$$$

 Într-o după-amiază tulbure din anul 1869, pe Fifth Avenue, o femeie de patruzeci și trei de ani, cu fusta ridicată într-un gest neașteptat pentru epocă și cu o geantă de piele strâns lipită de piept, alerga printre trecători care, uimiți, îi făceau loc, convinși că prezența ei nu avea cum să schimbe nimic din tragedia ce se desfășura în fața lor, deoarece pe caldarâm zăcea un bărbat lovit de o trăsură, inert, privit cu neputință de cei adunați împrejur, până în clipa în care femeia, Marie Zakrzewska, medic german și pionier deja încercat în lupte pentru recunoaștere, s-a aplecat lângă el, a cerut cu o voce calmă să se dea lumea la o parte, a sfidat ezitarea polițistului care o admonestase și, cu o siguranță care nu admitea replică, i-a explicat că, dacă ea nu intervine, omul va muri, apoi i-a verificat pulsul, i-a desfăcut cămașa, i-a evaluat respirația și a cerut o trăsură goală și o pătură, atenționându-i pe cei care o ajutau să nu-l miște greșit, pentru a nu-i agrava posibila leziune a coloanei, în timp ce polițistul, descumpănit, o întreba cine este, iar ea îi răspundea că este femeia care face ceea ce ar trebui să facă el.

În noaptea aceea, în biroul ei modest, imaginea bărbatului prăbușit pe stradă nu îi dădea pace, iar reflecția că un oraș atât de populat putea asista neputincios la accidente mortale o înfiora, determinând-o să conchidă că ignoranța este o barbarie și că, dacă nimeni nu inițiază schimbarea, viețile vor continua să se piardă fără sens, astfel încât, peste două săptămâni, adună doi medici și o asistentă într-o sală mică de pe East Side, prezentându-le ideea unui corp de intervenție rapidă, cu oameni instruiți, vehicule adaptate și provizii esențiale, capabil să ajungă în câteva minute în orice colț al orașului.

Deși la început a întâmpinat scepticism, ironii și previziuni de eșec, Marie a înfruntat opoziția cu fermitatea celui care înțelege urgența unui ideal, pledând pentru inițierea proiectului chiar și fără finanțare, pe bază de voluntariat, până în momentul în care rezultatele i-ar fi convins pe toți, iar tăcerea ce a urmat a fost ruptă de hotărârea celor trei care au ales, pe rând, să îi fie alături.

Astfel s-a născut primul „vehicul de urgență”, o trăsură întărită, dotată cu o targă rudimentară și o cutie de lemn plină cu bandaje, alcool și câteva pense, în jurul căreia Marie și echipa ei au exersat zile în șir cum să transporte un rănit, cum să oprească hemoragii, cum să imobilizeze fracturi și cum să rămână lucizi în mijlocul panicii, deși cel mai dificil nu a fost antrenamentul, ci reacțiile batjocoritoare ale trecătorilor care priveau echipa ca pe o ciudățenie, până când realitatea avea să-i contrazică.

Prima chemare a venit într-o sâmbătă, când un copil căzuse de la etajul al doilea al unei case, iar strada era plină de țipete, moment în care trăsura medicală a sosit în câteva minute, Marie a coborât hotărâtă, a cerut spațiu, l-a examinat pe băiat, constatând că respiră și are puls, a improvizat o imobilizare cu scânduri și i-a dirijat pe ceilalți spre spital, unde copilul a fost salvat, iar orașul a înțeles, în sfârșit, valoarea unei idei pe care o considerase până atunci o nebunie.

Ceea ce debutase ca un experiment disprețuit a devenit primul serviciu urban modern de ambulanță, adoptat întâi de New York, apoi de Boston și, ulterior, de întreaga țară, în timp ce Marie Zakrzewska rămânea fidelă scopului ei, refuzând gloria și declarând peste ani că tot ce își dorise fusese ca niciun om să nu mai moară înconjurat de spectatori neștiutori, deoarece, după cum spunea, orice viață poate fi salvată dacă există cineva care îndrăznește să înceapă.

Morală: curajul celui care vede mai departe decât limitele prezentului poate schimba destine, deoarece progresul nu se naște din siguranță, ci din îndrăzneala de a acționa acolo unde ceilalți se tem sau ezită.