$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie1887, 28 aprilie/ 10 mai: În această zi, apărea Legea pentru înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului de Bacteriologie, a cărei conducere a fost încredinţată medicului Victor Babeş. Institutul „Victor Babeş”, care poartă numele fondatorului său, prof. dr. Victor Babeş, a fost înfiinţat prin legea nr.1197 publicată în Monitorul Oficial nr. 21 din 28 aprilie 1887 şi este cel mai vechi institut ştiinţific medical din România.

Conceput iniţial ca o şcoală practică superioară pentru toţi cei din domeniul sanitar, a devenit un institut medical complex asemenea Institutului Pasteur din Paris, având secţii de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie şi chimie. În timp, o parte din aceste domenii au fost preluate de alte aşezăminte care au apărut ulterior, având ca model Institutul „Victor Babeş” şi anume: Institutul Cantacuzino, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică, Institutul de Virusologie, Institutul Pasteur. Datorită importanţei contribuţiilor aduse la promovarea ştiinţelor medicale în domenii complexe ca anatomia patologică, bacteriologia, virusologia, imunologia, igiena, patologia comparată şi chiar istoria medicinei, renumele „Institutului de Patologie şi Bacteriologie” condus de dr. Victor Babeş a depăşit în scurt timp graniţele ţării. De asemenea, în ţară el a fost capabil să satisfacă unele din necesităţile medicale stringente ale epocii: combaterea turbării, profilaxia bolilor contagioase, asigurarea metodelor de control şi testare spre a se furniza cea mai curată apă potabilă pentru locuitorii Bucureştilor, prevenirea şi tratarea unor boli ale animalelor. 

Ca director al Institutului, prof. dr. Victor Babeş a abordat unele din problemele medico-sociale ale acelor vremuri cum ar fi problema pelagrei, precum şi formularea unor soluţii realiste privind organizarea medicală a ţării preconizând organizarea unui Minister al Sănătăţii. Dincolo de renumele internaţional al Institutului, poate cea mai importantă contribuţie o reprezintă formarea unui şir de specialişti şi profesori care devin fondatori de discipline medicale înţara noastră sau şefi de şcoli medicale. Întreaga istorie a Institutului este strâns legată de activitatea, profesionalismul şi întreaga personalitate a fondatorului lui, prof. dr. Victor Babeş.

Născut la 28 iulie 1854, îşi face studiile medicale la Facultăţile din Budapesta şi Viena (1871–1878). În 1878, şi-a luat doctoratul în medicină la Viena, iar în 1885 este numit profesor extraordinar de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta.A lucrat în perioada 1882–1886 cu unii dintre cei mai mari specialişti ai epocii respective: O. Bollinger şi H. W. Ziemsen (München), J. Arnold (Heidelberg), F. Recklinghausen şi W. Waldeyer (Strasbourg), A. V. Cornil şi L. Pasteur (Paris), R. Virchow şi R. Koch (Berlin). Victor Babeş a fost apreciat de însuşi Pasteur ca unul dintre cei mai competenţi specialişti în problema turbării, atât datorită studiilor sale referitoare la anatomia patologică a acestei boli, cât şi graţie perfecţionărilor pe care le-a adus tehnicilor de vaccinare antirabică. Împreună cu savantul francez André-Victor Cornil, Babeş a publicat, în 1885, la Paris, primul tratat complet de bacteriologie din lume. După mai multe specializări în câteva capitale vest-europene, s-a reîntors la Bucureşti, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, ca profesor de anatomie patologică şi bacteriologie, la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1887–1926). Este numit prin decret regal în 1887, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În acelaşi an, Parlamentul a votat  legea prin care autoriza Guvernul să creeze un Institut de Bacteriologie şi Patologie sub conducerea sa.În 1893 devine membru activ al Academiei Române, iar în 1900 înfiinţează la Bucureşti Societatea Anatomică care a dat un puternic impuls studiilor anatomo-clinice din ţara noastră. În 1913 contribuie la combaterea epidemiei de holeră din Bulgaria, preparând un vaccin antiholeric. 

În perioada 1916–1918 îşi continuă activitatea de preparare a produselor biologice necesare populaţiei române sub ocupaţie. În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată. Paralel cu toată această activitate manifestă şi intense preocupări publicistice, prin publicarea de articole, monografii, tratate în care apar rezultatele tuturor cercetărilor şi descoperirilor sale. Actualmente aceste lucrări împreună cu alte publicaţii despre opera sa se află la biblioteca Institutului Victor Babeş. Bacteriolog şi anatomopatolog, precursor al imunologiei moderne (considerat părintele seroterapiei), a fost considerat „al doilea rabiolog din lume” (după Louis Pasteur). A pus bazele experimentale şi clinice ale seroterapiei şi a introdus vaccinarea antirabică în ţara noastră la numai trei ani după iniţierea acesteia de către L. Pasteur. A fost primul care a demonstrat legătura firească între microbiologie şi anatomie patologică, intuind legătura organică dintre manifestările de boală (simptome şi semne), alterarea funcţiilor şi leziunile care se constituie la diverse trepte de organizare.

Dintre elevii remarcabili ai lui Victor Babeş: Ghe. Marinescu, Vasile Sion, Mihail Manicatide, Constantin Levaditi, Constantin Bacaloglu, Teodor Mironescu, Titu Vasiliu, Aurel A. Babeş, Dumitru Marinescu-Slatina, Elena Puşcariu Densusianu (prima femeie profesor universitar din Romania), Elena Proca,Aurel Stamatiade, Lucreţia Moscuna-Sion, Alexandru Tălăsescu. Dintre şefii de secţie care au lucrat şi colaborat direct cu Victor Babeş menţionăm: Constantin Starcovici, Emil Puşcariu, Ghe. Proca, Victor Oprescu, Paul Rigler, V. Buşilă, Emil Pop, Sever Bobeş, Aurel Babeş, Gh. Lupu, Emil Crăciun, C. Ionescu-Mihăeşti. După sosirea lui Victor Babeş la Bucureşti, denumirea aşezământului devine Institutul de Patologie şi Bacteriologie, funcţionând sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii Publice până la 2 martie 1925, când, printr-o nouă lege primeşte titlul de Institutul „Dr. Victor Babeş”.

La institutul care şi astăzi îi poartă numele, Babeş a lucrat aproape 40 de ani, realizând descoperiri de importanţă universală şi creând o şcoală naţională de anatomie şi bacteriologie. Activitatea prodigioasă a Institutului a fost continuată de o serie de iluştri specialişti ai medicinii româneşti, care au fost directori ai Institutului: Ghe. Proca, C. Bacaloglu, Ghe. Lupu, E. Crăciun, I. Moraru. La rândul lor, aceştia au format alţi specialişti,cercetători, profesori care au continuat şi extins activitatea începută de înaintaşii lor. Dintre aceştia: A. Ursu, C. Păunescu, V. Roşca, A. Mureşeanu, G. Pambuccian, E. Teodorescu, St. Niculescu, V. Săhleanu, A. Eskenasy, E. Mestes, C. Taşcă, F. Pascu, C. Pantelie, M. J. Cernat, S.Constantinescu, P. G. Nicolescu, G. Filipescu, D. Laky, M. Zaharia, G. Rotaru, C. Rişcuţia ş.a. 

Toate aceste personalităţi au contribuit la creşterea continua a prestigiului Institutului „Victor Babeş” care a devenit de-a lungul anilor o unitate-etalon de cercetare medicală fundamentală şi aplicată. Ca urmare a recunoaşterii importanţei sale, începând cu anul 1999 institutul devine Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Victor Babeş”. Ca urmare a recunoaşterii importanţei Institutului, începând cu anul 1999, în baza Hotărârii de Guvern nr. 984 din 24 noiembrie, acesta devine Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale „Victor Babeş”. 

Surse:

Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, „Istoria Ştiinţei şi Tehnicii în România

– date cronologice”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985

Mihai Popescu, Virgil Spulber, „Descoperiri Ştiinţifice – Legendă şi Adevăr”,

Editura Albatros, Bucureşti, 1987

Priminescu, Ruxandra Melania – Evoluţia activităţii institutelor de cercetare, reflectată în documentele fondului arhivistic naţional, Revista NOEMA, volumul VIII, Editura I.C.I., 2009

http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2009_f_02.pdf

https://www.academia.edu/10031009/Virusologie_bacteriologi e_parazitologie

&&&

 S-a întâmplat în 28 aprilie1893: În această zi, a murit omul politic Emanoil Pache Protopopescu; membru al Partidului Conservator, deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor; primar (1888-1891) şi prefect (mai-noiembrie 1891) al Bucureştiului; a întemeiat Şcoala de Ştiinţe Politice şi Administrative, unde a fost şi profesor. Bucureştiul a avut zeci de primari de-a lungul vremii, însă nu mulţi au fost cei care au reuşit să intre în istorie cu realizări notabile. Pache Protopopescu a fost omul care a făcut cele mai notabile schimbări din Capitală, rămânând în cărţile de istorie ca fiind edilul ce a inovat oraşul. 

Primarul Bucureştiului în anii 1888 şi 1891, Emanoil Pache Protopopescu a reuşit să fie cunoscut ca unul dintre cei mai eficienţi şi inventivi primari ai Bucureştiului. Aflat doar pentru trei ani în fruntea Capitalei, între aprilie 1888 şi decembrie 1891, bărbatul a lăsat în urmă multe proiecte pe care le-a dus la bun sfârşit şi care l-au făcut cunoscut ca unul dintre cei mai buni primari din istoria oraşului. Acesta s-a născut la 12 februarie 1845, în Mahalaua Negustori, iar numele de „Protopopescu“ l-a căpătat ca urmare a faptului că tatăl său slujea ca protopop la Biserica Sf. Gheorghe cel Nou, potrivit istoricului Dan Falcan. De asemenea, spune istoricul, prenumele „Pache“ vine de la modul în care l-au strigat pe fostul edil colegii de şcoală. Emanoil Pache Protopopescu a urmat Facultatea de Drept, dar s-a şcolit şi la Paris unde în 1870 şi-a luat doctoratul, iar până să devină primar al Capitalei, a fost prefect al poliţiei, avocat, profesor la şcoala de comerţ şi deputat din partea liberalilor.Timp de nouă ani (1879–1888), el a fost profesor de drept la Școala Comercială (care se numește astăzi Școala Superioară Comercială „N. Krețulescu”) din București (al cărei director a fost pentru o scurtă perioadă, în anul 1881), funcție la care a renunțat în aprilie 1888 pentru calitatea de primar al Capitalei, pe care a exercitat-o până în decembrie 1891. Activitatea edilitară nu l-a îndepărtat de Școala Comercială, el având o contribuție esențială la ridicarea edificiului instituției.

În mai 1876 este numit prefect al poliției capitalei. Pache Protopopescu debutează la prefectura poliției cu oarecari măsuri organizatoare. Între altele ia măsuri contra prostituției și obligă ca femeile înregistrate să circule pe stradă cu un semn distinctiv, o lentă (panglică lată) în eșarfă. Iar toate casele de toleranță să aibă la intrare un număr mare, lesne de văzut de departe, și un felinar roșu. Pe vremuri s-au făcut multe zeflemele asupra acestor inovații care, de altfel, nu s-au putut împământeni. În anul 1888, prin decret regal, Pache Protopopescu este desemnat de Consiliul Municipal, aşa cum era la vremea aceea nefiind ales de locuitori, primar al Bucureştiului. În doar trei ani, edilul a reuşit să introducă telefonul public, să extindă iluminatul electric până în Piaţa Teatrului Naţional, să construiască primele trotuare şi noi artere de circulaţie. Acesta a trasat inclusiv axa Bucureştiului de la est la vest, de la Piaţa Operei, Sf.Elefterie şi până la Mihai Bravu. 

După ce Emanoil Pache Protopopescu a deschis noul bulevard care lega cartierul Cotroceni cu mahalaua Oborului, s-a pus problema iluminării lui după noile cerinţe, dar pentru că nu se putea altfel la acea dată, s-a hotărât scoaterea lămplilor electrice din grădina Cişmigiu care „nu avea nevoie de lumină pe timpul iernii şi instalarea lor pe bulevard, între actuala piaţă Sf. Elefterie şi Calea Moşilor”. Câţiva ani mai târziu, în 1906, străzile oraşului erau luminate de 3.969 de becuri cu gaz, dar şi cu mii de lămpi cu petrol, cu ulei mineral şi altele.Cu toate acestea, multe străzi mărginaşe nu aveau lumină deloc. Pache Protopopescu a reușit să finalizeze în anul 1890 prelungirea fostului bulevard al Orizontului (bulevard al cărui nume a fost schimbat în „Pache Protopopescu” la ordinul unui alt edil al capitalei, Nicolae Filipescu). 

În scurtul său mandat, Emanoil Pache Protopopescu a acordat o atenție deosebită învățământului, în 1889 inaugurând 28 de școli în București, printre care și actualul Colegiu Național „Gheorghe Lazăr”. Printre principalele planuri de modernizare ale Capitalei s-a aflat și transportul în comun, căruia primarul i-a acordat o atenție deosebită. S-a lucrat intens la acea vreme pentru extinderea rețelei de tramvai, dar și pentru impunerea unor reguli civilizate de transport. Emanoil Pache Protopopescu a murit la vârsta de doar 48 de ani, din cauza unei pietre la ficat „care a rupt vezica fierei și a căzut în pântece unde a făcut puroi”. Este înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. 1, Ed. Eminescu, 1987

https://adevarul.ro/news/bucuresti/primari-legenda-capitalei-trei--gospodari-schimbat-fata-micului-paris-pake-dobrescu-delavrancea-1_511d1b7c344a7821183ddcf0/index.html

https://adevarul.ro/news/bucuresti/pache-protopopescu-primarul-schimbat-radical-bucurestiului-trei-ani-1_54ca1982448e03c0fd12047f/in dex.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie1908, 28.IV/11.V.: La această dată, a avut loc, la Bucureşti, adunarea de constituire a Societăţii Scriitorilor Români; alături de scriitori bucureşteni au participat şi reprezentanţi din provincie ai breslei; preşedinte al Societăţii a fost ales poetul şi publicistul Cincinat Pavelescu. Din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucureşti s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăţi a Scriitorilor Români. Ca model pentru aceste statute, Cincinat Pavelescu adusese de la Paris „Statuts de la Société des Gens de Lettres”, societate înfiinţată de scriitorii francezi, pentru a pune bazele Societăţii Scriitorilor Români. 

La adunarea de constituire din 28 aprilie 1908, s-au dezbătut proiectele de statute şi s-a ales primul comitet de conducere compus din: Ioan Adam, Dimitrie Anghel, Ion Ciorcârlan, Ludovic Dauş, M. Dunăreanu, Emil Gârleanu. Cincinat Pavelescu a fost desemnat preşedinte, G. Ranetti şi Dimitrie Anghel – vicepreşedinţi, Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş – secretari. Acestei prime forme de organizare a Societăţii Scriitorilor Români i s-a reproşat că nu a cooptat marii scriitori ai vremii ca: I.L. Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, A. Vlahuţă, A. Macedonski şi alţii. Primele încercări de a crea organizații de scriitori în România datează după unele surse din 1821, 1827, 1831. Începutul propriu-zis se face cu Asociația literară Română din 1848 dar aceasta nu funcționează. O Societate Literară Română a fost fondată în 1866, inaugurată în 1867, transformată în Societatea Academică Română și ulterior, din 1879, în Academia Română. 

Preocupările de început ale Academiei au fost filologice, extinse apoi la domeniile științei, culturii și artei. Dar prima Societate a Scriitorilor Români s-a ivit ca proiect al adunării de constituire din 1908 și a fost pusă în funcțiune de o adunare generală de 47 de scriitori la 2 septembrie 1909. Comitetul de conducere al noii societăți i-a avut ca președinte pe Mihail Sadoveanu și ca vicepreședinte pe Dimitrie Anghel. În 1911, noul președinte, Emil Gârleanu a obținut recunoașterea SSR ca „Persoană morală”. Sau persoană juridică cum am zice azi! A urmat la conducere criticul Mihail Dragomirescu. În timpul primului război mondial SSR a funcționat în refugiu la Iași. 

În perioada 1926-1932, Societatea Scriitorilor Români a fost condusă de Liviu Rebreanu ales an de an timp de șapte ani consecutiv. A fost în opinia istoricilor literari cea mai bună perioadă a S.S.R. După 1944 s-au exercitat asupra S.S.R. presiuni politice din partea noii puteri, epurări etc. Conferința de fuziune între S.S.R. și societatea Autorilor dramatici din martie 1949 marchează înființarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ulterior „din R.S.R.", devenită U.S.R. în 1990.

 Surse:

Istoricul Societății Scriitorilor Români: 1908 - 1948, Teodor Vârgolici, Editura 1000+1 Gramar, 2002

http://www.uniuneascriitorilor.ro/sinteza-istorica

http://www.poezie.ro/index.php/essay/65223/email.html

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/centenarul-societatii-scriitorilor-romani -3096969

$$&

 S-a întâmplat în 28 aprilie 1937: La această dată, s-a născut Saddam Hussein, preşedinte al Irakului în perioada 1979 - 2003 şi prim-ministru al acestei ţări între 1979 - 1991 şi 1994 – 2003. Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti (n. satul Al-Awja, Irak – d. 30 decembrie 2006, Bagdad executat) a fost un politician irakian, președinte al Irakului în perioada 1979 - 2003 și prim-ministru al acestei țări între 1979 - 1991 și 1994 - 2003, secretar general al secției irakiene a partidului Baas (Partidul Socialist al Renașterii Arabe), mareșal (din 1979). 

Saddam a guvernat Irakul într-o manieră dictatorială arbitrară, cu caracter semi-laic, a promovat o politică belicistă, inițiind un război lung și anevoios împotriva Iranului și mai târziu o campanie fulger în care a cucerit și a anexat emiratul vecin al Kuweitului. Bazându-se ca și regimurile irakiene precedente pe hegemonia comunității musulmane sunite, a inițiat masacre împotriva populației șiite și a kurzilor, împotriva acestora din urmă uzând și arme chimice (contra localității Halabja), crime pentru care a fost judecat și executat.Saddam a avut un rol cheie în lovitura de stat a partidului Baas din 1968. Ca vicepreședinte al Irakului în timpul președinției lui al-Bakr, care se îmbolnăvise în ultimii săi ani de viață, Saddam a clădit puternice forțe de securitate care i-au permis să controleze forțele armate și viața politică a țării și să consolideze dictatura. În urma unor măsuri de naționalizare a petrolului și a altor industrii la începutul anilor 1970, a reușit în prima parte a guvernării sale de facto și apoi ca președinte, să crească într-un mod considerabil nivelul de viață mediu în țară.

Saddam a rămas la putere în ciuda dezastruosului război împotriva Iranului (1980-1988), și apoi a Războiului din Golf din (1990-1991), care au adus un declin serios în condițiile de viață și condițiile umanitare din Irak. În timpul Războiului Golfului, pentru a-și atrage simpatia maselor arabe și musulmane din regiune, Saddam a lansat 60 de rachete contra teritoriului Israelului. După invazia Irakului din 2003, Saddam a fost răsturnat de la putere, a reușit să se ascundă vreme de opt luni, până ce a fost capturat în ascunzătoarea subterană unde se afla, lângă localitatea natală Tikrit, la data de 13 decembrie 2003. A fost executat la finele anului 2006. În perioada post-Saddam foști militari, oameni de securitate și persoane în posturi de conducere legați de regimul său au fost îndepărtați din viața politică și din administrația țării și din armată, iar puterea a fost preluată, în urma alegerilor, de guverne dominate de reprezentanți ai partidelor șiite. O parte din fostele forțe de securitate și militare sunite ce fuseseră credincioase lui Saddam au pus bazele unor mișcări de rezistență și teroare sunite, din care cea mai eficientă și de temut este Statul Islamic al Irakului și al Levantului sau Califatul Islamic (ISIS sau Daash)

Încă de la începutul regimului său, Saddam a promis irakienilor un deceniu de onoare şi împliniri care vor rivaliza cu trecutul glorios al ţării. Propaganda sa a accentuat constant referinţele la antichitate, Saddam ordonând reconstruirea Babilonului: pentru aceasta au fost fabricate milioane de cărămizi purtând însemnele sale, întocmai precum vechii conducători asirieni. Saddam însuşi s-a comparat adesea cu regele Nabucodonosor, dar a pretins că se trage din cel de-al patrulea calif al Bagdadului, iar în 1988 a organizat chiar şi un Festival internaţional al Babilonului, având drept motto „De la Nabucodonosor la Saddam Hussein, Babilonul se ridică din nou”. În Irak au apărut numeroase picturi murale sau afişe ce combinau vechiul stil antic cu realismul socialist în portretizarea lui Saddam în diferite ipostaze glorios-simbolice, fie ca beduin - imagine destinată ţăranilor, fie în costum european cu puşca în mână - reprezentând un lider modern şi puternic, fie în uniformă de general - pentru a sugera un conducător militar victorios, fie ca un musulman devotat credinţei în Islam.

Nu au fost uitate nici ipostazele umane, de familie, cu Saddam zâmbind în mijlocul familiei, cu copii in braţe, în ţinută sport, toate trimiţând către clişeul părintelui bun al naţiunii irakiene. Portetele sale au împânzit Irakul, în şcoli, pieţe, aeroport, magazine, birouri şi chiar pe bancnote. Marele „Arc al victoriei” (două mâini ţinând săbii încrucişate) construit la Bagdad în 1989 pentru comemorarea victoriei împotriva Iranului a fost ordonat chiar de Saddam pentru a-i simboliza puterea totală într-un amalgam de artă pop, simbolism religios şi militarist. Parte a cultului personalităţii sale au fost şi spectacolele electorale ale celor două referendumuri pe care le-a organizat în 1995 şi 2002 şi pe care le-a câştigat desigur în cvasitotalitate. Mereu suspicios şi bănuitor la adresa celor din jurul său, consideraţi drept potenţiali rivali la putere, Saddam a delegat chiar şi responsabilităţile propagandei mai multor departamente ale partidului şi statului, astfel încât nimeni în afara sa să nu deţină controlul total. Totodată la fel ca în orice sistem dictatorial, Saddam a instituit un control total al mass-media, televiziunea şi radioul fiind gestionate prin intermediul unei structuri specializate din cadrul Ministerului Culturii şi Informaţiilor.

Dictatorul irakian a încercat să-şi construiască imaginea nu doar a unui strălucit comandant militar, dar şi a unui maestru al propagandei desfăşurate îndeosebi pe timp de criză şi război în raport cu duşmanii sau aliaţii săi. Cu toate că în 1990-1991 Saddam a recurs la reţete propagandistice abile, de natură să-i asigure un succes politic în confruntarea sa cu Occidentul şi îndeosebi cu Statele Unite, propaganda sa a cunoscut imediat după invadarea Kuweitului, eşec după eşec. Nu a reuşit să submineze opinia publică occidentală, ci dimpotrivă a înverşunat-o şi mai tare prin jocul de şantaj cu ostatecii. Nu a reuşit să fisureze Coaliţia internaţională din care făceau parte şi state arabe (Arabia Saudită) prin introducerea problemei palestinienilor în ecuaţia negocierilor privind retragerea din Kuweit. Nici atacurile cu rachete Scud asupra Israelului ce urmăreau provocarea unei reacţii militare a acestuia ce ar fi putut atrage părăsirea Coaliţiei de către statele arabe, nu au avut efectele politice scontate, Scud-urile fiind contracarate propagandistic în media internaţională prin rachetele americane Patriot, iar Israelul a fost convins să nu intervină în conflict.

După înfrângerea suferită în Războiul din 1991, proclamată din nou drept o altă „victorie”, Saddam a reuşit să se menţină la putere încă doisprezece ani, trecând la o represiune nemiloasă a revoltelor interne (şiite, kurde), jucând pe muchie de cuţit cu inspectorii ONU privind deţinerea armelor de nimicire în masă şi pozând pentru atragerea sprijinului lumii islamice, într-un musulman devotat care şi-a donat chiar o parte din sânge pentru scrierea Coranului cu acesta, drept mulţumire că Allah l-a scăpat de atâtea primejdii şi conspiraţii. Obiectivul principal al propagandei lui Saddam a fost aceea de a-i convinge în primul rând pe concetăţenii săi ce sufereau consecinţele embargoului economic internaţional, dar şi întreaga comunitate arabă că el este cel care a reuşit să-i sfideze pe infidelii şi puternicii americani şi occidentali, iar sancţiunile economice aplicate împotriva sa de ONU sunt nedrepte, la fel ca şi loviturile aeriene americano-britanice.

Chiar şi în delicata problemă a posesiei armelor de nimicire în masă şi a colaborării sale cu organizaţia teroristă Al Quaeda, Saddam nu a reuşit, la momentul respectiv, să convingă comunitatea internaţională în faţa acuzaţiilor formulate de preşedintele George W. Bush şi de premierul britanic Tony Blair. În războiul din 2003, Saddam a apărut puţin în public, lăsând sarcina propagandei pe seama ridicolului său ministru al informaţiilor Mohammed Saeed al Sahhaf. Filmul capturării sale, ale cărei detalii sunt incomplet elucidate, care a făcut înconjurul lumii, i-au demolat definitiv imaginea de mare şi atotputernic conducător al Irakului şi lumii arabe pe care a încercat tot timpul să şi-o construiască. 

Saddam Hussein a făcut parte din galeria celor mai demonizaţi, la nivel global, şefi de stat postbelici precum Stalin, Miloşevici, Ceauşescu, Idi Amin, Pol Pot etc. Multe aspecte esenţiale ale războaielor împotriva Irakului şi ale implicării sale nu vor putea fi relevate prea curând din cauza clasificării documentelor, dar Saddam Hussein rămâne drept un alt exemplu de dictator care nu a putut nici să-şi atingă scopurile şi nici să-şi ascundă crimele prin propagandă, atât faţă de concetăţenii săi, cât şi pe plan internaţional.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Saddam-Hussein

https://www.biography.com/people/saddam-hussein-9347918

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxvii-saddam-hussein-un-dictator-sangeros-de-calin-hentea-11267127

http://www.whoswho.de/bio/saddam-hussein.html

http://news.bbc.co.uk/cbbcnews/hi/world/newsid_3323000/3323347.stm

https://www.history.co.uk/biographies /saddam-hussein

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie1945: În această zi, a murit, executat de membrii mişcării de rezistenţă italiene în timp ce încerca să părăsească ţara, dictatorul Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943.

Așa cum mai spun când postez date și informații despre persoane controversate de pe planeta noastră, țin să subliniez că aici, în această rețea ( și nu numai) eu nu ridic statui virtuale nimănui, oricum l-ar fi chemat, ci doar enumăr câteva repere despre existența lor efemeră pe Pământ.

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie 1883, Predappio lângă Forlì – d. Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. În fapt, un socialist Italian celebru, membru marcant al Partidului Socialist Italian (Partito Socialista Italiano) a creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat...Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV şi, conform tendinţelor diin social şi politic din Peninsulă, popularitatea ideilor sale este, din nou, în creştere, din păcate…Lumea uită!

Benito Mussolini a fost fiul unei învățătoare și al unui muncitor cu simpatii socialiste. Tânărul italian a devenit militant socialist încă din adolescență și a fost exmatriculat dintr-un liceu al călugărilor salezieni din motive disciplinare. A reușit, totuși, să își ia bacalaureatul și, în 1902, a plecat în Elveția, unde a avut probleme cu autoritățile din cauza vagabondajului și a încăierărilor la care lua parte. Benito Mussolini s-a întors în Italia în 1904, pentru a-și satisface stagiul militar. Apoi, până în 1908, a lucrat ca învățător, iar din 1909 s-a mutat la Trieste, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar. Benito Mussolini a devenit redactor al unui ziar socialist și a cunoscut-o pe Ida Irene Dasler. Cei doi au avut un fiu, pe care Benito Mussolini nu l-a recunoscut niciodată. După ce a devenit dictator, Benito Mussolini i-a închis pe amândoi într-un azil de nebuni, unde au fost uciși. Gazetarul Mussolini a intrat în conflict cu autoritățile austro-ungare, deoarece el făcea propagandă pentru alipirea Triestului la Italia.Drept urmare, Benito Mussolini a fost expulzat. S-a întors în Italia, unde a lucrat la un ziar socialist la Forli, apoi a devenit șeful celui mai mare ziar socialist, Avanti, cu un tiraj de 100.000 de exemplare. Izbucnirea primului război mondial a dus la o ruptură între Mussolini și socialiști, pentru că Mussolini a decis să se înroleze în armata italiană, pe când socialiștii propuneau încheierea unei păci generale. Benito Mussolini a devenit caporal, la fel ca și prietenul său de mai târziu, Adolf Hitler. În 1919, el a creat un grup fascist, care se adresa mai ales foștilor soldați, rămași pe drumuri. 

Grupul fascist s-a extins rapid, iar în 1922, Benito Mussolini a chemat zeci de mii de fasciști la Roma, pentru a prelua puterea. Teza lui Mussolini era aceea că mișcarea sa politică va reda Italiei gloria din timpul Imperiului Roman și strălucirea din perioada Renașterii. Confruntat cu amenințarea unui război civil, Regele Victor Emanuel al III-lea a acceptat să îl numească pe Mussolini prim-ministru. Noul premier a transformat Italia într-o dictatură. Din 1926, Partidul Fascist Italian a devenit partid unic. Sindicatele și organizațiile catolice au fost interzise. Economia italiană a devenit controlată de stat. Nici o altă țară din lume nu avea o economie atât de dirijată, cu excepția Uniunii Sovietice. Italia a adoptat o politică antisemită și a devenit complicea ororilor naziste. Benito Mussolini a târât Italia într-o serie de războaie inutile,precum invazia din Etiopia. Italienii au plătit prețul grandomaniei lui Mussolini în Războiul Civil Spaniol și pe fronturile celui de-al doilea război mondial. 

În primăvara lui 1945, când era clar că Axa pierduse războiul, după înfrângerea totală a armatelor germane din nordul Italiei, Benito Mussolini, împreună cu amanta sa, Clara Petacci, încearcă să fugă spre Elveția. Partizanii italieni comuniști îi capturează la Dongo în 28 aprilie 1945 și fără judecată, „pentru crime împotriva poporului italian”, îi execută prin împușcare. Cadavrele lor sunt duse la Milano și atârnate cu capul în jos, agățate de călcâie de o bară de acoperiș, împreună cu cadavrele altor câtorva demnitari fasciști, în fața unei benzinării mari a companiei Esso din Piazzale Loreto. La „spectacol” au asistat mii de italieni și numeroși militari ai armatei americane. Înainte de a fi atârnate, cadavrele au fost lăsate o vreme pe jos, în piațeta Loreto, înconjurate de mulțime,de mulțimea care, până nu demult, îl aclamase pe dictator. Mai târziu, rămășițele pământești ale „Ducelui” au fost înmormântate în secret, de teama unor demonstrații ale credincioșilor săi suporteri și/sau epigoni.În 1957-1958, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat și înmormântat lângă Predappio.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Benito-Mussolini

http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/mussolini_benito.shtml

https://www.history.com/topics/world-war-ii/benito-mussolini

https://www.rfi.ro/politica-106984-pagina-de-istorie-ascensiune-decaderea-benito-mussolini

https://prezi.com/plzyr3qm8hrc/repere-biografice-in-viata-lui-benito-mussolini/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/fata-nevazuta-a-lui-beni to-mussolini

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie 1952: La această dată, intra în vigoare Tratatul de la San Francisco, semnat la 8 septembrie 1951, între Japonia şi o parte a Puterilor Aliate, care a pus capăt oficial celui de-al doilea război mondial şi a alocat despăgubiri civililor şi foştilor prizonieri de război din ţările aliate, care suferiseră din cauza crimelor de război comise de japonezi. Japonia şi-a recâştigat independenţa, pierdută la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când a fost ocupată militar de Puterile Aliate conduse de Statele Unite.Tratatul de la San Francisco, între Japonia și o parte a Puterilor Aliate, a fost semnat oficial de 48 de țări la 8 septembrie 1951, la War Memorial Opera House din San Francisco, California și a intrat în vigoare la 28 aprilie 1952.

Scopul tratatului a fost de a pune capăt oficial celui de-al doilea război mondial, de a pune capăt poziției Japoniei ca putere imperială și de a aloca despăgubiri civililor și foștilor prizonieri de război din țările aliate, care suferiseră din cauza crimelor de război comise de japonezi. Acest tratat a invocat Carta Organizației Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.Împreună cu Tratatul de Securitate semnat în același an, tratatul de la San Francisco a marcat începutul „Sistemului San Francisco”, termen introdus de istoricul John W. Dower, care însumează efectele relației Japoniei cu Statele Unite și rolul său în arena internațională așa cum a fost trasat de aceste tratate.

Țările participante au fost: Argentina, Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Cambodgia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Republica Dominicană, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, Indonezia, Iran, Irak, Japonia, Laos, Liban, Liberia, Luxemburg, Mexic, Țările de Jos, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Pakistan, Panama, Paraguay, Peru, Filipine, Polonia, Arabia Saudită, Uniunea Sovietică, Sri Lanka, Africa de Sud, Siria, Turcia, Regatul Unit, Statele Unite, Uruguay, Venezuela și Vietnam au participat la conferință .Burma, India și Iugoslavia au fost și ele invitate, dar nu au participat; India a considerat că anumite stipulări ale tratatului constituie limitări ale suveranității și independenței naționale japoneze. India a semnat un tratat de pace separat, pentru a-i da Japoniei o poziție mai onorabilă și egală în rândul comunității internaționale, la 9 iunie 1952.

Nici Republica China din Taiwan nici Republica Populară Chineză din China continentală nu au fost invitate din cauza războiului civil chinez și a controversei privind legitimitatea celor două guverne, și ca o consecință a dezacordului dintre SUA și Regatul Unit privind participarea Chinei, nici Coreea de Nord și nici cea de Sud nu au fost invitate. Italia nu a fost nici ea invitată, în pofida faptului că guvernul antifascist al lui Badoglio declarase oficial război Japoniei la 14 iulie 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de sfârșitul războiului.Portugalia nu a fost invitată, deși teritoriul Timorului de Est care îi aparținea fusese invadat de Japonia care a ignorat neutralitatea Portugaliei. Uniunea Sovietică a luat parte la conferința de la San Francisco, iar delegația sovietică a fost condusă de viceministrul de externe Andrei Gromîko. Încă de la începutul conferinței, Uniunea Sovietică și-a exprimat opoziția față de textul propus al tratatului pregătit de Statele Unite și de Regatul Unit. 

Delegația sovietică a făcut mai multe tentative procedurale nereușite de a tergiversa conferința. Obiecțiile URSS au fost detaliate într-o lungă declarație dată de Gromîko la 8 septembrie 1951. Declarația conținea mai multe afirmații și revendicări ale Uniunii Sovietice: că tratatul nu dă nicio garanție împotriva revenirii militarismului japonez; că China comunistă nu a fost invitată să participe deși a fost una dintre principalele victime ale agresiunii japoneze; că Uniunea Sovietică nu a fost consultată suficient la pregătirea tratatului; că tratatul face din Japonia bază militară americană și că atrage Japonia într-o coaliție militară îndreptată împotriva Uniunii Sovietice; că tratatul era în fapt un tratat de pace separat; că propunerea de tratat încalcă drepturile Chinei asupra Taiwanului și asupra altor insule; că mai multe insule japoneze au fost cedate prin tratat Statelor Unite, deși SUA nu aveau niciun drept legitim asupra lor; că tratatul încalcă acordul de la Ialta, nerecunoscând suveranitatea Uniunii Sovietice asupra Sahalinului de Sud și asupra Insulelor Kurile. Abia la 19 octombrie 1956, Japonia și URSS au semnat o Declarație Comună prin care au pus capăt războiului și au restabilit relațiile diplomatice.

Un jucător important în susținerea unei Japonii postbelice libere a fost delegația din Ceylon (astăzi, Sri Lanka). Deși mulți aveau rețineri în a permite existența unei Japonii libere capabile de acțiuni agresive și au insistat ca termenii capitulării să fie aplicați cu strictețe, ministrul de finanțe ceylonez J.R. Jayawardene a luat poziție în apărarea independenței Japoniei și a informat conferința că refuză să accepte plata despăgubirilor de război care ar leza economia japoneză. Motivația sa a fost că „noi în Ceylon am fost norocoși că nu am fost invadați, dar daunele cauzate de raidurile aeriene, prin staționarea de armate enorme de sub Comandamentul Asiei de Sud-Est, și prin recoltarea agresivă și distructivă a uneia dintre principalele noastre resurse, cauciucul, atunci când noi eram unicul producător de cauciuc natural pentru Aliați, ne dă dreptul să cerem ca aceste daune să fie reparate. Nu intenționăm însă să facem acest lucru deoarece noi credem în cuvintele Marelui Învățător al cărui mesaj a înnobilat viețile a nenumărate milioane de oameni în Asia, că «ura nu poate fi oprită de ură, ci doar de dragoste»”. El și-a încheiat discursul spunând: „acest tratat este în egală măsură mărinimos și drept cu un dușman învins. Întindem Japoniei mâna prieteniei și avem încredere că, odată cu închiderea acestui capitol din istoria omului, a cărui ultimă pagină o scriem astăzi, și cu începutul unuia nou, a cărui primă pagină o vom dicta mâine, poporul său și al nostru pot merge împreună să se bucure de demnitatea vieții omenești în pace și prosperitate”.Discursul ministrului Jayewardene a fost primit cu aplauze. După aceea, ziarul New York Times a scris că „vocea Asiei, elocventă, melancolică și puternică, cu un pic de accent oxfordez a dominat conferința. Cel mai capabil orator asiatic al conferinței a fost ministrul de finanțe al Ceylonului J. R. Jayewardene”.

Dintre cele 51 de țări participante, 48 au semnat tratatul;Cehoslovacia, Polonia și Uniunea Sovietică au refuzat. Semnatarii tratatului au fost: Argentina, Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Cambodgia, Canada, Ceylon, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, Indonezia, Iran, Irak, Laos, Liban, Liberia, Luxemburg, Mexic, Țările de Jos, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Pakistan, Panama, Peru, Filipine, Arabia Saudită, Siria, Turcia, Africa de Sud, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Uruguay, Venezuela, Vietnam și Japonia.Filipine a ratificat tratatul de la San Francisco la 16 iulie 1956, după semnarea unui acord de despăgubiri între cele două țări în luna mai a aceluiași an.Indonezia nu a ratificat tratatul de la San Francisco. Ea a semnat, în schimb, cu Japonia un acord bilateral de despăgubiri și un tratat de page la 20 ianuarie 1958.Un tratat separat, tratatul de la Taipei, a fost semnat la Taipei la 28 aprilie 1952, între Japonia și Republica China, la câteva ore după ce a intrat în vigoare tratatul de la San Francisco.

Nici Coreea și nici statele ei succesoare, Coreea de Sud și Coreea de Nord nu au semnat niciun tratat cu Japonia. Primul ministru Shigeru Yoshida a ținut un discurs despre „reconciliere și amiciție” la Conferința de Pace de la San Francisco ținută la Opera din San Francisco. Ulterior, el a semnat tratatul de pace în numele guvernului japonez. Prin acest document, Japonia renunța la toate drepturile ce-i reveneau prin Protocolul Boxerilor din 1901 și la revendicările sale asupra Coreei, Formosei (Taiwan), Hong Kongului (pe atunci colonie britanică), Insulelor Kurile, Pescadorelor, Insulelor Spratly, asupra teritoriilor din Antarctica și asupra Sahalinului.

Articolul 3 din tratat a pus oficial Insulele Bonin și Insulele Ryukyu, între care se numără grupurile de insule Okinawa și Amami, Miyako și Yaeyama, sub tutelă americană. Insulele Amami au fost în cele din urmă retrocedate Japoniei la 25 decembrie 1953, iar Insulele Bonin la 5 aprilie 1968.În 1969, după negocierile SUA-Japonia, s-a decis ca transferul autorității asupra insulelor Ryūkyū Japoniei să se efectueze în 1972. În 1972, pe lângă retrocedarea insulelor Ryūkyū, SUA au cedat Japoniei arhipelagul Senkaku, niște insule nelocuite aflate în apropiere. Atât Republica Populară Chineză cât și Republica China, astăzi denumită „Taiwan”, afirmă că acest acord nu a decis suveranitatea finală asupra insulelor Senkaku. Prin articolul 11, Japonia a acceptat deciziile Tribunalului Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat și ale altor tribunale pentru crime de război înființate de aliați în Japonia și în alte țări și s-a angajat să aplice sentințele impuse de ele cetățenilor japonezi încarcerați în Japonia.Documentul a pregătit repatrierea prizonierilor de război și a renunțat la agresiunea militară conform Chartei ONU. Documentul a anulat tratatele anterioare și a pus bazele statutului actual al armatei Japoniei de armată de natură pur defensivă.

Există ambiguități privind insulele la a căror suveranitate a renunțat Japonia. Aceasta a dus la conflictul privind Insulele Kurile și disputele teritoriale Diaoyutai/Senkaku.Tratatul de la Taipei dintre Japonia și Republica China a confirmat termenii tratatului de la San Francisco dar a declarat toți locuitorii insulelor Taiwan și Pescadore cetățeni ai Republici China.Unii susținători ai independenței Taiwanului afirmă că limbajul tratatului de pace de la San Francisco demonstrează noțiunea că Taiwanul nu este o parte a Chinei, deoarece nu specifică statutul Taiwanului după renunțarea la pretențiile Japoniei. În 1955, secretarul de stat american John Foster Dulles, coautor al tratatului de la San Francisco, a afirmat că Taiwanul nu a fost cedat nimănui anume, că Japonia „doar a renunțat la suveranitatea asupra Taiwanului”. Dulles a spus că America „nu poate, deci să admită că situația Taiwanului ar fi o problemă internă a Chinei.” Această justificare legală este respinsă de guvernele RPC și RC, ambele bazându-și revendicările asupra Taiwanului pe Instrumentul de Capitulare al Japoniei, care acceptă declarațiile de la Potsdam și Cairo. În plus, în anii ce au urmat, susținătorii independenței Taiwanului s-au bazat mai des pe argumentele privind dreptul de autodeterminare sugerat de tratatul de la San Francisco și pe ideea suveranității populare.

Conforma clauzei 14 a tratatului, forțele Aliate au confiscat toate activele guvernului Japonez, precum și ale cetățenilor, organizațiilor și firmelor japoneze din toate țările colonizate sau ocupate cu excepția Chinei, al cărui statut a fost lămurit de clauza 21. China a confiscat toate activele japoneze din Manciuria și Mongolia Interioară, inclusiv infrastructura minieră și feroviară. În plus, clauza 4 a tratatului afirmă că „dispoziția față de proprietățile Japoniei și ale cetățenilor ei...și revendicările lor...împotriva autorităților care administrează actualmente asemenea regiuni și locuitorii lor...vor fi supuse unor aranjamente speciale între Japonia și aceste autorități.” Ca urmare, Coreea este considerată a avea drepturi derivate din clauza 21. Clauza 16 a tratatului de la San Francisco Treaty stipulează: Ca expresie a dorinței sale de a-i despăgubi pe acei membri ai forțelor armate ale Puterilor Aliate care au suferit greutăți nemeritate când au fost prizonieri de război ai Japoniei, Japonia își va transfera activele sale și pe ale cetățenilor săi aflate în țările neutre în timpul războiului sau aflate în război cu oricare din Puterile Aliate sau, dacă dorește, echivalentul acestor active, Comitetului Internațional al Crucii Roșii care le va lichida și vor distribui fondul rezultat agențiilor naționale competente, în beneficiul foștilor prizonieri de război și familiilor lor pe baze pe care le va considera echitabile. Categoriile de active descrise în articolul 14(a)2(II)(ii) până la (v) al prezentului tratat vor fi exceptate de la transfer, ca și activele persoanelor de origine japoneză care nu locuiau în Japonia la intrarea în vigoare a tratatului. Conform articolului, Japonia a plătit £4.500.000 Crucii Roșii.

Clauza 16 a servit ca opreliște împotriva proceselor deschise împotriva Japoniei de foști prizonieri de război ai Aliaților. În 1998, un tribunal din Tokio a închis un proces deschis de foști prizonieri de război; închiderea a fost efectuată pe baza tratatului de la San Francisco. Clauza 14 a tratatului stipula că „Japonia va începe imediat negocieri cu Puterile Aliate care doresc și ale căror teritorii au fost ocupate de forțele japoneze și deteriorate de Japonia, în perspectiva asistării pentru despăgubirea acelor țări pentru costurile reparării daunelor, punând la dispoziție serviciile poporului japonez pentru producerea, recuperarea sau alte acțiuni în favoarea Puterilor Aliate în chestiune.”Astfel, Filipinele și Vietnamul de Sud au primit despăgubiri în 1956 și respectiv 1959. Burma și Indonezia nu s-au numărat printre primele semnatare ale tratatului, dar au semnat ulterior tratate bilaterale conforme cu clauza 14 a tratatului de la San Francisco.

Surse:

https://www.pacificatrocities.org/blog/the-basics-of-the-san-francisco-peace-treaty?gclid=EAIaIQobChMI-pq-zf3G5wIVj4GyCh3ioAUnEAAYASAAEgIO2PD_BwE

https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%20136/volume-136-I-1832-English.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/capitularea-japoniei

https://www.rfi.ro/politica-92984-accent-pe-istorie-sua-reconstructia-japonia-al-doilea-razboi-mondial

https://www.mfa.gov.md/img/docs/Lista-Tratate- Multilaterale.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 28 aprilie…

- „Ziua internaţională de comemorare a victimelor accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale", declarată de Organizaţia Internaţională a Muncii 

- „Ziua internaţională pentru sănătate şi securitate la locul de muncă"; această zi îşi are originile în Canada, unde mişcarea sindicală a determinat guvernul să proclame, în 1989, ziua de de 28 aprilie „zi de doliu naţional"; din anul 1996 devine „zi internaţională" în cadrul Naţiunilor Unite, iar în 2005 această zi a fost oficial adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite

-1502: Încheierea traducerii în limba germană a letopisețului slavon al domniei lui Ștefan cel Mare – „Die Kronicke des Stephan Voyvoda” – denumită și „Cronica moldo–germană” sau „Cronica lui Ștefan cel Mare”. Lucrarea se referă la domnia lui Ştefan cel Mare şi cuprinde intervalul 1457-1502

- 1758: S-a născut James Monroe, om politic american, preşedinte al SUA între anii 1817 şi 1825, autorul doctrinei purtându-i numele (doctrină ce condamna orice intervenţie europeană în afacerile interne ale Americii şi viceversa), enunţată prin declaraţia prezentată de preşedintele Monroe în faţa Congresului, în anul 1823 (m.4.VII.1831)

- 1859: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Decretul pentru înfiinţarea Biroului de statistică al Ţării Româneşti şi numeşte ca şef al acestuia pe Dionisie Pop-Marţian (28.IV/10.V)

- 1861: S-a născut Sava Athanasiu, geolog şi paleontolog; considerat fondator al şcolii româneşti de stratigrafie; membru de onoare al Academiei Române din 1945 (m. 1946)

- 1868: S-a născut Bartolomeo Nogara, arheolog şi istoric de artă italian; studii referitoare la cercetări muzeale şi la istoria etruscilor; a sprijinit activitatea Şcolii Române de la Roma; membru de onoare străin al Academiei Române (1943) (m.19.VI.1954)

- 1874: S-a născut Viktor Roth, preot şi istoric român de naţionalitate germană; a fost primul istoric al artei plastice săseşti din Transilvania

- 1874: S-a născut (în Boemia de nord, azi în Cehia) Klaus Kraus, scriitor satiric, eseist, aforist, poet şi jurnalist austriac (m. 1936)

–1882: S-a născut matematicianul şi profesorul Theodor Angheluţă; contribuţii de seamă în domeniul teoriei funcţiilor, al ecuaţiilor diferenţiale şi integrale, al ecuaţiilor funcţionale şi algebrice; membru de onoare al Academiei Române din 1948 (m. 1964). Unele surse menţionează ca dată a naşterii 29 aprilie 1882

- 1887, 28.IV / 10.V: Apare Legea pentru înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului de Bacteriologie, a cărei conducere a fost încredinţată medicului Victor Babeş 

- 1887: S-a născut basul Edgar Istratty, membru fondator al Operei Române (m. 1967) 

- 1893: A murit omul politic Emmanuel Pache-Protopopescu; membru al Partidului Conservator, deputat şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor; primar (1888-1891) şi prefect (mai-noiembrie 1891) al Bucureştiului; a întemeiat Şcoala de Ştiinţe Politice şi Administrative, unde a fost şi profesor (n.12.I.1845) 

- 1906: S-a născut dirijorul elveţian Paul Sacher (m. 1999)

-1908, 28.IV/11.V.: A avut loc, la Bucureşti, adunarea de constituire a Societăţii Scriitorilor Români; alături de scriitori bucureşteni au participat şi reprezentanţi din provincie ai breslei; preşedinte al Societăţii a fost ales poetul şi publicistul Cincinat Pavelescu

- 1923: S-a născut general-locotenent medic Gheorghe Niculescu; a introdus pentru prima dată în România tratamentul cu laser de slabă putere în ortopedie şi traumatologie; membru de onoare al Academiei Române (m.21.V.1995)

– 1926: S-a născut scriitoarea americană Harper Lee, autoarea romanului „Să ucizi o pasăre cântătoare” (m. 2016)

-1928: S-a născut pictorul francez Yves Klein, considerat părintele picturii monocrome.Yves Klein (n. Nisa - d. 6 iunie 1962, Paris) a fost un pictor francez.Unii îl consideră reprezentant al neo-dadaismului, alţii văd în el un postmodernist timpuriu şi destul de enigmatic.

– 1928: S-a născut Avigdor Arikha, pictor, desenator, gravor şi istoric de artă; în 1944 a emigrat cu familia în Israel, iar în 1949 s-a stabilit la Paris (m. 2010)

– 1930: S-a născut Richard Sarafian, regizor, scenarist şi actor american care a avut o influenţă majoră asupra unei generaţii întregi de regizori şi actori, supranumită „Easy Riders, Raging Bulls”, care a dominat Hollywood-ul în anii ’70 ai secolului XX (m. 2013)

– 1933: S-a născut fotograful german Horst Faas, recompensat de două ori cu Premiul Pulitzer; a lucrat aproape 50 de ani pentru Associated Press (m. 2012)

- 1937: S-a născut Saddam Hussein, preşedinte al Irakului în perioada 1979 - 2003 şi prim-ministru al acestei ţări între 1979 - 1991 şi 1994 - 2003 (mort, prin execuţie, în 2006) 

- 1939: S-a născut compozitoarea Aurora Ienei (m. 1997)

– 1945: A murit, executat de membrii mişcării de rezistenţă italiene în timp ce încerca să părăsească ţara, dictatorul Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943 (n. 1883)

- 1948: S-a născut Iolanda Malamen, poetă, prozatoare, traducătoare, publicist

- 1949: S-a născut actorul american Bruno Kirby (m. 2006)

- 1952: Intră în vigoare Tratatul de la San Francisco, semnat la 8 septembrie 1951, între Japonia şi o parte a Puterilor Aliate, care a pus capăt oficial celui de-al doilea război mondial şi a alocat despăgubiri civililor şi foştilor prizonieri de război din ţările aliate, care suferiseră din cauza crimelor de război comise de japonezi. Japonia şi-a recâştigat independenţa, pierdută la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când a fost ocupată militar de Puterile Aliate conduse de Statele Unite

- 1957: S-a constituit, la Aix-les-Bains (Franţa), Federaţia Mondială a Oraşelor Înfrăţite (FMOI), cu sediul la Paris (legat de acest eveniment, începând din 1985, se sărbătoreşte, în ultima duminică a lunii aprilie, „Ziua mondială a oraşelor înfrăţite"). 

- 1965: A murit pictoriţa şi graficiana Florica Cordescu-Jebeleanu (soră geamănă cu graficiana Marcela Cordescu) (n. 1913)

– 1972: A murit regizorul de film documentar Gabriel Barta (n. 1923)

- 1974: S-a născut actriţa de origine spaniolă Penélope Cruz

–1992: A murit pictorul englez Francis Bacon, unul din cei mai importanţi pictori ai secolului al XX-lea (n. 1909)

- 1995: A murit actorul Nicolae Dinică (n. 1934)

- 1996: A murit poetul timişorean Alexandru Jebeleanu (n. 1923)

- 1999: A murit fizicianul american Arthur Leonard Schawlow; cercetări în domeniul spectroscopiei; a propus, împreună cu Charles Townes, principiul de funcţionare a laserului (1958); Premiul Nobel pentru Fizică pe 1981, împreună cu conaţionalul său Nicolaas Bloembergen şi suedezul Karl Siegbahn (n. 1921)

- 2000: A murit basul finlandez Kim Borg (n. 1919)

- 2006: A murit Vasile Rebreanu, prozator, traducător, dramaturg şi eseist (n. 1934)

–2008: A murit prozatorul Laurenţiu Cerneţ (numele de naştere: Laurenţiu Mircea Bobleanţă) (n. 1931)

- 2009: A murit interpreta de muzică populară Valeria Peter Predescu (n. 1947)

- 2010: A murit (la Paris) Avigdor Arikha, pictor, desenator, gravor şi istoric de artă evreu născut în România; în 1944 a emigrat cu familia în Israel, iar în 1949 s-a stabilit la Paris (n. 1928)

- 2010: A murit Cornelia Bodea, istoric; specialistă în istoria modernă a României şi istoria modernă universală; membru titular al Academiei Române din 1992 (n. 1916)

- 2010: A murit scenaristul italian Furio Scarpelli, considerat unul dintre maeştrii filmelor de comedie italiene (n. 1919)

– 2012: A murit Aurora Matilde Camus, poetă spaniolă (n. 1919)

–2012: A murit fiziciana Margareta Giurgea; cercetări fundamentale în fizica descărcărilor, spectroscopie, fizica cristalelor; a desfăşurat o intensă activitate didactică; membru titular al Academiei Române din 1992 (n. 1915)

– 2013: A murit „sensei” (maestrul) Dan Stuparu, unul dintre fondatorii Federaţiei Române de Arte Marţiale, imediat după 1989; fondatorul şi preşedintele Federaţiei Române de Karate Tradiţional din România (înfiinţată în anul 1993); vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Karate Tradiţional, vicepreşedinte al Federaţiei Europene de profil şi  preşedinte al Federaţiei Balcanice (n. 1951)