$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie…

– Ziua Drapelului Naţional al Republicii Moldova, instituită de Parlamentul de la Chişinău la 23 aprilie 2010; tricolorul a fost desemnat oficial drapel de stat pe 27 aprilie 1990 de către deputaţii primului legislativ

- 1521: A murit Fernando (Fernao) de Magellan, navigator şi explorator portughez.

- 1667: Poetul John Milton, sărac şi orb, este nevoit să vândă drepturile de autor pentru poemul Paradisul pierdut. Suma primită: 10£. John Milton (n. 9 decembrie 1608 – d. 8 noiembrie 1674) a fost poet englez, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze.Poemul a apărut în 1668 în zece cărţi; a doua ediţie, în care Milton reorganiza cele zece cărţi iniţiale în doisprezece, a apărut în 1674. 

- 1791: S-a născut Samuel Morse, inventator american, care a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie (1840) şi alfabetul ce-i poartă numele, folosit şi în prezent. 

- 1812: S-a născut compozitorul german Friedrich von Flotow (m. 1883) 

- 1820: S-a născut Herbert Spencer, filosof englez. Herbert Spencer (D. 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic.În 1855, Spencer a scris „Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a minţii ca o parte biologică a corpului.

- 1865: În SUA, nava cu aburi SS Sultana, purtând 2.300 de pasageri a explodat și s-a scufundat în apropiere de oraşul american Memphis, omorând 1.700 de oameni, fiind considerat unul dintre cele mai mari dezastre navale din istoria SUA

- 1867: Premiera, la Teatrul Liric din Paris, a operei „Romeo şi Julieta" de Charles Gounod; libretul, semnat de J. Barbier şi M. Carré, este inspirat de tragedia omonimă a lui William Shakespeare 

– 1867: S-a născut Sarmiza Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănişteanu), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris (1887) şi prima femeie din lume Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez” (1890); a militat intens pentru dreptul femeilor la educaţie, la drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaţilor, renunţând să pledeze în meseria pentru care a studiat (m. 1935)

- 1868: S-a născut Ioan Athanasiu, fiziolog şi medic veterinar, unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne româneşti; membru corespondent al Academiei Române din 1911 (m. 1926)

- 1872: A murit Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii (1827) Societăţii Literare şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc" (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Muzeu naţional" (1836), „Curier de ambe sexe" (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată (n. 1802) .

- 1882: S-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (m. 1955) 

- 1882: A murit Ralph Waldo Emerson, eseist, poet şi publicist american; cel mai de seamă reprezentant al transcendentalismului (curent filosofic iniţiat de acesta în anul 1836, caracterizat prin religiozitate panteistă şi spirit umanitar) (n. 1803) 

-1883: Papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea apostolică „Praecipuum munus”, ridica Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de arhiepiscopie cu reşedinţa la Bucureşti şi-l numea ca prim titular pe Episcopul Ignatius Paoli din Congregaţia Pasioniştilor, care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole şi Administrator Apostolic al Valahiei.Arhiepiscopului Paoli i se datorează deschiderea primului seminar pentru formarea clerului diecezan şi construirea Catedralei Sfântul losif din Bucureşti. El a fost cel care l-a încoronat pe primul rege al României, Carol I al României, în anul 1881. La 8 decembrie 1984, Mons.Robu a fost consacrat Episcop la Roma, în Capela Paulină din Vatican, de E.S. Card. Agostino Casaroli, iar în 1990 a fost numit Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Instalarea solemnă în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti a avut loc în ziua de 29 aprilie 1990, în prezenţa Arhiepiscopului Angelo Sodano, delegat al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea

- 1886: S-a născut Radu I. Vlădescu, profesor universitar, cunoscut medic şi biochimist, membru titular al Academiei Române din 1955 şi al academiilor de medicină şi medicină veterinară din Paris (m. 1963)

– 1897, 27.IV/10.V: S-a născut George Baron Löwendal, pictor, grafician, pedagog şi om de teatru român de origine danezo-norvegiană; supranumit „pictorul Bucovinei” şi „pictorul ţăranului român”; unul din pionierii artei scenografice din România; a avut un rol decisiv în înfiinţarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (inaugurat ca secţie a Teatrului Naţional din Cernăuţi la 1 mai 1928); de asemenea şi-a înscris numele şi printre fondatorii Muzeului Satului (1928), Uniunii Prietenilor Artei (1931), primei Şcoli de arte plastice pentru copii din România (1938), a primei Academii libere de Arte Plastice din România (1938), Uniunii Artiştilor Plastici (1945), precum şi ai Fondului Plastic din România (1945) (m. 1964)

- 1900: S-a născut creatorul american de desene animate Walter Lantz 

- 1906: S-a născut juristul Eugen A. Barasch; lucrări de drept civil şi de dreptul familiei; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1987)

- 1908: S-a născut actorul Toma Dimitriu (m. 1984)

- 1915: A murit Alexandr Scriabin, compozitor şi pianist rus (n. 1872)Alexandr Scriabin (6 ianuarie 1872 - 27 aprilie 1915, cunoscut şi ca Skriabin, Skryabin şi Scriabine) a fost un compozitor şi pianist rus.A fost influeţat de muzica lui Chopin. Poate fi considerat un compozitor simbolist.A influenţat muzica lui Serghei Prokofiev şi Igor Stravinski. Asocia fiecărei note o culoare.

- 1931: S-a născut violonistul rus Igor Oistrakh

- 1931: George Enescu a terminat orchestraţia operei „Oedip”, creaţie pe care a dedicat–o Mariei Rosetti–Tescanu 

- 1932: S-a născut actriţa franceză de film Anouk Aimée (pseudonimul artistic al lui Françoise Sorya Dreyfus)  

- 1936: S-a născut profesorul universitar de filosofie Gheorghe Cazan (m. 2009)

– 1938: A murit Edmund Husserl, filosof austriac, considerat părintele fenomenologiei (n. 1859)

- 1940: A fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist; primul transport de prizonieri politici polonezi a fost adus la 14.VI.1940; din 1942 a devenit centrul principal de exterminare a evreilor din întreaga lume; supravieţuitorii au fost eliberaţi de soldaţii sovietici la 27.I.1945

- 1942: A murit pianistul german Emil von Sauer (n. 1862) 

- 1948: Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat sub acuzaţie falsă de complot, împreună cu Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Harry Brauner .Împreună cu Emil Bodnăraş, este reprezentantul PCR la negocierile secrete cu PNL şi PNŢ, purtate cu scopul de a răsturna regimul lui Ion Antonescu.După lovitura de stat controlată de regele Mihai, din 23 august 1944, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu. Este unul din reprezentanţii României la semnarea armistiţiului cu URSS, la 12 septembrie 1944, şi la Tratatele de pace de la Paris, 1947.În 1946, la Cluj, la un miting ţinut în faţa studenţilor grevişti, îşi începe discursul cu cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român”. Va fi acuzat de naţionalism burghez şi arestat de proprii colegi de partid (PCR) în 1948, după care este condamnat la moarte şi executat în aprilie 1954. A fost reabilitat post-mortem în anul 1968, din ordinul liderului PCR Nicolae Ceauşescu.

- 1950: A murit Haimovici Bonciu, poet şi prozator (n. 1893)

– 1965: S-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov (m. 2014)

- 1968: S-a născut Cristian Mungiu, regizor de film, scenarist şi producător; autor al filmului „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", distins, în anul 2007, cu Marele Premiu al Festivalului de la Cannes ("Palme d'Or") şi cu Marele Premiu al Academiei Europene de Film

- 1977: A murit Camil Baltazar, poet, memorialist, publicist, eseist şi traducător (n. 1902) 

- 1979: A murit matematicianul Gheorghe Vrânceanu, creator al şcolii moderne române de geometrie diferenţială; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1900)

- 1992: A murit Olivier Messiaen, compozitor, organist şi pedagog francez (n. 1908) 

- 1993: Inaugurarea oficială a activităţii Consulatului onorific al României la Anvers (Belgia), prima instituţie de acest fel deschisă de România într-o ţară europeană după cel de-al doilea război mondial

- 1994: Au avut loc primele alegeri multirasiale din Africa de Sud 

- 1999: A murit pictorul şi profesorul Dan Bimbea (n. 1941)

- 2000: A murit Ovid S. Crohmălniceanu (numele real: Moise Cahn), critic şi istoric literar, scriitor (n. 1921) 

- 2002: A murit Ruth Handler, femeie de afaceri americană, care a inventat, în anul 1959, celebra păpuşă Barbie (n. 1916) 

- 2002: A murit scriitorul american George Alec Effinger (n. 1947) 

- 2005: Cel mai mare avion de pasageri din lume, Airbus A380, a efectuat primul său zbor care a durat 3 ore și 45 de minute de pe aeroportul din Toulouse, Franța. Primul zbor comercial A380 a avut loc pe 25 octombrie 2007, Singapore Airlines fiind clientul de lansare. Emirates este cel mai mare client de A380 pe plan mondial, în timp ce Air France a fost primul operator european. În prezent 9 companii aeriene operează cu A380-800 zboruri comerciale, un „super jumbo” aterizând sau decolând de pe aeroporturile lumii la fiecare 6 minute. Airbus a primit, până în martie 2013, 262 de comenzi pentru A380 și a livrat 101 unități

- 2007: A murit Mstislav Rostropovici, violoncelist, compozitor şi pedagog rus (n. 1927) 

- 2012: Cabinetul condus de Mihai-Răzvan Ungureanu a fost demis, ca urmare a adoptării, de către Parlament, a moţiunii de cenzură iniţiate de PSD şi PNL şi intitulate „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!”. Preşedintele Partidului Social Democrat, Victor Ponta, co-preşedinte al Uniunii Social Liberale, a fost desemnat, de preşedintele Traian Băsescu, candidat la funcţia de prim-ministru, fiind numit prim-ministru la 7 mai 2012

– 2014: A murit Vujadin Boškov, fost fotbalist și antrenor de fotbal sârb (n. 1931)

- 2014: Foştii Suverani Pontifi Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyła) şi Ioan al XXIII-lea (Angelo Roncalli) au fost declaraţi sfinţi de Papa Francisc, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne celebrată în Piaţa Sf. Petru din Vatican. Aceasta a fost prima canonizare a unor papi din anul 1954. La ceremonie a participat şi Papa emerit Benedict al XVI-lea

– 2014: A murit George Astaloş, poet, dramaturg şi p rozator, stabilit la Paris, din 1971 (n. 1933)

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie 1859: În această zi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Decretul pentru înfiinţarea Biroului de statistică al Ţării Româneşti şi numeşte ca şef al acestuia pe Dionisie Pop-Marţian. Biroul de statistică despre care amintesc aici este precursorul viitorului Institut Central de Statistică. Institutul Central de Statistică este denumirea organului central de statistică al României între anii 1934 și 1951.Trebuie subliniat faptul că nu există nici un fel de hiatus între fondarea la 28 aprilie 1859, prin decret domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a primei forme organizate de studii statistice de stat, Serviciului statistic central din Țara Românească, și actualul Institut Național de Statistică, fondat în 2001, conform Ordonanței de Urgență a Guvernului României 75/2001. Institutul Central de Statistică este doar una din denumirile și stările intermediare ale acestui proces continuu de statistică organizată de stat în România.

Anul 1853 poate fi considerat ca anul de naștere al statisticii internaționale întrucât Primul Congres Internațional de Statistică a avut loc în Belgia, fiind organizat de Adolphe Quetelet (cu sprinjinul lui Porter și Senior din Anglia și Engel din Rusia).Precursorii statisticii în România, precum și primii ce au predat statistica au fost Ion Ionescu de la Brad și Dionisie Pop Marțian, care au intrat în contact cu știința statisticii pe vremea când studiau în străinătate. Participarea lui Dionisie Pop Marțian la Congresul Internațional de Statistică de la Viena, din 1857, a fost făcută din proprie inițiativă, neavând nici un sprijin oficial. Deși a participat ca un simplu spectator, Pop Marțian a intrat în contact cu diferite personalități ale lumii statisticii, trăgând o serie de învățăminte ce urmau a-i folosi mai târziu. Prima încercare de creare a unui Biroul de Statistică în arealul României de azi a fost făcută la 15 noiembrie 1857 în Țara Românească. Această încercare a eșuat din lipsă de fonduri. Odată cu înfăptuirea Unirii Principatelor române la 24 aprilie 1859, Consiliul Administrativ al Principatelor aproba proiectul de lege pentru înfințarea unui Birou de Statistică, precum și întocmirea unor statistici ale țării. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Dionisie Pop Marțian ca șef al acestui Birou. Astfel, Decretul domnesc nr. 117 din 28 aprilie 1859 poate fi socotit ca data înființării oficiale a Serviciului statistic central din Țara Românească, devenit ulterior nucleul Serviciului Român de Statistică.

După ce proaspătul numit director al Biroului de statistică, Pop Marțian, prezintă domnitorului Alexandru Ioan Cuza un „Proiect pentru instituirea unui Oficiu central de statistică administrativă", iar în 5 iunie 1859 prezintă o expunere de motive în fața camerei elective având același subiect, Adunarea electivă dezbate proiectul pe 1 iulie și îl aprobă, pe 3 iulie 1859. La 12 iulie, domnitorul Cuza confirmă amendarea legii prin Hotărârea domnească nr. 276 consființind nașterea Oficiului Central Statistic din Țara Românească.Pe baza referatului prezentat domnitorului de Lascăr Catargiu, la 1 iulie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza dă decretul de înfințare a Direcției de Statistică a Moldovei. Simultan, domnitorul semnează un decret prin care Ion Ionescu de la Brad este numit director al Direcției de Statistică a Moldovei.

Surse:

http://www.revistadestatistica.ro/old/istoric.html

http://www.revistadestatistica.ro/wp-content/uploads/2014/02/RRS_7_2012_A6_ro.pdf

http://www.insse.ro/cms/ro/content/prezentare-generală

https://www.bnr.ro/150-de-ani-de-statistica-in-Romania-moderna-4333-Mobi le.aspx

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie1887, 28 aprilie/ 10 mai: În această zi, apărea Legea pentru înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului de Bacteriologie, a cărei conducere a fost încredinţată medicului Victor Babeş. Institutul „Victor Babeş”, care poartă numele fondatorului său, prof. dr. Victor Babeş, a fost înfiinţat prin legea nr.1197 publicată în Monitorul Oficial nr. 21 din 28 aprilie 1887 şi este cel mai vechi institut ştiinţific medical din România.

Conceput iniţial ca o şcoală practică superioară pentru toţi cei din domeniul sanitar, a devenit un institut medical complex asemenea Institutului Pasteur din Paris, având secţii de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie şi chimie. În timp, o parte din aceste domenii au fost preluate de alte aşezăminte care au apărut ulterior, având ca model Institutul „Victor Babeş” şi anume: Institutul Cantacuzino, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică, Institutul de Virusologie, Institutul Pasteur. Datorită importanţei contribuţiilor aduse la promovarea ştiinţelor medicale în domenii complexe ca anatomia patologică, bacteriologia, virusologia, imunologia, igiena, patologia comparată şi chiar istoria medicinei, renumele „Institutului de Patologie şi Bacteriologie” condus de dr. Victor Babeş a depăşit în scurt timp graniţele ţării. De asemenea, în ţară el a fost capabil să satisfacă unele din necesităţile medicale stringente ale epocii: combaterea turbării, profilaxia bolilor contagioase, asigurarea metodelor de control şi testare spre a se furniza cea mai curată apă potabilă pentru locuitorii Bucureştilor, prevenirea şi tratarea unor boli ale animalelor. 

Ca director al Institutului, prof. dr. Victor Babeş a abordat unele din problemele medico-sociale ale acelor vremuri cum ar fi problema pelagrei, precum şi formularea unor soluţii realiste privind organizarea medicală a ţării preconizând organizarea unui Minister al Sănătăţii. Dincolo de renumele internaţional al Institutului, poate cea mai importantă contribuţie o reprezintă formarea unui şir de specialişti şi profesori care devin fondatori de discipline medicale înţara noastră sau şefi de şcoli medicale. Întreaga istorie a Institutului este strâns legată de activitatea, profesionalismul şi întreaga personalitate a fondatorului lui, prof. dr. Victor Babeş.

Născut la 28 iulie 1854, îşi face studiile medicale la Facultăţile din Budapesta şi Viena (1871–1878). În 1878, şi-a luat doctoratul în medicină la Viena, iar în 1885 este numit profesor extraordinar de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta.A lucrat în perioada 1882–1886 cu unii dintre cei mai mari specialişti ai epocii respective: O. Bollinger şi H. W. Ziemsen (München), J. Arnold (Heidelberg), F. Recklinghausen şi W. Waldeyer (Strasbourg), A. V. Cornil şi L. Pasteur (Paris), R. Virchow şi R. Koch (Berlin). Victor Babeş a fost apreciat de însuşi Pasteur ca unul dintre cei mai competenţi specialişti în problema turbării, atât datorită studiilor sale referitoare la anatomia patologică a acestei boli, cât şi graţie perfecţionărilor pe care le-a adus tehnicilor de vaccinare antirabică. Împreună cu savantul francez André-Victor Cornil, Babeş a publicat, în 1885, la Paris, primul tratat complet de bacteriologie din lume. După mai multe specializări în câteva capitale vest-europene, s-a reîntors la Bucureşti, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, ca profesor de anatomie patologică şi bacteriologie, la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1887–1926). Este numit prin decret regal în 1887, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În acelaşi an, Parlamentul a votat  legea prin care autoriza Guvernul să creeze un Institut de Bacteriologie şi Patologie sub conducerea sa.În 1893 devine membru activ al Academiei Române, iar în 1900 înfiinţează la Bucureşti Societatea Anatomică care a dat un puternic impuls studiilor anatomo-clinice din ţara noastră. În 1913 contribuie la combaterea epidemiei de holeră din Bulgaria, preparând un vaccin antiholeric. 

În perioada 1916–1918 îşi continuă activitatea de preparare a produselor biologice necesare populaţiei române sub ocupaţie. În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată. Paralel cu toată această activitate manifestă şi intense preocupări publicistice, prin publicarea de articole, monografii, tratate în care apar rezultatele tuturor cercetărilor şi descoperirilor sale. Actualmente aceste lucrări împreună cu alte publicaţii despre opera sa se află la biblioteca Institutului Victor Babeş. Bacteriolog şi anatomopatolog, precursor al imunologiei moderne (considerat părintele seroterapiei), a fost considerat „al doilea rabiolog din lume” (după Louis Pasteur). A pus bazele experimentale şi clinice ale seroterapiei şi a introdus vaccinarea antirabică în ţara noastră la numai trei ani după iniţierea acesteia de către L. Pasteur. A fost primul care a demonstrat legătura firească între microbiologie şi anatomie patologică, intuind legătura organică dintre manifestările de boală (simptome şi semne), alterarea funcţiilor şi leziunile care se constituie la diverse trepte de organizare.

Dintre elevii remarcabili ai lui Victor Babeş: Ghe. Marinescu, Vasile Sion, Mihail Manicatide, Constantin Levaditi, Constantin Bacaloglu, Teodor Mironescu, Titu Vasiliu, Aurel A. Babeş, Dumitru Marinescu-Slatina, Elena Puşcariu Densusianu (prima femeie profesor universitar din Romania), Elena Proca,Aurel Stamatiade, Lucreţia Moscuna-Sion, Alexandru Tălăsescu. Dintre şefii de secţie care au lucrat şi colaborat direct cu Victor Babeş menţionăm: Constantin Starcovici, Emil Puşcariu, Ghe. Proca, Victor Oprescu, Paul Rigler, V. Buşilă, Emil Pop, Sever Bobeş, Aurel Babeş, Gh. Lupu, Emil Crăciun, C. Ionescu-Mihăeşti. După sosirea lui Victor Babeş la Bucureşti, denumirea aşezământului devine Institutul de Patologie şi Bacteriologie, funcţionând sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii Publice până la 2 martie 1925, când, printr-o nouă lege primeşte titlul de Institutul „Dr. Victor Babeş”.

La institutul care şi astăzi îi poartă numele, Babeş a lucrat aproape 40 de ani, realizând descoperiri de importanţă universală şi creând o şcoală naţională de anatomie şi bacteriologie. Activitatea prodigioasă a Institutului a fost continuată de o serie de iluştri specialişti ai medicinii româneşti, care au fost directori ai Institutului: Ghe. Proca, C. Bacaloglu, Ghe. Lupu, E. Crăciun, I. Moraru. La rândul lor, aceştia au format alţi specialişti,cercetători, profesori care au continuat şi extins activitatea începută de înaintaşii lor. Dintre aceştia: A. Ursu, C. Păunescu, V. Roşca, A. Mureşeanu, G. Pambuccian, E. Teodorescu, St. Niculescu, V. Săhleanu, A. Eskenasy, E. Mestes, C. Taşcă, F. Pascu, C. Pantelie, M. J. Cernat, S.Constantinescu, P. G. Nicolescu, G. Filipescu, D. Laky, M. Zaharia, G. Rotaru, C. Rişcuţia ş.a. 

Toate aceste personalităţi au contribuit la creşterea continua a prestigiului Institutului „Victor Babeş” care a devenit de-a lungul anilor o unitate-etalon de cercetare medicală fundamentală şi aplicată. Ca urmare a recunoaşterii importanţei sale, începând cu anul 1999 institutul devine Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Victor Babeş”. Ca urmare a recunoaşterii importanţei Institutului, începând cu anul 1999, în baza Hotărârii de Guvern nr. 984 din 24 noiembrie, acesta devine Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Victor Babeş”. 

Surse:

Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, „Istoria Ştiinţei şi Tehnicii în România

– date cronologice”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985

Mihai Popescu, Virgil Spulber, „Descoperiri Ştiinţifice – Legendă şi Adevăr”,

Editura Albatros, Bucureşti, 1987

Priminescu, Ruxandra Melania – Evoluţia activităţii institutelor de cercetare, reflectată în documentele fondului arhivistic naţional, Revista NOEMA, volumul VIII, Editura I.C.I., 2009

http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2009_f_02.pdf

https://www.academia.edu/10031009/Virusologie_bacteriologi e_parazitologie

&&&

 S-a întâmplat în 28 aprilie1893: În această zi, a murit omul politic Emanoil Pache Protopopescu; membru al Partidului Conservator, deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor; primar (1888-1891) şi prefect (mai-noiembrie 1891) al Bucureştiului; a întemeiat Şcoala de Ştiinţe Politice şi Administrative, unde a fost şi profesor. Bucureştiul a avut zeci de primari de-a lungul vremii, însă nu mulţi au fost cei care au reuşit să intre în istorie cu realizări notabile. Pache Protopopescu a fost omul care a făcut cele mai notabile schimbări din Capitală, rămânând în cărţile de istorie ca fiind edilul ce a inovat oraşul. 

Primarul Bucureştiului în anii 1888 şi 1891, Emanoil Pache Protopopescu a reuşit să fie cunoscut ca unul dintre cei mai eficienţi şi inventivi primari ai Bucureştiului. Aflat doar pentru trei ani în fruntea Capitalei, între aprilie 1888 şi decembrie 1891, bărbatul a lăsat în urmă multe proiecte pe care le-a dus la bun sfârşit şi care l-au făcut cunoscut ca unul dintre cei mai buni primari din istoria oraşului. Acesta s-a născut la 12 februarie 1845, în Mahalaua Negustori, iar numele de „Protopopescu“ l-a căpătat ca urmare a faptului că tatăl său slujea ca protopop la Biserica Sf. Gheorghe cel Nou, potrivit istoricului Dan Falcan. De asemenea, spune istoricul, prenumele „Pache“ vine de la modul în care l-au strigat pe fostul edil colegii de şcoală. Emanoil Pache Protopopescu a urmat Facultatea de Drept, dar s-a şcolit şi la Paris unde în 1870 şi-a luat doctoratul, iar până să devină primar al Capitalei, a fost prefect al poliţiei, avocat, profesor la şcoala de comerţ şi deputat din partea liberalilor.Timp de nouă ani (1879–1888), el a fost profesor de drept la Școala Comercială (care se numește astăzi Școala Superioară Comercială „N. Krețulescu”) din București (al cărei director a fost pentru o scurtă perioadă, în anul 1881), funcție la care a renunțat în aprilie 1888 pentru calitatea de primar al Capitalei, pe care a exercitat-o până în decembrie 1891. Activitatea edilitară nu l-a îndepărtat de Școala Comercială, el având o contribuție esențială la ridicarea edificiului instituției.

În mai 1876 este numit prefect al poliției capitalei. Pache Protopopescu debutează la prefectura poliției cu oarecari măsuri organizatoare. Între altele ia măsuri contra prostituției și obligă ca femeile înregistrate să circule pe stradă cu un semn distinctiv, o lentă (panglică lată) în eșarfă. Iar toate casele de toleranță să aibă la intrare un număr mare, lesne de văzut de departe, și un felinar roșu. Pe vremuri s-au făcut multe zeflemele asupra acestor inovații care, de altfel, nu s-au putut împământeni. În anul 1888, prin decret regal, Pache Protopopescu este desemnat de Consiliul Municipal, aşa cum era la vremea aceea nefiind ales de locuitori, primar al Bucureştiului. În doar trei ani, edilul a reuşit să introducă telefonul public, să extindă iluminatul electric până în Piaţa Teatrului Naţional, să construiască primele trotuare şi noi artere de circulaţie. Acesta a trasat inclusiv axa Bucureştiului de la est la vest, de la Piaţa Operei, Sf.Elefterie şi până la Mihai Bravu. 

După ce Emanoil Pache Protopopescu a deschis noul bulevard care lega cartierul Cotroceni cu mahalaua Oborului, s-a pus problema iluminării lui după noile cerinţe, dar pentru că nu se putea altfel la acea dată, s-a hotărât scoaterea lămplilor electrice din grădina Cişmigiu care „nu avea nevoie de lumină pe timpul iernii şi instalarea lor pe bulevard, între actuala piaţă Sf. Elefterie şi Calea Moşilor”. Câţiva ani mai târziu, în 1906, străzile oraşului erau luminate de 3.969 de becuri cu gaz, dar şi cu mii de lămpi cu petrol, cu ulei mineral şi altele.Cu toate acestea, multe străzi mărginaşe nu aveau lumină deloc. Pache Protopopescu a reușit să finalizeze în anul 1890 prelungirea fostului bulevard al Orizontului (bulevard al cărui nume a fost schimbat în „Pache Protopopescu” la ordinul unui alt edil al capitalei, Nicolae Filipescu). 

În scurtul său mandat, Emanoil Pache Protopopescu a acordat o atenție deosebită învățământului, în 1889 inaugurând 28 de școli în București, printre care și actualul Colegiu Național „Gheorghe Lazăr”. Printre principalele planuri de modernizare ale Capitalei s-a aflat și transportul în comun, căruia primarul i-a acordat o atenție deosebită. S-a lucrat intens la acea vreme pentru extinderea rețelei de tramvai, dar și pentru impunerea unor reguli civilizate de transport. Emanoil Pache Protopopescu a murit la vârsta de doar 48 de ani, din cauza unei pietre la ficat „care a rupt vezica fierei și a căzut în pântece unde a făcut puroi”. Este înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. 1, Ed. Eminescu, 1987

https://adevarul.ro/news/bucuresti/primari-legenda-capitalei-trei--gospodari-schimbat-fata-micului-paris-pake-dobrescu-delavrancea-1_511d1b7c344a7821183ddcf0/index.html

https://adevarul.ro/news/bucuresti/pache-protopopescu-primarul-schimbat-radical-bucurestiului-trei-ani-1_54ca1982448e03c0fd12047f/in dex.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie1908, 28.IV/11.V.: La această dată, a avut loc, la Bucureşti, adunarea de constituire a Societăţii Scriitorilor Români; alături de scriitori bucureşteni au participat şi reprezentanţi din provincie ai breslei; preşedinte al Societăţii a fost ales poetul şi publicistul Cincinat Pavelescu. Din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucureşti s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăţi a Scriitorilor Români. Ca model pentru aceste statute, Cincinat Pavelescu adusese de la Paris „Statuts de la Société des Gens de Lettres”, societate înfiinţată de scriitorii francezi, pentru a pune bazele Societăţii Scriitorilor Români. 

La adunarea de constituire din 28 aprilie 1908, s-au dezbătut proiectele de statute şi s-a ales primul comitet de conducere compus din: Ioan Adam, Dimitrie Anghel, Ion Ciorcârlan, Ludovic Dauş, M. Dunăreanu, Emil Gârleanu. Cincinat Pavelescu a fost desemnat preşedinte, G. Ranetti şi Dimitrie Anghel – vicepreşedinţi, Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş – secretari. Acestei prime forme de organizare a Societăţii Scriitorilor Români i s-a reproşat că nu a cooptat marii scriitori ai vremii ca: I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, A. Vlahuţă, A. Macedonski şi alţii. Primele încercări de a crea organizații de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831. Începutul propriu-zis se face cu Asociația literară Română din 1848 dar aceasta nu funcționează. O Societate Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română și ulterior, din 1879, în Academia Română. 

Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile științei, culturii și artei. Dar prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect al adunării de constituire din 1908 și a fost pusă în funcțiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăți i-a avut ca președinte pe Mihail Sadoveanu și ca vicepreședinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul președinte, Emil Gârleanu a obținut recunoașterea SSR ca „Persoană morală”. Sau persoană juridică cum am zice azi! A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial SSR a funcționat în refugiu la Iași. 

În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu ales an de an timp de șapte ani consecutiv. A fost în opinia istoricilor literari cea mai bună perioadă a S.S.R. După 1944 s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri, epurări etc. Conferința de fuziune între S.S.R. și societatea Autorilor dramatici din martie 1949 marchează înființarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ulterior „din R.S.R.", devenită U.S.R. în 1990.

 Surse:

Istoricul Societății Scriitorilor Români: 1908 - 1948, Teodor Vârgolici, Editura 1000+1 Gramar, 2002

http://www.uniuneascriitorilor.ro/sinteza-istorica

http://www.poezie.ro/index.php/essay/65223/email.html

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/centenarul-societatii-scriitorilor-romani -3096969

$$&

 S-a întâmplat în 28 aprilie 1937: La această dată, s-a născut Saddam Hussein, preşedinte al Irakului în perioada 1979 - 2003 şi prim-ministru al acestei ţări între 1979 - 1991 şi 1994 – 2003. Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti (n. satul Al-Awja, Irak – d. 30 decembrie 2006, Bagdad executat) a fost un politician irakian, președinte al Irakului în perioada 1979 - 2003 și prim-ministru al acestei țări între 1979 - 1991 și 1994 - 2003, secretar general al secției irakiene a partidului Baas (Partidul Socialist al Renașterii Arabe), mareșal (din 1979). 

Saddam a guvernat Irakul într-o manieră dictatorială arbitrară, cu caracter semi-laic, a promovat o politică belicistă, inițiind un război lung și anevoios împotriva Iranului și mai târziu o campanie fulger în care a cucerit și a anexat emiratul vecin al Kuweitului. Bazându-se ca și regimurile irakiene precedente pe hegemonia comunității musulmane sunite, a inițiat masacre împotriva populației șiite și a kurzilor, împotriva acestora din urmă uzând și arme chimice (contra localității Halabja), crime pentru care a fost judecat și executat.Saddam a avut un rol cheie în lovitura de stat a partidului Baas din 1968. Ca vicepreședinte al Irakului în timpul președinției lui al-Bakr, care se îmbolnăvise în ultimii săi ani de viață, Saddam a clădit puternice forțe de securitate care i-au permis să controleze forțele armate și viața politică a țării și să consolideze dictatura. În urma unor măsuri de naționalizare a petrolului și a altor industrii la începutul anilor 1970, a reușit în prima parte a guvernării sale de facto și apoi ca președinte, să crească într-un mod considerabil nivelul de viață mediu în țară.

Saddam a rămas la putere în ciuda dezastruosului război împotriva Iranului (1980-1988), și apoi a Războiului din Golf din (1990-1991), care au adus un declin serios în condițiile de viață și condițiile umanitare din Irak. În timpul Războiului Golfului, pentru a-și atrage simpatia maselor arabe și musulmane din regiune, Saddam a lansat 60 de rachete contra teritoriului Israelului. După invazia Irakului din 2003, Saddam a fost răsturnat de la putere, a reușit să se ascundă vreme de opt luni, până ce a fost capturat în ascunzătoarea subterană unde se afla, lângă localitatea natală Tikrit, la data de 13 decembrie 2003. A fost executat la finele anului 2006. În perioada post-Saddam foști militari, oameni de securitate și persoane în posturi de conducere legați de regimul său au fost îndepărtați din viața politică și din administrația țării și din armată, iar puterea a fost preluată, în urma alegerilor, de guverne dominate de reprezentanți ai partidelor șiite. O parte din fostele forțe de securitate și militare sunite ce fuseseră credincioase lui Saddam au pus bazele unor mișcări de rezistență și teroare sunite, din care cea mai eficientă și de temut este Statul Islamic al Irakului și al Levantului sau Califatul Islamic (ISIS sau Daash)

Încă de la începutul regimului său, Saddam a promis irakienilor un deceniu de onoare şi împliniri care vor rivaliza cu trecutul glorios al ţării. Propaganda sa a accentuat constant referinţele la antichitate, Saddam ordonând reconstruirea Babilonului: pentru aceasta au fost fabricate milioane de cărămizi purtând însemnele sale, întocmai precum vechii conducători asirieni. Saddam însuşi s-a comparat adesea cu regele Nabucodonosor, dar a pretins că se trage din cel de-al patrulea calif al Bagdadului, iar în 1988 a organizat chiar şi un Festival internaţional al Babilonului, având drept motto „De la Nabucodonosor la Saddam Hussein, Babilonul se ridică din nou”. În Irak au apărut numeroase picturi murale sau afişe ce combinau vechiul stil antic cu realismul socialist în portretizarea lui Saddam în diferite ipostaze glorios-simbolice, fie ca beduin - imagine destinată ţăranilor, fie în costum european cu puşca în mână - reprezentând un lider modern şi puternic, fie în uniformă de general - pentru a sugera un conducător militar victorios, fie ca un musulman devotat credinţei în Islam.

Nu au fost uitate nici ipostazele umane, de familie, cu Saddam zâmbind în mijlocul familiei, cu copii in braţe, în ţinută sport, toate trimiţând către clişeul părintelui bun al naţiunii irakiene. Portetele sale au împânzit Irakul, în şcoli, pieţe, aeroport, magazine, birouri şi chiar pe bancnote. Marele „Arc al victoriei” (două mâini ţinând săbii încrucişate) construit la Bagdad în 1989 pentru comemorarea victoriei împotriva Iranului a fost ordonat chiar de Saddam pentru a-i simboliza puterea totală într-un amalgam de artă pop, simbolism religios şi militarist. Parte a cultului personalităţii sale au fost şi spectacolele electorale ale celor două referendumuri pe care le-a organizat în 1995 şi 2002 şi pe care le-a câştigat desigur în cvasitotalitate. Mereu suspicios şi bănuitor la adresa celor din jurul său, consideraţi drept potenţiali rivali la putere, Saddam a delegat chiar şi responsabilităţile propagandei mai multor departamente ale partidului şi statului, astfel încât nimeni în afara sa să nu deţină controlul total. Totodată la fel ca în orice sistem dictatorial, Saddam a instituit un control total al mass-media, televiziunea şi radioul fiind gestionate prin intermediul unei structuri specializate din cadrul Ministerului Culturii şi Informaţiilor.

Dictatorul irakian a încercat să-şi construiască imaginea nu doar a unui strălucit comandant militar, dar şi a unui maestru al propagandei desfăşurate îndeosebi pe timp de criză şi război în raport cu duşmanii sau aliaţii săi. Cu toate că în 1990-1991 Saddam a recurs la reţete propagandistice abile, de natură să-i asigure un succes politic în confruntarea sa cu Occidentul şi îndeosebi cu Statele Unite, propaganda sa a cunoscut imediat după invadarea Kuweitului, eşec după eşec. Nu a reuşit să submineze opinia publică occidentală, ci dimpotrivă a înverşunat-o şi mai tare prin jocul de şantaj cu ostatecii. Nu a reuşit să fisureze Coaliţia internaţională din care făceau parte şi state arabe (Arabia Saudită) prin introducerea problemei palestinienilor în ecuaţia negocierilor privind retragerea din Kuweit. Nici atacurile cu rachete Scud asupra Israelului ce urmăreau provocarea unei reacţii militare a acestuia ce ar fi putut atrage părăsirea Coaliţiei de către statele arabe, nu au avut efectele politice scontate, Scud-urile fiind contracarate propagandistic în media internaţională prin rachetele americane Patriot, iar Israelul a fost convins să nu intervină în conflict.

După înfrângerea suferită în Războiul din 1991, proclamată din nou drept o altă „victorie”, Saddam a reuşit să se menţină la putere încă doisprezece ani, trecând la o represiune nemiloasă a revoltelor interne (şiite, kurde), jucând pe muchie de cuţit cu inspectorii ONU privind deţinerea armelor de nimicire în masă şi pozând pentru atragerea sprijinului lumii islamice, într-un musulman devotat care şi-a donat chiar o parte din sânge pentru scrierea Coranului cu acesta, drept mulţumire că Allah l-a scăpat de atâtea primejdii şi conspiraţii. Obiectivul principal al propagandei lui Saddam a fost aceea de a-i convinge în primul rând pe concetăţenii săi ce sufereau consecinţele embargoului economic internaţional, dar şi întreaga comunitate arabă că el este cel care a reuşit să-i sfideze pe infidelii şi puternicii americani şi occidentali, iar sancţiunile economice aplicate împotriva sa de ONU sunt nedrepte, la fel ca şi loviturile aeriene americano-britanice.

Chiar şi în delicata problemă a posesiei armelor de nimicire în masă şi a colaborării sale cu organizaţia teroristă Al Quaeda, Saddam nu a reuşit, la momentul respectiv, să convingă comunitatea internaţională în faţa acuzaţiilor formulate de preşedintele George W. Bush şi de premierul britanic Tony Blair. În războiul din 2003, Saddam a apărut puţin în public, lăsând sarcina propagandei pe seama ridicolului său ministru al informaţiilor Mohammed Saeed al Sahhaf. Filmul capturării sale, ale cărei detalii sunt incomplet elucidate, care a făcut înconjurul lumii, i-au demolat definitiv imaginea de mare şi atotputernic conducător al Irakului şi lumii arabe pe care a încercat tot timpul să şi-o construiască. 

Saddam Hussein a făcut parte din galeria celor mai demonizaţi, la nivel global, şefi de stat postbelici precum Stalin, Miloşevici, Ceauşescu, Idi Amin, Pol Pot etc. Multe aspecte esenţiale ale războaielor împotriva Irakului şi ale implicării sale nu vor putea fi relevate prea curând din cauza clasificării documentelor, dar Saddam Hussein rămâne drept un alt exemplu de dictator care nu a putut nici să-şi atingă scopurile şi nici să-şi ascundă crimele prin propagandă, atât faţă de concetăţenii săi, cât şi pe plan internaţional.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Saddam-Hussein

https://www.biography.com/people/saddam-hussein-9347918

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxvii-saddam-hussein-un-dictator-sangeros-de-calin-hentea-11267127

http://www.whoswho.de/bio/saddam-hussein.html

http://news.bbc.co.uk/cbbcnews/hi/world/newsid_3323000/3323347.stm

https://www.history.co.uk/biographies /saddam-hussein

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie1945: În această zi, a murit, executat de membrii mişcării de rezistenţă italiene în timp ce încerca să părăsească ţara, dictatorul Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943.

Așa cum mai spun când postez date și informații despre persoane controversate de pe planeta noastră, țin să subliniez că aici, în această rețea ( și nu numai) eu nu ridic statui virtuale nimănui, oricum l-ar fi chemat, ci doar enumăr câteva repere despre existența lor efemeră pe Pământ.

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie 1883, Predappio lângă Forlì – d. Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. În fapt, un socialist Italian celebru, membru marcant al Partidului Socialist Italian (Partito Socialista Italiano) a creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat...Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV şi, conform tendinţelor diin social şi politic din Peninsulă, popularitatea ideilor sale este, din nou, în creştere, din păcate…Lumea uită!

Benito Mussolini a fost fiul unei învățătoare și al unui muncitor cu simpatii socialiste. Tânărul italian a devenit militant socialist încă din adolescență și a fost exmatriculat dintr-un liceu al călugărilor salezieni din motive disciplinare. A reușit, totuși, să își ia bacalaureatul și, în 1902, a plecat în Elveția, unde a avut probleme cu autoritățile din cauza vagabondajului și a încăierărilor la care lua parte. Benito Mussolini s-a întors în Italia în 1904, pentru a-și satisface stagiul militar. Apoi, până în 1908, a lucrat ca învățător, iar din 1909 s-a mutat la Trieste, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar. Benito Mussolini a devenit redactor al unui ziar socialist și a cunoscut-o pe Ida Irene Dasler. Cei doi au avut un fiu, pe care Benito Mussolini nu l-a recunoscut niciodată. După ce a devenit dictator, Benito Mussolini i-a închis pe amândoi într-un azil de nebuni, unde au fost uciși. Gazetarul Mussolini a intrat în conflict cu autoritățile austro-ungare, deoarece el făcea propagandă pentru alipirea Triestului la Italia.Drept urmare, Benito Mussolini a fost expulzat. S-a întors în Italia, unde a lucrat la un ziar socialist la Forli, apoi a devenit șeful celui mai mare ziar socialist, Avanti, cu un tiraj de 100.000 de exemplare. Izbucnirea primului război mondial a dus la o ruptură între Mussolini și socialiști, pentru că Mussolini a decis să se înroleze în armata italiană, pe când socialiștii propuneau încheierea unei păci generale. Benito Mussolini a devenit caporal, la fel ca și prietenul său de mai târziu, Adolf Hitler. În 1919, el a creat un grup fascist, care se adresa mai ales foștilor soldați, rămași pe drumuri. 

Grupul fascist s-a extins rapid, iar în 1922, Benito Mussolini a chemat zeci de mii de fasciști la Roma, pentru a prelua puterea. Teza lui Mussolini era aceea că mișcarea sa politică va reda Italiei gloria din timpul Imperiului Roman și strălucirea din perioada Renașterii. Confruntat cu amenințarea unui război civil, Regele Victor Emanuel al III-lea a acceptat să îl numească pe Mussolini prim-ministru. Noul premier a transformat Italia într-o dictatură. Din 1926, Partidul Fascist Italian a devenit partid unic. Sindicatele și organizațiile catolice au fost interzise. Economia italiană a devenit controlată de stat. Nici o altă țară din lume nu avea o economie atât de dirijată, cu excepția Uniunii Sovietice. Italia a adoptat o politică antisemită și a devenit complicea ororilor naziste. Benito Mussolini a târât Italia într-o serie de războaie inutile,precum invazia din Etiopia. Italienii au plătit prețul grandomaniei lui Mussolini în Războiul Civil Spaniol și pe fronturile celui de-al doilea război mondial. 

În primăvara lui 1945, când era clar că Axa pierduse războiul, după înfrângerea totală a armatelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, încearcă să fugă spre Elveția. Partizanii italieni comuniști îi capturează la Dongo în 28 aprilie 1945 și fără judecată, „pentru crime împotriva poporului italian”, îi execută prin împușcare. Cadavrele lor sunt duse la Milano și atârnate cu capul în jos, agățate de călcâie de o bară de acoperiș, împreună cu cadavrele altor câtorva demnitari fasciști, în fața unei benzinării mari a companiei Esso din Piazzale Loreto. La „spectacol” au asistat mii de italieni și numeroși militari ai armatei americane. Înainte de a fi atârnate, cadavrele au fost lăsate o vreme pe jos, în piațeta Loreto, înconjurate de mulțime,de mulțimea care, până nu demult, îl aclamase pe dictator. Mai târziu, rămășițele pământești ale „Ducelui” au fost înmormântate în secret, de teama unor demonstrații ale credincioșilor săi suporteri și/sau epigoni.În 1957-1958, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat și înmormântat lângă Predappio.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Benito-Mussolini

http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/mussolini_benito.shtml

https://www.history.com/topics/world-war-ii/benito-mussolini

https://www.rfi.ro/politica-106984-pagina-de-istorie-ascensiune-decaderea-benito-mussolini

https://prezi.com/plzyr3qm8hrc/repere-biografice-in-viata-lui-benito-mussolini/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/fata-nevazuta-a-lui-beni to-mussolini