$$$

 Marie de France – Vocea care a supraviețuit opt secole de tăcere

În secolul al XII-lea, într-o vreme în care femeile nu puteau nici măcar să dețină proprietăți, ea a scris basme despre femei care aveau putere și alegeri, cu multe secole înaintea Fraților Grimm, iar apoi istoria aproape a șters-o complet; nu îi cunoaștem numele adevărat, nu știm cu exactitate unde s-a născut sau când a murit, nu știm dacă a fost nobilă sau comună, căsătorită sau singură, bogată sau săracă, însă știm că undeva în jurul anului 1160, în Anglia, o femeie s-a așezat și a scris ceva cu totul extraordinar: povești în care femeile aveau inițiativă, în care dorințele lor contau, în care alegerile lor le schimbau destinul; ea și-a semnat lucrarea pur și simplu „Marie de France” – Marie din Franța, iar acest lucru este tot ce ne-a lăsat istoria, un prenume și o vagă indicație geografică, însă poveștile ei au supraviețuit și au schimbat arta narațiunii pentru totdeauna.

Europa medievală a secolului al XII-lea nu era un loc îngăduitor pentru femeile care doreau să scrie, deoarece majoritatea nu știau să citească, alfabetizarea aparținând în principal clerului și nobililor de sex masculin, iar femeile care puteau citi erau rare, cele care puteau scrie erau și mai rare, iar cele care scriau opere originale și aveau șansa ca acestea să fie păstrate aproape că nu existau; puținele voci feminine care au supraviețuit din acea epocă erau în principal texte religioase, redactate de călugărițe, rugăciuni, vieți de sfinți și lucrări devoționale, subiecte sigure, aprobate de biserică.

Marie de France, în schimb, a scris despre iubire, dorință, trădare, magie și despre femei care refuzau să-și accepte destinul, folosind limba anglo-normandă, limba curților engleze după cucerirea normandă, adresându-se unui public educat, probabil nobil, și compunând lais – poeme narative scurte care îmbinau folclorul celtic cu romantismul curtenesc, însă nu erau povești de dragoste simple.

În „Lanval”, de pildă, un cavaler respins de curtea regelui Arthur întâlnește o femeie zână care îi oferă iubire, bogăție și fericire cu condiția să nu dezvăluie niciodată existența ei; el acceptă, dar când regina Guinevere îl abordează și el o refuză, ea îl acuză că preferă bărbații, iar Lanval, apărându-se, încalcă promisiunea și vorbește despre iubita lui fermecată, care dispare, iar el este judecat, însă la final femeia zână apare, îl salvează, îi dovedește nevinovăția și îl ia cu ea în tărâmul ei magic, ceea ce reprezenta o răsturnare radicală pentru secolul al XII-lea, deoarece o femeie îl salva pe un bărbat, avea putere, inițiativă și un destin ales prin propria voință.

În „Yonec”, o femeie tânără, prizonieră într-o căsătorie fără iubire și închisă într-un turn de către soțul ei gelos și bătrân, tânjește după iubire, iar un cavaler fermecat, transformat în șoim, apare și devine iubitul ei, dar soțul află, îl ucide, iar femeia, îndurerată, urmărește urmele de sânge până în regatul lui, născând un fiu care, ani mai târziu, își răzbună tatăl; aici, dorința femeii, suferința ei și acțiunea ei conștientă erau elemente neobișnuite într-o epocă în care femeile erau privite doar ca proprietate.

În „Eliduc”, un cavaler prins între iubirea pentru soția sa și pentru o prințesă este adus în mijlocul adevărului de cele două femei, care, în loc să se lupte pentru el, aleg drumuri spirituale distincte, soția retrăgându-se într-o mănăstire pentru a-l lăsa liber să se căsătorească, iar prințesa făcând același lucru ulterior, povestea sfârșindu-se cu pace pentru toate cele trei personaje, situație în care femeile își hotărau singure destinul și își modelau viitorul prin alegeri conștiente.

Marie de France a creat elemente de basm cu secole înainte ca acestea să fie recunoscute ca atare, introducând transformări magice, iubiți supranaturali, obiecte fermecate, încercări morale, lecții despre loialitate și onoare, dar și complexitate psihologică, deoarece personajele ei erau ambigue moral, iubirea era atât transcendentă, cât și periculoasă, loialitatea putea duce la tragedie, iar alegerile corecte nu garantau fericirea.

Ea a scris despre viețile interioare ale oamenilor, în special ale femeilor, într-o epocă în care documentele oficiale, textele bisericești, actele juridice și cronicile istorice le tratau ca pe simple bunuri, ca pe probleme de rezolvat sau ca pe note de subsol la poveștile bărbaților; totuși, femeile lui Marie gândeau, simțeau, doreau, sufereau și alegeau.

Iar opera ei a supraviețuit, fapt cu adevărat extraordinar, deoarece manuscrisele medievale erau fragile, ușor de pierdut sau distrus, lucrări ale autorilor bărbați dispăreau constant, iar pentru o femeie care scrisese ficțiune seculară despre iubire și magie să fi trecut prin opt secole fără să fie pierdută este aproape miraculos, sugerând că lucrarea ei a fost apreciată suficient de mult încât să fie copiată, păstrată și transmisă prin generații întregi.

Apoi, Marie a dispărut din istoria literară, rămânând notată sporadic de cercetători, dar nefiind citită sau studiată intens, Frații Grimm și-au publicat basmele în secolul al XIX-lea fără să știe despre ea, Perrault și-a scris colecțiile în secolul al XVII-lea, probabil ignorându-i existența, iar invenția basmului literar a fost atribuită autorilor bărbați, cu secole după ce Marie îl crease deja.

Abia în secolul XX studiile academice au redescoperit-o, identificând-o drept una dintre primele autoare cu nume din literatura europeană medievală, pionieră a basmului și martoră a faptului că femeile au scris întotdeauna povești cu protagoniste care au agenție, chiar dacă istoria a încercat să le reducă la tăcere; astăzi, lais-urile ei sunt predate în universități, cercetătorii îi urmăresc influența, iar gânditorii feministi o revendică drept dovadă că vocile femeilor au existat întotdeauna, chiar și sub amenințarea uitării.

Ceea ce este cutremurător în povestea ei este faptul că am fost la un pas să o pierdem complet; dacă manuscrisele ar fi fost distruse, dacă istoricii nu le-ar fi păstrat, dacă feministele secolului XX nu ar fi cerut recunoașterea vocilor feminine, Marie de France ar fi dispărut cu desăvârșire, iar lumea ar fi crezut că basmul a început cu Perrault, cu Grimm, cu autori bărbați, fără să știe că, cu opt sute de ani înainte, o femeie a scris povești în care femeile aveau putere, făceau alegeri și își modelau destinul.

Câte alte Marie au existat, ale căror voci nu au supraviețuit; câte femei au scris poezii, cântece, povești care s-au pierdut; câte au fost șterse pur și simplu; Marie de France este una dintre puținele norocoase, opera ei a supraviețuit, a lăsat douăsprezece lais, o colecție de fabule și un poem religios lung, insuficient pentru standardele moderne, dar extraordinar pentru o femeie medievală; și a lăsat un nume – sau măcar un nume ales – suficient pentru ca, opt secole mai târziu, să-i putem citi cuvintele.

Adevărata poveste de basm nu constă în magie, ci în supraviețuirea unei voci feminine peste opt secole de tăcere, într-o lume care ar fi preferat ca ea să fie uitată, iar faptul că încă îi putem citi versurile reprezintă cea mai mare vrajă dintre toate.

Morala

O singură voce, oricât de fragilă ar fi, poate străbate secole întregi dacă spune adevăruri despre libertate, dorință și demnitate, iar supraviețuirea operei lui Marie de France dovedește că poveștile scrise de femei nu pot fi reduse la tăcere pe termen lung, pentru că ele poartă în ele forța de a sfida uitarea.

#MarieDeFrance #PionierăA Basmului #LiteraturăMedievală #FemeiCareScriu #IstorieRecuperată #VoceaCareRezistă