$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MIHAIL SĂULESCU

Mihail Săulescu a fost un poet şi dramaturg român al cărui sacrificiu ✝ 30 septembrie 1916 - cade eroic pe frontul de la Predeal la doar 28 de ani - i-a impresionat pe contemporani într-atât încât, pentru a i se cinsti memoria, un chip înaripat dăltuit în bronz a fost ridicat la Predeal, iar numele său onorează liceul teoretic din localitate şi una dintre străzi – Mihail Săulescu (n. 23 februarie 1888, București, d. 30 septembrie 1916, Predeal).

A cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă. 

A scris și drame de factură expresionistă, dintre care cea mai cunoscută este “Săptămâna luminată”.

Cânta o caterincă   

de Mihail Săulescu

“Cânta o caterincă pe-o stradă depărtată,

Tremurătoare note le auzeam sunând, —

Ca inima-mi s-o facă din nou mai viu să bată

Cânta o caterincă, pe-o stradă depărtată,

Un cânt pe care parcă de mult l-aveam în gând.

Cânta și cine știe a cui era cântarea ;

Cânta și cine șție ce suflet asculta, —

Dar poate noaptea-adâncă, și poate, depărtarea

Făceau pe-atâția oameni cari i-ascu!tau cântarea

Să li se pară poate că pentru ei cânta.

Cum mi-a părut și mie că numai pentru mine

Trecea pe strada ceea, atât de trist cântând,

Cu note plângătoare, cu note triste, pline

De doruri care parcă trăiau atunci în mine,

De lucruri nențelese ce le aveam în gând.

Mi s-a părut și mie, ți s-a părut și ție

Că pentru noi pe stradă trecea pe înnoptat,

Cu note plângătoare, această melodie

Ce se pierdea departe și totuși, cine știe

De-a fost, din toate astea, ceva adevărat.

Avem cu toți nevoie de-o melodie-n viață —

Ceva ce ca-nainte sau poate înapoi ;

Avem cu toți nevoie de-o melodie-n viață,

Ce parcă vine noaptea și pleacă-n dimineață,

Și, totuși, totdeauna stăpână e în noi.

Un cânt de caterincă, pierdut în depărtare,

Ni-o readuce numai în inimă, trecând,

Această melodie ce numai ni se pare

Că-i cânt de caterincă pierdut în depărtare,

Când o avem în suflet și o păstrăm în gând.”

$$$

 

Un profesor german de drept a picat întreaga grupă la un examen scris cu următoarea problemă:

     Să se soluționeze un litigiu între doi vecini: ramurile unui măr din grădina unuia se întindeau deasupra straturilor de lalele ale celuilalt, iar merele, căzând, rupeau tulpinile fragile ale florilor.

      O parte dintre studenți au luat apărarea iubitorului de lalele, cealaltă – a grădinarului cu mărul. Toți și-au etalat cu sclipire cunoștințele despre subtilitățile alambicatului cod juridic german.

     Dar la final s-a dovedit că… merele cad toamna, iar lalelele înfloresc primăvara. Prin urmare, situația imaginată de perfidul profesor nu s-ar putea întâmpla niciodată în realitate.

     Iar protestele au fost întâmpinate rece: bunul-simț trebuie activat înainte de a deschide Codul și de a cita articole și paragrafe.

În fotografie: Bill Murray

sursa:Marcus de seară

$$$

 Probabil cea mai frumoasă Julieta din toate ecranizările tragediei shakespeariene nu avea, de fapt, nicio legătură cu Italia. Și totuși, ajunsă acolo pentru filmările la pelicula care avea să devină cultică sub bagheta lui Franco Zeffirelli, ea s-a îndrăgostit – de Roma, de regizor și, mai presus de toate, de propria ei eroină. Un asemenea film astăzi n-ar mai fi posibil: nu doar pentru că maestrul care a recunoscut adevăratul talent al tinerei Olivia Hussey nu mai este printre noi, ci și pentru că acea Julieta era prea tânără – atât de tânără încât nu putea păși în sala unde rula filmul în care jucase, din pricina restricțiilor de vârstă.

Cum a ajuns fiica unui cântăreț argentinian să joace în filmul unui regizor italian

La alegerea actorilor pentru rolurile principale, Zeffirelli a mizat pe autenticitatea tinereții – apropiindu-se, pentru întâia oară în istoria cinematografului, de intenția reală a dramaturgului. Nu căuta o actriță consacrată, ci propria lui Julieta, pe care a zărit-o în ochii unei adolescente ambițioase și, totodată, stângace, jenată de intensitatea emoțiilor shakespeariene, dar hotărâtă încă din copilărie să-și urmeze cu îndârjire drumul ales.

A spune că Franco Zeffirelli a „descoperit-o” pe Olivia Hussey ar fi o simplificare. Regizorul o remarcase deja într-un spectacol londonez, The Prime of Miss Jean Brodie, unde Olivia juca alături de însăși Vanessa Redgrave. Și totuși, acela nu fusese debutul său scenic, care avusese loc mult mai devreme.

Olivia s-a născut la 17 aprilie 1951 la Buenos Aires, fiică a tenorului de operă Andrés Osuna. După doi ani părinții s-au despărțit, iar peste alți cinci mama ei, englezoaica Joy Hussey, și-a luat fiica și fiul și s-a mutat la Londra. De atunci, Olivia a purtat numele matern.

Încă de la patru ani știa limpede ce-și dorește: să devină actriță. Reușise să intre la școala de teatru Conti, deși costurile erau ridicate, acoperite în parte prin onorariile câștigate din rolurile episodice pe scenă, în cinema și în reclame.

În căutarea Julietei, Zeffirelli a răsfoit mii de scrisori și fotografii, a organizat castinguri cu sute de candidate. Printre ele s-a numărat și Olivia. La început nu a impresionat, însă regizorul, văzând-o mai târziu în Miss Brodie, i-a intuit potențialul. La următoarele probe, interpretând monologul Julietei cu băutura adormitoare, Olivia a cucerit atât pe Zeffirelli, cât și pe reprezentantul companiei Paramount. Au știut atunci că au găsit Julieta adevărată. Ironia sorții a făcut ca scena aceea, atât de dragă Oliviei, să nu mai intre în film.

„Romeo și Julieta”: gloria și retragerea

Când Zeffirelli i-a aranjat părul pe cărare dreaptă și a așezat-o în fața oglinzii, Olivia a izbucnit în râs, spunând că arată „caraghios”. Însă reflexia îi dezvăluia frumusețea pură a unei tinere renascentiste. Italianul știa ce face – și nu întâmplător, căci genealogia sa documentată îl lega de însuși Leonardo da Vinci.

Partenerul Oliviei Hussey pe platoul filmului a fost Leonard Whiting, cu doar un an mai mare decât ea, un băiat provenit dintr-o familie modestă englezească. Amândoi au fost distinși cu Globul de Aur pentru cel mai promițător debut, iar pelicula s-a transformat într-un eveniment cinematografic de amploare. Conform contractului încheiat pentru mai mulți ani cu Paramount, tinerii actori au pornit într-un turneu mondial de promovare. Olivia își amintea mai târziu că, în ciuda admirației pentru Zeffirelli și a prieteniei calde cu Whiting – păstrată până astăzi –, aceste călătorii i-au fost greu de suportat. Banii primiți erau puțini în raport cu succesul filmului, „Julieta” nu-și putea cumpăra haine elegante, iar povara aparițiilor publice, a ședințelor foto și a interviurilor era uriașă. Romeo și Julieta erau întâmpinați pretutindeni cu ovații, iar până și pauza de prânz dintre orele nesfârșite de filmări și întâlniri se transforma într-o nouă discuție cu presa.

Zeffirelli

Olivia Hussey a fost prezentată reginei Elisabeta și, după cum se șoptea atunci, i-a răpit inima prințului Charles, care a dansat cu tânăra actriță și părea cucerit de ea.

Au urmat oferte din partea Hollywoodului – pe care însă Olivia le-a respins sau le-a lăsat să se piardă. În următorii ani după Romeo și Julieta nu a mai apărut pe ecran. Între timp, se accentuase lupta cu agorafobia, teama de spațiile deschise, care i-a marcat viața. În 1971 s-a căsătorit cu actorul Dean Paul Martin și a adus pe lume un fiu, Alexander. Căsnicia s-a destrămat după șapte ani, dar relația dintre cei doi a rămas caldă până la moartea prematură a lui Dean, în 1987.

În 1977 destinul i-a reunit din nou pe Hussey și Zeffirelli, pe platoul miniseriei Iisus din Nazaret, unde regizorul i-a încredințat rolul Fecioarei Maria. Ca și în trecut, Zeffirelli cerea de la actori totul, stoarcea din ei ultimele resurse. Pentru Olivia, rolul a fost cu atât mai dificil cu cât fusese crescută în spiritul catolic și anumite scene – precum cea a plângerii lui Iisus coborât de pe cruce – i-au fost deosebit de dureroase.

Un an mai târziu, actrița accepta să joace în Moarte pe Nil, ecranizarea după Agatha Christie. Trecuse printr-un divorț, era fragilă, marcată de aceeași agorafobie, dar nu putea rata ocazia de a apărea alături de nume uriașe precum Bette Davis, Angela Lansbury, Maggie Smith sau Peter Ustinov.

Întâi familia și căutarea spirituală, apoi cariera

Filmografia Oliviei Hussey cuprinde câteva zeci de roluri, dar ea nu și-a concentrat viața exclusiv pe carieră. Era conștientă că un fenomen precum Romeo și Julieta rămâne unic și că ar fi zadarnic să aștepți de la fiecare rol același răsunător succes. Visul ei de a o întruchipa pe Maica Tereza s-a împlinit în 2003, scenariul fiind aprobat de însăși călugărița.

Destinul i l-a readus alături și pe Whiting, afirmat mai degrabă ca muzician decât ca actor, în proiectul Social Suicide (2015), o reinterpretare modernă a poveștii celor doi îndrăgostiți. De această dată, alături de ei a apărut și fiica Oliviei din a treia căsnicie, India Eisley.

Mulți ani, actrița a fost ghidată de un guru indian, care – după cum mărturisea – a ajutat-o să își învingă boala și să învețe „să trăiască aici și acum”. Dacă altădată, în interviuri, nu-și lăsa din mână țigara, cu vârsta a renunțat la acest obicei și la alte slăbiciuni. Și-a împăcat relația cu tatăl cândva îndepărtat, iar moartea lui Franco Zeffirelli, idolul și sursa sa de inspirație, în vara lui 2019, la vârsta de 96 de ani, a lăsat un gol adânc în sufletul ei.

Olivia Hussey s-a stins din viață la 73 de ani.

Tragedia s-a petrecut vineri, 27 decembrie 2024, în locuința sa, unde se afla înconjurată de cei dragi, transmite New York Post. În ultimii ani, actrița a luptat cu cancerul la sân.

$$$

 În dimineața de 10 iunie 1990, totul părea să înceapă ca o obișnuită duminică în Marea Britanie. Cerul era senin, vizibilitatea excelentă, iar un vânt ușor dinspre nord mângâia aerul. La ora 08:20, cursa BA5390 a decolat de pe aeroportul din Birmingham, îndreptându-se spre Málaga. La bord se aflau 81 de pasageri și cinci membri ai echipajului. Aeronava — un BAC 1-11. Un zbor de rutină, asemenea sutelor de dinainte.

Comandantul aeronavei, Tim Lancaster, un pilot de 42 de ani cu vastă experiență, a cedat controlul, la scurt timp după decolare, colegului său — copilotul Alastair Atchison. Totul se desfășura după plan. Pasagerii se relaxaseră în fotolii, iar însoțitoarele de zbor se pregăteau să servească băuturile. Nimeni nu bănuia că, în doar treisprezece minute, liniștea avea să se prefacă într-o luptă pentru supraviețuire.

Când avionul a atins altitudinea de 5273 de metri și survola orășelul Didcot, un bubuit asurzitor a rupt calmul zborului. Parbrizul din partea stângă a cabinei, de lângă comandant, s-a desprins brusc. Diferența de presiune a declanșat o explozie de aer și o violentă decompresie. Curentul năprasnic l-a smuls pe Lancaster din scaun, lipindu-l cu spatele de exteriorul fuselajului. Picioarele i-au rămas prinse între manșe și panoul de bord, în vreme ce trunchiul și chipul îi atârnau afară, biciuite de vânt.

În cabină pătrunse un vuiet furios. Ușa a fost smulsă și aruncată peste panoul de comandă, stricând legătura radio. Unul dintre însoțitorii de bord, Nigel Ogden, aflat în apropiere, a zărit cum comandantul era aspirat în afara aeronavei. Fără să șovăie, s-a repezit și l-a prins de picioare, strângându-l cu disperare.

Ogden a fost silit să-l țină aproape singur, în timp ce fața îi era lovită de vântul înghețat, de minus 17 grade. A suferit degerături și o luxație la umăr, dar nu și-a desprins mâinile. Comandantul părea fără viață: pielea îi devenise cenușie, ochii închiși.

Între timp, copilotul Atchison a preluat manșa și a declanșat o coborâre de urgență. Autopilotul fusese dezactivat de picioarele lui Lancaster în momentul tragediei. Comunicarea cu turnul era fragmentată, abia se mai distingeau instrucțiunile. În salon, șefa de cabină, Susan Gibbins, îi îndemna pe pasageri să rămână calmi și să-și fixeze centurile.

Epuizat, Ogden simțea că nu-l mai putea ține. Atunci au venit în ajutorul său John Heward și Simon Rogers, care au reușit să lege picioarele comandantului cu centurile de siguranță, pentru a împiedica trupul să fie smuls de tot. Teama cea mare era că, odată expulzat, corpul lui ar fi putut lovi motorul stâng. Chiar crezându-l mort, au continuat să-l țină — din respect, din datorie și din groază față de consecințe.

Când cineva a sugerat să-l lase, Ogden a răspuns:

— Nu aș putea privi niciodată familia lui în ochi, dacă aș face asta.

În vreme ce se luptau cu vântul, Atchison pilota aproape orbește. Fără documentația de bord, nu știa unde ar putea ateriza. Controlorii l-au îndrumat spre Southampton, cel mai apropiat aeroport. Nu-l cunoștea, dar nu avea alternativă. A redus viteza și a început apropierea.

După 22 de minute de la incident, aeronava a atins pământul în siguranță. Pasagerii au coborât pe scara mobilă — niciunul dintre ei nu fusese rănit.

Când fuselajul s-a oprit, Lancaster a fost tras cu grijă înapoi în cabină. Era inconștient, dar viu. După câteva minute și-a recăpătat cunoștința și, în pofida degerăturilor și a numeroaselor răni, a rostit doar atât:

— Mi-e foame.

Diagnosticul a relevat o fractură la brațul drept, degete rupte, contuzii severe și degerături. Dar esențialul era că supraviețuise. Și, la numai șase luni după tragedie, s-a întors la manșă.

Ogden a suferit degerături și o luxație, dar a continuat să muncească până când sindromul post-traumatic l-a obligat să părăsească aviația. Atchison, aclamat drept erou, a mai zburat încă cinci ani. Întregul echipaj a fost decorat pentru curajul și devotamentul arătate.

Care a fost cauza?

S-a descoperit că parbrizul fusese montat cu doar 27 de ore înainte de cursă. Lucrările fuseseră efectuate de un inginer de serviciu — singur, în toiul nopții, fără supraveghere și fără control ulterior. Folosise șuruburi de dimensiuni nepotrivite: 84 prea subțiri și încă 6 mai scurte decât era necesar. Montajul fusese făcut manual, într-un depozit slab luminat, fără calibrare, fără testare la presiune și fără inspecție secundară.

Mai târziu, inginerul a mărturisit că nu consultase documentația tehnică, de teamă că i-ar fi răpit prea mult timp și ar fi perturbat programul de zbor.

Acest incident a devenit unul dintre cele mai grăitoare exemple de eroare umană din istoria aviației civile. În urma lui, au fost declanșate ample verificări tehnice și reglementările au fost înăsprite. Povestea zborului BA5390 a intrat în manuale ca o lecție a neglijenței fatale, dar și a eroismului uman.

Căpitanul Tim Lancaster a fost ținut de picioare timp de 22 de minute, pentru ca mai apoi să revină la viață.

Poate că niciodată expresia „a se agăța cu ultimele puteri” nu a avut o întruchipare atât de literală.

$$$

 

Doar două procente dintre oameni au ochii de un verde autentic. În cea mai mare parte, este vorba despre locuitorii nordului Europei, ale căror organisme sunt genetic înzestrate să producă mai puțin melanină. Alte culori la fel de rare sunt roșul, întâlnit la persoanele albinoase, violetul – o subtilă împletire între albastru și roșu –, chihlimbariul și negrul absolut, nuanță distinctă de brunul foarte închis, un negru desăvârșit.

$$$

 Cuprins are un povestirе despre o doamnă care călătorea cu soțul ei brutal și aspru într-un tren. Acesta, istovit de atâtea mustrări și observații, adormi și începu să sforăie. Atunci doamna intră în vorbă cu un tânăr ofițer — o conversație cu totul nevinovată, despre lucruri îndepărtate. Vorbiră despre cum, în copilărie, puteai încremeni pentru o clipă, iar timpul părea să se încetinească, să-și schimbe curgerea, devenind aproape eternitate… Despre misterul și ciudata încântare de a sta sub o masă, izolat de întreaga lume, mângâind ciucurii feței de masă… Despre acea amărăciune stranie din piept, când privești jăraticul arzând și stingându-se încet…

Asemenea gânduri împărtășeau, înțelegându-se desăvârșit; toate aceste trăiri le erau comune, familiare, identice. Și vorbeau cu nesaț despre viața lăuntrică, în șoaptă, sub răpăitul sforăiturilor grosolane ale bărbatului adormit, ca să nu-i tulbure somnul. Dar acesta se trezi totuși, se răsuci, mormăind cu răutate la adresa soției. Ofițerul trebuia să coboare — iată, gara lui sosise deja. Și brusc înțelese că niciodată, niciodată nu va mai întâlni un suflet atât de apropiat și înrudit, alături de care ar fi putut trăi în fericire simpla bucurie de a fi împreună… Și ieșiră împreună, fără a-și mai lua bagajul, pășind în necunoscut, dar și în libertate deplină. Avură curajul și puterea de a hotărî.

Povestirea a fost scrisă cu câțiva ani înainte de revoluție și de cumplitele vărsări de sânge — să nădăjduim că au avut răgazul să trăiască și să se bucure. Viața e scurtă. Ba revoluție, ba război, ba bătrânețea ce se apropie… Dar ei au cutezat. Iar mulți alții nu îndrăznesc, chiar atunci când li se dăruiește cea mai mare fericire — întâlnirea cu un suflet pereche. Și rămân în vagon, făcând cu mâna de rămas-bun, pentru ca apoi să suspine și să plângă toată viața după o iubire pierdută. După șansa pierdută a iubirii.

Este înfricoșător să riști, înfricoșător să lași în urmă valizele pline cu bunuri adunate, să-ți schimbi întreaga viață — și totuși, este atât de firesc să simți această teamă. Dar un suflet pereche nu-l întâlnești decât o singură dată în viață — dacă ai norocul să-l întâlnești. Nu tuturor le este dat. Și acea înțelegere deplină, acea intimitate lăuntrică, constituie adevărata iubire. Poate că n-ar trebui să eziți — trenul merge mai departe. Timpul nu așteaptă. Iar sufletele nu vor să se despartă…

Aceasta este doar o aducere-aminte despre dragoste și despre fragilitatea vieții — uneori e nevoie să le fie reamintit celor care nu pot să se hotărască.

$$$

 Dacă reveniți măcar o dată pe an la această listă, relația cu copilul dumneavoastră poate atinge un nivel mai profund de încredere, iubire și dezvoltare. Sunt sugestii mărunte, dar esențiale, ce pot clădi o personalitate armonioasă, încrezătoare și plină de bunătate.

1. Copiii sunt modelați de mediul în care cresc.

2. Dacă un copil este mereu criticat — va învăța să judece.

3. Dacă un copil este adesea lăudat — va învăța să vadă binele.

4. Dacă este înconjurat de ostilitate și agresiune — va deprinde violența.

5. Dacă i se spune mereu adevărul — va înțelege că dreptatea există.

6. Dacă este batjocorit — va crește lipsit de încredere.

7. Dacă simte siguranță — va învăța să aibă încredere.

8. Dacă este necontenit rușinat — va purta povara vinei.

9. Dacă adulții sunt răbdători — copilul deprinde cumpătarea.

10. Dacă este încurajat — va crește încrezător.

11. Dacă acasă domnesc prietenia și căldura — copilul va învăța să iubească lumea.

12. Nu vorbiți niciodată de rău copilul — nici în fața lui, nici în absența sa.

13. Concentrați-vă asupra calităților lui — astfel slăbiciunile nu vor găsi prilej să încolțească.

14. Ascultați copilul de fiecare dată când vi se adresează.

15. Respectați copilul atunci când greșește — va putea îndrepta eroarea dacă simte că are încrederea dumneavoastră.

16. Sprijiniți-l pe cel care încă caută — și nu-l împiedicați pe cel care deja a aflat.

17. Ajutați copilul să descopere lucruri noi, umplând lumea din jurul său cu iubire, liniște și grijă.

18. Purtați-vă întotdeauna cu copilul ca și cu cea mai prețioasă parte a vieții voastre.

19. Oferiți-i ceea ce aveți mai bun în voi înșivă.