$$$

 ETICA VIRTUȚII

1) Aristotel și etica virtuții:

Etica virtuții, așa cum a fost susținută de filosoful grec Aristotel, este un cadru filosofic care pune accentul pe cultivarea trăsăturilor de caracter virtuoase ca cheie pentru a duce o viață împlinită și sănătoasă din punct de vedere moral. Aristotel credea că scopul final al existenței umane este eudaimonia, adesea tradusă prin „fericire” sau „înflorire”. Potrivit lui, atingerea eudaimoniei necesită cultivarea virtuților, care sunt obiceiuri de caracter care ghidează indivizii spre excelență morală.

Aristotel a identificat două tipuri de virtuți: virtuți intelectuale și virtuți morale. Virtuțile intelectuale, cum ar fi înțelepciunea și raționamentul practic, sunt dezvoltate prin educație și gândire rațională. Pe de altă parte, virtuțile morale, precum curajul, onestitatea și generozitatea, sunt forjate prin practică și obișnuință. Aristotel a susținut că indivizii ar trebui să caute „calculul just” între exces și deficiență atunci când vine vorba de virtuți. De exemplu, curajul este echilibrul dintre imprudență și lașitate.

În etica virtuții, accentul se mută de la etica bazată pe reguli sau consecințialism la importanța caracterului unui individ. Aristotel credea că, acționând în mod constant în conformitate cu virtuțile, indivizii vor face în mod natural alegeri virtuoase din punct de vedere moral. Caracterul virtuos devine o busolă călăuzitoare pentru luarea deciziilor etice, permițând oamenilor să navigheze prin situații complexe cu integritate și virtute. Acest lucru contrastează cu abordările care evaluează acțiunile exclusiv pe baza rezultatelor lor.

Etica virtuții a lui Aristotel pune, de asemenea, un accent puternic pe rolul comunității și al educației. El credea că un caracter virtuos este cultivat într-un mediu de susținere care încurajează obiceiurile corecte și conduita etică. Acest aspect comunitar evidențiază interconectarea indivizilor și responsabilitatea lor comună în promovarea unor vieți virtuoase.

2) Stoicii și etica virtuții:

Stoicii, o altă școală de gândire proeminentă în filosofia antică, au îmbrățișat și ei etica virtuții ca aspect fundamental al cadrului lor filosofic. Stoicismul, fondat de Zenon din Citium, pune un accent puternic pe viața în conformitate cu natura și pe dezvoltarea virtuților ca cheie pentru atingerea liniștii și a excelenței morale.

Pentru stoici, scopul suprem al vieții este atingerea eudaimoniei, o stare de înflorire și pace interioară. Cu toate acestea, spre deosebire de Aristotel, stoicii credeau că eudaimonia se obține trăind în armonie cu ordinea naturală a universului, mai degrabă decât urmărind bunuri sau plăceri externe. Această aliniere cu natura se realizează prin cultivarea virtuților.

Stoicii au identificat patru virtuți cardinale: înțelepciunea (sophia), curajul (andreia), dreptatea (dikaiosyne) și cumpătarea (sophrosyne). Aceste virtuți sunt văzute ca piatra de temelie a unei vieți virtuoase, iar practicarea lor duce la o stare de virtute morală și echilibru emoțional. Stoicii credeau că prin raționalitate și autodisciplină, indivizii pot depăși emoțiile negative și pot atinge o stare de liniște cunoscută sub numele de ataraxie.

O trăsătură distinctivă a eticii virtuții stoice este perspectiva lor asupra evenimentelor externe ca fiind în afara controlului unui individ, în timp ce singurul lucru aflat sub controlul cuiva este propria atitudine și răspuns la acele evenimente. Această filozofie încurajează indivizii să se concentreze asupra caracterului și virtuții lor, mai degrabă decât să se lase influențați de circumstanțe externe. Stoicii pledează pentru dezvoltarea unei atitudini de acceptare și reziliență în fața provocărilor.

Etica virtuții stoice este adesea asociată cu conceptul de „persoană înțeleaptă” - cineva care a atins virtutea perfectă și trăiește în deplină conformitate cu natura. Deși recunosc că atingerea unei astfel de stări este o provocare, stoicii credeau că progresul continuu către virtute este realizabil și valoros. Acest accent pe autoperfecționarea continuă se aliniază cu principiile fundamentale ale eticii virtuții.

3) Principii principale ale eticii virtuții:

Principiile principale ale eticii virtuții se învârt în jurul cultivării și exprimării trăsăturilor de caracter virtuoase ca fundament pentru luarea deciziilor etice și o viață înfloritoare. Spre deosebire de alte cadre etice care se concentrează pe reguli sau consecințe, etica virtuții plasează dezvoltarea caracterului în prim-plan. Centrală acestei abordări este convingerea că indivizii ar trebui să se străduiască să întruchipeze virtuțile care le ghidează acțiunile și interacțiunile. Aceste virtuți nu sunt doar concepte teoretice, ci mai degrabă obiceiuri practice de comportament care sunt perfecționate prin practică și repetiție.

Un principiu cheie al eticii virtuții este accentul pus pe „mediul de aur”. Acest principiu sugerează că virtuțile se situează între exces și deficiență, încurajând indivizii să găsească o cale de mijloc echilibrată în comportamentul lor. De exemplu, curajul este calea de mijloc dintre imprudență și lașitate, iar generozitatea se află între extravaganță și zgârcenie. Acest echilibru urmărește să evite extremele și promovează moderația, cultivând un caracter echilibrat.

Un alt principiu este rolul exemplelor morale sau al modelelor de urmat. Etica virtuții încurajează indivizii să-i imite și să învețe de la cei care exemplifică trăsături virtuoase. Observarea și interacțiunea cu persoane virtuoase poate inspira creșterea personală și poate ajuta la dezvoltarea unor obiceiuri etice. Învățarea din experiențele și înțelepciunea acestor modele de urmat contribuie la cultivarea propriului caracter virtuos.

În plus, etica virtuții recunoaște că luarea deciziilor etice este sensibilă la context. Spre deosebire de regulile rigide sau principiile universale, virtuțile se adaptează la nuanțele situațiilor specifice. Această flexibilitate permite o abordare mai nuanțată și mai realistă a dilemelor morale, deoarece indivizii își folosesc virtuțile pentru a naviga prin circumstanțe complexe și variate.

Mai mult, etica virtuții subliniază importanța comunității și a contextului social. Virtuțile nu se dezvoltă izolat, ci sunt modelate de mediul în care trăiesc indivizii. Comunitățile joacă un rol vital în cultivarea trăsăturilor de caracter virtuoase prin valori, norme și așteptări comune. Acest aspect comunitar consolidează interconectarea indivizilor și responsabilitatea reciprocă în promovarea unui comportament virtuos.

4) Gânditorii musulmani și etica virtuții:

Gânditorii musulmani au contribuit semnificativ la dezvoltarea și aplicarea eticii virtuții în cadrul filosofiei și teologiei islamice. Etica virtuții se aliniază bine cu învățăturile islamice, punând accent pe cultivarea trăsăturilor de caracter virtuoase pentru a atinge excelența morală și o legătură strânsă cu Dumnezeu (Allah). De-a lungul istoriei islamice, savanții și filozofii au explorat principiile eticii virtuții în raport cu învățăturile și valorile islamice.

În gândirea islamică, conceptul de „ihsan” reflectă urmărirea excelenței și a virtuții în toate aspectele vieții. Această noțiune este derivată dintr-un hadith binecunoscut al profetului Mahomed, care îi încurajează pe credincioși să-L venereze pe Allah ca și cum L-ar vedea, iar dacă nu, să știe că El îi vede. Aceasta surprinde esența eticii virtuții prin promovarea sincerității, a atenției conștiente și a integrității morale în acțiunile fiecăruia.

Gânditori musulmani, precum Al-Farabi, Avicenna (Ibn Sina) și Al-Ghazali, au integrat etica virtuții în operele lor filosofice și teologice. Accentul pus de Al-Farabi pe cultivarea virtuților într-o societate dreaptă și armonioasă se aliniază cu ideea de a contribui pozitiv la comunitate. Explorarea eticii de către Avicenna în magnum opus-ul său „Cartea vindecării” (Kitab al-Shifa) aprofundează dezvoltarea caracterului moral ca fiind esențială pentru perfecțiunea umană. Operele lui Al-Ghazali, inclusiv „Renașterea științelor religioase” (Ihya' Ulum al-Din), se concentrează pe dimensiunea spirituală interioară a eticii virtuții, subliniind importanța autopurificării și a creșterii spirituale.

Virtuțile subliniate în etica virtuților islamice sunt adesea paralele cu virtuțile clasice, cum ar fi curajul, dreptatea și cumpătarea. Cu toate acestea, etica islamică introduce și virtuți specifice credinței, cum ar fi „taqwa” (conștiința de Dumnezeu), „sabr” (răbdarea) și „husn al-khulq” (bunele maniere). Aceste virtuți reflectă importanța alinierii acțiunilor și intențiilor cuiva la învățăturile și valorile islamice.

Etica virtuții islamice pune accentul pe urmărirea virtuților ca pe un proces continuu de auto-îmbunătățire și dezvoltare personală. Musulmanii sunt încurajați să lupte continuu spre excelență morală, căutând mulțumirea lui Allah printr-o conduită virtuoasă. Acest lucru se aliniază cu înțelegerea mai largă a eticii virtuții, care privește dezvoltarea caracterului ca pe o călătorie pe tot parcursul vieții.

5) Martha Nusbaum și etica virtuții:

Martha Nussbaum, o filosofă contemporană, a adus contribuții remarcabile în domeniul eticii virtuții prin lucrările sale perspicace pe această temă. Abordarea sa asupra eticii virtuții, adesea denumită „abordarea capacităților”, extinde înțelegerea tradițională a virtuților pentru a cuprinde capacitățile umane și dezvoltarea lor într-un context social și politic mai larg.

Abordarea capacităților a lui Nussbaum identifică un set de capacități umane centrale, necesare indivizilor pentru a duce o viață demnă și împlinită. Aceste capacități includ aspecte precum viața, sănătatea corporală, afilierea, rațiunea practică și implicarea emoțională. Nussbaum susține că aceste capacități formează fundamentul unei societăți juste și etice, iar virtuțile joacă un rol esențial în a permite indivizilor să își exercite și să își îmbunătățească aceste capacități.

În lucrarea sa „Fragilitatea bunătății”, Nussbaum critică etica tradițională a virtuții, argumentând că aceasta poate fi inadecvată în abordarea complexităților și vulnerabilităților vieții umane. Ea subliniază importanța recunoașterii și abordării incertitudinilor și provocărilor inerente cu care se confruntă indivizii. Abordarea lui Nussbaum urmărește să ofere un cadru mai cuprinzător care să recunoască diversele circumstanțe și limitări pe care le întâlnesc oamenii.

Mai mult, contribuțiile lui Nussbaum la etica virtuții se extind la explorarea emoțiilor și a rolului acestora în luarea deciziilor morale. Ea susține că emoțiile nu sunt simple perturbări ale rațiunii, ci surse valoroase de informații care contribuie la judecata etică. Perspectivele lui Nussbaum subliniază interconectarea dintre emoții și virtuți, evidențiind necesitatea de a înțelege și gestiona emoțiile în urmărirea unui trai virtuos.

Opera lui Nussbaum subliniază, de asemenea, intersecția dintre etica virtuții și filosofia politică. Ea susține că o societate dreaptă ar trebui să promoveze dezvoltarea capacităților umane, permițând indivizilor să își exercite virtuțile și să ducă vieți înfloritoare. Abordarea sa se aliniază cu ideea că structurile sociale și politice ar trebui concepute pentru a sprijini indivizii în cultivarea trăsăturilor de caracter virtuoase și în realizarea potențialului lor.

6) Etica virtuții acum:

„Etica virtuții acum” se referă la aplicarea contemporană și relevanța eticii virtuții în lumea noastră modernă. Într-o perioadă caracterizată de progrese tehnologice rapide, diversitate culturală și provocări etice complexe, etica virtuții continuă să ofere perspective și îndrumări valoroase persoanelor care doresc să navigheze prin dileme etice și să ducă vieți semnificative.

Unul dintre punctele forte cheie ale eticii virtuții în zilele noastre este accentul pus pe dezvoltarea caracterului și creșterea personală. Într-o lume în care informațiile și oportunitățile sunt abundente, etica virtuții încurajează indivizii să cultive virtuți care promovează empatia, integritatea și raționamentul moral. Această abordare promovează luarea deciziilor etice, înrădăcinate pe o fundație solidă de virtuți care pot rezista fluxurilor schimbătoare ale normelor societale.

Etica virtuții abordează, de asemenea, complexitățile societății noastre globale interconectate. Pe măsură ce oameni din culturi și medii diverse interacționează, etica virtuții oferă un cadru pentru valori comune și principii etice comune. Concentrându-se pe virtuți care transcend granițele culturale, cum ar fi onestitatea, compasiunea și dreptatea, etica virtuții poate contribui la promovarea înțelegerii și cooperării între diferite comunități.

În plus, era digitală a adus noi provocări etice, cum ar fi comportamentul online, preocupările legate de confidențialitate și implicațiile etice ale inteligenței artificiale. Etica virtuții oferă o perspectivă holistică care se extinde dincolo de soluțiile bazate pe reguli, încurajând indivizii să reflecteze asupra impactului acțiunilor și alegerilor lor asupra lor înșiși și asupra celorlalți. Aceasta ridică întrebări despre virtuțile relevante în domeniul virtual și despre modul în care acestea ar trebui să ne ghideze interacțiunile în spațiile digitale.

Conceptul de „eudaimonia” sau înflorire, esențial în etica virtuții, rămâne relevant astăzi, deoarece oamenii caută să găsească un scop și împlinire într-o lume în rapidă schimbare. Etica virtuții invită indivizii să reflecteze asupra a ceea ce înseamnă să duci o viață bună și asupra modului în care virtuțile pot contribui la bunăstarea și fericirea personală. Într-o epocă în care succesul material și validarea externă au adesea prioritate, etica virtuții ne amintește de valoarea durabilă a virtuților în modelarea unei existențe semnificative.

$$$

 EVANGHELIA LUI IUDA

Undeva în anii 1970 a fost descoperit de către niște săteni, lângă El Minya, în Egipt, un manuscris antic ce conținea o scriere intitulată „Evanghelia lui Iuda”, redactată în limba coptă, probabil după un text grecesc anterior, astăzi pierdut.

După ce-au fost realizate o serie de teste care să certifice valoarea și vechimea papirusului (jumătatea secolului al doilea, până în anul 180 d.Hr.r), în aprilie 2006 documentul a fost dat în cele din urmă publicității pentru prima dată la Washington, la sediul central al National Geographic.

Că a existat o Evanghelie a lui Iuda se știa de mult timp, din scrierile unor apologeți creștini din vechime, care au combătut-o ca eretică. Unul dintre cei care au scris despre ea este Sf. Irineu. Cu toate acestea, deși în mediile teologice existența ei nu reprezenta o noutate, în momentul în care respectiva scriere a fost găsită, ea a fost promovată de către canalele mass-media ca reprezentând o Evanghelie senzațională, capabilă să zguduie din temelii învățătura creștină așa cum o cunoaștem astăzi.

Pentru teologi, care știau din scrierile apologetice ce fel de învățături sunt promovate prin respectiva „Evanghelie”, descoperirea arheologică nu a produs emoțiile pe care le-a produs în rândul publicului general. Pentru cei neavizați, ideile din această scriere se înscriu în curentul senzațional deja cunoscut – Biserica ascunde adevărul și tăinuiește anumite scrieri.

„Evanghelia” de față predă ideea că Iisus i-a cerut lui Iuda să Îl trădeze, ca să se împlinească planul mântuirii omenirii. De asemenea, avem aici și o cosmologie gnostică.

Notă: Manuscrisul nu s-a fost păstrat intact, astfel ca punctele de suspensie marchează lipsa pe alocuri a textului...

Introducere

Relatarea tainică a descoperirii pe care Iisus a făcut-o vorbind cu Iuda Iscarioteanul vreme de o săptămână și trei zile înainte ca El să prăznuiască Paștile.

Slujirea pământească a lui Iisus

Când Iisus a coborât pe pământ, a înfăptuit lucruri și mari minuni pentru mântuirea omenirii. Și pentru că unii umblau pe calea cea dreaptă, în timp ce alții umblau pe căi rele, au fost chemați cei doisprezece ucenici.

El a început să le vorbească despre tainele lumii și despre ceea ce se va petrece la sfârșitul lumii. Nu apărea întotdeauna în fața ucenicilor cu chipul Său obișnuit, ci luând înfățișarea unui copil.

Iisus vorbește cu ucenicii săi. Rugăciunea Sfintei Împărtășanii

Într-o zi, El se afla cu ucenicii Săi în Iudeea și i-a găsit stând împreună și cuprinși de evlavie. Când s-a apropiat de ucenicii Săi, care se rugau deasupra pâinii, El a început să râdă.

Ucenicii I-au spus: Stăpâne, de ce râzi de rugăciunea noastră pentru Împărtășanie? Noi am făcut ceea ce se cuvine.

El le-a răspuns astfel: Eu nu râd de voi. Voi nu faceți aceasta din propria voastră voie, ci pentru că, prin asta, Dumnezeul vostru va fi proslăvit.

Ei au spus: Stăpâne, Tu ești... fiul Dumnezeului nostru.

Iisus le-a spus: Mă cunoașteți voi pe Mine? Adevăr grăiesc vouă, niciun neam dintre cele ce sunt azi printre voi nu Mă va cunoaște.

Ucenicii se mânie

Când ucenicii au auzit aceasta, au început să se mânie și să-l hulească pe El în inimile lor.

Când Iisus a văzut lipsa lor de pricepere, le-a spus: De ce v-a dus tulburarea aceasta la mânie? Dumnezeul vostru, care este înăuntrul vostru și... v-au pricinuit mânie în suflet. Fie ca acela dintre voi care este îndeajuns de puternic printre oameni să scoată la iveală desăvârșirea omenească și să Mi se arate.

Ei toți au răspuns: Noi avem puterea.

Dar sufletele lor nu au avut curajul să I se arate, în afară de Iuda Iscarioteanul. El a fost în stare să stea înaintea Lui, dar nu-L putea privi în ochi, și astfel și-a întors fața.

Iuda I-a spus: Eu știu cine ești și de unde vii. Tu vii din împărăția nemuritoare al lui Barbelo. Și nu sunt vrednic să rostesc numele Celui care te-a trimis aici.

Iisus vorbește cu Iuda între patru ochi

Văzând că Iuda se gândea la ceva care era slăvit, Iisus i-a spus: Depărtează-te de ceilalți și Eu îți voi împărtăși ție tainele împărăției. Tu poți pătrunde acolo , dar te vei întrista nespus. Căci altcineva îți va lua locul, pentru ca cei doisprezece ucenici să poată ajunge din nou la Dumnezeul lor.

Iuda I-a spus: Când îmi vei spune aceste lucruri și când se va ivi marea zi a luminii pentru neamul nostru?

Dar când a spus asta, Iisus a plecat.

Iisus reapare în fața ucenicilor

A doua zi, după ce s-au petrecut acestea, Iisus a venit iar înaintea ucenicilor Săi.

Ei I-au spus: Stăpâne, unde ai fost și ce ai făcut cât timp nu ai fost cu noi? Iisus le-a răspuns: Am fost la un alt mare și sfânt neam.

Ucenicii I-au spus: Doamne, care este acel mare neam care este mai presus de noi și mai sfânt decât noi, și care nu se află pe acest pământ?

Când Iisus a auzit aceasta, a râs și le-a spus: De ce cugetați în inimile voastre la neamul sfânt și puternic? Adevăr grăiesc vouă, nimeni născut din această înălțime nu va vedea acel neam și nicio ceată de îngeri ai stelelor nu va domni peste acel neam, și niciun muritor nu i se va putea alătura, pentru că acel neam nu vine din... care a devenit... Neamul vostru vine din seminția oamenilor... putere care... celelalte puteri... prin care stăpâniți voi.

Când au auzit ucenicii Săi aceasta, s-au mâhnit în inimile lor. Și nu au putut rosti niciun cuvânt.

În altă zi, Iisus a venit la ei. Ei I-au spus: Stăpâne, te-am văzut într-o închipuire, căci am avut vise deosebite... noaptea...

El le-a spus: De ce ați... când v-ați ascuns?

Ucenicii văd templul și vorbesc despre el

Ei au spus: Am văzut o casă mare cu un altar mare înăuntrul ei și doisprezece oameni – ei sunt preoții, am spune noi - și un nume; și o mulțime de oameni așteptând în fața altarului, până ce preoții... și primesc jertfele. Dar noi am stat și am așteptat.

Iisus le-a spus: Cum arată preoții?

Ei au spus: Unii... două săptămâni. Unii își sacrifică copiii, alții pe femeile lor, în rugăciune și smerenie unii cu alții; unii se culcă cu bărbați; unii se dedau la ucideri; unii săvârșesc o mulțime de păcate și nelegiuiri. Iar bărbații ce stau înaintea altarului Îți cheamă numele și, cu toate lipsurile lor, jertfele sunt duse la bun sfârșit.

După ce au spus aceasta, au rămas tăcuți, căci erau tulburați.

Iisus oferă o tâlcuire ascunsă vedeniei templului

Iisus le-a spus: De ce sunteți tulburați? Adevăr grăiesc vouă, toți preoții care stau înaintea acelui altar Îmi cheamă numele. Vă spun încă o dată, numele Meu a fost scris pe această... a neamurilor stelelor prin mijlocirea neamurilor pământești. Iar ei au sădit copaci fără roade, în numele Meu, în chip rușinos.

Iisus le-a spus: Cei pe care i-ați văzut primind jertfele la altar - aceia sunteți voi. Acela este Dumnezeul pe care îl slujiți voi și voi sunteți acei doisprezece oameni pe care i-ați văzut. Vitele pe care le-ați văzut aduse pentru jertfire sunt numeroșii oameni pe care voi îi duceți în rătăcire înaintea acelui altar... Va sta și va chema așa numele Meu și mulțimile de oameni evlavioși îi vor rămâne credincioși. După el, un alt om va sta acolo dintre adulteri, și un altul dintre ucigașii de copii, altul dintre sodomiți și dintre cei ce se înfrânează, și din restul oamenilor plini de nelegiuire și păcat, și acei care spun „Noi suntem precum îngerii.” Ei sunt stelele ce duc totul la bun sfârșit. Căci neamului cel muritor i s-a spus: Priviți, Dumnezeu a primit jertfa voastră din mâinile unui preot, adică un slujitor al răului. Dar este Domnul, Dumnezeul văzduhului care poruncește: În ziua de apoi, ei vor fi făcuți de rușine.

Iisus le-a spus: Nu mai jertfiți... deasupra altarului, întrucât ei se află deasupra stelelor voastre și îngerilor voștri și au ajuns la sfârșit acolo. Așa că lăsați-i să fie ispitiți și lăsați-i să plece... Un brutar nu poate hrăni toată făptura de sub ceruri. Și... lor... și nouă și...

Iisus le-a spus: Nu vă mai luptați cu Mine. Fiecare dintre voi are steaua sa și fiecare... care a venit... pentru pomul... din această înălțime... pentru o vreme... dar cel ce a venit să ude raiul lui Dumnezeu și neamul care va rămâne, pentru că el nu va strica partea aceea din neamul acela ci... pentru veșnicie.

Iuda îl întreabă pe Iisus despre acel neam și despre neamul muritor

Iuda I-a spus: Stăpâne, ce fel de roade aduce acest neam?

Iisus i-a spus: Sufletele fiecărui neam de oameni vor pieri. Dar când acești oameni își vor fi sfârșit timpul împărăției iar duhul îi va părăsi, trupurile lor vor muri, dar sufletele lor vor trăi și vor fi înălțate la cer.

Iuda a spus: Și ce va face restul neamului omenesc?

Iisus a spus: Este cu neputință să semeni semințe în piatră și să culegi apoi roade... Tot așa... neamul cel stricat... și Înțelepciunea cea stricăcioasă... și mâna care a făcut pe oamenii muritori, pentru ca sufletele lor să fie luate la tărâmurile veșnice de sus. Adevărat îți spun... înger... putere vor putea vedea că... cei cărora... neamurile sfinte...

După ce Iisus a spus aceasta, a plecat.

Iuda are o vedenie și Iisus răspunde

Iuda a spus: Stăpâne, așa cum i-ai ascultat pe ei toți, acum asculta-mă și pe mine, căci am avut o vedenie deosebită.

Când Iisus a auzit aceasta, a început să râdă și i-a spus: Tu, cel de-al treisprezecelea duh, de ce te nevoiești așa de mult? Dar vorbește, și Eu te voi asculta.

Iuda i-a spus: În vedenia pe care am avut-o, m-am văzut lovit cu pietre și pedepsit aspru de către cei doisprezece ucenici. Și am ajuns, de asemenea, în locul în care... după Tine. Am văzut o casă... iar ochii mei nu o puteau cuprinde cu privirea. Oameni de seamă o înconjurau și acea casă avea un acoperiș de verdeață, iar în mijlocul ei se afla o mulțime de oameni... spunând: Stăpâne, ia-mă și pe mine alături de acești oameni.

Iisus i-a răspuns: Iuda, steaua ta te-a dus în rătăcire. A continuat: Niciun muritor nu este vrednic să intre în casa pe care tu ai văzut-o, căci acel sălaș este păstrat sfinților. Nici soarele, nici ziua nu vor pătrunde acolo, nici ziua, dar tot ceea ce este sfânt va sălășlui acolo mereu, în tărâmul veșnic, alături de sfinții îngeri. Iată, ți-am împărtășit tainele împărăției și te-am învățat despre greșeala stelelor, și... trimit... către cele douăsprezece înălțimi.

Iuda întreabă despre propria-i soarta

Iuda a spus: Stăpâne, sămânța mea nu se află și ea sub stăpânirea conducătorilor?

Iisus a răspuns și i-a zis: Vino, căci Eu... dar tu vei suferi mult când vei vedea împărăția cerurilor și toate neamurile sale.

Când a auzit aceasta, Iuda a spus: Ce bine mi s-a făcut mie? Căci Tu m-ai pus deoparte pentru acel neam.

Iisus i-a răspuns: Tu vei deveni al treisprezecelea și vei fi blestemat de celelalte neamuri. Și tu vei ajunge să stăpânești peste ele. În zilele de pe urmă, ele îți vor blestema ridicarea către neamul cel sfânt.

Iisus îi împărtășește lui Iuda tainele cosmologiei: Duhul și Cel Prin Sine Zidit

Iisus a spus: Vino, căci îți voi încredința taine pe care niciun om nu le-a văzut vreodată. Căci există un tărâm mare, fără margini, a cărui margine nici îngerii n-o cunosc, în care sălășluiește un mare duh nevăzut, pe care niciun ochi de înger nu l-a zărit, la care niciun gând al inimii nu s-a urcat și care n-a fost nicicând chemat pe nume.

Și atunci un nor luminos apăru acolo. El a spus: Fie ca un înger să se întrupeze acum, pentru a Mă sluji.

Un mare înger, dumnezeiescul prin-sine-zidit, s-a ivit din nor. Din pricina lui, alți patru îngeri s-au arătat dintr-un alt nor și au devenit slujitorii preaslăvitului prin-sine-zidit. Acesta a spus: Să ia trup... și au luat trup. Și a zidit primul corp ceresc pentru a domni peste el. A spus: Să ia trup îngerii, pentru a-l sluji, și un număr mare de îngeri au fost zidiți astfel. A spus: Să fie o înălțime luminată, și aceasta a fost. A zidit și al doilea corp ceresc asupra căruia să domnească, alături de un număr mare de îngeri, pregătiți să-l slujească. Acesta este felul în care au fost făcute și restul înălțimilor luminate. A făcut apoi stăpânirile și a făcut numeroși îngeri pentru a le sluji.

Adamas și corpurile cerești

Adamas se afla în primul nor strălucitor, pe care niciun alt înger nu l-a mai văzut dintre toți cei chemați „Dumnezeu”. El... chip... și după asemănarea acestui înger. A făcut neamul cel neprihănit al lui Seth... doisprezece... douăzeci și patru... A zidit șaptezeci și două de corpuri cerești în neprihănitul neam, potrivit dorinței Duhului. Cele șaptezeci și două de corpuri au zidit la rândul lor trei sute șaizeci de corpuri în neamul cel neprihănit, potrivit dorinței Duhului, astfel încât numărul lor să fie cinci de fiecare.

Cele douăsprezece înălțimi ale celor douăsprezece corpuri cerești sunt părinții lor, cu șase ceruri pentru fiecare înălțime, astfel încât să fie șaptezeci și două de ceruri pentru cele șaptezeci și două de corpuri și pentru fiecare dintre ele, cinci firmamente, pentru toate cele trei sute șaizeci de firmamente. Li s-a dat putere și un număr nemărginit de îngeri, spre slavă și închinare și, după aceea, și duhuri fecioare, spre slava și închinarea tuturor înălțimilor și cerurilor și firmamentelor lor.

Văzduhul, adâncul și lumea de jos

Mulțimea celor veșnice se cheamă văzduh, adică nemărginire, de către Tatăl și cele șaptezeci și două de corpuri cerești care sunt cu Cel-Prin-Sine-Zidit și cu cele șaptezeci și două de înălțimi ale sale. În el a apărut prima făptură omenească cu puterile sale nestricăcioase. Iar înălțimea care s-a ivit cu neamul său, înălțimea înăuntrul căruia se află norul cunoașterii și îngerul, se numește El. Înălțimea... după aceea... a spus: Lăsați doisprezece îngeri să ia trup și să stăpânească peste adânc și peste lumea de jos. Și iată, dintr-un nor s-a ivit un înger a cărui față era ca para focului și al cărui trup era învăluit în sânge. Numele lui era Nebro, care înseamnă „răzvrătit”; alții îl numesc Yaldabaoth. Un alt înger, Saklas, s-a ivit și el din nor. Astfel că Nebro a făcut șase îngeri. La fel și Saklas, pentru a-l sluji, și aceștia la rândul lor au făcut doisprezece îngeri în ceruri, fiecăruia dându-i-se o parte a cerului.

Stăpânirile și îngerii

Cei doisprezece stăpâni au vorbit celor doisprezece îngeri: Fie ca fiecare dintre voi... și lăsați-i... îngeri...

Primul este Seth, căruia i se zice Hristos. Al doilea este Harmathoth, care este... Al treilea este Galila. Al patrulea este Yobel. Al cincilea este Adonaios.

Aceștia cinci sunt cei care au stăpânit peste lumea de jos și, înainte de toate, peste adânc.

Facerea omului

Apoi Saklas a spus îngerilor săi: Să facem o făptură omenească după chipul și asemănarea noastră. L-au zidit pe Adam și pe femeia sa Eva, căreia i se spune în nor, Zoe. Căci după acest nume cheamă toate neamurile pe om și fiecare dintre ele pe femeie o cheamă după aceste nume. Acum Saklas nu... a poruncit... decât... neamurile... Iar stăpânul i-a spus lui Adam: Vei avea o viață lungă alături de copiii tăi.

Iuda întreabă despre soarta lui Adam și a lumii

Iuda îi spuse lui Iisus: Care va fi lungimea zilelor omului?

Iisus a spus: De ce întrebi despre acest lucru, despre Adam și neamul său care și-au trăit viața în locul unde el și-a primit împărăția, cu lungime de zile, cu stăpânul lui?

Iuda i-a spus lui Iisus: Va muri duhul omului?

Iisus a spus: Pentru aceea i-a poruncit Dumnezeu lui Mihail să le dea oamenilor duh, ca un împrumut, ca ei să poată oferi slujire, dar Cel Sfânt i-a poruncit lui Gavriil să dea duh marelui neam fără stăpân peste el, adică duh și suflet. Astfel că restul sufletelor...

Iisus vorbește cu Iuda și cu ceilalți despre pieirea nelegiuiților

...duhul care este în voi să locuiască în acest trup printre neamurile de îngeri. Dar Dumnezeu a făcut astfel încât înțelepciunea să-i fie dăruită lui Adam și celor cu el, astfel încât împărații adâncului și ai lumii de jos să nu domnească peste ei.

Iuda i-a spus lui Iisus: Și ce vor face acele neamuri?

Iisus a spus: Adevăr grăiesc ție, pentru ei toți, stelele sunt cele care desăvârșesc totul. Când Saklas duce la bun sfârșit timpul care i-a fost dat, prima lor stea va lua naștere împreună cu neamurile și ei vor sfârși ceea ce au spus că vor face. Apoi ei vor face desfrânare în numele Meu, își vor omorî copiii și vor... numele Meu... steaua ta peste a treisprezecea înălțime.

După aceea, Iisus a râs.

Iuda a întrebat: Stăpâne, de ce râzi de noi?

Iisus a spus: Nu râd de voi, ci de greșeala stelelor, pentru că aceste șase stele hoinăresc alături de acești cinci luptători și vor pieri toți, alături de făpturile lor.

Iisus vorbește despre cei care sunt botezați. Trădarea lui Iuda

Iuda i-a spus lui Iisus: Iată, ce vor face cei care au fost botezați în numele Tău? Iisus a spus: Adevăr vă grăiesc vouă, acest botez... numele Meu... Adevărat îți spun ție, Iuda, cei ce aduc jertfe lui Saklas... Dumnezeu... tot ce e rău.

Dar tu îi vei întrece pe toți. Căci tu îl vei jertfi pe cel ce Mă înveșmântează. Cornul tău deja s-a făcut auzit, mânia ta a fost stârnită, steaua ta a strălucit puternic și inima ta a...

Adevărat spun... ultima ta... devine... durere... stăpânul, căci va fi pierdut. Și apoi chipul marelui neam al lui Adam va fi preamărit căci, înainte de cer, pământ și îngeri, acel neam este, care vine din tărâmurile veșnice. Iată, ți s-a spus totul. Deschide ochii și privește norul și lumina sa și stelele ce-l înconjoară. Steaua care arată calea este steaua ta.

Iuda și-a ridicat privirea, a văzut norul strălucitor și a pătruns în el. Cei rămași pe pământ au auzit o voce venind dinăuntrul norului, spunând... neam mare...

Încheiere: Iuda îl trădează pe Iisus

Marii lor preoți cârteau pentru că El se dusese în camera de oaspeți pentru a-și face rugăciunea. Dar unii scribi Îl priveau cu atenție, pentru a-L prinde în timpul rugăciunii, căci le era teamă de oameni, care Îl socoteau drept proroc.

S-au apropiat de Iuda și i-au spus: Ce cauți tu aici? Tu ești ucenicul lui Iisus. Iuda le-a făcut pe plac. Și a primit bani și L-a dat pe El în mâna lor.

$$$

 EVOLUȚIA HAMAS

Hamas, o organizație islamistă sunnită, are o istorie complexă, profund împletită cu conflictul palestiniano-israelian și cu lupta continuă pentru statalitate și autodeterminare.

Rădăcinile Hamas pot fi urmărite până la prima Intifada palestiniană, o perioadă de intensă nesupunere civilă și proteste declanșate de moartea a patru muncitori palestinieni. Răspunsul Israelului la Intifada, care a inclus desfășurarea extinsă de soldați și contramăsuri, a atras critici pentru disproporționalitatea sa percepută. În această perioadă, Hamas a început să apară ca o forță semnificativă în politica și rezistența palestiniană.

În timpul războiului arabo-israelian din 1948, fondatorii Hamas au fost forțați să fugă, ceea ce a dus la sentimente anti-israeliene care aveau să devină un principiu fundamental al organizației. Pe măsură ce atacurile inițiale ale grupării împotriva Israelului s-au intensificat, aceasta s-a confruntat cu un răspuns puternic, ceea ce a dus în cele din urmă la scoaterea lor în afara legii.

În special, Hamas a avut inițial dificultăți în a câștiga popularitate pe scară largă în timpul primei Intifade. Cu toate acestea, masacrul de la Hebron s-a dovedit a fi un punct de cotitură, determinând Hamas să ceară răzbunare și ducând la o schimbare a tacticilor sale militante. Acest eveniment a marcat o evoluție semnificativă în abordarea grupării și în influența sa crescândă în rândul palestinienilor.

Hamas a făcut, de asemenea, o schimbare crucială în strategia sa de țintire, abandonând distincția dintre țintele militare și cele civile. Justificându-și acțiunile cu citate religioase din Coran, Hamas și-a continuat campania de atentate sinucigașe cu bombă ca represalii pentru acțiunile israeliene, escaladând tensiunile în regiune.

În ciuda represaliilor neîncetate din partea forțelor israeliene, Hamas a preluat controlul administrativ asupra Fâșiei Gaza după ce a câștigat alegerile, introducând schimbări radicale și pregătind terenul pentru confruntări sporite cu Israelul. Acest lucru a impulsionat și mai mult un ciclu de măsuri de represalii, inclusiv atacuri cu rachete, închiderea granițelor și atacuri aeriene, ducând la escaladarea tensiunilor și a violenței dintre cele două partide.

Chiar și în mijlocul escaladării tensiunilor și violențelor, Hamas a oferit Israelului o armistițiu de zece ani, deși cu condiții care includeau retragerea completă a Israelului din teritoriile palestiniene ocupate și recunoașterea drepturilor palestinienilor. Cu toate acestea, Hamas și-a menținut poziția față de operațiunile armate, refuzând să îndeplinească cerințele formulate pentru ajutor internațional, ceea ce a dus la un impas prelungit.

În contextul acestor evoluții, au existat momente în care Hamas și-a exprimat disponibilitatea de a coopera în rezolvarea conflictului arabo-israelian, inclusiv prin articularea unei viziuni pentru un stat palestinian bazat pe granițele din 1967 și prin demonstrarea deschiderii către dialogul cu comunitatea internațională și cu administrația Obama. Aceste momente au sugerat potențialul unui angajament diplomatic și o cale către o rezoluție pașnică.

Cu toate acestea, complexitatea situației a devenit evidentă în mod evident atunci când Israelul a declarat război Hamas, ceea ce a dus la noi violențe și crize umanitare, deoarece civili neînarmați, ostatici și soldați israelieni capturați au fost transportați în Fâșia Gaza. Regiunea a fost cufundată într-o stare de tensiune și instabilitate sporite, ceea ce a determinat apeluri urgente pentru a se face distincție între civili și combatanți, pentru a atenua impactul conflictului asupra vieților nevinovate.

Traiectoria Hamas de la originile sale în timpul Intifadei până la dinamica sa actuală cu Israelul subliniază natura complexă și interconectată a conflictului palestiniano-israelian. Această istorie în continuă evoluție continuă să modeleze peisajul geopolitic al Orientului Mijlociu, prezentând provocări și oportunități continue pentru pace și stabilitate în regiune.

$$$

 EXPERIMENTUL EȘUAT AL EVOLUȚIEI

Cu mult înainte ca dinozaurii să cutremure pământul sub pașii lor și chiar înainte ca primele organisme cu schelet să populeze oceanele, planeta noastră a fost gazda unor forme de viață atât de bizare, încât oamenii de știință le compară adesea cu organisme extraterestre. O analiză recentă a fosilelor din perioada Ediacarană scoate la lumină o concluzie fascinantă: acești giganți străvechi nu erau nici plante, nici animale în sensul modern, ci reprezentanți ai unei „căi pierdute” a vieții, un experiment biologic unic care a dispărut complet, fără a lăsa urmași direcți.

O lume a tăcerii și a formelor fractale

Călătorind în timp acum aproximativ 575 de milioane de ani, într-o eră cunoscută sub numele de Ediacaran, am fi descoperit oceane întunecate și silențioase, populate de creaturi care sfidau regulile anatomiei moderne. Aceste organisme, denumite colectiv Rangeomorfe (Rangeomorphs), arătau la prima vedere ca niște frunze uriașe de ferigă, însă, spre deosebire de plante, trăiau în adâncurile oceanului, departe de lumina soarelui necesară fotosintezei.

Misterul acestor creaturi, care puteau atinge dimensiuni impresionante de până la doi metri, a nedumerit cercetătorii timp de decenii. Analizele anatomice detaliate au relevat că Rangeomorfele nu aveau gură, intestine, organe interne sau mijloace de locomoție. Practic, din punct de vedere biologic, nu aveau mecanismele standard prin care animalele moderne supraviețuiesc. În schimb, ele au dezvoltat o strategie de viață bazată pe geometrie pură. Corpurile lor erau construite după un model fractal, structura repetându-se la scări din ce în ce mai mici. Această arhitectură complexă le permitea să își maximizeze suprafața exterioară în raport cu volumul corpului, transformându-le în niște „bureți” vii uriași, capabili să absoarbă nutrienți dizolvați (precum carbonul organic și oxigenul) direct prin piele, printr-un proces numit osmotrofie.

Paradoxul dimensiunii: De ce au crescut atât de mari?

Într-un studiu aprofundat, paleontologii de la Universitatea Cambridge au încercat să răspundă la întrebarea critică: de ce aceste organisme primitive au evoluat spre dimensiuni gigantice, având în vedere că organismele microscopice sunt mult mai eficiente în absorbția nutrienților prin difuzie?

Răspunsul rezidă în competiția pentru resurse. Pe măsură ce fundul oceanului a devenit suprapopulat, Rangeomorfele au fost forțate să crească pe verticală pentru a accesa coloane de apă mai bogate în nutrienți și oxigen, situate deasupra „aglomerației” de pe substrat. Această cursă a înălțimii este similară cu modul în care copacii concurează pentru lumină într-o pădure densă, doar că în cazul acestor creaturi preistorice, miza era hrana invizibilă din curenții oceanici. Capacitatea lor de a-și modifica forma corpului – de la structuri plate la unele conice sau ramificate – le-a permis să colonizeze diverse nișe ecologice, dominând ecosistemele marine timp de 30 de milioane de ani.

Sfârșitul tragic al „Grădinii Ediacara”

Deși au fost stăpânii incontestabili ai oceanelor pre-cambriene, acești giganți pașnici au dispărut brusc acum aproximativ 541 de milioane de ani, într-un eveniment de extincție care a marcat tranziția către Explozia Cambriană. Dispariția lor rămâne un subiect de dezbatere, însă teoria predominantă sugerează că au fost primele victime ale apariției „animalelor adevărate”.

Odată cu evoluția primelor organisme mobile, dotate cu guri și sisteme digestive, Rangeomorfele au devenit o pradă ușoară. Fiind imobile și lipsite de orice mijloc de apărare, aceste „bufete vii” de nutrienți nu au avut nicio șansă în fața noilor prădători sau a competiției biologice. Mai mult, schimbările chimice din oceane ar fi putut face ca strategia lor de absorbție pasivă să devină ineficientă.

Astăzi, cercetătorii consideră Rangeomorfele drept un „experiment eșuat” al evoluției. Ele nu sunt strămoșii noștri și nici ai animalelor moderne, ci reprezintă o ramură complet distinctă a arborelui vieții (posibil un regat biologic separat, Vendobionta), care a înflorit spectaculos doar pentru a fi ștearsă complet din istorie. Studiul acestor fosile ne amintește că viața pe Pământ a testat nenumărate forme și strategii înainte de a ajunge la modelul biologic pe care îl cunoaștem astăzi.

$$_

EZRA POUND

1) Biografia sa:

Ezra Pound, născut pe 30 octombrie 1885, în Hailey, Idaho, a fost un influent poet, critic și traducător american. Cariera literară a lui Pound s-a întins pe mai multe continente și a jucat un rol semnificativ în conturarea mișcării moderniste în poezie. Este renumit pentru abordarea sa inovatoare a limbajului și pentru pledoaria sa pentru imagism și vorticism.

Pound și-a petrecut o mare parte din tinerețe în Europa, cufundându-se în cercurile literare și artistice din Londra și Paris. A devenit o figură centrală a mișcării moderniste, colaborând cu alți scriitori renumiți precum T.S. Eliot și William Butler Yeats. Contribuțiile lui Pound la reviste literare și eseurile sale critice, precum „Spiritul romantismului” și „ABC-ul lecturii”, au contribuit la redefinirea parametrilor poeziei și literaturii la începutul secolului al XX-lea.

Una dintre cele mai semnificative opere ale lui Pound este poemul său epic, „Cânturile”, la care a lucrat timp de peste cincizeci de ani. Acest proiect ambițios, format din 120 de secțiuni, încorporează referințe istorice, mitologice și personale, reflectând implicarea profundă a lui Pound în istoria, cultura și politica lumii. „Cânturile” reprezintă explorarea de către Pound a unor teme precum economia, guvernarea și natura ciclică a civilizațiilor.

Opiniile și activitățile politice ale lui Pound, în special sprijinul său pentru regimul fascist al lui Benito Mussolini din Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au rămas subiect de controverse și critici. După război, Pound s-a confruntat cu acuzații de trădare și a fost considerat inapt mintal pentru a fi judecat. A fost internat la Spitalul St. Elizabeth din Washington, DC, unde a continuat să scrie și să corespondeze cu alți scriitori.

De-a lungul vieții sale, Pound a arătat un interes deosebit pentru traducere, prezentând cititorilor occidentali operele poeților clasici chinezi și japonezi. Traducerile sale, precum „Cathay” și „Piesele Noh din Japonia”, au contribuit la reducerea decalajelor culturale și au promovat o mai bună înțelegere și apreciere a literaturii orientale în Occident.

Contribuțiile literare ale lui Ezra Pound, deși adesea însoțite de controverse, au lăsat o amprentă de neșters asupra lumii poeziei. Experimentările sale cu forma, limbajul și ideile au împins limitele expresiei poetice, inspirând generațiile ulterioare de scriitori. Moștenirea complexă și multifațetată a lui Pound continuă să stârnească discuții despre relația dintre artă, politică și moralitate.

2) Lucrări principale:

Cântecele:

Magnum opus al lui Pound, „Cântele”, este un poem epic care se întinde pe mai multe volume și explorează o gamă vastă de teme istorice, mitologice și personale. Acesta încorporează referințe la diverse culturi, civilizații și concepte filosofice, reflectând rețeaua complexă de cunoștințe și idei a lui Pound. „Cântele” oferă o narațiune fragmentată, dar interconectată, care explorează ciclurile istoriei, natura puterii și condiția umană.

Hugh Selwyn Mauberley:

Această colecție de poezii, publicată în 1920, reflectă deziluzia lui Pound față de starea societății moderne și declinul culturii. Figura centrală, Mauberley, reprezintă artistul și intelectualul modern care se luptă cu valorile superficiale și mediocritatea artistică a vremii. Opera servește drept critică a stagnării culturale la care a fost martor Pound și o explorare a rolului artistului într-o lume din ce în ce mai materialistă.

Lustra:

Publicată în 1916, „Lustra” este o colecție de poezii care prezintă tranziția lui Pound de la stilul său imagist inițial la o abordare mai ambițioasă și experimentală. Poeziile din „Lustra” abordează teme precum dragostea, pierderea, războiul și reflecția personală. Printre poeziile notabile din această colecție se numără „Într-o stație de metrou”, o poezie imagistă concisă și evocatoare, și „Omagiu lui Sextus Propertius”, o serie de poezii care aduc un omagiu poetului roman.

Personaje:

„Personae”, publicată în 1909, este prima colecție majoră de poezie a lui Pound. Aceasta include o serie de poezii inspirate din literatura clasică, mitologie și personaje istorice. Pound adoptă diverse voci și personaje poetice, explorând teme precum frumusețea, dorința și complexitățile naturii umane. Colecția prezintă experimentele timpurii ale lui Pound cu forma și interesul său pentru reînvierea tradițiilor poetice antice.

Catay:

„Cathay”, publicată în 1915, este o colecție de traduceri ale lui Pound de poezie clasică chineză. Aceasta le-a prezentat cititorilor occidentali operele unor poeți chinezi renumiți precum Li Bai (Li Po) și Du Fu (Tu Fu). Pound și-a propus să surprindă esența și muzicalitatea poeziilor chineze originale, adaptându-le în limba engleză. „Cathay” a jucat un rol semnificativ în lărgirea înțelegerii și aprecierii poeziei chineze în lumea vorbitoare de limbă engleză.

ABC-ul lecturii:

Ca critic și susținător al inovației poetice, Pound a publicat „ABC-ul lecturii” în 1934. Această colecție de eseuri critice și prelegeri oferă perspectivele lui Pound asupra meșteșugului poeziei, discutând diverse aspecte precum ritmul, imaginile și utilizarea limbajului. „ABC-ul lecturii” rămâne o resursă valoroasă pentru poeții aspiranți și cititorii interesați să aprofundeze arta și tehnicile poeziei.

Spiritul romantismului:

Publicată în 1910, „Spiritul romantismului” este lucrarea critică a lui Pound care explorează originile și dezvoltarea literaturii romantice. Pound examinează diverse tradiții literare, inclusiv poezia trubadurică, legendele arturiene și romantismul medieval. Printr-o analiză meticuloasă, el urmărește evoluția temelor romantice și influența lor asupra literaturii moderne. „Spiritul romantismului” evidențiază cunoștințele vaste ale lui Pound despre istoria literară și capacitatea sa de a stabili conexiuni între diferite epoci și culturi.

3) Teme principale:

Modernism și experimentare:

Pound a fost o figură cheie în mișcarea modernistă și a îmbrățișat etosul inovației și experimentării. Poeziile sale au împins adesea limitele formelor tradiționale, explorând tehnici și structuri noi. Pound a căutat să conteste noțiunile convenționale de poezie și să extindă posibilitățile de exprimare.

Renaștere istorică și culturală:

De-a lungul carierei sale, Pound a manifestat un interes deosebit pentru istorie, cultură și tradiții literare. S-a inspirat din literatura clasică, trubadurii medievali și diverse tradiții literare globale. Pound a căutat să reînvie și să reinterpreteze aceste elemente istorice și culturale în operele sale, îmbinându-le cu sensibilitățile sale moderniste.

Imagism și precizie:

Pound a fost o figură importantă a mișcării imagiste, care pleda pentru imagini concise, vii și precise în poezie. El credea în puterea limbajului clar și evocator de a surprinde esența unei imagini sau a unei idei. Poeziile lui Pound prezintă adesea un accent puternic pe detaliile senzoriale și un angajament față de claritate și economie de exprimare.

Comentariu social și politic:

Scrierile lui Pound reflectă implicarea sa în problemele sociale și politice ale timpului său. El a comentat subiecte precum războiul, economia, naționalismul și declinul cultural. Opiniile politice ale lui Pound au fost complexe și în continuă evoluție, ducând atât la aprecieri, cât și la controverse. Poeziile și eseurile sale servesc drept platformă pentru criticile, observațiile și viziunile sale asupra schimbării societale.

Traduceri și schimb cultural:

Interesul lui Pound pentru limbi străine și traducere a dus la influența sa în aducerea literaturii orientale, în special a poeziei chineze și japoneze, în atenția cititorilor occidentali. Pound și-a propus să elimine decalajele culturale și să promoveze o mai bună înțelegere și apreciere între diferitele tradiții literare. Traducerile sale au demonstrat adesea abordarea sa inovatoare de adaptare a acestor opere în limba engleză, păstrându-le în același timp esența.

Natura și lumea naturală:

Poeziile lui Pound explorează frecvent teme legate de natură și lumea naturală. El surprinde frumusețea peisajelor, anotimpurile și ritmurile vieții prin descrierile sale vii și imaginile evocatoare. Natura servește drept sursă de inspirație și reflecție, transmițând perspective mai profunde asupra condiției umane și a locului nostru în cadrul ordinii naturale.

Rolul poetului:

Pound a reflectat pe larg asupra rolului poetului în societate. El credea în responsabilitatea poetului de a interacționa cu lumea și de a crea artă care să aibă un impact semnificativ. Pound a subliniat capacitatea poetului de a modela cultura, de a contesta normele stabilite și de a contribui la evoluția societății.

4) Relația sa cu T.S. Eliot:

Relația dintre Ezra Pound și T. S. Eliot este un aspect semnificativ al carierelor lor și al dezvoltării poeziei moderniste. Pound a jucat un rol crucial în cultivarea talentului lui Eliot și în modelarea vocii sale poetice. Pound și Eliot s-au întâlnit prima dată în 1914, când Eliot, un tânăr poet aspirant, i-a trimis poeziile sale lui Pound pentru feedback. Recunoscând talentul lui Eliot, Pound a devenit un mentor influent și i-a susținut opera. Pound a jucat un rol esențial în publicarea poemului revoluționar al lui Eliot, „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock”, în revista Poetry în 1915. Această publicație a marcat începutul ascensiunii lui Eliot în lumea literară.

Îndrumarea lui Pound s-a extins dincolo de sprijinul editorial. El i-a oferit lui Eliot sfaturi neprețuite cu privire la tehnica poetică, limbaj și tradiții literare. Expertiza lui Pound în literatura antică și medievală, precum și cunoștințele sale despre poezia europeană, au influențat foarte mult stilul poetic și subiectele abordate de Eliot. Pound l-a încurajat pe Eliot să se inspire din diverse surse, inclusiv Dante, trubaduri și clasici, și l-a ajutat să-și rafineze utilizarea imaginilor și aluziilor.

Relația lor s-a adâncit când Eliot s-a mutat la Londra în 1914, unde Pound l-a prezentat scriitori și artiști influenți ai vremii. Rețeaua extinsă a lui Pound și conexiunile sale în cadrul cercurilor literare și artistice i-au oferit lui Eliot expunere și oportunități de colaborare. Îndrumarea și introducerile lui Pound au deschis calea pentru implicarea lui Eliot în mișcarea modernistă și, în cele din urmă, pentru asocierea sa cu revista literară The Egoist.

Influența lui Pound asupra operei fundamentale a lui Eliot, „Țara pustie”, nu poate fi supraestimată. Pound a fost editor și consilier în timpul compoziției poemului, oferind feedback și sugerând revizuiri. El a jucat un rol esențial în modelarea structurii și conținutului poemului „Țara pustie”, ajutându-l pe Eliot să încorporeze voci diverse, referințe mitologice și limbi multiple. Asistența editorială a lui Pound a contribuit semnificativ la natura complexă și stratificată a poemului.

Cu toate acestea, relația lor s-a confruntat cu tensiuni în ultimii ani. Implicarea tot mai mare a lui Pound în politică, inclusiv sprijinul său pentru fascism și Mussolini, a creat o diviziune între ei. Eliot, care avea opinii politice diferite, s-a distanțat de Pound și a căutat să-și separe reputația literară de activitățile controversate ale lui Pound. În ciuda acestei rupturi ideologice, Eliot a recunoscut influența lui Pound asupra operelor sale timpurii și a recunoscut contribuția sa semnificativă la poezia modernistă.

5) Moștenirea sa:

Moștenirea lui Ezra Pound este complexă și multifațetată, marcată de contribuțiile sale semnificative la poezia modernistă, de teoriile sale literare influente și de activitățile sale politice controversate. Pound a jucat un rol crucial în conturarea cursului poeziei moderniste. Experimentarea sa cu forma, limbajul și imaginile a contestat convențiile poetice tradiționale și a deschis noi posibilități pentru exprimarea poetică. Pledoaria lui Pound pentru imagism, utilizarea sa inovatoare a versului liber și încorporarea elementelor istorice și mitologice au influențat generații de poeți și au contribuit la redefinirea limitelor creativității poetice.

Ideile și teoriile lui Pound despre poezie continuă să rezoneze în cercurile literare. Accentul său pus pe precizie, economia limbajului și utilizarea tehnicilor imagiste a pus bazele mișcărilor și stilurilor poetice ulterioare. Influența lui Pound poate fi observată în operele unor poeți precum T.S. Eliot, William Carlos Williams și Robert Lowell, care au fost inspirați de abordarea sa inovatoare asupra limbajului și de credința sa în rolul poetului ca critic cultural.

Scrierile critice ale lui Pound, inclusiv „ABC of Reading” și „The Spirit of Romance”, rămân contribuții importante la critica literară. Perspectivele sale asupra naturii poeziei, a meșteșugului scrisului și implicarea sa în contextele istorice și culturale au influențat cercetătorii și criticii literari. Analiza meticuloasă a tehnicilor poetice de către Pound, explorarea diferitelor tradiții literare și ideile sale despre relația dintre literatură și societate continuă să modeleze discursul literar.

Traducerile lui Pound de poezie clasică chineză și japoneză, precum „Cathay” și „Piesele Noh din Japonia”, au adus literatura orientală cititorilor occidentali și au contribuit la o mai bună înțelegere și apreciere a acestor tradiții. Eforturile sale de a reduce decalajele culturale și de a introduce publicul occidental în opere literare non-occidentale au avut un impact de durată asupra domeniului traducerii și al schimbului intercultural.

Ultimii ani ai lui Pound au fost marcați de activitățile sale politice controversate, inclusiv de sprijinul acordat regimului fascist al lui Mussolini în Italia. Aceste acțiuni au umbrit moștenirea sa și au dus la dezbateri despre relația dintre artă, politică și moralitate. Arestarea lui Pound și internarea ulterioară în Spitalul St. Elizabeths au ridicat semne de întrebare cu privire la responsabilitatea artiștilor și intelectualilor în fața extremismului politic.

6) Câteva versete:

„Omul care citește ar trebui să fie un om intens viu. Cartea ar trebui să fie o sferă de lumină în mâna cuiva.” - Ezra Pound

„Literatura este o știre care rămâne știre.” - Ezra Pound, ABC-ul lecturii

„Nu există niciun motiv pentru care aceluiași om i-ar plăcea aceleași cărți la optsprezece și la patruzeci și opt de ani.” - Ezra Pound

„Apariția acestor chipuri în mulțime; Petale pe o creangă neagră și udă.” - Ezra Pound

„Și zilele nu sunt îndeajuns de pline, și nopțile nu sunt îndeajuns de pline, și viața trece ca un șoarece de câmp, fără să scuture iarba.”

― Ezra Pound

„În mod corect, ar trebui să citim pentru putere. Omul care citește ar trebui să fie un om intens viu. Cartea ar trebui să fie o sferă de lumină în mâna cuiva.” - Ezra Pound

„Vorbește împotriva opresiunii inconștiente, vorbește împotriva tiraniei celor lipsiți de imaginație, vorbește împotriva legăturilor.” - Ezra Pound

„Un sclav este cineva care așteaptă ca cineva să vină și să-l elibereze.” - Ezra Pound

„Dacă un om nu este dispus să își asume riscuri pentru opiniile sale, fie opiniile lui nu sunt bune, fie el nu este bun.” - Ezra Pound

„Artistul este mereu un început. Orice operă de artă care nu este un început, o invenție, o descoperire este de mică valoare.” - Ezra Pound

„Poezia este un fel de matematică inspirată, care ne oferă ecuații, nu pentru figuri abstracte, triunghiuri, pătrate și altele asemenea, ci pentru emoțiile umane. Dacă cineva are o minte înclinată spre magie mai degrabă decât spre știință, va prefera să vorbească despre aceste ecuații ca despre vrăji sau incantații; sună mai arcan, misterios, ascuns.” - Ezra Pound

$$$

 ERIK AXEL KARLFELDT

Erik Axel Karlfeldt (născut pe 20 iulie 1864, Folkärna, Suedia - decedat pe 8 aprilie 1931, Stockholm) a fost un poet suedez a cărui poezie, în esență regională, legată de tradiție , a fost extrem de populară și i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură postum în 1931; acesta îl refuzase în 1918, cel puțin parțial din cauza poziției sale de secretar al Academiei Suedeze , care acordă premiul.

Legăturile puternice ale lui Karlfeldt cu cultura țărănească din patria sa rurală au rămas o influență dominantă asupra sa toată viața. Țăranii pe care i-a portretizat sunt, așa cum a spus un critic, „în armonie cu natura și anotimpurile”; cultura lor este uneori amenințată de eroticul și anarhicul Pan. Karlfeldt și-a publicat cele mai importante lucrări în șase volume de versuri: Vildmarks- och kärleksvisor (1895; „Cântece de sălbăticie și de dragoste”), Fridolins visor (1898; „Cântecele lui Fridolin”), Fridolins lustgård (1901; „Grădina de plăcere a lui Fridolin”), Flora och Pomona (1906; „Flora și Pomona”), Flora och Bellona (1918; „Flora și Bellona”) și, în final, cu patru ani înainte de moartea sa, Hösthorn (1927; „Cornul toamnei”). Unele dintre poeziile sale au fost publicate în traducere în engleză în Arcadia Borealis: Selected Poems of Erik Axel Karlfeldt (1938). A fost un poet neoromantic îndrăgit, a cărui complexitate artistică ocazională era mai degrabă emoțională decât intelectuală . În timp, chiar și unii dintre admiratorii săi l-au criticat pentru că și-a folosit talentele atât de exclusiv în slujba unei culturi locale pe moarte.

$$$

 CE ESTE FOCUL

Este o tehnologie pe care o stăpânim de sute de mii de ani. A încălzit peșterile strămoșilor noștri, ne-a gătit hrana și a propulsat revoluția industrială. Și totuși, dacă am fi întrebați astăzi „ce este, de fapt, focul?”, majoritatea dintre noi am ezita. Este un gaz? Este energie pură? Răspunsul științific este surprinzător de complex: focul nu este deloc materie, ci un dans vizibil al chimiei.

Pentru a înțelege adevărata natură a flăcării, trebuie să demontăm mai întâi miturile predate adesea eronat chiar și în școli. Intuitiv, știm că focul nu este un solid sau un lichid. Rămâne, așadar, opțiunea gazului sau a plasmei. Mulți sunt tentați să clasifice focul drept plasmă – a patra stare a materiei – însă fizicienii ne avertizează că aceasta este o simplificare exagerată.

De ce focul nu este plasmă (de cele mai multe ori)

Plasma se formează atunci când un gaz este atât de fierbinte încât atomii săi se descompun, pierzându-și electronii și transformându-se într-o supă de particule încărcate electric. Aceasta este starea materiei din care sunt formate stelele, fulgerele sau interiorul lămpilor cu neon. Totuși, flacăra unei lumânări sau focul de tabără sunt, din punct de vedere fizic, mult prea „reci” pentru a susține o plasmă veritabilă. Doar în punctele cele mai fierbinți ale unor incendii industriale extreme putem vorbi despre apariția unor zone limitate de ionizare, dar focul obișnuit nu îndeplinește criteriile pentru a fi etichetat astfel.

Dacă nu este plasmă și nici nu putem colecta o flacăra într-un borcan ca pe un gaz (deoarece ea dispare instantaneu fără combustibil), atunci ce rămâne?

Focul ca experiență senzorială a unei reacții

Definiția corectă este una care sfidează clasificarea materială: focul nu este un obiect, ci un proces. Mai exact, focul este manifestarea vizibilă și tangibilă a unei reacții chimice rapide numită combustie. Ceea ce vedem noi nu este o substanță de sine stătătoare, ci momentul exact în care combustibilul (ceara, lemnul) se combină violent cu oxigenul.

Acest proces eliberează energie sub formă de lumină și căldură, dar ceea ce dă „corp” flăcării este un amestec fascinant de fizică și chimie. Când privim o flacără galbenă, vedem de fapt funingine incandescentă. Particule microscopice de carbon nears se ridică în aerul fierbinte și, din cauza temperaturilor ridicate, încep să strălucească, exact cum se înroșește metalul în forjă.

În schimb, baza albastră a flăcării spune o altă poveste. Acolo, unde arderea este mai completă și oxigenul mai abundent, lumina nu vine de la funingine, ci direct de la tranzițiile cuantice ale atomilor de gaz excitați, un fenomen cunoscut sub numele de chemiluminescență.

Un fenomen unic în Univers?

Un aspect fascinant, adesea ignorat, este raritatea focului la scară cosmică. Deși universul este plin de stele (care sunt sfere de plasmă, nu de foc chimic), Pământul este singura planetă cunoscută unde focul poate exista în mod natural. Motivul este simplu: focul are nevoie de „Triunghiul Arderii” – combustibil, căldură și, cel mai important, oxigen.

Oxigenul în atmosferă este un produs al vieții, creat de miliarde de ani de fotosinteză. Astfel, paradoxal, focul – adesea văzut ca o forță distructivă – este de fapt o semnătură a vieții. Fără plante care să satureze atmosfera cu oxigen, nicio scânteie nu s-ar putea transforma în flacără.

Așadar, data viitoare când aprindeți un chibrit, amintiți-vă că nu țineți în mână o bucată de materie, ci orchestrați un eveniment chimic complex. Nu priviți un gaz sau o plasmă, ci sunteți martorii energiei eliberate de atomi care își rearanjează structura, un spectacol de lumină posibil doar pe planeta noastră albastră.

$$$

 ESENIENII

In primul rand nu stiu de ce Eseneii se numesc Esenieni in limba Romana. Fariseii nu se numesc Farisieni. In sfarsit, sa fie Esenieni. Intre noi fie vorba ei nici nu stiau ca se numesc Esenieni. Primul care le-a dat numele acesta a fost Flavius Iosefus (gr. Essenoi), dupa el – toata lumea, inclusiv evreii de astazi (in versiunea ebraica suna de fapt Isi’im). De fapt tot ceea ce stim despre ei vine de la 3 surse contemporane lor (aproximativ). Flavius Iosefus – “Razboaiele Evreilor”, scris intre 73-75 d.Hr (Cap 2.119-161) si mai tarziu “Antichitati Iudaice”, scris probabil 90-92 (18.11 & 18-22); nota: Idiotul care a tradus cartea probabil din chineza, nu avea nici macar cultura generala sa stie ca numele cartii este “Despre Antichitatea Iudeilor”, care este totusi cu totul altceva. A iesit in limba Romana in editura Hasefer (editura comunitatii Evreiesti in Romania). Cea de a doua sursa este Philo din Alexandria (in limba romana cunoscut sub numele Filon sau Philon) intr-o carte scrisa intre anii ‘20-‘50 d.Hr Quod Omnis Probus Liber Sit (XII.75-87) si un mic rezumat care a ramas din cartea sa (Hypothetica 11.1-18), pastrat in epocala lucrare a lui Eusebius, “Praeparatio Evangelica”. Ultima sursa este una Latina, cunoscuta drept “Istoria Naturala” a lui Plinius cel Batran. Cu mana pe inima nu am prea mare incredere in nici una din cele trei surse.

Desi contemporane cu Esenienii, toate sunt subiective si incorecte fata de ce stim noi astazi din surse arheologice si din scrierile Eseniene gasite la Qumran. Istoria formala, care este bazata majoritar pe scrierile celor mentionati mai sus, in special Iosefus, care vorbeste de trei secte principale despartite teologic si social. Saducei sau Saduchei (de fapt Zadokei – de la numele marelui preot in timpul lui David – Zadok in eb. Tzdokim – pl.), Farisei (in eb. Peroshim, de la ‘a te desprinde’, ‘cei ce s-au desprins’) si Esenei, a caror etimologie este necunoscuta, probabil inventata de Iosefus, vom vedea numele lor adevarate mai tarziu.

Cine crede ca prin Iudea (Palestina) vremurilor descrise, aceasta impartire conventionala era o realitate, greseste. In primul rand existau inca 4-5 secte cel putin, care cu toate impreuna nu ajungeau la 30-35% din populatie. Majoritatea evreilor in acele timpuri aveau credinta extrem de simpla: Pentateuhul (Tora – cele 5 carti primare ale Bibliei), Sarbatorile amintite în Deuteronom, jertfele la Templu o data pe an si sarbatorile agricole. Ca de obicei, problemele teologice-docrinare-politice-religioase erau chestiunile cu care se ocupau orasenii, bogati sau saraci, insa toti stiutori de carte. Singurul lucru profund dezbinator consta in atitudinea fata de cultura Elena (Greaca) ce invadase Iudea. Cultura fizicului promovata de greci nu putea fi compatibila cu legalismul spiritual Evreu. Rascoala Macabeilor si infrangerea temporara a Elenismului a recreat o cultura nationala si traditionalista. Acest moment de regenerare culturala nu a tinut prea mult, de fapt o singura generatie. A doua generatie de Macabei (numiti si Hasmonaim) a reintrodus Elenismul, a intrerupt linia Aaronica-Zadokita a Marelui Preot, regele asumandu-si titlul de Mare Preot. Asa a inceput schisma, care a dus de fapt la crearea acestor secte, inclusiv a Esenienilor.

Sunt cateva ipoteze legate de aparitia sectei Eseniene, toate sunt speculatii, mai mult sau mai putin fondate. Istoric vorbind nu avem nici o certitudine sau probe doveditoare pentru nici una din ipotezele prezentate. Am sa incerc sa prezint majoritatea tezelor si sa aleg teza cea mai plauzibila. De obicei ma aflu in opozitie cu majoritatea (nu o fac din bonton), de data asta am norocul sa ma alatur majoritatii. Prima ipoteza vorbeste de o formatiune religioasa ebraica paralela la cea mosaica, adica cea normativa, care a adoptat revelatia lui Moise, teologia si religia care au survenit din aceasta revelatie, aceasta a doua formatiune paralela ar fi cea enohica (de la Enoch/Hanoch). Adica o parte din Evreii antici au dezvoltat o doctrina paralela care a fost (in mare) anihilata in timpul regelui Iosia (c. 649-609 i.Hr.), perioada numita si revolutia religioasa Deuteronomica (vezi 2 Cronici – Paralipomena 34:5-8). Aceasta prezumtie nu are baza din punct de vedere documentar, istoric si arheologic.

A doua ipoteza vorbeste despre formarea sectei in exilul Babilonian si se bazeaza pe “puzderia” de ingeri din scripturile lor – escatologia si doctrinele care se vor numi mai tarziu “maniheiste“. Aceasta a doua ipoteza, sustinuta faptic de scripturile Eseniene, nu este sustinuta istoric, deoarece si Iudaismul normativ (Ezra si Nehemia) a adus aceleasi influente Zoroastriene din Babilon. A treia ipoteza pe care o sustin si eu si care apartine majoritatii cercetatorilor este ipoteza politica.

Regalitatea Iudee, de origine Macabee (Hasmonait), pentru a consolida puterea (centrala), si nefiind Davidica (deci nelegitima) a acaparat pozitia de Mare Preot (eb. Cohen Gadol), interupand linia Aaronica. Un mare preot (profund) nemultumit si-a indemnat adeptii la schisma, declarand practica religioasa a Templului din Ierusalim drept nula si nevalida. Probabil si in zilele acelea politica era la mare pret si cautare, deci aparitia eseniana este de fapt de sorginte politica. Pana aici originea.

Sa incercam acuma sa analizam putin obiceiurile Eseniene si pozitia lor sociala, ca parte din societatea acelor timpuri. Numarul Esenienilor redat de cele trei surse (Filon, Iosefus si Pilnius cel Batran) a fost de circa 4000-5000. Dupa parerea mea cel putin triplu. In acea perioada traiau in Palestina (Iudea) aproximativ 3 milioane de oameni, circa 2,5 milioane evrei, restul de jumatate de milion Greci si alte nationalitati. Nu pot crede ca niste comunitati sihastre de 4-5000 de oameni puteau produce acel corpus doctrinar religios elaborat si este clar ca a existat un “spate” Eseneian, corelat de aceste comunitati sihastre. Dovada acestei prezumtii o reprezinta asezamintele din sudul Marii Moarte (Ein-Ghedi) si cartierul Esenian din Ierusalim. Relatiile Essenienilor cu puterea centrala (adica regalitatea) nu au fost intotdeauna de inamicitie, au existat regi, in special spre sfarsitul dinastiei Macabee, cu care Esenienii au trait bine. Spre surpriza istoricilor cel mai simpatetic Rege Iudeu fata de Esenieni a fost regele Irod (Herod – Hordos) “cel mare” (73 i.Hrs – 4 d.Hr), normal gandindu-ne ca el de fapt a eliminat dinastia Macabee, si nefiind considerat nici macar evreu (origini Edomiene), nu putea sa-i deranjeze doctrinar pe Esenieni (bazat pe zicala ‘dusmanul dusmanilor mei, este prietenul meu’), viata Eseneilor in timpul lui Irod a fost mai “placuta”.

Dupa caderea templului din Ierusalim (70 d.Hr), Esenienii dispar din istoriografia Palestiniana. Probabil se refugiaza si ei in diaspora Iudaica, se convertesc la Crestinism (dupa parerea mea, majoritatea) sau raman cu o parte din traditiile lor mistice in Iudaismul rabinic. Ne vom mai intalni cu o parte din doctrinele lor, inclusiv misticismul lor angelic, cateva secole mai tarziu ca impuls religios in formarea Kabalei si a misticismului Iudaic medieval. Personal cred ca unele din cele mai importante doctrine religioase Eseniene au fost preluate de Crestinismul antic. Dupa parerea mea, Sf. Ioan Botezatorul a fost Eseneu si Iisus a cunoscut bine aceasta populatie, care a fost aproape de cea ce a propovaduit el. Despre influentele Eseniene prezente in Crestinismul Primar in articolele viitoare.

$$$

 ETA BOERIU

Nastere: 25 februarie 1923, Turda

Deces: 13 noiembrie 1984, Cluj-Napoca

Eta Boeriu a fost o scriitoare, poeta și o traducatoare romana.

S-a nascut la 25 februarie 1923 in Turda, judetul Cluj.

A facut studiile liceale la Cluj, in perioada 1933-1941, apoi studiile universitare (intre anii 1941 si 1945) la Cluj si Sibiu.

Este licentiata a Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Cluj, promotia 1946, in specialitatea limba si literatura italiana. A fost membra activa a cunoscutului Cerc literar de la Sibiu.

Dupa terminarea studiilor universitare este un timp profesoara de liceu, apoi asistenta la catedra de italiana a universitatii clujene, cercetatoare la Institutul de Lingvistica al Academiei (intre 1951 si 1952); un timp este bibliotecara la Institutul de Arte Plastice, iar din 1957 isi reia cariera universitara la catedra de limba italiana a Conservatorului "Gh. Dima" din Cluj-Napoca. Italienista de exceptie, are numeroase traduceri din literatura italiana, premiate de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor; realizeaza studii de prestigiu despre Dante, publicate in tara si in Italia. Activitatea careia i-a consacrat toata viata i-a adus numeroase recunoasteri peste hotare (Medalia de aur a orasului Florenta si a Uniunii Florentine, in 1970, pentru traducerea lui Dante, Premiul " Citta di Monselice "si titlul de cetatean de onoare al orasului respectiv s.a.), precum si titlul de "Cavaliere Ufficiale dell' Ordine al Merito della Republica Italiana", conferit'pentru intreaga sa activitate de italienista. A murit la 12 noiembrie 1984.

Parcimonioasa in manifestarile lirice proprii, Eta Boeriu ramane in poezia romaneasca. Stefan Aug. Doinas ii reliefeaza autenticitatea lirica astfel: "dramatica in senzualitatea ei despicata", " transparenta prin luciditatea cu care sunt transcrise marile gesturi ale existentei", "riguroasa in lucrarea gracila", avand, intru totul, forta si licarul intunecat al unui sonet de Micbelangelo ".

Volume de versuri:

Ce vanat crang, Cluj, Editura Dacia, 1971;

Dezordine de umbre, Cluj, Editura Dacia, 1973;

Risipa de iubire, Bucuresti, Editura Albatros, 1976;

Miere de intuneric, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980;

La capatul meu de inserare, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985.

O varsta cu verigi a aparut in volumul Dezordine de umbre, Cluj, Editura Dacia,

1973.

Nocturna III a aparut in volumul Risipa de iubire, Bucuresti, Editura Albatros, 1976.

$$$

 ETICA DEONTOLOGICĂ

1) Ce este deontologia?

Deontologia, cunoscută și sub numele de etică deontologică, este o teorie morală care se concentrează pe corectitudinea sau greșeala inerentă a acțiunilor. Numele său provine din cuvântul grecesc „deon”, care înseamnă datorie sau obligație. Etica deontologică subliniază importanța respectării anumitor reguli și îndatoriri morale, indiferent de consecințele sau rezultatele care pot rezulta din aceste acțiuni.

În esență, deontologia se bazează pe convingerea că există anumite principii morale universale care ghidează luarea deciziilor etice. Aceste principii sunt considerate absolute și neschimbate, oferind un cadru pentru ca indivizii să determine moralitatea acțiunilor lor. Spre deosebire de teoriile consecționaliste care prioritizează rezultatele sau consecințele unei acțiuni, etica deontologică pune accentul pe intenție și pe respectarea regulilor morale.

Una dintre figurile cheie asociate cu etica deontologică este filosoful Immanuel Kant. Kant a susținut că îndatoririle morale derivă din rațiune și raționalitate, mai degrabă decât din dorințe sau emoții personale. Conform imperativului categoric al lui Kant, indivizii trebuie să acționeze într-un mod în care și-ar dori ca toți ceilalți să acționeze în circumstanțe similare, tratându-i pe ceilalți ca scopuri în sine, mai degrabă decât ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Etica deontologică recunoaște, de asemenea, importanța absoluturilor morale sau a principiilor care trebuie respectate întotdeauna, indiferent de situație. De exemplu, principiul onestității dictează că trebuie să spunem întotdeauna adevărul, indiferent de potențialele consecințe negative. Aceste absoluturi morale oferă un sentiment de datorie și obligație morală, ghidând indivizii în luarea unor decizii etice.

2) Deontologie centrată pe agent

Deontologia centrată pe agent este o variantă a eticii deontologice care pune un accent puternic pe caracterul moral și intențiile agentului individual. În timp ce deontologia tradițională se concentrează în principal pe moralitatea acțiunilor, deontologia centrată pe agent mută atenția asupra valorii morale a persoanei care efectuează aceste acțiuni.

În deontologia centrată pe agent, accentul se pune pe cultivarea trăsăturilor virtuoase și a calităților de caracter în sine. Valoarea morală a unei acțiuni este determinată nu numai de conformitatea sa cu regulile morale, ci și de dispoziția virtuoasă a agentului care o efectuează. Această abordare recunoaște că luarea deciziilor etice implică mai mult decât simpla respectare a regulilor prescrise; ea impune indivizilor să cultive virtuți morale precum onestitatea, compasiunea, integritatea și corectitudinea.

Perspectiva centrată pe agent recunoaște că indivizii au responsabilități morale nu doar față de ceilalți, ci și față de ei înșiși. Aceasta încurajează autoreflecția și dezvoltarea unui caracter virtuos din punct de vedere moral. Aceasta înseamnă că indivizii nu sunt judecați doar după consecințele externe ale acțiunilor lor, ci și după motivațiile lor interne și integritatea cu care își îndeplinesc îndatoririle morale.

Spre deosebire de deontologia bazată pe acțiune, care poate permite anumite acțiuni dacă acestea sunt conforme regulilor morale, deontologia centrată pe agent pune un accent mai mare pe dispozițiile și motivațiile interne ale agentului. De exemplu, în timp ce deontologia tradițională poate considera o persoană ca fiind moralmente corectă pentru îndeplinirea datoriei sale de a-i ajuta pe ceilalți, deontologia centrată pe agent ar lua în considerare și grija și preocuparea autentică pe care individul o are pentru ceilalți în îndeplinirea acelei acțiuni.

Concentrându-se pe caracterul agentului, deontologia centrată pe agent își propune să încurajeze dezvoltarea morală și să cultive virtuțile în indivizi. Aceasta recunoaște că un comportament etic depășește simpla respectare a regulilor și încurajează indivizii să tindă spre excelență morală în acțiunile și intențiile lor.

2) Deontologie centrată pe pacient

Îngrijirea centrată pe pacient este o abordare a asistenței medicale care prioritizează nevoile, valorile și preferințele pacientului. Plasează pacientul în centrul procesului decizional și urmărește să asigure autonomia, demnitatea și bunăstarea acestuia. Privită printr-o lentilă deontologică, îngrijirea centrată pe pacient se aliniază cu principiile fundamentale ale eticii deontologice, care pun accent pe respectul pentru autonomia individuală și îndeplinirea îndatoririlor morale.

În etica deontologică, indivizii sunt văzuți ca având valoare și demnitate inerente și au dreptul de a lua decizii cu privire la propria viață și corp. În contextul asistenței medicale, îngrijirea centrată pe pacient recunoaște și susține acest principiu prin implicarea pacienților în propriile decizii de îngrijire. Furnizorii de servicii medicale sunt obligați moral să respecte autonomia și autodeterminarea pacienților, oferindu-le puterea de a face alegeri informate cu privire la opțiunile, obiectivele și preferințele lor de tratament.

Etica deontologică subliniază, de asemenea, importanța îndeplinirii îndatoririlor și obligațiilor morale. În contextul asistenței medicale, acest lucru se traduce prin datoria profesioniștilor din domeniul sănătății de a acționa în interesul superior al pacienților lor. Îngrijirea centrată pe pacient se aliniază acestui principiu, concentrându-se pe furnizarea de îngrijiri individualizate care răspund nevoilor și circumstanțelor unice ale fiecărui pacient. Furnizorii de servicii medicale sunt obligați moral să acționeze în interesul superior al pacienților lor, promovându-le bunăstarea și pledând pentru drepturile și preferințele lor.

În plus, etica deontologică pune accent pe tratarea indivizilor cu respect, demnitate și echitate. În îngrijirea centrată pe pacient, acest lucru se reflectă în modul în care furnizorii de servicii medicale interacționează cu pacienții. Comunicarea respectuoasă, ascultarea activă, empatia și sensibilitatea culturală sunt aspecte integrante ale îngrijirii centrate pe pacient, care susțin principiile eticii deontologice.

Deși „Deontologie centrată pe pacient” poate să nu fie un termen specific, conceptul de centrare pe pacient se aliniază cu principiile eticii deontologice. Acesta pune accent pe respectarea autonomiei pacientului, îndeplinirea îndatoririlor morale și tratarea pacienților cu demnitate și echitate. Prin prioritizarea nevoilor, valorilor și preferințelor pacienților, furnizorii de servicii medicale respectă principiile eticii deontologice în practica lor și promovează luarea deciziilor etice în contextul asistenței medicale.

3) Deontologia contractualistă

Deontologia contractualistă este o teorie etică ce combină elemente ale eticii deontologice și teoriei contractului social. Aceasta urmărește să determine principii și îndatoriri morale pe baza ideii unui contract social ipotetic asupra căruia indivizii ar conveni în condiții juste și imparțiale.

În deontologia contractualistă, principiile morale derivă dintr-un acord sau contract ipotetic în care indivizii raționali ar intra de bunăvoie. Accentul se pune pe ideea de acord și consimțământ reciproc între indivizi, mai degrabă decât pe reguli sau îndatoriri morale absolute. Această abordare recunoaște importanța luării deciziilor colective și a contextului social în conturarea obligațiilor etice.

Conform deontologiei contractualiste, principiile morale sunt determinate printr-un proces de raționament și deliberare. Indivizii se imaginează ca ființe egale și raționale, care au capacitatea de a face alegeri și de a se angaja în discursuri morale. Ei iau în considerare ce principii și reguli ar fi corecte și juste dacă ar încheia un contract social cu ceilalți.

Principiile derivate din acest contract ipotetic servesc drept bază pentru obligațiile și îndatoririle morale. Acestea îi ghidează pe indivizi în luarea deciziilor etice prin promovarea unor principii precum corectitudinea, reciprocitatea și respectul față de ceilalți. Deontologia contractualistă recunoaște importanța tratării celorlalți ca indivizi autonomi care merită o considerație egală.

Un susținător influent al deontologiei contractualiste este filosoful TM Scanlon. El susține că principiile morale ar trebui să se bazeze pe ideea de „motive contractualiste”, care sunt motivele care ar fi acceptate de ceilalți care sunt rezonabili și se respectă reciproc. Scanlon subliniază importanța justificării acțiunilor și credințelor noastre față de ceilalți, recunoscând că principiile morale sunt supuse unei examinări și discursului rațional continuu.

Deontologia contractualistă evidențiază natura socială a moralității, subliniind rolul acordului reciproc, al echității și al imparțialității. Aceasta permite ca principiile morale să fie contextuale și să fie supuse revizuirii pe măsură ce normele și valorile societale evoluează. Prin luarea în considerare a contractului social ipotetic și implicarea în deliberarea morală, indivizii pot ajunge la principii etice care promovează cooperarea, echitatea și respectul în interacțiunile lor cu ceilalți.

4) Moralitatea kantiană

Morala kantiană, cunoscută și sub numele de etică kantiană, este un cadru etic dezvoltat de filosoful Immanuel Kant. Este o teorie deontologică care pune un accent puternic pe rațiune, datorie și valoarea inerentă a indivizilor. Morala kantiană se bazează pe ideea că acțiunile morale sunt cele săvârșite dintr-un simț al datoriei și în conformitate cu principiile raționale.

În centrul moralității kantiene se află conceptul imperativului categoric, care servește drept principiu fundamental pentru luarea deciziilor etice. Imperativul categoric este o lege morală universală și necondiționată care se aplică tuturor ființelor raționale. Potrivit lui Kant, indivizii ar trebui să acționeze într-un mod în care ar dori ca acțiunile lor să devină o lege universală, tratându-i pe ceilalți ca scopuri în sine și nu doar ca mijloace pentru atingerea unui scop.

Moralitatea kantiană susține importanța autonomiei și raționalității în luarea deciziilor etice. Ea subliniază datoria morală a indivizilor de a acționa în conformitate cu propria voință rațională, mai degrabă decât să fie influențați de factori externi sau dorințe personale. Acțiunile motivate de interesul personal sau de dorințe, potrivit lui Kant, nu au valoare morală deoarece nu provin dintr-un simț al datoriei sau din principii universalizabile.

În plus, morala kanțiană evidențiază conceptul de respect pentru persoane. Kant susține că indivizii posedă valoare și demnitate inerente și ar trebui tratați ca ființe raționale care merită respect și considerație morală. Aceasta înseamnă că indivizii nu ar trebui folosiți doar ca instrumente sau obiecte pentru a-și îndeplini propriile dorințe sau obiective.

Mai mult, morala kanțiană subliniază principiul consecvenței și coerenței. Principiile morale ar trebui să fie logic consecvente și aplicabile tuturor ființelor raționale. Kant susține că îndatoririle morale derivă din rațiunea pură și sunt independente de înclinațiile personale, normele culturale sau așteptările societății. Această universalitate a principiilor morale asigură că obligațiile morale sunt consecvente și obiective.

În morala kanțiană, deciziile morale nu sunt determinate de consecințele sau rezultatele acțiunilor, ci mai degrabă de intenția și respectarea principiilor morale. Accentul se pune pe valoarea morală a acțiunii în sine, indiferent de rezultatele potențiale. Acest lucru contrastează cu teoriile consecționaliste care prioritizează consecințele acțiunilor.

5) Deontologie vs. Consecvențialism

Deontologia și consecționalismul sunt două teorii etice distincte care oferă abordări contrastante ale luării deciziilor morale. Deși ambele teorii își propun să ghideze indivizii în determinarea a ceea ce este corect sau greșit din punct de vedere moral, ele diferă în ceea ce privește concentrarea și principiile pe care le prioritizează.

Deontologia, adesea denumită etică deontologică, acordă o importanță primordială corectitudinii sau greșelii inerente acțiunilor în sine, indiferent de consecințele lor. Ea subliniază respectarea regulilor, îndatoririlor și principiilor morale. Deontologii susțin că anumite acțiuni sunt intrinsec corecte sau greșite, iar indivizii au obligația morală de a acționa în conformitate cu aceste principii, indiferent de rezultatele care pot rezulta. Accentul se pune pe intențiile, motivele și îndatoririle morale asociate cu o acțiune.

Consecționalismul, pe de altă parte, este o teorie etică teleologică care evaluează moralitatea acțiunilor pe baza consecințelor sau rezultatelor lor. Conform consecționalismului, corectitudinea sau greșeala unei acțiuni este determinată de echilibrul general dintre consecințele pozitive și negative pe care le produce. Principiul central al consecționalismului este maximizarea utilității sau fericirii generale. Diferite forme de consecționalism, cum ar fi utilitarismul, se concentrează pe promovarea celei mai mari cantități de fericire sau bunăstare pentru cel mai mare număr de oameni.

O distincție cheie între deontologie și consecționalism constă în abordarea lor asupra luării deciziilor morale. Etica deontologică consideră acțiunile ca fiind intrinsec corecte sau greșite, indiferent de rezultatele lor. Subliniază importanța regulilor și îndatoririlor morale ca principii călăuzitoare. În schimb, consecționalismul se concentrează pe consecințele acțiunilor, evaluând valoarea lor morală pe baza impactului general pe care îl au asupra bunăstării indivizilor sau asupra îndeplinirii anumitor obiective.

O altă diferență dintre cele două teorii este nivelul de flexibilitate pe care îl oferă în luarea deciziilor. Deontologia menține un set mai rigid de principii morale care ar trebui urmate în mod consecvent, indiferent de situație sau de rezultatele potențiale. În schimb, consecvențialismul permite o abordare mai flexibilă, în care acțiunile pot fi considerate corecte sau greșite din punct de vedere moral pe baza consecințelor anticipate pe care se așteaptă să le producă.

Mai mult, deontologia prioritizează drepturile individuale, autonomia și valoarea inerentă a indivizilor, în timp ce consecționalismul pune mai mult accent pe bunăstarea colectivă sau pe binele comun al societății în ansamblu.

$$$

 Garabet Ibrăileanu, un "intelectual ciudat"...

"Personalitate puternică a literaturii române, Garabet Ibrăileanu (1871 - 1936), a fost un om cu multe fobii, cea mai mare dintre ele fiind teama de a nu se îmbolnăvi. 

Considerat unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română, Garabet Ibrăileanu era privit de mulți dintre cei care l-au cunoscut drept "un extravagant", un "intelectual ciudat".

Și-a petrecut întreaga viață, după cum el însuși spunea, în bibliotecă, citind, scriind, meditând. Cu o conduită aleasă și o valoare intelectuală de necontestat, omul Ibrăileanu și-a trăit, însă, viața, terorizat de frici.

Garabet Ibrăileanu avea o frică teribilă de boală și de moarte. Iar frica de moarte l-a transformat într-un ipohondru. "Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se contamina); cînd mergea în vizită, gazda trebuia să lase ușa crăpată pentru a nu fi silit s-o atingă Ibrăileanu cu mîna, iar dacă era închisă, o deschidea cu cotul; clanțele ușilor de la casa sa erau învelite în material de pînză îmbibat cu acid fenic, etc. etc. Era așadar un cod de norme pe care mai toți cunoscuții îl știau, dar care aveau grijă să-l transmită și altora", menționează Lucian Năstasă, în lucrarea "Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor literari."

Frica de a nu se îmbolnăvi a lui Ibrăileanu avea rădăcini adînci. Pe când avea 11 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, iar trauma suferită l-a afectat multă vreme. Experiența traumatizantă din copilărie a fost evocată în scrierile de mai târziu: "Dar emoțiile cauzate de grava boală a tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la școală nu puteam să încep lecția. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecția pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muștar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ținut multă vreme. Pînă și în liceu", mărturisea criticul în "Amintiri din copilărie și adolescență".

Fobia lui Ibrăileanu față de microbi este evocată și de scriitoarea Ștefania Velisar Teodoreanu, în lucrarea "Ursitul. Evocări. Amintiri": "În timp ce dna Ibrăileanu ridica de pe tacîmul de pe masă un ștergar imaculat și-i aducea pe rînd crăticioarele cu bucate, scoțând căpăcelele cu grijă și ținând capul într-o parte, ca un chirurg umblând cu instrumentele sterilizate, dl Ibrăileanu zîmbea ironic, privindu-mă pe sub sprâncene:

-- Știu, știu, n-are nici un rost, e inutil, microbii sunt pretutindeni, în aer și liberi să se așezecpe ce vor. Sunt suverani! Dar dacă eu sunt mai liniștit cu aceste precauții, nu face să le iau?"

În ciuda precauțiilor sale, în noaptea de 10 spre 11 martie 1936, Garabet Ibrăileanu s-a stins din viață la 65 de ani, în urma unor afecțiuni renale. La 12 martie corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-au cîntat andantele din simfonia nr 6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven. Urna cu cenușa marelui dispărut a fost depusă în mormântul din apropierea bisericii Cimitirului Eternitatea, din Iași."

                 R. M.

Și pentru a justifica spusele din acest articol, în care Garabet Ibrăileanu este considerat "unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română", iată un scurt fragment din, poate, cel mai frumos portret făcut vreodată lui Mihai Eminescu: "Întîmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX- lea, secol atît de bogat în lirici, cel mai bogat, să se nască la noi, într-un colț din fundul Moldovei. Iar dacă ne gîndim la calitatea pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim că Eminescu a apărut într-o literatură începătoare, fără tradiții, fără modele, fără limbă literară fixată; dacă ne gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu răutatea oamenilor și obtuzitatea mediului, dacă mai adăugăm că opera lui, creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită pînă la vîrsta de treizeci și trei de ani, pînă la vîrsta cînd un poet abia începe să devină ceea ce e menit să fie - atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă pe propria-i creație, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrînt atît de încîntător."

Garabet Ibrăileanu

Mitu Ion · 1zi ·

$$$

 20 februarie 1927: S-a născut Mircea Malița, scriitor, matematician și diplomat român.

Mircea Augustin Malița (20 februarie 1927, Oradea – 21 mai 2018, București) a fost un academician român, diplomat, matematician, profesor universitar și eseist. Mircea Malița a fost membru al Partidului Comunist din România din 1946.

BIOGRAFIE

PRIMII ANI, EDUCAȚIE

S-a născut la Oradea, unicul fiu al avocatului Pavel Malița și al Veturiei (n. Chirilă), originară din Săcădat, respectiv Tilecuș, de pe Crișul Repede. Cei trei unchi ai săi, Augustin, Iosif și Aurel, frații mamei, toți cu studii superioare, i-au trezit interesul pentru carte, pentru tot ce era necunoscut, încă din copilărie. Școala primară și primele trei clase de liceu le urmează în localitate. Din păcate, la nici 14 ani este nevoit să se refugieze din Ardealul ocupat. Inițial învață la Liceul "Radu Negru" din Făgăraș, apoi la liceul episcopiei greco-catolice din Beiuș unde îl are profesor de matematici pe Ștefan Musta, fost asistent la Universitatea din Cluj, cel care i-a insuflat pasiunea pentru matematică. În 1944, după ce Beiușul este ocupat de trupele germane în retragere, pleacă la București și urmează Liceul "Gheorghe Lazăr". Patru ani mai târziu își ia licența în matematici la Universitatea din București. Îi are ca profesori pe Grigore Moisil, Simion Stoilow, Miron Nicolescu, Ion Barbu, Octav Onicescu, Ovidiu Drâmbă, Atanasiu și Țițeica. În paralel urmează și filosofia.

În primii ani de facultate i se deschid și primele orizonturi înspre politică. Îl ascultă pe Gala Galaction, îi vizitează pe socialiști, pe comuniști, pe liberali dar, într-un final, înclină către stânga eșichierului politic. În 1948, în timpul facultății, a fost președinte al Frontului Democratic al Studenților, devenită ulterior Uniunea Națională a Studenților din România - inițial pe facultate, apoi pe Universitate, pe capitală, și în final (1948) pe țară. După transformarea UNSR în secție a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, ocupă funcția de președinte. În această calitate îl însoțește pe Mihail Sadoveanu la Paris, în 1949, la Congresul Mondial al Păcii. Revenit în București, după absolvire lucrează ca director al Bibliotecii Academiei Române (1950-1956). O perioadă este forțat să părăsească nu numai scena politică, dar și Academia. Ulterior însă revine alături de Sadoveanu și își începe cariera diplomatică în calitate de consilier al Misiunii Permanente a României pe lângă Organizația Națiunilor Unite, apoi, pentru doi ani, între 1961-1962, director al Direcției Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

CADRU DIDACTIC UNIVERSITAR

La numai 22 de ani, în 1949, devine cadru didactic universitar, carieră pe care a desăvârșit-o în mod strălucit de-a lungul a peste 6 decenii. În 1972 obține titlul de profesor universitar la Facultatea de Matematică a Universității din București, unde a fost titularul cursurilor Modele matematice în științe sociale și Logică și inteligență artificială, la catedra de Analiză matematică.

Prima misiune diplomatică o are la Montevideo, la Conferința UNESCO. Apoi, la numai 29 de ani, este luat consilier de Athanase Joja în prima delegație românească la ONU (1956). În 1962 Mircea Malița primește deja postul de ministru adjunct la Ministerul de Externe, pentru ONU și relații multilaterale – diplomația conferințelor. Era perioada în care România începea să își dezvolte o politică proprie, independentă de URSS.

DIPLOMAT

În 1970, când părăsește Ministerul de externe, Mircea Malița este numit la conducerea Ministerului Educației și Învățământului. În perioada mandatului său (februarie 1970 – octombrie 1972) a reușit să promoveze studiul limbilor străine occidentale, studiul informaticii, dezvoltarea departamentelor de matematică și informatică și să susțină introducerea conceptului de management, acțiuni vizionare, de pionieriat în învățământ.

Dublu licențiat, în matematică și filosofie, în 1972 și-a susținut teza de doctorat cu tema Modele matematice pentru negocieri.

Ulterior, ocupă un post de ministru în Consiliul de Stat. Devine membru în CC al PCR din iulie 1972.

Din 1974 Mircea Malița a fost membru al consiliilor pregătitoare ale conferințelor mondiale ale ONU pentru populație, știință și tehnologie, pentru dezvoltare.

În 1980 reintră în diplomație. A fost numit ambasador la Berna și apoi la Geneva. Ulterior a fost numit și ambasador în SUA.

Vocația profesorală a academicianului Mircea Malița s-a manifestat și în domeniul diplomației, susținând expuneri și lecții diplomatice în cadrul unor înalte institute de diplomație internațională precum: Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale din Geneva, Asociația Austriacă de Politică Externă, în Statele Unite, în Marea Britanie.

Intrarea în dizgrația Elenei Ceaușescu a făcut ca, în 1984, să fie rechemat în țară și să i se retragă funcțiile politice.

După 1990 și-a impus un ascetism politic. Mircea Malița a ales să rămână în țară. Are două fiice, matematiciene, de la care are 3 nepoți - două fete și un băiat. Cea de a treia, cea mijlocie, artistă, l-a părăsit înainte de vreme (2008).

A fost fondator și membru de onoare al Clubului de la Roma și vicepreședinte în Asociația Română pentru Clubul de la Roma (ARCoR). A fost coautor al rapoartelor acestei organizații: „No limits to Learning. Bridging the Human Gap. Report to the Club of Rome“ (1979), care a cunoscut o serie de ediții succesive, și „The Double Helix of Learning and Work. A Report to the Club of Rome“ (2003).

ACADEMICIAN

Ca apreciere a activității sale pe multiple planuri, în 1974 devine membru corespondent al Academiei RSR iar în decembrie 1991 este ales membru titular al Academiei Române, în cadrul Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie. La 30 octombrie 2009 a susținut, în Aula Academiei Române, discursul de recepție cu tema "Opuși inseparabili în gândirea românească". A fost mandatat Președinte al Diviziei de Logică, Metodologie și Filosofia Științei din cadrul Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române. Este Președinte fondator al Fundației Universitare a Mării Negre aflată în structura Academiei Române. În 2010 publică studiul România după criză. Reprofesionalizarea, împreună cu dr. Călin Georgescu și cu contribuția mai multor membri ai Academiei Române și cercetători.

De asemenea, a fost fondator al Centrului European de Cultură din București, membru al Academiei Mondiale de Arte și Științe, al Academiei Internaționale de Perspectivă Socială, al Federației Mondiale a Studiului Viitorului și al Academiei Internaționale „Leonardo da Vinci".

AUTOR DE NONFICȚIUNE

Debutează în literatură cu volumul de eseuri Repere (1967). În următorii zece ani reușește să abordeze în volumele sale subiecte de largă inspirație. Se dovedește interesat de istoria artei, politologie și de domeniul pe care l-a studiat intens în facultate - matematica (Teoria grafurilor, 1972; Programarea neliniară, 1972; Triade, 1973 etc). Unele dintre lucrările sale ulterioare abordează un subiect de mare interes - viitorologia, dar și concepte precum model, sistem, cibernetică etc. În paralel cu practicarea diplomației, este preocupat și de istoria și practica diplomației românești. Prin întreaga sa operă se dovedește unul dintre cei mai de seamă promotori ai studiului interdisciplinar de la noi. În majoritatea lucrărilor sale este abordat nu numai elementul concret, dar și aspectul filosofic.

Înainte de a împlini vârsta de 50 de ani primește Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).

Pe parcursul întregii sale activități a avut ocazia să participe la aproape 150 de evenimente naționale și internaționale, și în vizite internaționale, începând încă din 1948 și până în 2011. 85 de astfel de evenimente, plasate înainte de anul 1990, au reprezentat vizite oficiale în țări de pe întreg mapamondul, reuniuni ale Clubului de la Roma și ale altor organisme internaționale (europene și mondiale), cu un vârf de activitate în anii 1976-1978. Experiența sa de o viață a fost iar solicitată în ultimii ani, în perioada 2000-2010 participând la circa 40 de conferințe, congrese, reuniuni internaționale, forumuri (ONU, UNESCO, Clubul de la Roma), sau la diverse alte evenimente pe plan național.

LUCRĂRI PUBLICATE

- În domeniul matematicii:

•Programarea pătratică (1968) - în colaborare cu Mihai Dragomirescu, Ed. Științifică

•Matematica organizării (1971, tradusă în limba engleză în 1974) - în colaborare cu C. Zidăroiu, Ed. Tehnică

•Programarea neliniară (1972) - în colaborare cu Mihai Dragomirescu, Ed. Științifică

•Modele matematice ale sistemului educațional (1972) - în colaborare cu C. Zidăroiu, Ed. Didactică și Pedagogică

•Triade (1973) - în colaborare cu Silviu Guiașu - Ed. Științifică

•Asupra schemelor cu diferențe finite iterate - în colaborare

•Bazele inteligenței artificiale. Logici propoziționale (1987) - în colaborare cu Mihaela Malița, Ed. Tehnică

- În domeniul științelor politice:

•Pagini din trecutul diplomației românești (1966) - în colaborare cu Virgil Cândea și Dinu C. Giurescu, Ed. Politică

•Diplomația. Școli și instituții (1970, 1975) - Ed. Didactică și Pedagogică

•Diplomatie roumaine (1970, în franceză, engleză și rusă) - Ed. Meridiane

•Teoria și practica negocierilor (1972) - Ed. Politică

•Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație (2007) - Ed. C.H.Beck

•Tablouri din războiul rece. Memoriile unui diplomat român (2007) - Ed. C.H.Beck

•Între război și pace (2007) - Ed. C.H.Beck

Istoria prin ochii diplomatului (2014) 

•Cold War Diplomacy: A Romanian diplomat's memoirs (2014)

•Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972 (2011) - în colaborare cu Dinu C. Giurescu, Ed. Compania

•Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român (2010, 2012) - Ed. Corint

- În domeniul cercetărilor prospective:

•Cronica anului 2000 (1969, 1975) - Ed. Politică (tradusă în germană-1973, polonă-1973, slovacă-1972, ungară-1972 și spaniolă-1975)

•Aurul cenușiu (3 vol. - 1971, 1972, 1973) - Ed. Dacia, Cluj

•Hrana, problemă vitală a omenirii (1976), Institutul de Științe Politice

•No limits to learning. Bridging the Human Gap (1979) - în colaborare cu J. Botkin, Mahdi Elmandjra - Raport al Clubului de la Roma, Pergamon Press, Oxford (traduceri în italiană-1979, japoneză-1981, arabă-1981, finlandeză-1979, franceză-1980)

•Orizontul fără limite al învățării (1981) - în colaborare cu J. Botkin, Mahdi Elmandjra - Ed. Politică

•Dubla spirală a învățării și a muncii (2005) - în colaborare cu Orio Giarini - Raport către Clubul de la Roma, Ed. comunicare.ro (italiană-2003 UNESCO/CEPES)

- Eseuri:

•Repere (1967)

•Sfinxul. Însemnări de călătorie (1969) - Editura pentru Literatură

•Pietre vii (1973) - Editura Eminescu

•Zidul și iedera (1977) - Editura Cartea Românească

•Idei în mers (vol. I - 1975, vol. II - 1981) - Editura Albatros

•Zece mii de culturi, o singură civilizație - Spre geomodernitatea secolului XXI (2001) - Ed. Nemira

CONTRIBUȚII, STUDII, ARTICOLE

În afara celor aproape 60 de volume proprii, Mircea Malița a mai lăsat și un important număr de studii și contribuții în alte peste 50 de volume, dar și aproape 500 de articole de popularizare din domeniul diplomației, istoriei, informaticii, al viitorologiei. Peste 200 de recenzii analizează opera publicată de Mircea Malița și numeroase alte semnalări în presă fac referire la evenimente din viața acestuia.

Peste 120 de lucrări reprezintă comunicări științifice la sesiuni și conferințe naționale și internaționale, și circa 150 de articole științifice au fost publicate în diverse periodice universitare și academice.

DISTINCȚII

- Ordinul național „Steaua României” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

- Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a (1971)

- Ordinul „23 August” clasa a III-a (1974)

- Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)

- Ordinul Steaua RPR clasa a V-a (1961)

- Ordinul Muncii clasa a III-a (1949)

- Medalia a XX-a aniversare a eliberării Patriei (1964)

- Medalia a XXV-a aniversare a eliberării Patriei (1969)

- Medalia a 50-a aniversare a PCR (1971)

- Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii (1972)

- Medalia 30 de ani de la eliberarea României de sub dominație fascistă (1974)

- Medalia a XXX-a aniversare a Zilei Armatei Republicii Socialiste România (1974)

- Medalia comemorativă A 40-a aniversare a revoluției de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă (1984)

- Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea (1998)

- Doctor Honoris Causa al Universității Politehnica din București (2012 )

- Doctor Honoris Causa al Academiei de Științe Economice din București (2012 )

- Diploma de Excelență pentru „merite deosebite și contribuții remarcabile aduse la dezvoltarea educației, culturii și societății românești“, acordată de Ministerul Educației Naționale (2013)

- Alte 50 de premii naționale și internaționale.

ORDINE, DECORAȚII ȘI MEDALII STRĂINE

- Decorația Mare Comandor al Ordinului Pheonix, Republica Elenă (Hotărârea nr.21/6.X.1979)

- Decorația Ordinul Meritul - Marele Cordon, Republica Arabă Egipt (Hotărârea nr.7/25.III.1976)

- Marele Cordon al Ordinului Independenței, clasa I, Regatul Hașemit al Iordaniei (Hotărârea nr.12/19.V.1975)

- Decorația Ordinul Francisco de Miranda, clasa a II-a, Republica Venezuela (Hotărârea nr.29/31.X.1974)

- Marele Cordon al Ordinului Național al Cedrului, Republica Liban (Hotărârea nr.6/20.III.1974)

- Marea Cruce a Ordinului Național de Merit, Republica Ecuador (Hotărârea nr.47/30.XI.1973)

- Marea Cruce a Ordinului San Carlos, Republica Colombia (Hotărârea nr.46/30.XI.1973)

- Marea Cruce pentru Merit cu Stea și Cordon a Ordinului pentru merit a R.F. a Germaniei (Hotărârea nr.31/7.IX.1971)

- Ordinul Taaj, clasa a II-a, Iran (Hotărârea nr.44/23.X.1969)

- Medalia 20 de ani de la Victoria Marelui Război 1941-1945, URSS, 1965