$$$

 În 1897, un om de afaceri din Sibiu putea trimite un document urgent către Primărie și primi răspunsul înapoi în mai puțin de 4 minute, folosind un sistem atât de avansat tehnologic încât astăzi ar părea extras dintr-un film steampunk: rețeaua de telegraf pneumatic, un "internet fizic" cu 40 kilometri de țevi subterane prin care capsule metalice zburau cu 40 km/h purtând mesaje, documente și chiar bani.

Sistemul a fost instalat între 1895-1897 de compania austro-ungară Telegrafen-Rohrpost Gesellschaft, transformând Sibiul în al treilea oraș din imperiu (după Viena și Praga) care avea această tehnologie revoluționară. Funcționarea era ingenioasă: 40 kilometri de țevi de alamă (diametru 8 centimetri) îngropate la 2 metri sub străzile orașului, conectând 28 de puncte strategice (Primărie, bancă, poștă, gară, tribunal, prefectură, marile fabrici, hotelurile de lux), cu stații de pompare cu abur la fiecare 800 metri creând presiune diferențială care propulsa capsulele.

Capsulele erau cilindri de alamă (lungime 25 cm, diametru 7 cm, greutate 400 grame goale), îmbrăcate la exterior cu piele tare formând garnitură etanșă. În interior: compartiment cilindric căptușit cu catifea verde unde puteai introduce documente rulat (capacitate maxim 8 foi A4), bani (bancnotele rulate), sau mesaje scrise pe formulare speciale. Fiecare capsulă avea număr de identificare gravat și sistem simplu de încuiere cu cheie mică de alamă.

Modul de funcționare: intri în stația de telegraf (de exemplu, cea de la Banca Albina, Piața Mare nr. 14), dai mesajul și adresa destinației funcționarului, el îl introduce în capsulă, capsulă introdusă în țeavă, funcționarul deschide valva de presiune. Un puff de aer comprimat la 1.2 atmosfere (generat de pompa cu abur din subsol) împinge capsula în țeavă. Capsula zboară prin labirintul subteran, ghidată de curbele țevii, ajunge la stația destinație în 2-4 minute (distanțe 1-6 kilometri), un clopoțel mecanic sună când capsula lovește opritorul final, funcționarul o scoate, deschide, livrează mesajul.

Viteza era spectaculoasă pentru 1897: mesaj din Piața Mare până la Gară (3.2 km) - 3 minute și 40 secunde. Comparativ, un mesager pe jos necesita 25-30 minute, un birjar (trăsură) 15 minute. Sistemul pneumatic era de 6-8 ori mai rapid decât orice alternativă.

Dar adevărata magie era fiabilitatea și versatilitatea. Sistemul funcționa 24/7, fără întrerupere - pompele cu abur rulau continuu, țevile fiind încălzite iarna pentru a preveni înghețul condensului. Puteai trimite: documente legale urgente (contracte semnate între avocat și tribunal în 4 minute), ordine bancare (transfer bani între Banca Albina și sucursală în 3 minute), telegrame internaționale (mesaj ajungea de la hotel la poștă centrală în 2 minute, apoi era transmis prin telegraf electric spre Viena), comenzi de marfă (fabrică comanda materie primă de la gară, confirmare în 5 minute).

Costul era accesibil pentru business dar prohibitiv pentru om comun: 20 kreițari per capsulă (distanță până 2 km), 35 kreițari pentru distanțe 2-6 km. Comparativ, salariul unui muncitor calificat era 80 kreițari pe zi - deci o trimitere costa echivalentul a 3-4 ore de muncă. În consecință, sistemul era folosit aproape exclusiv de bănci, avocați, comercianți, fabricanți - elită economică.

Traficul era impresionant: în 1905 (vârful utilizării), sistemul transporta 280.000 capsule anual - în medie 765 capsule pe zi, aproximativ 30 capsule pe oră în orele de vârf (10:00-12:00, 14:00-16:00) zburând simultan prin rețea. Ritmul era atât de intens că fiecare stație avea 3 funcționari în schimburi - unul primind capsule primite, unul pregătind capsule de trimis, unul întreținând pompele.

Întreținerea necesita 18 tehnicieni permanenți: 6 mecanici de pompe (verificare zilnică, unsoare, înlocuire garnituri uzate), 8 "curățători de țevi" (săptămânal, trimiteau capsule speciale cu perii care curățau interiorul țevilor de condensare și praf), 4 electricieni (după 1910, când pompele cu abur au fost înlocuite treptat cu motoare electrice).

Problemele tehnice erau rare dar spectaculoase. În februarie 1903, o țeavă principală sub Strada Ocnei a crăpat din cauza îngheț, capsule blocându-se în țeavă. Reparația a necesitat săparea stradei, înlocuirea a 40 metri țeavă, 8 zile lucrări. În acea perioadă, traficul a fost deviat prin rute secundare, crescând timpul de livrare de la 3-4 minute la 8-12 minute - considerat "inacceptabil de lent" de utilizatorii obișnuiți cu viteza normală.

Primul Război Mondial a marcat începutul declinului. Între 1914-1918, lipsă de piese de schimb (fabricile austro-ungare pe producție militară), scădere dramatically trafic comercial (război paralizând comerțul), personal tehnic mobilizat în armată. În 1919, când Transilvania a unit cu România, noul guvern român nu a înțeles valoarea sistemului - l-a considerat "extravagantă burgheză" și a oprit finanțarea întreținerii.

Sistemul a continuat funcțional parțial până în 1928, când ultima pompă electrică a fost oprită. Țevile au rămas îngropate - unele au fost excavate în anii 1960 când s-au făcut reparații străzi, dar majoritatea sunt încă acolo, sub asfalt, un internet fizic uitat care odat­ă făcea Sibiul mai conectat decât majoritatea orașelor europene.

Astăzi, Muzeul Brukenthal deține 12 capsule originale din aramă și piele, plus secțiune de 3 metri țeavă cu valvă. Când le privești, realizezi: în 1900, Sibiul avea comunicație între puncte strategice mai rapidă (3-4 minute) decât multe orașe românești au astăzi prin email (timpul mediu de răspuns institutional: 24-48 ore).

Telegraf­ul pneumatic nu a fost înlocuit de ceva mai bun - a fost abandonat din lipsă de înțelegere și viziune. O lecție dureroasă că progresul nu e linie dreaptă, că tehnologia avansată poate fi pierdută simplu pentru că generația următoare nu apreciază ce a moștenit.