful unui cult artistic înrădăcinat în cultura germană, inspirată din vechile legende nordice, cu personaje eroice, care se mișcă într-o lume supranaturală. Această artă, gravitând în jurul dramei muzicale, trebuia să dea naștere acelei opere naționale, care să fie pentru germani ceea ce tragedia clasică fusese pentru grecii antici. 

Drama muzicală wagneriană se opune divertismentului operei tradiționale, bazându-se pe o acțiune sacră, alegorie a dramei interioare, printr-o unitate indisolubilă cu textul, scris de Wagner însuși pentru majoritatea partiturilor sale. Wagner introduce ca inovații „melodia infinită" și „motivul conducător" (das Leitmotiv), procedeu simbolic de sugerare și evocare a unor teme psihologice, a unor momente-cheie în desfășurarea dramatică.Această concepție și-a găsit întruchiparea în monumentala sa tetralogie Der Ring des Nibelungen („Inelul Nibelungilor"), compusǎ din operele Das Rheingold („Aurul Rinului", 1854), Die Walküre („Walkiria", 1856), Siegfried (1870) și Götterdämmerung („Amurgul zeilor", 1874), care configurează, într-o lume de eroi și mituri, conflictul între violența primitivă a omului și natura sa spirituală. Calitatea excepțională a artei lui Wagner se reflectă și în capodoperele sale Tristan und Isolde (1859), triumf al dragostei asupra morții, Die Meistersinger von Nürnberg („Maeștrii cântăreți din Nürnberg", 1867), Parsifal (1882), în care reia legenda „Sfântului Graal", dramatică încleștare a evlaviei cu sentimentul păcatului.

Creația wagneriană a avut o influență covârșitoare asupra evoluției ulterioare a muzicii. Compozitori ca Anton Bruckner, Gustav Mahler, Claude Debussy (la începutul activității sale), Arnold Schönberg, Richard Strauss s-au dezvoltat sub influența muzicii lui Richard Wagner.

Surse:

https://www.biography.com/musician/richard-wagner

https://www.eno.org/composers/richard-wagner/

https://www.britannica.com/biography/Richard-Wagner-German-composer

https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-7-romantismul-muzical/richard-wagner/

https://www.bbc.co.uk/music/artists/eefd7c1e-abcf-4ccc-ba60 -0fd435c9061f

***

 S-a întâmplat în 22 mai1879: La această dată, Parlamentul maghiar a votat o lege şcolară (numită „Legea Trefort”, după numele iniţiatorului ei, Ágoston Trefort ) care prevedea obligativitatea predării în limba maghiară în toate şcolile elementare din teritoriile anexate Ungariei, inclusiv în şcolile confesionale române. Legea a marcat o înăsprire a politicilor de asimilare culturală și a fost percepută ca o amenințare la adresa identității naționale a românilor. Limba maghiară trebuia introdusă începând cu clasa a doua de studiu. Limba maghiară a devenit obligatorie în toate școlile, iar neîndeplinirea normelor de cunoaștere a acesteia de către profesori ducea la pierderea dreptului de a preda. Consecința principală a rezidat în faptul că a facilitat trecerea treptată a școlilor confesionale românești sub controlul statului și a contribuit la limitarea accesului la educație în limba maternă 

Dascălii au fost obligați să învețe și să stăpânească limba maghiară (scris și vorbit) în decurs de un an pentru a o putea preda, aspect verificat prin examene speciale. Deși formal proclamată cu un caracter liberal pentru a ajuta cetățenii să cunoască limba oficială a statului, legea a marcat începutul unui proces sistematic de asimilare lingvistică și maghiarizare a populațiilor nemaghiare din Transilvania și din celelalte provincii. Legea a marcat o înăsprire a politicilor de asimilare culturală și a fost percepută ca o amenințare la adresa identității naționale a românilor. Legea Trefort a deschis calea pentru măsuri și mai drastice, care au culminat în 1907 cu Legile Apponyi, care au dus la închiderea a sute de școli românești în Transilvania și restul Ungariei 

În afară de Biserică, școala a fost unul dintre pilonii esențiali care au susținut românitatea în Transilvania, mai ales în contextul în care majoritatea populației trăia în mediul rural și în condiții de viață precare, cu o mobilitate redusă și fără drepturi depline. O scurtă recapitulare a situației școlilor din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: după ce, începând cu anii 1850, școala românească este organizată de Andrei Șaguna, în 1868 a fost promulgată legea care instituia învățământul primar obligatoriu pe tot cuprinsul Ungariei. Așadar, toți copiii cu vârste cuprinse între șase și 15 ani erau înscriși la școală, părinții având libertatea să aleagă orice instituție de învățământ doreau. Deși legea era benefică pentru minorități, ea nu a fost implementată în spirit până la capăt, existând în continuare probleme, după cum se puncta într-o broșură politică redactată în 1872 la Sibiu: „Recunoaștem că dacă a mulțămit pe Români vreo lege adusă de Dieta ungară, apoi aceea e art. IX din 1868, încât el garantează autonomia bisericii naționale a românilor de confesiunea gr. or. în toate trebile ei bisericești, școlare și fundaționale, și astă împrejurare ne îndreptățește de a spera, că și bisericii naționale a Românilor de confesiunea gr. cat. se va garanta asemenea autonomia administrativă. Dară, pe când art. IX din 1868 asigură autonomia trebilor noastre școlare, pe atunci legea de naționalități și legea școlară face acea garanție cu totul iluzorie. (...) Dacă legislațiunea Ungariei crede că prin ridicarea de școli fără caracter confesional va putea suprima desvoltarea simțului de naționalitate, apoi tare se înșală în calculii săi, pentru că toată acțiunea produce cu atât mai încordată reacțiune în direcțiunea opusă, tocmai acțiunea intenționată de legislațiune, dacă ar răuși, ar lăți numai neconfesionalismul în tovărășia internaționalismului modern, care apoi nesmintit va altera cu totul baza statului ungar”. 

Situația a început să se înrăutățească începând cu 1879, când a fost dată Legea XVIII, cunoscută drept legea Trefort. Aceasta stipula ca limba maghiară să devină materie obligatorie începând cu clasa a doua a școlii populare, iar învățătorii confesionari să fie obligați să învețe maghiara pentru a o putea preda. „Dar urmarea cea mai funestă a legii dela 1879 nici n-a fost răspândirea prin școală a limbei maghiare - căci cu toate silințele ce-și dădeau ungurii, această limbă nu făcea aproape nici un progres printre români, până după anii 1890. Urmarea cea mai nefastă a fost înstrăinarea școlii dela menirea ei, continuarea cu aparat tot mai mare a operei de distrugere a oricărui sentiment românesc de instrucție. (...) Urmarea a fost o repede și strașnică decădere a literaturei didactice, atât de în floare între 1860 și 1880”, scria Onisifor Ghibu în Școala românească din Transilvania și Ungaria. Desvoltarea ei istorică și situația ei actuală, în 1915. În fine, din 1883, maghiara e introdusă și în școlile secundare, din 1891 se decide învățarea limbii încă de la trei ani. Totuși, o lege notorie care afecta autonomia școlară și adâncea procesul de maghiarizare a școlilor a fost legea Apponyi din 1907. Proiectul de lege al contelui Apponyi ar fi putut fi considerat benefic, crescând calitatea învățământului și modernizându- l, oferindu-le salarii mai mari profesorilor. Numai că pentru minorități era o lovitură grea, aplicarea legii însemna de-a dreptul maghiarizarea completă a învățământului. Câteva consecințe decurgeau din aceasta: învățătorii erau obligați să cunoască maghiara și statul putea interveni atât de mult în învățământ încât se pierdea autonomia școlară. În afară de acestea, legea Apponyi afecta și școlile confesionale. Unele, mai sărace, care nu puteau atinge standardele impuse de stat, au fost închise.  Iată cum explica Onisifor Ghibu situația învățământului după 1907: „Noua lege n-aduce numai o sporire a orelor de limba maghiară, ea aduce pe lângă aceasta și codificarea concretă a unei concepții care de o sută de ani a agitat sufletul unguresc: educația națională maghiară a naționalităților, prin limba maghiară și prin toate celelalte elemente cari sunt în măsură de a promova cultura maghiară. Mai întâi legea aceasta scoate pe învățătorii confesionali (înțelegând și pe ai românilor cu «autonomie» bisericească!) de sub autoritatea bisericilor și-i declară «oficianți publici», cari au să depuie jurământ unguresc în care să se lege a respecta mai presus de toate patria maghiară. (...) Dacă comuna bisericească n-are de unde plăti salarul întreg conform acestei legi, îi poate veni în ajutor statul. Dar numai dacă statul află că e și interesul lui ca să dea ajutorul cerut. Dacă învățătorul nu e bun patriot ajutorul nu se dă. Sau dacă în satul acela mai e și școală ungurească, sau dacă localul școlar nu corespunde din toate punctele de vedere”, arăta Onisifor Ghibu. Dar efectele acestor legi pot fi cuantificate simplu și prin această comparație: dacă în 1879, pe teritoriul Ungariei funcționau 2.755 de școli românești, în 1904 numărul lor scăzuse la 2.433, iar în 1913 mai erau deschise 2.170. 

Onisifor Ghibu considera că legea lui Apponyi „e cea mai grea povară asupra sufletului Românilor din Transilvania”, adăugând că începând cu anul 1907 (până în 1915, când era publicat volumul) au fost închise în jur de 500 de școli confesionale românești. În ceea ce privește învățământul superior, existau numai două catedre de limbă română: la Budapesta și la Cluj, dar discuțiile nu se încingeau în jurul acestei chestiuni, având în vedere că numai câteva sute de studenți români își permiteau o educație superioară. Trebuie menționat, însă, că existau numeroase asociații și întreprinderi private care ofereau sute de burse elevilor care aspirau la studii universitare, și chiar și fetelor - de pildă, în perioada 1886-1904, la Școala de fete din Sibiu fuseseră înscrise 1.472 de eleve. Între aceste asociații, cea mai activă a fost, bineînțeles, ASTRA, care fusese descrisă astfel într-un raport guvernamental: „Însă dintre toate aceste instituții cea mai periculoasă din punctul de vedere al politicii de stat maghiare este Asociația literară și culturală română (Astra) care există deja de 56 de ani, deoarece sub pretextul culturii cuprinde astăzi pe românii din țară ca o rețea de nepătruns, ațâțând la ei separatismul... și ca atare este unul dintre factorii cei mai importanți ai politicii extremiste române”, după cum arăta Gheorghe Cipăianu în Astra și oficialitatea maghiară la începutul anului 1918.  

Surse:

https://www.academia.edu/44988374/%C3%8Env%C4%83%C5%A3%C4%83m%C3%A2ntul_confesional_ortodox_roman_din_Transilvania_%C3%AEntre_anii_1848_1918_%C3%8Entre_exigen%C5%A3ele_statului_centralist_%C5%9Fi_principiile_autonomiei_biserice%C5%9Fti_Vol_I

https://biblioteca-digitala.ro/reviste//cele-trei-crisuri/Cele-trei-crisuri_seria-III_nr-01-03_2008.pdf

https://www.academia.edu/41713500/Augustin_%C5%A2%C4%83r%C4%83u_coordonator_Romanii_din_Crisana_in_Primul_Razboi_Mondial_Rom%C3%A2nii_din_Cri%C5%9Fana_%C3%AEn_Primul_R%C4%83zboi_Mondial_Documente

https://historia.ro/sectiune/general/legea-contelui-apponyi-spre-maghiarizarea-567010.html

https://historia.ro/sectiune/general/legea-contelui-apponyi-spre-maghiarizarea-567010.html

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/de-la-legea-trefort-la-legile-apponyi-si-invatamantul-romanesc-id165139.html

https://adevarul.ro/stiri-locale/alba-iulia/document-o-suta-de-carti-si-harti-in-romana-1590916.html

https://www.academia.edu/42663259/Legislatie_scolara_in_perioada_dualismului_austro_ungar_1867_1918_

http://www.istoriesicivilizatie.ro/de-la-dualismul-austro-ungar-la-trianon-romanii-si-destramarea-monarhiei/

https://romania.europalibera.org/a/%C8%9Bar%C4%83-%C3%AEn-service-memorandumu l/31243530.html

***

 S-a întâmplat în 22 mai1957: În această zi, a decedat poetul George Bacovia (pseudonimul lui Gheorghe Vasiliu); considerat cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai poeziei române moderne; membru post-mortem al Academiei Române din 2015 (n. 1881)

George Andone Vasiliu, pe numele său la naştere, a apărut pe lume la  4/16 septembrie 1881, la Bacău, fiind al cincilea copil din cei nouă pe care i-au avut comerciantul Dimitrie Vasiliu și Zoe Vasiliu, casnică. La vârsta de doar șase ani, cel alintat „Iorguţ” începe să învețe limba germană, iar între anii 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din oraşul natal. Încă din şcoală îi plăcea muzica, fiindcă făcuse parte din coruri patriotice și învățase să cânte la vioară. Nu era un instrumentist bun și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri.

A urmat, apoi, cursurile Școlii Primare Domnești nr. 1 din Bacău și Gimnaziul Ferdinand din Bacău. În perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă netratabilă, derivată din malaria și varicela netratate serios şi a suferit toată viața din cauza acestei probleme inestetice de sănătate. Bacovia nu a fost un elev bun la învățătură, în clasele mici, a luat nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică și științe fizico-chimice, în schimb îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul, gimnastica, iar prietenii spuneau că avea o „musculatură de atlet”, deşi era un tip scund, cu o conformație plăpândă.Bacovia avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și ciupească mustața, era timid, tăcut și retras, şi răspundea doar dacă era întrebat.

La vârsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași însă nu a suportat regimul de cazarmă și, după doar două săptămâni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma de cadet pe care și-o cumpărase singur. S-a întors la liceul pe care l-a terminat abia la 22 de ani, în 1903, după multe reexaminări, fără a-și da bacalaureatul, obținând însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43. Despre această perioadă din viaţa sa, Bacovia avea să declare: „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea puțină înțelegere”.Interesant este faptul că, într-o toamnă, a rămas închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal, întâmplare ce îi va inspira poezia „Amurg violet“, scrisă în 1899, iar anii traumatizanți de liceu îl inspiră în crearea unui alt poem celebru, „Liceu“.

În tinerețe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile și cârciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere, era un băutor de nădejde și un boem care nu prea dădea pe acasă. În școala primară și în liceu a crescut și a îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase și de toate culorile şi fiecăruia îi dăduse câte un nume. Avea un talent deosebit la portrete și caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieții, câteva sute pentru diverse gazete și reviste, dar și pentru propria sa plăcere.În anul 1899, obține premiul I pe țară la concursul „Tinerimii române“ pentru „desen artistic de pe natură“, iar în 30 martie îi apare, în „Literatorul“, poezia „Și toate“ – debutul său literar – scrisă cu un an înainte și semnată V. George. În anul 1900 compune poezia „Plumb“, pe care o va finaliza abia în 1902.Între anii 1903-1904 a frecventat cenaclul lui Macedonski, unde a citit pentru prima oară poeziile „Plumb” şi „Nervi de toamnă” (1904).

Urmează studii de drept, la București și Iași, pe care le finalizează în 1911, înscriindu-se în Baroul din Bacău. Ca și liceul, nici studenția n-a fost ușoară: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor și a examenelor nepromovate, a reușit să încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a terminat-o cu greu și fără a-și da examenul de licență, dar i s-a eliberat Cartea de avocat. Bacovia nu a profesat însă niciodată ca avocat, fiind angajat ca mic funcționar sau profesor, în Bacău, Iași sau București, trăind greu și dedicându-se poeziei.Din cauza boemiei sale, dar și a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau își dădea demisia. Astfel, a fost, rând pe rând, suplinitor și profesor de desen și caligrafie la Școala Normală/Comercială de Băieți din Bacău, funcționar și ajutor de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din București sau șef de birou la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.În 1914 se internează la sanatoriul dr. Mărgăritescu din București, apoi publică în suplimentul literar al ziarului „Seara“ și trimite la tipar volumul „Plumb“.

În anul 1915, editează la Bacău, în colaborare, revista „Orizonturi noi“ și publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime, iar un an mai târziu devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii.Tot în 1916, la vârsta de 35 de ani, se produce debutul său editorial cu volumul „Plumb” (1916), sub îngrijirea lui Ion Pillat, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care avea să obţină Premiul Ministerului Artelor, în anul 1923.A continuat cu volumele: „Scântei galbene” (1926), „Bucăţi de noapte” (proză, 1926), „Cu voi…” (1930),„Comedii în fond” (1936), „Stanţe burgheze” (1946). George Bacovia ne-a lăsat bine-cunoscutele poezii „Decembre”, „Lacustră”, „Cuptor”, „Nervi de primăvară”, „Nervi de toamnă”, „Amurg violet”, „Alb”, „Vocale”, „Marş funebru” ş.a.

Din anul 1925, a devenit director al revistei „Ateneul cultural”, iar după căsătoria cu Agatha Grigorescu, în 1928, a locuit în Bacău, fără a avea serviciu, din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, iar apoi s-a stabilit la Bucureşti. Agatha Grigorescu era o fată orfană de ambii părinți încă din adolescență, absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din București, ulterior profesoară de limba română și ea însăși poetă, însă clevetitorii de serviciu ai vremii o descriau drept o ambițioasă fără scrupule, căsătorită cu Bacovia doar din dragoste pentru poezie. Bacovia a colaborat cu versuri la mai multe reviste, precum „Astra”, „Versuri”, „Flacăra”, „Românul literar”, „Noua revistă română”, „Gândirea”.A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1925), precum şi Premiul Naţional pentru Poezie (1934, ex aequo cu Tudor Arghezi).George Bacovia a trecut la cele veşnice la 22 mai 1957, în locuința sa din București.

Agatha Grigorescu-Bacovia (1895-1981) este autoarea unor lucrări de memorialistică în care reconstituie viaţa sa şi a soţului său, George Bacovia: „Bacovia. Viaţa poetului”(1962), „Poezie sau destin. Viaţa poetei” (1971), „George Bacovia.Ultimii săi ani” (1981). Astăzi, Teatrul municipal din Bacău poartă numele poetului şi tot la Bacău este organizat anual Festivalul literar „Toamnă Bacoviană”. Casa poetului din Bacău, devenită azi muzeu memorial, se remarcă prin simplitatea și bunul gust al mobilierului, între obiectele expuse aici se numără și pianul și vioara, instrumente muzicale care au aparținut poetului, precum și mai multe manuscrise originale. La vârsta de 73 de ani, Bacovia a înregistrat la Radio București 28 de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 și 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Aceasta a rămas singura înregistrare radiofonică a poetului, fiindcă cea care fusese realizată cu un an mai devreme, a fost distrusă.

Surse:

Dicționarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion,A-B, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

Dinu Flamând, Introducere în opera lui G. Bacovia, București, Editura Minerva, 1979.

Mircea Scarlat, George Bacovia - nuanțări, București, Editura Cartea Românească, 1987.

Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia, București, Saeculum, 2001.

Mihai Cimpoi, Secolul Bacovia, București, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005.

http://georgebacovia.uv.ro/

https://www.ziarulmetropolis.ro/george-bacovia-curiozitati-esentiale/

http://www.rador.ro/2018/09/04/portret-george-bacovia-cel-mai-important-poet -simbolist-roman/

&&&

 S-a întâmplat în 22 mai 1965: În această zi, a început, la Televiziunea Română, emisiunea „Teleenciclopedia”, una dintre cele mai longevive din programele posturilor de televiziune din România. Emisiunea este difuzată şi astăzi pe TVR1, sâmbăta seara. Sunt prezentate documentare cu subiecte diverse despre natură, tehnologie, sănătate sau artă. Între comentatorii care au lucrat sau lucrează pentru Teleenciclopedie se numără: Mariana Zaharescu, Adela Mărculescu, Silviu Stănculescu, Traian Stănescu, Ion Caramitru, Sanda Ţăranu, Florian Pittiş, Irina Petrescu, Lucia Mureşan, Petru Mărgineanu ş.a.

Debutul emisiunii avea loc în seara zilei de 22 mai 1965, la ora 20.00. De-atunci și până azi, milioane de români așteaptă serile de sâmbătă pentru a se delecta cu diverse curiozități enciclopedice prezentate pe micile ecrane. Chiar dacă azi, accesul la la informații este de mii de ori mai facil decât atunci...Prima ediție a Teleenciclopediei a fost una în direct, iar crainicul făcea legătura între subiectele emisiunii. Apariția primei ediții a emisiunii Teleenciclopedia a fost anunțată în ziar. Primii producători au fost Dumitru Udrescu şi Adolf Oprescu, cel care a ales şi genericul sonor: „Momentul muzical” pentru pian şi orchestră compus de Nicolae Kirculescu, interpretat de Orchestra Radiodifuziunii Române, sub bagheta lui Iosif Conta şi avându-l ca solist pe Dan Grigore, care pe vremea aceea era student. De-a lungul edițiilor, printre consultanți științifici ai Telelenciclopediei au fost Harald Alexandrescu, Octavian Paler, Răzvan Theodorescu, Alexandru Marinescu sau Ion Frunzetti.

În timpul epocii comuniste, Teleenciclopedia era considerată o gură de aer proaspăt în cadrul programului saturat de realizările partidului aflat la putere. Cu toate acestea, Teleenciclopedia nu a scăpat de cenzura Comitetului Central, fiind interzise, de exemplu, orice informații despre bunăstarea din capitalism, despre regii României sau religie. Noile materiale pot fi vizionate în format HD, beneficiind de grafică 3D şi filmări spectaculoase cu aparatură specifică de ultimă generaţie. Astfel, prin intermediul emisiunii, telespectatorii vor putea călători prin pădurile Poloniei, pe urmele bizonilor şi, sub apele calde ale oceanelor, în lumea moluştelor, vor coborî în adâncurile vulcanilor şi vor descoperi hrana viitorului. Melodia de pe generic, care s-a păstrat și în ziua de azi, este un fragment din „Moment muzical” semnat de compozitorul Nicolae Kirculescu. Melodia, în forma prezentă pe genericul Teleenciclopediei a fost înregistrată în 1965 de către marele pianist Dan Grigore, împreună cu orchestra Radio, condusă de Iosif Conta. Miile de texte au fost însuflețite de voci de aur precum Mariana Zaharescu, Sanda Țăranu, Traian Stănescu, Ion Caramitru, Adela Mărculescu, Lucia Mureșan, Dinu Ianculescu, Silviu Stănculescu, Irina Petrescu, Mihai-Gruia Sandu, Florian Pittiș, Carmen Movileanu sau Mircea Neacșa.

Cu toată concurența altor canale TV, mulți telespectatori români rămân, în continuare, atrași de Telenciclopedia, un izvor de informații, care și-a păstratat formatul și rolul, prezentând documentare cu subiecte variate legate de natură, geografie, artă, tehnologie, istorie și civilizațiile lumii, religie sau sănătate.

Surse:

http://tvr1.tvr.ro/emisiuni/teleenciclopedia_5234.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/teleenciclopedia-cu-generic-nou-si-documentare-in-premiera-din-2018/

https://adevarul.ro/entertainment/tv/teleenciclopedia-cea-mai-longegiva-emisiune-tvr-revine-micile-ecrane-incepe-noutatile-1_5a56372fdf52022f755f1445/index.html

https://editiadedimineata.ro/teleenciclopedia-la-ceas-aniversar-afla-secretul-celei-mai-longevive-emisiuni-a-televiziunii -romane/

&&

 S-a întâmplat în 22 mai 2002: În această zi, a murit cardinalul greco-catolic Alexandru Todea; deţinut politic între anii 1951 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România); mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (1986-1992; ales clandestin, în martie 1986, de Conferinţa episcopilor, confirmat de Sfântul Scaun în martie 1990 şi recunoscut prin decret prezidenţial după căderea regimului comunist în România); membru de onoare al Academiei Române (1992).

S-a născut la data de 5 iunie 1912 în Teleac, jud. Mureş, dintr-o familie de ţărani cu mulţi copii. Studiile primare le-a urmat în satul natal şi la Căcuci, iar cele medii la Gimnaziul din Reghin şi la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. Primit în clerul tânăr al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, mitropolitul Vasile Suciu l-a trimis pentru studii teologice superioare la Roma, unde a urmat Filosofia şi Teologia la Institutul de „Propaganda Fide” şi de unde, după studii strălucite şi promovarea titlului de doctor, în 1940 s-a întors în ţară.Între 1940-1945 a îndeplinit diferite funcţii în Centrul Mitropolitan. Pe timpul mitropolitului Alexandru Nicolescu (d.1941) a fost secretar mitropolitan şi apoi profesor de religie, de limba latină şi limba italiană la şcolile secundare din Blaj.

Alexandru Todea a făcut parte din grupul de preoţi tineri, apărut spre sfârşitul deceniului al patrulea, reprezentat de episcopul Ioan Suciu şi de preotul Nicolae Pura, care a adus un nou suflu în viaţa Bisericii, elemente „dedicate cu tot elanul lor tineresc idealului formării unei elite catolice. Puritatea vieţii lor, farmecul lor personal, dar mai ales zelul lor au trezit idealuri generoase în conştiinţele multor tineri… Apar lucrări importante, nu ca volum, dar novatoare în conţinut, atât din pana celor de mai sus, cât şi a celor din curentul născut odată cu începutul activităţii lor: Educaţia curăţeniei, Spre lumină, Acela pe care voi nu-l ştiţi, Meditaţii pentru preoţi, de Nicolae Pura; Eroism, Tinereţe şi o traducere a biografiei lui Pier-Giorgio Frassati de Cojazzi, de I. Suciu; Formarea morală şi intelectuală pentru viaţă, tradusă de Alexandru Nicula după Louis Riboulet; Înfruntă viaţa, tradusă de Tit Liviu Chinezu după Raoul Plus; Pentru tine apostolă învăţătoare, Cascada Tinereţii, Rugăciunea tineretului, de Alexandru Todea; precum şi o serie de articole scrise de autorii de mai sus, printre care trebuie amintit şi Iuliu Hirţea”.

Între 14 octombrie 1945-14 octombrie 1948, Alexandru Todea a funcţionat ca paroh şi protopop districtual la Reghin, judeţul Mureş. În această perioadă a fost arestat de mai multe ori.Trei din aceste arestări au fost de mai scurtă durată, pe motivul că a vorbit împotriva abuzurilor săvârşite de guvernanţii comunişti. A patra arestare a durat o lună, fiind dus la Ministerul de Interne.Motivul celei de a cincea a fost protestul public împotriva înlăturării regelui. A şasea arestare s-a produs la 14 octombrie 1948. Evadat de la Securitatea din Reghin, a petrecut ascuns trei ani şi trei luni, în care timp, la 19 noiembrie 1950, a fost consacrat episcop titular de Cezaropolis, în fapt auxiliar al Episcopului Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş. Consacrarea a fost săvârşită clandestin prin punerea mâinilor episcopului romano-catolic Iosif Schubert din Bucureşti, în capela baptisteriu, a catedralei „Sfântul Iosif”, în asistenţa singurului prezent, preotul George Guţiu.

La 31 ianuarie 1951 a fost arestat din nou şi dus iarăşi la Ministerul de Interne, unde a fost anchetat timp de 13 luni, după care a urmat procesul din 1952, în care procurorul i-a cerut condamnarea la moarte, cu menţiunea „periculos pentru societate”. Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. În august 1964 a fost graţiat. După eliberarea din închisoare, aşezat la Reghin, a păstorit clandestin miile de credincioşi din părţile locului şi a rezolvat problemele bisericeşti ale Arhidiecezei. La 14 martie 1986, a fost ales de către Conferinţa Episcopilor şi Ordinarilor diecezelor mitropolitane, Mitropolit al Bisericii Române Unite (Greco-Catolice), alegere comunicată Sfântului Scaun Apostolic.

La 31 iulie 1987, a preluat, interimar, jurisdicţia eparhiei de Cluj-Gherla, pe care o va preda la 17 iunie 1991 noului episcop titular al acestei eparhii, George Guţiu, odată cu consacrarea acestuia. După data de 22 decembrie 1989,  Mitropolitul Al. Todea şi-a continuat laborioasa sa activitate, dar de acum în deplină libertate. La 12 martie 1990, Sfântul Scaun l-a dezlegat de titlul formal de episcop de Cezaropolis şi, ţinând cont de preferinţele Conferinţei episcopatului din 14 martie 1986, l-a numit Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi l-a confirmat ca Mitropolit al Bisericii Române Unite. A fost recunoscut prin Decret al Preşedintelui României, Ion Iliescu.  A fost instalat cu mare solemnitate la Blaj, printr-o Liturghie arhierească celebrată pe Câmpia Libertăţii, la 7 octombrie 1990 şi i s-a predat o parte din reşedinţa mitropolitană, dar nu şi catedrala înălţată de episcopul greco-catolic Inochentie Micu Klein, terminată şi împodobită de urmaşii săi în scaun. Activitatea fără răgaz în fruntea episcopatului român-unit, cu memorii, dialoguri purtate cu puterea politică, cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, cuvântări ocazionate de diferite prilejuri, publicistică şi interviuri etc, sunt zbateri epuizante, o mare cruce pe care înaltul ierarh s-a angajat să o poarte continuu. A trecut la cele veșnice pe 22 mai 2002 și a fost înmormântat în Catedrala Sfânta Treime din Blaj.

Surse:

„Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.

Ioan M. Bota,Istoria Bisericii Universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină", Cluj-Napoca ,1994

https://www.descopera.ro/istorie/17632022-alexandru-todea-cardinalul-inchis-de-comunisti

http://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ips-alexandru-todea/

https://www.egco.ro/2017/11/15/cardinalul-alexandru-todea-in-dosarele-securitatii-note-informative/

https://www.vaticannews.va/ro/vatican/news/2018-06/cine-sunt-cardinalii-din- romania.html

$$$

 S-a întâmplat în 22 mai…

– „Ziua internaţională a biodiversităţii”; marcată iniţial la 29 decembrie (pe baza unei hotărâri a Adunării Generale a ONU din 1994), reprezenta ziua intrării în vigoare (29 decembrie 1993) a Convenţiei internaţionale a biodiversităţii, semnată la reuniunea la nivel înalt asupra mediului şi dezvoltării – Rio ’92; tot Adunarea Generală a ONU a decis, în decembrie 2000, ca ziua să fie marcată la data la care a fost adoptată Convenţia: 22 mai 1992. România a semnat Convenţia privind diversitatea biologică la 5 iunie 1992 şi a ratificat-o la 13 iulie 1994

– 337: A murit Constantin Cel Mare (Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus), împărat roman (306-337); după victoria obţinută prin inspiraţia Divinităţii în bătălia de la Pons Milvius (28 octombrie 312) Constantin a devenit protectorul creştinilor, ducând o politică imperială de răspândire a religiei creştine: a dat în anul 313 Edictul de la Milano, care marchează intrarea în legalitate a religiei creştine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie; a organizat Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; a construit o nouă capitală (inaugurată la 11 mai 330), transformând oraşul Bizantium în oraşul Constantinopol, care timp de o mie de ani a fost capitala creştină a Imperiului Roman; împăratul şi familia sa au construit numeroase lăcaşuri de cult (n. 272). Pentru contribuţia adusă la legalizarea, sprijinirea şi organizarea Bisericii creştine, Constantin cel Mare şi mama sa Elena sunt cinstiţi ca sfinţi „întocmai cu Apostolii” în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Greco-Catolică, la data de 21 mai, precum şi în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene)

- 1809: S-a născut Constantin A. Kretzulescu (Creţulescu), om politic liberal; participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească (membru al Guvernului provizoriu); preşedinte al Comitetului Central al Unirii (1857); prim-ministru al Ţării Româneşti (martie-septembrie 1859); ministru în mai multe rânduri; a sprijinit înfiinţarea Societăţii Academice Române, al cărei membru de onoare a fost (m. 1884)

– 1813: S-a născut Richard Wagner, compozitor, teoretician al artei, poet şi dramaturg german; unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai romantismului muzical (m. 1883)

- 1841, 22.V / 3.VI: S-a născut Eduard Caudella, violonist, pedagog şi compozitor (m. 1924) 

– 1844: S-a născut Mary Stevenson Cassatt, pictoriţă americană; a locuit timp de 60 de ani în Franţa, sprijinind primul mare curent al artei moderne: impresionismul (m. 1926)

- 1856: A fost fondată, de renumitul colecţionar de artă rus Pavel Tretiakov (1832-1898), Galeria de artă din Moscova care-i poartă numele 

– 1859: S-a născut Sir Arthur Conan Doyle, scriitor britanic, „părintele” unui personaj celebru, detectivul Sherlock Holmes, primul care apare într-o serie de romane poliţiste (m. 1930)

- 1865: S-a născut Constantin Jiquidi, desenator şi caricaturist; tatăl graficianului Aurel Jiquidi.

– 1868: A murit Julius Plücker, matematician şi fizician german, cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale în domeniul geometriei analitice; a fost unul din pionierii cercetării în domeniul radiaţiei catodice (care ulterior a condus la descoperirea electronului) (n. 1801)

-1879: Parlamentul maghiar a votat o lege şcolară (numită „Legea Trefort”, după numele iniţiatorului ei) care prevedea obligativitatea predării în limba maghiară în toate şcolile elementare din teritoriile anexate Ungariei, inclusiv în şcolile confesionale române

– 1885: A murit poetul, dramaturgul și romancierul francez Victor Hugo, unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi romantici (n. 1802). Unele surse dau ca dată a morţii 23 mai 1885

- 1891: S-a născut Johannes Robert Becher, poet, prozator şi dramaturg german (m. 1958) 

– 1896: S-a născut medicul Emil Crăciun; între anii 1931 şi 1932 a pus, la Cluj, bazele primului Institut oncologic din România, al cărui director a fost; ca director al Institutului „Dr. V. Babeş” din Bucureşti, îl va organiza pe baze noi, ca un institut modern de patologie; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1976)

– 1907: S-a născut Sir Laurence Olivier, actor englez de teatru şi film, regizor şi producător; reprezentant de seamă al şcolii britanice de teatru, în primul rând al celei shakespeariene (m. 1989)

– 1910: A murit Jules Renard, romancier şi dramaturg francez (n. 1864)

– 1913: S-a născut juristul Tudor R. Popescu; lucrări de drept civil, dreptul familiei şi drept internaţional privat; unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti români în drept internaţional; membru de onoare al Academiei Române din 1993 (m. 2004)

– 1924: S-a născut părintele Nicolae Bordaşiu, paroh al Bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti între anii 2003 şi 2010; fost deţinut politic (1955-1964); în colaborare cu Comunitatea Ecumenică de la Taizé (localitate situată în sudul Franţei), a organizat, începând din 1990, participarea a sute de grupuri de tineri români la întâlnirile de la Taizé ale tinerilor creştini din întreaga lume

– 1924: S-a născut Charles Aznavour, cântăreţ, compozitor şi actor francez de origine armeană

– 1925: A murit Christian (Eduard Ludwig Wilhelm) Frőhner, arheolog şi numismat francez de origine germană; între 1871 şi 1875 a publicat cele cinci volume ale lucrării „Trajane, d’apres le surmoulage éxecuté à Rome en 1861-1862, reproduit en photographie par Gustave Arosa”, „o istorie plastică sugestivă a războaielor daco-romane, a naşterii poporului român”; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române din 1871 (n. 1834)

– 1927: S-a născut Otto Tellman, jucător şi antrenor de handbal; a cucerit în 1961 primul titlu mondial din istoria naţionalei de handbal (m. 2013)

– 1927: S-a născut Peter Matthiessen, scriitor, naturalist şi activist ecologist american, recompensat de trei ori cu National Book Award, cel mai prestigios premiu literar american; a înfiinţat, în 1953, celebra revistă literară „The Paris Review”, în colaborare cu Harold Humes şi George Plimpton (m. 2014)

– 1927: S-a născut chimistul american de origine maghiară George Andrew Olah (numele la naștere György Oláh), laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1994 (m. 2017)

-1932: În România a fost introdusă pentru prima dată ora de vară (între 22 mai – 2 octombrie). Din 1933 şi până în 1940, când s-a renunţat la acest obicei, ora de vară era introdusă în prima duminică din aprilie până în prima duminică a lunii octombrie. Între anii 1941 şi 1979 nu s-a mai folosit ora de vară. Reintroducerea ei s-a produs în 1979. Până în 1996 (cu mici excepţii) ora de vară se introducea la sfârşitul lui martie până la sfârşitul lui septembrie. Din 1997, se trece la ora de vară începând cu ultima duminică din luna martie până în ultima duminică din luna octombrie

- 1933: S-a născut economistul Emilian Dobrescu; lucrări consacrate problemelor dezvoltării economice: doctrine, metode de analiză şi predicţie; membru al Academiei Române

– 1933: S-a născut Octav Grigorescu, pictor, grafician, ilustrator de carte, profesor şi poet (m. 1987)

- 1934: S-a născut actorul Constantin Rauţchi (m. 1984)

- 1935: S-a născut (la Hotin, azi în Ucraina) Nicolae Corjos, regizor de film şi scenarist

– 1937: S-a născut cântăreţul argentinian de muzică folk Facundo Cabral (m. 2011)

- 1939: S-a născut Răzvan Theodorescu critic şi istoric de artă; membru corespondent al Academiei Române; preşedinte al Radioteleviziunii Române (februarie 1990 - iulie 1992); ministru al culturii şi cultelor în Cabinetul Năstase (2000-2004); senator social-democrat în mai multe legislature

– 1940: S-a născut actorul canadian de film Michael Sarrazin (Jacques Michel André Sarrazin) (m. 2011)

– 1946: S-a născut Andrei Marga, filosof, politolog, om politic, profesor; ministru al educaţiei (1997-2000), ministru de externe (mai-august 2012), fost rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1993-2004; 2008-2012)

- 1956: A murit Ion Călugăru, prozator, dramaturg şi gazetar (n. 1902) 

– 1957: A murit poetul George Bacovia (pseudonimul lui Gheorghe Vasiliu); considerat cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai poeziei române moderne; membru post-mortem al Academiei Române din 2015 (n. 1881)

– 1964: S-a născut Marius Oprea, istoric, poet și eseist

- 1965: A debutat, la Televiziunea Română, emisiunea „Teleenciclopedia”, una dintre cele mai longevive din programele posturilor de televiziune din România. Emisiunea este difuzată şi astăzi pe TVR1, sâmbăta după-amiază.Sunt prezentate documentare cu subiecte diverse despre natură, tehnologie, sănătate sau artă. Între comentatorii care au lucrat sau lucrează pentru TeleEnciclopedie se numără: Mariana Zaharescu, Adela Mărculescu, Silviu Stănculescu, Traian Stănescu, Ion Caramitru, Sanda Ţăranu, Florian Pittiş, Irina Petrescu, Lucia Mureşan, Petru Mărgineanu ş.a.

– 1970: S-a născut manechinul britanic (de origine jamaicană) Naomi Campbell, numită şi „Perla neagră” a podiumurilor de modă

- 1985: A murit Ion Lotreanu, poet, prozator şi eseist (n. 1940)

- 2002: A murit cardinalul greco-catolic Alexandru Todea; deţinut politic între anii 1951 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România); mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (1986-1992; ales clandestin, în martie 1986, de Conferinţa episcopilor, confirmat de Sfântul Scaun în martie 1990 şi recunoscut prin decret prezidenţial după căderea regimului comunist în România); membru de onoare al Academiei Române (1992) (n. 1912)

- 2007, 22/23: A murit ziaristul Ralu Filip, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), în perioada decembrie 2002 - mai 2007 (n. 1959)

- 2007: A murit (la Los Angeles/SUA, unde se stabilise din 1954) istoricul de origine română Eugen Weber; considerat unul dintre cei mai buni specialişti în istoria modernă franceză şi o autoritate în istoria europeană modernă (n. 1925) 

– 2008: A murit Gavril Matei (cunoscut sub pseudonimul de Gavril Matei Albastru), poet, prozator, traducător, editor, romancier şi jurist (n. 1943)

– 2013: A murit com pozitorul francez Henri Dutilleux (n. 1916)