$$$

 La înmormântarea lui Corneliu Coposu nu au fost gărzi de onoare, nici fanfare de stat, nici doliu național. N-a existat niciun aparat oficial care să regizeze emoția publică. Dar au venit oamenii – cei pe care nu-i chemase nimeni. Zeci de mii. Sute de mii. Cu lumânări, cu lacrimi, cu o tăcere grea și plină de sens. Cei mai mulți plângeau. Unii veniseră să-și ceară iertare, pentru anii '90 în care au fost manipulați de criminalul Iliescu.

Nu i-a trimis nimeni. Nu au venit din obligație. Au venit pentru că știau că se stingea o conștiință. Am fost acolo, împreună cu câțiva colegi. L-am dus pe umeri. Niciodată n-am trăit o asemenea emoție: zeci de mii de oameni plângeau nu doar pentru marele om, ci și pentru viețile lor, pentru anii triști în care Iliescu nu le-a omorât trupurile ca celor împușcați după 22, dar le-a ucis speranța.

A fost, probabil, ultima înmormântare sinceră din România postcomunistă – alături de cea a Regelui Mihai din 2017. Un ritual colectiv de recunoștință profundă, neregizat, fără fast oficial. Dovada că adevărata autoritate morală nu are nevoie de onoruri de stat, gărzi de onoare sau protocoale.

https://youtu.be/XdD-GHf4pYY?si=z5ZzOA7bdDi0bjxD