$$$

 CARTEA LUI HABACUC

Cartea lui Habacuc (Habakkuk – Avacum in traducerea BOR, Habacuc in traducerea Cornilescu) este cartea a opta din cele 12 carti ale profetilor. Probabil scrisa la sfarsitul secolului al VII-lea î.Hr., imediat inaintea caderii Ierusalimului si cucerirea lui de babilobieni. Cartea este si cea mai scurta carte din Biblia Ebraica / Vechiul Testament.

Habacuc este unul din cei mai importanti profeti in teologia Eseniana, dar si in cea Crestina. Habacuc a trait probabil in perioada imediat premergatoare caderii Ierusalimului si a fost un muzician Levit, care canta in slujbele liturgice ale Templului din Ierusalim. Versetul 2:2 din cartea lui Habacuc (Avacum), sta la baza uneia din cele mai importante doctrine teologice crestine, “cei drepti traiesc intru credinta” aceasta doctrina crestina este bazata pe Habacuc (Avacum) 2:4 “Iata ca va pieri acela al carui suflet nu este pe calea cea dreapta, iar dreptul din credinta va fi viu!” (tr. BOR) sau “Iată, i s’a îngîmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”. (tr. Cornilescu) si reluata in Noul Testament in Epistola catre Romani 1:17, catre Galatieni 3:11, si catre Evrei 10:38. Habacuc (Avacum) va reapare in Cartea lui Daniel in versiunea crestina a Vechiului Testament.

Cartea lui Habacuc (Avacum) este compusa din 3 capitole. Primele 2, regasite si la Esenieni sunt cele autentice, cel de al treilea probabil o inserare tarzie. Comentariul Esenian a lui Habacuc (Avacum) numit si 1QpHab.

Comentariul lui Habacuc (Avacum), face parte din metoda interpretativa numita “Peşer”, aceasta metoda se bazeaza pe faptul ca textul scripturii ascunde interpretari ezoterice care pot fi descoperite prin citirea rextului textului si interpretarea lui metaforica. Aceasta tehnica a fost preluata si de invatatii (si misticii) crestini si este regasita deseori in literatura patristica. Comentariul incearca sa redea invataturile “Invatatorului cel drept” (“morē tsēdēk” – Teacher of Righteousness) intemeietorul prezumtiv al sectei Eseniene si sa-l infiereze pe demonicul “preot netrebnic” (“ha-kōhēn hā-rāš’ā” – Wicked Priest) . Sulul comentariului se refera la primele doua carti ale lui Habacuc (Avacum), a treia lipsind (vezi mai sus). Scrisul este irodian (timpul dinastiei irodiene/herodiene) aproape fara diferente fata de textul biblic actual (ebraic-masoretic), doar cu mici diferente gramaticale. Sulul (scroll) are lungimea aproximativa de 141 cm, a fost descoperit in pestera no.1, in 1947 si descifrat in totalitate in 1951., 

$$$

 S-a întâmplat în 20 ianuarie1265: La această dată, era convocată, la Palatul Westminster din Londra, o adunare a „stărilor” la care, alături de baroni, participă, pentru prima oară, câte doi cavaleri din fiecare comitat şi doi reprezentanţi ai oraşelor mai importante. Aceasta avea să fie întrunirea primului Parlament din lume, organizat în Anglia de Simon Montfort (1208-1265), conte de Leicester. În evoluţia politică a Europei au existat diferite organisme cu atribuţii vizând adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat, sub diferite denumiri, generice – adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament – sau specifice – „Duma” în Rusia, „Sejm” în Polonia, „Riksdag” în ţările scandinave.

În vremurile noastre, denumirea de Parlament presupune un organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, fiind autoritatea publică legislativă cea mai importantă, ale cărei decizii sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală. Totodată, în epoca modernă, parlamentele au şi atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.Aceste atribute au fost prezente în unele state din Vestul Europei încă din secolele XII-XIV, în organismele reprezentative al claselor dominante. Deşi majoritatea specialiştilor consideră că primul Parlament este cel al englezului Simon Montfort din 1265, unele izvoare scrise menţionează şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, în anul 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon – în Spania. De asemenea, se apreciază că denumirea de „parlament” a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în anul 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în anul 1302. Aşadar, sub domnia lui Eduard I apare pentru prima oară un Parlament, convocat de rege ca un organism de guvernământ şi care avea să devină în timp un instrument de control în mâinile baronilor, apoi în slujba întregii naţiuni.

Astfel, în cazurile unor probleme mai dificile ale societăţii, a intrat în uz să fie consultaţi nu numai baronii, ci şi reprezentanţii „comunităţilor” – cavalerii şi reprezentanţii oraşelor de care aminteam. Scopul era, pe de-o parte, faptul că regele realiza că un impozit, spre exemplu, era mai bine primit dacă era cerută părerea celor care trebuie să-l plătească, pe de alta, neavând, din cauza dificultăţilor de comunicare, nici un mijloc de a cunoaşte opinia publică, socotea că e necesar să facă din când în când câte o „consultare” cu privire la situaţia regatului, cu oameni care, venind din toate comitatele engleze, puteau apoi, prin rapoartele lor, să creeze în ţară un climat favorabil.În anul 1295 apar primele menţiuni despre „Magnum Concilium”, convocat de regele Eduard I, având o reprezentare concretă a celor trei stări sociale: clerul, nobilimea şi oraşele. Relaţiile dintre coroană şi Concilium exprimau subordonarea parlamentului faţă de monarhie, regele având atât atribuţii executive cât şi legislative, situaţie care a continuat şi în secolul a XIV-lea, marcat de separarea parlamentului în două camere, în anul 1332, când cele două grupuri – unul format din prelaţi şi nobili şi unul format din cavalerii reprezentanţi ai comitatelor şi reprezentanţii oraşelor – deliberau separat.În anul 1351 din aceste două grupuri s-au format două adunări cu sedii separate – Camera Lorzilor respectiv Camera Comunelor, niciuna însă cu atribuţii legislative. În timp, rolul Parlamentului a crescut, limitând oarecum natural puterea monarhiei. Deşi iniţial Camera Lorzilor avea o poziţie dominantă, treptat rolul ei scade, ajungându-se ca la începutul secolului al XIX-lea supremaţia Camerei Comunelor să devină efectivă. Dealtfel momentul considerat istoric de englezi în răsturnarea balanţei puterii în favoarea Camerei Comunelor a fost anul 1832 – adoptarea Actului Refomei, urmat cronologic, de principalele legi care reglementează şi astăzi raporturile dintre cele două camere – The Parliament Acts – datate 1911 şi 1949.

Parlamentul este format din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, fiind convocat anual de către Regină, pentru o sesiune de circa zece luni. În fapt, la Camera Comunelor, numărul de zile consacrate şedinţelor plenare este de 167, iar la Camera Lorzilor de 112. Camera Comunelor este alcătuită din 646 membri, al căror mandat are o durată de cinci ani, fiind aleşi prin sistem majoritar cu un singur tur de scrutin, organizat în circumscripţii uninominale, iar în Irlanda de Nord conform sistemului reprezentării proporţionale cu vot unic transferabil. Sistemul electoral britanic permite votul prin procură şi cel prin corespondenţă. Preşedintele Camerei Comunelor este ales la începutul fiecărei legislaturi pentru un mandat de cinci ani, şi are obligaţia de a demisiona (după alegere) din partidul din care face parte. Camera Comunelor mai are şi trei vicepreşedinţi.

Comisiile generale sunt structuri de lucru specifice numai Camerei Comunelor, din sesiunea 2006-2007, când au înlocuit comisiile permanente, având ca scop principal accelerarea procesului legislativ. O comisie generală este formată din minimum 16 membri şi maximum 50, componenţa acesteia reflectând configuraţia politică a partidelor reprezentate în Cameră. Comisia, prezidată de un preşedinte, dezbate proiectul de lege conform regulilor care guvernează dezbaterile în plen, dar spre deosebire de fostele comisii permanente, comisiile generale sunt abilitate să solicite şi să obţină informaţii scrise şi orale din partea persoanelor oficiale şi experţilor din afara Parlamentului, ceea ce permite fundamentarea informaţională completă a procesului decizional. Marile comisii sunt comisii suplimentare care au competenţe în dezbaterea de iniţiative teritoriale specifice: Marea Comisie pentru Scoţia (formată din toţi cei 72 de parlamentari scoţieni), Marea Comisie pentru Ţara Galilor (formată din 40 de parlamentari din Ţara Galilor, plus alţi 5) şi Marea Comisie pentru Irlanda de Nord (formată din 18 parlamentari din Irlanda de Nord, plus alţi 25).

Comisiile speciale (sectoriale), în număr de 18, au atribuţii în materia controlului politic al Guvernului – fiecărei comisii îi corespunde un minister. Controlul parlamentar se concentrează asupra cheltuielilor, politicilor şi managementului administrativ. Comisia întregii Camere (Committee of the whole House) – se ocupă de anumite categorii de texte – proiectele de lege constituţionale de importanţă deosebită, proiectele de lege urgente depuse de Guvern. La şedinţele acestei Comisii pot participa toţi deputaţii. Comisiile comune – temporare sau permanente – sunt alcătuite din membri ai Camerei Comunelor şi Camerei Lorzilor, cu competenţe similare celor ale comisiilor speciale.

Grupurile parlamentare sunt constituite numai la nivelul formaţiunilor importante:

– Grupul parlamentar al Partidului Laburist

– Grupul parlamentar al Partidului Conservator

– Grupul parlamentar al Partidului Liberal-Democratic

Fiecare grup parlamentar este condus de un coordonator-şef (Chief Whip), asistat de 10-12 colegi (whips). Existenţa şi funcţionarea grupurilor parlamentare se bazează mai mult pe loialitate decât pe impunerea unei discipline stricte, migraţia parlamentară este ocazională şi accidentală, iar deputaţii independenţi pot fi numai cei care au candidat ca atare.

Camera Lorzilor are 750 de membri, care, potrivit sistemului de numire, aparţin uneia din următoarele patru categorii: înalţi prelaţi (lorzi spirituali), nobili (care capătă titlul de pair prin succesiune ereditară), persoane înnobilate de monarh (titlul de lord având caracter viager) sau lorzi care îndeplinesc funcţii judiciare. Preşedintele Camerei Lorzilor este ales de membrii Camerei, pentru cel mult două mandate, fiecare de câte cinci ani. Comisiile speciale, în număr de 18, se reînnoiesc la începutul fiecărei sesiuni.

Sistemul politic britanic are reputaţia stabilităţii şi coreneţei în primul rând datorită unui sistem legislativ solid, dar şi tradiţiei respectării cutumelor, unele vechi de sute de ani. Totodată, societatea britanică se bazează pe discreţia politică a suveranului, pe sistemul bipartidist – care permite menţinerea unui raport de forţe corect între putere şi opoziţie şi o cutumă care arată că liderul partidului câştigător în alegeri este numit în funcţia de premier.

Legea din 1911 privind Parlamentul a consacrat definitiv predominanţa Camerei Comunelor asupra Camerei Lorzilor, având competenţa aprobării bugetului, exercitarea controlului financiar asupra Guvernului şi Coroanei şi întreaga putere legislativă şi de control parlamentar asupra Guvernului.Toate proiectele de lege trebuie adoptate în formă identică de cele două Camere, în consecinţă trebuie să existe acordul comun asupra textului indiferent de câte dispute ar exista între cele două camere. La Camera Comunelor, preşedintele comisiei sesizate în fond dispune de putere discreţionară în selectarea amendamentelor care urmează a fi înscrise pe ordinea de zi a şedinţelor comisiei, iar la Camera Lorzilor, toate amendamentele sunt supuse dezbaterii.

Camera Lorzilor, ca organ de deliberare, are posibilitatea de a influenţa, prin avizele date, conţinutul şi forma definitivă a proiectelor de lege publice, iar în ceea ce priveşte proiectele de legi private, Camera Lorzilor are posibilităţi mai largi de influenţare a procesului legislativ, această Cameră putând amâna timp de un an procedura de vot în Camera Comunelor, prin exercitarea unui drept de veto absolut. Sediul Parlamentul se află la Palatul Westminster – o clădire impunătoare de pe malul Tamisei, un obiectiv turistic extrem de vizitat din Londra. Construcţia se află pe locul în care Edward Confesorul a poruncit construirea palatului original în prima jumătate a secolului al XI-lea. Încă din acele vremuri străvechi, Palatul Westminster a fost casa Parlamentului englez. În anul 1547 rezistenţa monarhistă s-a mutat la Palatul Whitehall, în timp ce Lorzii au continuat să se întâlneasca la Westminster, în timp ce Camera Comunelor se reunea la Capela Sf. Ştefan. În anul 1834, aici a izbucnit un incendiu major, care a distrus o mare parte din vechiul palat, tot ce a rămas fiind cripta capelei, un turn şi Sala Westminster, cea din urmă salvată chiar de Lordul Melbourne, prim-ministrul din acea vreme, care a cerut ca pompele de stingere a incendiului să fie amplasate chiar în această sală şi care a supravegheat personal operaţiunea de stingere a incendiului. Capodopera arhitectonică în stil gotic renascestist pe care turiştii şi oaspeţii o pot admira astăzi a fost construită între anii 1840 şi 1888 de către Charles Barry care a proiectat clădirea astfel încăt să rezoneze arhitectonic cu Westmister Abbey care se află în apropiere. Construcţia cuprinde şi cele două turnuri impunătoare – turnul ceasului Big Ben şi turnul Victoria în vârful căruia steagul este arborat atunci când Parlamentul se află în sesiune.În interiorul construcţiei s-au realizat decoraţiuni în stil victorian, creaţie a asistentului lui Barry, Augustus Pugin.

Sala Westminster – una dintre cele mai impunătoare săli medievale din Europa, poate fi vizitată numai cu ghid însoţitor, însă ea poate fi vizionată şi de pe terasa Sf. Ştefan, aflată deasupra.Sala Westminster are dimenisunile de 73 de metri lungime şi 18 metri lăţime iar acoperisul în formă de cupolă este construit din stejar. Acest loc a găzduit numeroase ceremonii de încoronare până în anul 1821, apoi a găzduit Înalta Curte de Justiţie din Anglia – până la finalul secolului al XIX-lea.În exterior, în vecinătatea sălii, se află statuia lui Oliver Cromwell, în amintirea perioadei în care, din anul 1653, acesta a fost numit Lord Protector. Pentru a accede din Sala Westminster spre camerele superioare, turiştii trebuie să treacă pragul unei uşi uriaşe din lemn a Sălii Sf. Ştefan, în care pereţii şi tavanul sunt decorate după proiectul lui Barry, care a înlocuit astfel capela medievală în care Camera Comunelor se reunea până în anul 1834.Turul palatului continuă cu Lobby-ul Central, care are pereţii inscripţionaţi cu citate din limba latină, acesta fiind locul în care membrii Parlamentului se întâlnesc cu susţinătorii lor sau între ei şi unde este uzuală practica „lobby-ului” pentru anumite legi şi iniţiative. Din Lobby se ajunge în Camera Lorzilor sau în Camera Comunelor.

Camera Comunelor, care a fost distrusă de o bombă incendiară, în anul 1941, a fost reconstruită după planurile originale ale lui Barry, în anul 1950. Modul de aşezare a scaunelor seamănă cu dipunerea unui cor, membrii partidului aflat la guvernare ocupând băncile din faţă, iar opoziţia în partea opusă. Un lucru inedit este acela că distanţa dintre bănci este inscripţionată şi pe podea, cu dungi roşii, reprezentând exact dimensiunea a două lungimi de sabie şi un picior. Astfel, membrii Camerei Comunelor nu au voie să treacă aceste linii, fiind asigurate dezbaterile civilizate. În centrul încăperii se găseşte Masa Camerei Comunelor, unde este amplasat sceptrul celui care conduce şedinţele Camerei.

Camera Lorzilor este dominată de decoraţiuni aurii şi roşii aprinse, emanând grandoare. Aici Majestatea Sa Regina participă la deschiderea sesiunii parlamentare, în luna noiembrie a fiecărui an, iar tronul auriu care domina întreaga cameră, îi este rezervat suveranei. Lordul Cancelar se aşează în partea opusă, pe un „sac de lână” – în fapt o pernă colorată în roşu aprins, umplută cu lână. Explicaţia se găseşte în tradiţia ce datează încă din Evul Mediu când lâna era produsul de bază la export al Angliei. Acesul la şedinţele Parlamentului este gratuit dar, uneori, este necesară plata suplimentară a unui ghid.

În Camera Comunelor dezbaterile au loc în zilele de luni, marţi şi joi de la orele 14:30 şi miercuri şi vineri de la 9:30. Audierea prim-ministrului – cel mai aglomerat şi interesant moment în care se pot vizita Camerele Parlamentului – are loc strict miercurea de la ora 12:00 la 12:30, iar pentru a asista la acest moment este nevoie de rezervare în prealabil prin ambasadă sau consulat. Sesiunea Camerei Lorzilor se desfăşoară de luni până miercuri de la ora 14:30, iar joia de la ora 15:00. În situaţia în care Camera Lorzilor se întruneşte şi vineri, şedinţa începe la ora 11:00. Cele două Camere se află în vacanţă parlamentară în perioada sărbătorilor de Crăciun şi Paşte, precum şi în perioada august – mijlocul lunii octombrie.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/o-istorie-parlamentului-de-la-origini-pana-in-epoca-moderna

https://www.angliamea.ro/despre_anglia/guvernul_politia_in_marea_britanie/parlamentul_britanic.html

http://codex.just.ro/Tari/UK

http://www.rador.ro/2015/01/20/documentar-primul-parlament-al-lumii-750-de-ani-de-istorie/

$$$

 S-a întâmplat în 20 ianuarie1368: La această dată, Vladislav I (Vlaicu Vodă), domnitor al Ţării Româneşti, confirma braşovenilor privilegiile lor comerciale la sud de Carpaţi. Este cel mai vechi privilegiu comercial acordat de un domnitor român scris în limba latină. El atestă intensificarea comerţului pe „drumul Brăilei”, cale comercială ce lega Braşovul cu cetatea de pe Dunăre, dar atestă, implicit, şi existenţa Brăilei

Vladislav I (n. 1325 – d. 1377), cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă, a fost domn al Țării Românești între 1364 și 1377, fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili) și frate al voievodului Radu I.A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare. Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. Documentul emis în limba latină de cancelaria domnească este cel mai vechi privilegiu comercial acordat de un domnitor român şi atesta intensificarea comerţului pe „drumul Brăilei”, o cale comercială ce lega Braşovul cu Dunărea, confirmând implicit şi existenţa Brăilei, menționată ca Brayla. În 1463, cronicarul grec Laonic Chalcocondil scria despre Brăila ca fiind „orașul dacilor, în care fac un comerț mai mare decât în toate orașele țării”.În secolul al XV-lea numele Brăilei a fost amintit şi sub numele Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului „Tibor din Transilvania”. Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, şi a devenit (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care era numit Ibrail. Perioada de maximă înflorire a Brăilei a fost la începutul secolului XX, când era un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România, accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

Vladislav I a fost fiul voievodului muntean Nicolae Alexandru şi a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364. Nu se ştie cu exactitate până la ce dată Vlaicu Vodă a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a stat pe tronul acestei ţări române până undeva între anii 1374 şi 1377, anul morţii sale.Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce l-a făcut pe acesta din urmă să îi declare război. Relaţiile Munteniei cu Ungaria s-au îmbunătăţit, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la regele maghiar Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând suzeranitatea regelui Ludovic. Vlaicu Vodă este primul voievod român care emite monedă, în preajma anului 1365. Emisiunile monetare atribuite domniei lui Vlaicu Vodă, practic primele monede româneşti propriu-zise, au fost bătute numai în argint. Unele dintre monede au fost cunoscute sub numele de ban, aşa cum se numea anterior dinarul de argint al banilor (principilor) Slavoniei. Banul muntean era echivalent cu 1/2 dinar, deci corespundea obolului unguresc. Denumirea de „ban” s-a păstrat în epoca modernă, în prezent numele fiind purtat de cel mai mic nominal circulant, moneda de 1 ban, a suta parte dintr-un leu românesc

În anul 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor, care îi atacaseră pe bulgari, aceasta fiind prima luptă dată de românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor. Acesta a fost contextul în care voievodul muntean a acordat privilegii negustorilor saşi braşoveni din Transilvania. Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 muntenii se vor alia chiar cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei. Nu se cunosc prea multe despre ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile dintre ţările din această parte a Europei şi sunt cunoscute puţine date referitoare relaţiile sale cu Moldova. În 1377, Vladislav I s-a stins din viață, fiind succedat la tron de fratele sau, Radu I.

Surse:

Constantin C. Giurescu - Istoria românilor - vol. I, ediţia a V-a, Editura BIC ALL, 2007

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/bresle/6%20capitolul%20IV2.htm

https://identitatea.ro/vladislav-vlaicu/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/01/20/650-de-ani-de-cand-vladislav-i-vlaicu-voda-domnitor-al-tarii-romanesti-pomenea-intr-un-hrisov-domnesc-orasul-port-braila-si-privilegiile-comerciale-ale-brasovenilor-la-sud-de-carpati-video/

https://adevarul.ro/locale/pitesti/povestea-vlaicuvoda-domnitor-roman-emis-monede-e-pastrat-unul-cele-mai-vechi-documente-Tara-romaneasca-1_5cc3fe98445219c57e0282e6/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 20 ianuarie1648: La această dată, apărea, la Alba Iulia, prima traducere integrală a „Noului Testament” tipărit în româneşte, având titlul „Noul Testament sau Împăcarea au Leagea Noao a lui Isus Hristos, Domnului nostru”. Noul Testament de la Bălgrad este prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, publicat în 1648 la Bălgrad (Alba Iulia), în timpul principelui calvin Gheorghe Rákóczi I, sub coordonarea mitropolitului Simion Ștefan.

Împreună cu traducerea unor părţi din Vechiul Testament în 1582 prin Palia de la Orăştie, tipărirea Noului Testament de la Bălgrad în1648 în limba română reprezintă cei mai importanţi paşi în cultura românească făcuţi în Transilvania, paşi premergători esenţiali, fundamentali ce pot fi încadraţi în cultura românească veche majoră, săvârşiţi aici, în Ardeal, care prefaţează editarea Bibliei la Bucureşti în 1688. Activitatea tipografică din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea a fost influenţată de mişcările religioase ce au avut loc în Transilvania. Un moment de cotitură pentru Biserica Ortodoxă Română din Transilvania îl reprezintă tipărirea integrală a Noului Testament de la Bălgrad, în 1648, de către mitropolitul Simion Ştefan, pentru prima dată în româneşte.

Cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei perioade susţin că primul lucru care impresionează, la citirea tipăriturii, este acela ca s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de cea a poporului, de o mare frumuseţe literară. Trebuie remarcat şi mesajul care răzbate din prefaţa primei ediţii integrale a Noului Testament în limba română, care punea în discuţie problema unităţii limbii literare româneşti. Textul Noului Testament de la Bălgrad este împărţit în capete sau capitole, respectiv în stihuri sau versete. Conform unui studiu din 1988, s-a identificat numărul de 120 de exemplare ale Noului Testament menţionate ori cunoscute în diferite colecţii de carte românească. Noul Testament de la Bălgard este cartea, care alături de Cazania lui Varlaam, de la Iaşi, a deschis porţile, ferecate până atunci a limbii noastre scrise, pe care s-a clădit, în secolele viitoare, limba română literară. Iată ce scria Simion Ştefan în Predoslovie (prefaţă): „Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi”.Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită şi în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:„Socoteşte, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din ţărână făcută”.

„Noul Testament de la Bălgrad” conţine, pe lângă prefaţa mitropolitului Simion Ştefan, şi alte câteva părţi originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum şi la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat şi un „Lexicon”, care oferă sinonime şi explicaţii pentru unele neologisme şi regionalisme. Acţiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină şi slavonă, în limba română, a Noului Testament şi apoi tipărirea lui, a scos în evidenţă dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ştefan o mare personalitate a istoriei culturii româneşti şi bisericeşti.

Sfântul Ierarh Simion Ştefan (sau Simeon Ştefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător şi editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte, Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie. Simion Ştefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaşte anul exact al naşterii sale. A studiat la o şcoală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia. În 1643 a fost ales „arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului şi a Vadului şi a Maramurăşului Şi a toată Ţara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun şi întemniţat pentru apărarea ortodoxiei în faţa calvinilor.

În acele timpuri, Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluşi din viaţa politică a principatului. Fiind prigoniţi atât din motive etnice, cât şi confesionale, românii erau supuşi unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ştefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forţate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română. Când a devenit mitropolit, Simion Ştefan a primit jurisdicţia asupra a numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan. Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligaţii calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învăţământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine şi vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiţii vitrege, mitropolitul Simion Ştefan a reuşit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credinţă ortodoxă, precum şi cultura româneasca naţională.

În anul 1648, Simion Ştefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea. Pe lângă valoarea culturală şi naţională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preţ este reuşita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credinţă. Promovând cultura naţională, mitropolitul Simion Ştefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învăţăturii creştine, moştenită de la înaintaşul său, Sf. ierarh martir Ilie Iorest. Simion Ştefan a murit în anul 1656. La 21 iulie 2011, Sfântul Ierarh Simion Ştefan a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.

Surse:

https://www.academia.edu/31325527/Noul_Testament_de_la_B%C4%83lgrad_1648_%C8%99i_Reforma._Studiu_istorico-filologic

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/10/27/mitropolitul-simion-stefan-noul-testament-de-la-balgrad-alba-iulia-1648/

http://media.lit.uaic.ro/gafton/Gafton.LR.Ursu.pdf

https://ziarulunirea.ro/21-ianuarie-1648-apare-la-alba-iulia-noul-testament-de-la-balgrad-tradus-integral-in-limba-romana-240172/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/366-de-ani-de-la-prima-traducere-in-limba-romana-a-noului-testament/noul-testament-de-la-balgrad-198x300/

$$$

 S-a întâmplat în 20 ianuarie1907, 20.I/2.II: În această zi, a murit chimistul rus Dmitri Mendeleev; el a descoperit legea periodicităţii şi a ordonat (în 1869) elementele chimice într-un tabel, numit sistemul periodic al elementelor, care-i poartă numele. Dmitri Ivanovici Mendeleev, pe numele său complet (Mendeleiev sau Mendeleef după unele variante), s-a născut la 8 februarie 1834 într-un sătuc din inima Siberiei, situat în apropierea orașului Tobolsk. A fost cel mai tânăr dintre frații și surorile sale, numărul acestora rămânând un subiect de controversă până astăzi, atâta vreme cât el oscilează în funcție de sursă undeva între 11 și 17 copii. Bunicul din partea tatălui, Pavel Maximovici Sokolov, a fost un preot creștin-ortodox, copiii acestuia schimbându-și ulterior numele de familie în Mendeleev.

Chiar dacă vorbim despre o familie tipică Rusiei de la început de secol al XIX-lea, o familie cu o puternică educație religioasă, Dmitri a fost educat de părinții săi, Ivan Pavlovici Mendeleev și Maria Dimitrievna Mendeleeva (născută Kornilieva), în spiritul observației practice, științifice, a realităților lumii, considerând că aceasta este metoda ideală de a-l cunoaște pe Dumnezeu și creația Sa. Profesor de filosofie și arte frumoase, Ivan Pavlovici Mendeleev absolvise cursurile Institutului Pedagogic de la Sankt Petersburg, diplomă ce i-a permis să se întoarcă și să predea în locurile natale. Pe lângă salariul de profesor, Ivan conducea o micuță fabrică de sticlă, zestre a soției sale, Maria Dimitrievna. Aici, în această făbricuță, micul Dmitri devine fascinat de procesul „miraculos” al producerii sticlei și chiar i se oferă o slujbă pentru puterile sale.

Însă această existență liniștită nu avea să dureze foarte mult. La scurtă vreme după nașterea lui Dmitri, Ivan Pavlovici Mendeleev orbește. Incapabil să mai predea său să se ocupe de afacerile familiei, acesta se vede nevoit să lase totul pe mâna soției sale. Ulterior, Ivan decedează pe când Dmitri avea doar 13 ani, iar doi ani mai târziu, singura sursă de venit a familiei Mendeleev, fabrica de sticlă, dispare într-un incendiu. Pusă în situația dificilă de a nu își mai putea întreține familia, Maria Dimitrievna adună ultimele economii și se mută împreună cu Dmitri la Moscova, în speranța unui viitor mai bun. Însă nici aici șansa nu avea să le surâdă. Ambii sperau ca Dmitri Mendeleev să fie acceptat de Universitatea din Moscova, diploma obținută aici urmând să îi asigure un viitor cât de cât stabil. Însă tânărul siberian este respins.Mamă și fiu aleg să se mute iarăși și, într-un final, ajung la Sankt Petersburg. Grație faptului că tatăl său fusese un student eminent, iar parte dintre dascălii și colegii săi încă activau la Institutul Pedagogic din acest oraș, Dmitri este admis și începe studiile care urmau să îi ofere diploma de profesor. Avea doar 16 ani. La scurtă vreme după absolvire, Mendeleev se îmbolnăvește de tuberculoză, o boală care la acea vreme se dovedea adesea fatală. Medicii îi recomandă să părăsească Sankt Petersburgul și să se întremeze pe țărmul Mării Negre, în Crimeea. Și astfel, doi ani mai târziu de la sosirea sa în această parte a Rusiei, în 1857, Dmitri obține diploma de masterand al Gimnaziului Simferopol. Devenise evident că tânărul dascăl nu era făcut doar pentru a preda copiilor. De la vârsta de 20 de ani, el scria articole de știință cu regularitate și devenise un împătimit al chimiei, știință pe care o studiase în paralel cu pedagogia. Toată această pasiune, dublată de o perseverență de fier, îi asigură lui Dmitri o bursă ce îi permite să studieze chimia în Germania, la Universitatea din Heidelberg, alături de unii dintre cei mai mari chimiști ai vremii, așa cum erau Robert Bunsen sau Gustav Kirchhoff. Aici are șansa, în 1860, să asiste, alături de cei doi chimiști menționați anterior, la descoperirea unui element chimic complet nou, cesiul, printr-o metodă inovativă inventată de Bunsen&Kirchhoff, spectroscopia chimică. În același an, Mendeleev participă la o conferință internațională cu tema, evident, chimia. A fost o conferință în care majoritatea discuțiilor purtate a privit un aspect extrem de important, nevoia stringentă de a face ordine în elementele chimice și a de a găsi o metodă pentru catalogarea acestora. A fost, practic, unul dintre punctele de cotitură din viața lui Dmitri Mendeleev.

Reîntors la Sankt Petersburg în 1861, Dmitri obține un post de profesor la Institutul Tehnic, însă atenția sa era îndreptată în continuare către aspectele științifice despre care aflase în Germania. El devenise conștient că Rusia se afla cu mult în spatele țărilor occidentale din punct de vedere al avansului științific, situație pe care decide să o schimbe de unul singur.Și astfel, la vârsta de doar 27 de ani, Dmitri Mendeleev publică o amplă lucrare de peste 500 de pagini numită „Chimia Organică”. Poate părea incredibil, însă Mendeleev lucrase la acest studiu, zi și noapte, dormind sau mâncând extrem de puțin, timp de „doar” 61 de zile. A fost o lucrare care i-a adus Premiul Domidov pentru știință și recunoașterea națională ca savant de o înaltă ținută. Ca urmare a acestei recunoașteri, la vârsta de 33 de ani lui Dmitri îi este oferită catedra de chimie generală de la Universitatea din Sankt Petersburg, o funcție care îi confirma poziția de prim cercetător în domeniul chimiei din Rusia. Doi ani mai târziu, Mendeleev publica o altă lucrare, „Principiile Chimiei”, care avea să îi aducă notorietatea internațională, ea fiind publicată în toată Europa, în limbile engleză, franceză și germană. Practic, dacă îmi este permisă o astfel de comparație, Dmitri Mendeleev făcuse din chimia rusă, în doar câțiva ani, cam ceea ce făcuse țarul Petru cel Mare cu politica acestei țări. Iar acesta nu era decât începutul.Imediat după publicarea „Principiilor Chimiei” în 1869, Mendeleev începe lucrul la al doilea volum al acestei ample lucrări. Însă obsesia sa rămăsese descoperirea acelei ordini după care puteau fi standardizate elementele chimice. El notase pe cartoane numele tuturor celor 65 de elemente chimice cunoscute la acea vreme, asemenea unui pachet de cărți de joc. Pe fiecare dintre ele notase proprietățile fiecărui element, apoi masa atomică, aspect extrem de important în ceea ce avea să urmeze.

Mendeleev observase că, în funcție de masa atomică, anumite proprietăți ale elementelor se repetau, însă nu putea vizualiza tiparul acestora. Ceea ce a urmat a devenit (nici nu este de mirare pentru această parte a lumii) o veritabilă legendă. Se spune că, mutând ore întregi cartoanele pentru a le găsi o ordine, Mendeleev a ațipit cu capul pe birou. În vis i-ar fi apărut tabelul care l-a făcut celebru, un tabel în care elementele se așezau singure în locurile în care ar fi trebuit să se poziționeze. Trezindu-se brusc, Dmitri Mendeleev a pus totul pe hârtie și Tabelul Periodic al Elementelor a fost publicat după doar două săptămâni de lucru.

Ei bine, aceasta este varianta romanțată. Realitatea a fost, cel mai probabil, mai puțin lipsită de elementul magic. Adevărul este că, încă din secolul al XVIII-lea, savanții Europei Occidentale încercaseră să descopere această ordine a elementelor chimice. Antoine Lavoisier grupase elementele, în 1789, în patru mari grupe: gaze, metale, non-metale și pământuri. Johann Dobereiner, în 1829, le așezase câte trei, în funcție de proprietățile lor, în ceea ce avea să fie numit drept Legea Triadelor.Un alt savant german, Leopold Melin, 1843, descoperise că, de fapt, sistemul triadelor nu este atât de eficient, iar în studiile sale apăruseră și trei grupe de câte patru elemente și una cu cinci. Jean Baptiste Dumas, în 1857, încercase de asemenea să descopere o relație între elemente, dar fără prea mult succes. Tot în 1857, germanul August Kekule descoperea un aspect extrem de important care avea să influențeze munca tuturor chimiștilor de mai târziu. Acesta observase, ca un exemplu, că o moleculă de carbon are patru atomi, în timp ce metanul avea un atom de carbon și patru de hidrogen. A fost un concept care avea de atunci să poarte numele de valență.

Geologul Alexandre Emile Beguyer de Chancourtois a fost primul care a observat periodicitatea elementelor chimice, însă termenii geologici folosiți în studiul său și excluderea celor din chimie au făcut ca munca sa să primească puțină atenție din partea comunității științifice. Julius Lothar Meyer, un chimist german, propunea în 1864 un tabel în care elementele cu proprietăți similare împărtășeau aceeași valență. Englezii William Odling, în 1864, sau John Newland, 1866, propuseseră și ei metode noi de clasificare, însă niciuna pe deplin satisfăcătoare. Ultimul, danezul Gustavus Hinrichs, încercase să poziționeze elementele chimice într-o spirală, în funcție de greutate și similarități, fără prea mare succes însă.

Într-un final, în anul 1869, tabelul lui Mendeleev avea în sfârșit să facă ordine în misterioasa lume a elementelor chimice. Un an mai târziu, în 1870, Julius Lothar Meyer, pe care l-am menționat anterior, publica și el, independent, un tabel care semăna izbitor cu cel al lui Mendeleev. Creditul i-a fost acordat savantului rus. În primul rând, acesta publicase tabelul periodic al elementelor cu câteva luni înaintea celui german. Apoi, chiar dacă ambii așezaseră elementele chimice în coloane, în funcție de masa atomică, deschizând coloane noi atunci când caracteristicile elementelor se repetau, Mendeleev avusese inspirația (sau geniul) de a lăsa spații goale. Aceste spații goale erau rezervate elementelor chimice încă nedescoperite, așa cum ar fi galiul sau germaniul, anticipând descoperirea lor și a altora.

Mendeleev așezase de acum Rusia în rândul celor mai importante țări din punct de vedere al contribuției acestora în știință. Iar, pe măsură ce noi elemente chimice erau descoperite, iar oamenii de știință din toată lumea vedeau cum acestea se așezau perfect în tabelul conceput de Mendeleev, ba mai mult, acestea fuseseră anticipate de savantul rus, faima acestuia creștea de la an la an în toată lumea. Ca un exemplu, în anul 1905, Societatea Regală Britanică îi acorda cea mai mare distincție, Medalia Copley, iar, în același an, Academia Regală de Științe din Suedia îl desemna membru cu drepturi depline al acesteia.

Chiar dacă era privit ca un erou național în Rusia natală, Dmitri Mendeleev nu a fost lipsit de controverse și nu o dată și-a atras antipatia rușilor, fie ei de rând, fie din cele mai înalte cercuri. S-a căsătorit în 1862 cu Feozva Nikitcina Leșceva, alături de care avea să aibă patru copii (dintre care primul, o fetiță pe nume Maria, a decedat la mai puțin de un an de la naștere). Douăzeci de ani mai târziu, la vârsta de 48 de ani, Mendeleev se îndrăgostește nebunește de o tânără de numai 21 de ani, Anna Ivanovna Popova, pe care începe să o curteze insistent. Ajunge până acolo încât amenință că se va sinucide dacă aceasta nu va accepta să îi fie soție și în 1881, cere divorțul de Feozva Nikitcina. Un an mai târziu, Dmitri se căsătorea cu Anna Ivanovna, cea care avea să îi dăruiască alți trei copii. Această căsătorie i-a adus o gravă antipatie din partea oamenilor simpli, mai ales că, în conformitate cu cutumele bisericii ruse, după divorț ar fi trebuit să aștepte șapte ani înainte de a se recăsători, altfel era considerat un bigam. Acesta a și fost, de altfel, motivul pentru care nu a fost admis niciodată în Academia Rusă de Științe. Nu pare însă să îi fi păsat prea mult de acest aspect, mai ales că în același an, 1882, Societatea Regală Britanică îi oferea Medalia Davy pentru meritele sale în știință.

O altă antipatie și-a atras-o din partea familiei țarului și a membrilor guvernului rus. Dmitri Mendeleev a dus o amplă campanie de popularizare a științelor. A publicat mii de articole de popularizare a științei în diferite publicații din Rusia și, de asemenea, obișnuia să meargă prin satele de pe cuprinsul acestei uriașe țări pentru a explica țăranilor principii din lumea științei care să îi ajute în viața de zi cu zi. Iar astfel de acțiuni au fost privite ca subversive la adresa conducerii țării. Numai notorietatea sa internațională a făcut să nu i se întâmple nimic. Criticile deschise aduse la adresa lui Svante Arrhenius, de asemenea, au făcut ca acesta din urmă să se opună vehement atunci când Mendeleev a fost propus pentru Premiul Nobel atât în 1906, cât și în 1907. Și astfel, faimosul premiu a fost înmânat altor oameni de știință. S-a mai spus despre el și că era extrem de neîngrijit, cu un aspect hirsut, tunzându-și părul și barba uriașă doar o singură dată pe an. Însă viața și activitatea lui Dmitri Mendeleev nu s-au rezumat doar la descoperirea tabelului periodic al elementelor și nici la controversele din viața sa personală. El a fost cel care a introdus sistemul metric în Rusia, la finalul secolului al XIX-lea, aliniind această țară la principiile științifice europene. De altfel, din anul 1893, an în care a fost numit director al Biroului pentru Măsuri și Greutăți, el avea să păstreze această funcție până în anul morții sale.

A întreprins numeroase studii în domeniul petrochimiei, analizând compoziția petrolului și conștientizând încă din secolul al XIX-lea importanța acestuia. Mendeleev a fost, de altfel, cel care a susținut și ajutat la fondarea primei rafinării din Rusia și tot el a fost cel care a propus în premieră mondială ca petrolul să fie transportat prin conducte, și nu în butoaie, așa cum se întâmpla în toată lumea. Tot el a inventat un nou tip de explozibil, pyrocollodionul, un exploziv care nu producea fum și care ar fi trebuit să înlocuiască praful de pușcă din Rusia. Însă armata țaristă a refuzat această inovație, susținând că noul produs este mult prea scump pentru a putea fi produs în masă.

A publicat peste patru sute de cărți și studii în numeroase domenii ale științei, printre acestea numărându-se hidrodinamica, meteorologia, geologia, petro-chimia, fizica și chiar economia. A continuat să muncească cu aceeași intensitate până în anul 1907, an în care, cu doar șase zile înainte de a împlini 73 de ani, s-a stins din viață în urma unei gripe. În memoria sa, elementul cu numărul 101 a fost desemnat să îi poarte numele, Mendeleviu.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Dmitri-Mendeleev

https://www.newscientist.com/people/dmitri-mendeleev/

https://stiintasitehnica.com/dmitri-mendeleev-geniul-din-inima-siberiei/

https://corrosion-doctors.org/Biographies/MendeleevBio.htm

https://www.chemistryworld.com/features/the-father-of-the-periodic-table/3009828.article

http://www.rador.ro/2014/10/28/dmitri-mendeleev-un-viz,ionar-al-stiintei/

$$$

 S-a întâmplat în 20 ianuarie1920: În această zi, s-a născut regizorul italian de film Federico Fellini, unul dintre maeştrii cinematografiei mondiale. Regizorul italian Federico Fellini a fost unul dintre cei mai cunoscuţi regizori postbelici. El a fost recompensat cu patru Oscaruri pentru cel mai bun film străin pentru peliculele „La strada'' (1954), „Le notti di Cabiria'' (1957), „8 1/2'' (1963) şi „Amarcord'' (1973). „La dolce vita'' (1960), unul dintre cele mai importante filme ale sale, cu Marcello Mastroianni, Anita Ekberg şi Anouk Aimee în distribuţie, a câştigat Oscarul pentru costume şi Palme d'Or al Festivalului internaţional de la Cannes, adunând în total 11 premii şi 12 nominalizări. A fost unul dintre cele mai definitorii filme pentru carierea lui Fellini şi pentru cinematografia italiană a secolului trecut.

El s-a născut la Rimini, la 20 ianuarie 1920. În liceu şi-a arătat primele înclinaţii pentru lumea filmului, fiind caricaturist pentru un cinematograf local, unde a desenat portrete ale starurilor de cinema. În 1939 s-a mutat la Roma pentru a urma cursurile facultăţii de drept, însă a ajuns să lucreze pentru revista satirică MarcAurelio. A început să scrie scenarii pentru spectacole de radio şi la unul dintre acestea o cunoaşte pe Giulietta Masina cu care se căsătoreşte în 1943. S-a făcut remarcat ca scenarist şi a legat o prietenie strânsă cu regizorul Roberto Rossellini şi cu dramaturgul Tullio Pinelli. Fellini şi-a dat acceptul să facă parte din echipa care avea să scrie scenariul pentru filmul „Roma, citta aperta'' (1945), care i-a adus prima nominalizare la Oscar. Parteneriatul său cu Rossellini avea să genereze realizarea unora dintre cele mai importante filme pentru cinematografia italiană, precum „Paisa" (1946), „Il miracolo" (1948) şi „Europa '51" (1952).

Succesul său în calitate de scenarist l-a împins către regie, pelicula „I vitelloni'' (1953) a obţinut Leul de Argint la Festivalul de film de la Veneţia. A urmat „La Strada'' (1954), care a obţinut Oscarul pentru cel mai bun film străin. „La Strada'' a făcut parte dintr-o trilogie alături de „Il Bidone'' (1955) şi „Le Notti di Cabiria'' (1957), acesta din urmă aducându-i lui Fellini al doilea Oscar pentru cel mai bun film străin. Au urmat apoi unele dintre cele mai cunoscut filme ale lui Fellini, considerate adesea filme experimentale, precum „La Dolce Vita" (1960), „8 1/2", care i-a adus încă un Oscar pentru cel mai bun film străin, „Fellini Satyricon'' (1969), „Fellini Roma'' (1972) şi „Amarcord'' (1973), de asemenea, recompensat cu Oscar.A fost distins cu Legiunea de Onoare în 1984 şi cu Praemium Imperiale în 1990, această din urmă distincţie fiind acordată de Asociaţia de Artă Japoneză.

În 1992, într-un un sondaj realizat de revista Sight&Sound privind regizorii internaţionali, Fellini a fost desemnat cel mai important regizor al tuturor timpurilor, iar peliculele „La Strada" şi „8 1/2" au fost desemnate în top zece al celor mai influente filme ale tuturor timpurilor. În 1993, cu doar câteva luni înaintea de a muri, a fost recompensat cu Oscarul pentru întreaga sa carieră. La 31 octombrie 1993, Fellini a murit la Roma în urma unui atac de cord la vârsta de 73 de ani. De-a lungul carierei a câştigat 64 de premii pentru realizările sale în slujba celei de-a şaptea arte.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Federico-Fellini

http://www.fellini.it/

https://www.cinemagia.ro/actori/federico-fellini-1815/

https://www.biography.com/filmmaker/federico-fellini

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/10/31/documentar-federico-fellini-25-de-ani-de-la-moarte--201817

$$$

 S-a întâmplat în 20 ianuarie…

– 1265: Era convocată, la Palatul Westminster din Londra, o adunare a „stărilor” la care, alături de baroni, participă, pentru prima oară, câte doi cavaleri din fiecare comitat şi doi reprezentanţi ai oraşelor mai importante. Aceasta avea să fie întrunirea primului Parlament din lume, organizat în Anglia de Simon Montfort (1208-1265), conte de Leicester

–1368: Vladislav I (Vlaicu Vodă), domnitor al Ţării Româneşti, confirma braşovenilor privilegiile lor comerciale la sud de Carpaţi. Este cel mai vechi privilegiu comercial acordat de un domnitor român scris în limba latină. El atestă intensificarea comerţului pe „drumul Brăilei”, cale comercială ce lega Braşovul cu cetatea de pe Dunăre, dar atestă, implicit, şi existenţa Brăilei

–1648: Apărea, la Bălgrad (Alba Iulia), prima traducere integrală a „Noului Testament” tipărit în româneşte, având titlul „Noul Testament sau Împăcarea au Leagea Noao a lui Isus Hristos, Domnului nostru”, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ştefan

–1695: Constantin Brâncoveanu (domn al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714) primea ca recompensă pentru serviciile făcute Curţii de la Viena titlul de „principe al Imperiului” (20/30)

– 1775: S-a născut André-Marie Ampère, fizician şi matematician francez; unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului (m. 1836)

–1800: S-a născut scriitorul Costache Bălăcescu; a scris fabule, epigrame, epistole şi satire, fiind unul dintre primii autori satirici români (m. 1880)

– 1823: S-a născut Madách Imre, poet şi publicist ungar (m. 1864)

– 1850: A murit Adam Gottlob Oehlenschläger, poet şi dramaturg, lider al mişcării romantice, considerat cel mai mare poet naţional danez (n. 1779)

–1868: Semnarea, la Bucureşti, a Tratatului secret de alianţă româno-sârb, cu caracter defensiv (20.I/1.II)

– 1873: S-a născut Johannes Vilhelm Jensen, prozator, poet şi eseist danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1944; a fost unul dintre creatorii literaturii daneze moderne (m. 1950)

– 1875: A murit pictorul şi gravorul francez Jean-François Millet (n. 1814)

–1880: Apărea, la Bucureşti, revista „Literatorul” (până în 1919, cu perioade de întrerupere şi schimbări de titlu), sub conducerea poetului Alexandru Macedonski. În ianuarie 1991 apărea seria nouă a revistei „Literatorul”, fondată de scriitorul Marin Sorescu

– 1891: S-a născut Misha Elman, violonist american de origine rusă (m. 1967)

– 1900: A murit John Ruskin, scriitor, critic de artă şi sociolog englez (n. 1819)

–1907, 20.I/2.II: A murit chimistul rus Dmitri Mendeleev; a descoperit legea periodicităţii şi a ordonat (1869) elementele chimice într-un tabel, numit sistemul periodic al elementelor, care-i poartă numele (n. 1834)

– 1908: A murit Dumitru (Dimitrie) Ollănescu-Ascanio, poet, prozator şi dramaturg; a tradus din Victor Hugo şi Horaţiu; lungă carieră diplomatică (ministru plenipotenţiar la Istanbul, Viena şi Atena); membru titular al Academiei Române din 1893, vicepreşedinte al acestui for (1898-1900; 1903-1906) (n. 1849)

– 1918: S-a născut Ion Frunzetti, poet, eseist, traducător, critic şi istoric de artă (m. 1985)

– 1920: S-a născut regizorul italian de film Federico Fellini, unul dintre maeştrii cinematografiei mondiale (m. 1993)

– 1922: S-a născut compozitorul Teodor Bratu, autor de opere şi muzică de cor (m. 2015)

– 1925: S-a născut Ernesto Cardenal, poet, preot catolic şi activist, considerat al doilea poet important din Nicaragua, după Rubén Darío

– 1926: S-a născut actriţa americană de teatru şi film Patricia Neal; în 1964 a obţinut un premiu „Oscar” pentru rolul din filmul „Hud”, de Martin Ritt, în care a jucat alături de Paul Newman (m. 2010)

– 1928: S-a născut dirijorul francez Antonio de Almeida (m. 1997)

– 1930: S-a născut astronautul american Edwin Aldrin; a făcut parte din primul echipaj uman care a aselenizat, la 20.VII.1969, fiind al doilea om care a păşit pe Lună, după Neil Armstrong; după retragerea din forţele aeriene, face echipă cu scriitorul de romane ştiinţifico-fantastice John Barnes, alături de care a scris câteva romane

– 1935: S-a născut compozitorul francez de origine română Mihai Mitrea-Celarianu (m. 2003).

– 1938: A murit Émile Cohl, desenator, regizor şi producător francez de film, pionier al filmului de animaţie (n. 1857)

–1942: La conferinţa de la Wannsee (suburbie a Berlinului), hitleriştii au adoptat planul privind exterminarea evreilor din Europa

– 1943: A murit (la Silistra, Bulgaria) Pericle Papahagi, filolog, lingvist, istoric literar şi folclorist aromân; s-a aplecat asupra prezentării istorice, geografice, etnografice şi folclorice a macedo-românilor; membru corespondent al Academiei Române din 1916 (n. 1872, la Avdella, Grecia)

– 1944: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) sculptorul Dan Covătaru

–1947: Secretarul Departamentului de Stat al SUA, James F. Byrnes, semna, la Washington, Tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria şi Bulgaria (după cea de-a doua conflagraţie mondială)

–1957: A avut loc, la Bucureşti, premiera filmului „Moara cu noroc”, în regia lui Victor Iliu, după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici; în distribuţie: Geo Barton, Constantin Codrescu, Ioana Bulcă

– 1958: A murit dirijorul şi pianistul spaniol Ataúlfo Argenta (n. 1913). Unele surse menţionează ca dată a morţii 21 ianuarie 1958

– 1972: A murit pianistul francez Jean Casadesus (n. 1927)

– 1973: A murit Alexandru Constantin (Codin) Mironescu, filosof, eseist, poet, romancier, critic de teatru, memorialist, publicist, chimist şi profesor; figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, a fost închis în temniţele comuniste cinci ani şi cinci luni (n. 1903)

– 1984: A murit Johnny Weissmüller, înotător de performanţă şi actor american de film (seria „Tarzan”) de origine română; a obţinut 5 medalii olimpice de aur (1924-1928); este primul om din lume care a înotat suta de metri în mai puţin de un minut; a deţinut 67 de recorduri ale lumii (n. 1904)

–1990: Apărea, la Bucureşti, primul număr al Revistei „22”, editată de Grupul pentru Dialog Social. Revista a primit acest nume în amintirea zilei de 22 decembrie 1989, când Nicolae Ceauşescu a părăsit clădirea Comitetului Central cu un elicopter; primul redactor-şef, scriitorul Stelian Tănase

– 1993: A murit actriţa americană de film Audrey Hepburn (n. 1929, la Bruxelles/Belgia)

–1999: Mii de mineri din Valea Jiului (plecaţi spre Bucureşti la 18 ianuarie, pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă) străpung dispozitivul forţelor de ordine (poliţişti, jandarmi) în dreptul localităţii Costeşti (la 8 km de oraşul Horezu), neputând fi opriţi din drumul lor spre Capitală

– 2000: A murit Nicolae Ioana, poet şi prozator (n. 1939)

– 2004: A murit Gil Ioniţă, compozitor şi interpret de folk (n. 1952) 

–2009: A murit antrenorul de handbal Eugen Trofin; ca antrenor al echipei naţionale masculine de seniori a României a câştigat două titluri mondiale, în 1964 şi 1970; două medalii olimpice: una de argint, la Jocurile Olimpice de vară din 1976 şi una de bronz, la Jocurile Olimpice de vară din 1972; şi o medalie de bronz la Campionatul Mondial Universitar din Suedia (1963); a antrenat şi echipa naţională de tineret a României şi Universitatea Bucureşti (n. 1931)

–2011:România a aderat la Convenţia pentru înfiinţarea Agenţiei Spaţiale Europene (ESA). Acordul semnat la această dată permite ţării noastre să participe la unele programe europene de cercetare tehnologică foarte importante, dar şi să trimită candidaţi pentru selecţia periodică de cosmonauţi a ESA. Acordul a fost ratificat prin Legea nr. 262 din 7 decembrie 2011

– 2013: A murit poeta japoneză Toyo Shibata (n. 1911)

– 2014: A murit dirijorul şi muzicianul italian Claudio Abbado; fost director muzical la Scala din Milano, la Opera de Stat din Viena şi director artistic al Orchestrei Filarmonice din Berlin (n. 1933)

– 2014: A murit producătorul american de film James Jacks (n. 1948)

–2014: Accidentul aviatic din Munţii Apuseni, când un avion utilitar, care efectua o cursă umanitară deplasându-se spre Oradea pentru o operaţie de prelevare de organe pentru transplant, s-a prăbuşit, din cauza vremii nefavorabile, în Munţii Apuseni, într-o zonă accidentată, la peste 1.400 de metri altitudine, la graniţa dintre judeţele Cluj şi Alba; accidentul s-a soldat cu doi morţi – pilotul Adrian Iovan (n. 1958) şi studenta la Institutul Medico-Militar Aurelia Ion (n. 1990) – alţi patru pasageri şi copilotul fiind răniţi

– 2016: A murit actriţa Ioana Citta Baciu (n. 1936)

– 2018: A murit Paul Bocuse, bucătar francez, expert în gastronomie și autor de cărți de bucate; cunoscut ca „Tatăl artei culinare din Franța”; în 1987 a lansat prima ediţie a unei competiţii culinare menite să descopere şi să promoveze tinerele talente din gastronomie; în prezent, ”Bocuse D’or” este echivalentul Jocurilor Olimpice în materie de gastronomie şi cea mai riguroasă competiţie gastronomică din lume (n. 1926) 

– 2018: A murit pictorul şi sculptorul american Jack Whitten (n. 1939)