$$$

 Cum nu am reușit să scriu un reportaj despre groparul lui Ion Iliescu. Și ce spune asta despre noi toți

Story time – 5 minute timp de citire

De regulă, noi, jurnaliștii, nu scriem despre eșecurile noastre. Despre poveștile pe care nu reușim să le spunem. Dar, uneori, tocmai acolo, în eșec, stă o realitate de interes public, una care spune mai multe decât materialul în sine. 

Astăzi, tocmai un astfel de eșec vreau să împărtășesc cu voi. În loc de aceste rânduri, ar fi trebuit să citiți un reportaj omagial, în stilul lui Jimmy Breslin, de la înmormântarea lui Ion Iliescu.

Pentru cei care nu-l cunosc, Jimmy Breslin a fost unul dintre cei mai mari reporteri americani ai secolului XX. În ziua înmormântării lui JFK, în loc să scrie despre paradă, gărzi de onoare și bocetele oficiale, Breslin a mers la cimitir și a vorbit cu Clifton Pollard, groparul președintelui. “It’s an honor”, i-a spus Pollard, simplu, când l-a întrebat cum se simte să sape groapa președintelui american.

Editorul Library of America (LOA), James Gibbons, explica pe forumul LOA că ideea din spatele celebrei relatări a lui Jimmy Breslin este să cauți, într-o poveste, un personaj improbabil care reușește să exprime ceva profund, esențial, ce scapă tuturor celorlalți. “Este o variantă a zicalei din jurnalismul sportiv care spune că, dacă vrei adevărata poveste, nu te duce în vestiarul învingătorilor, ci în cel al învinșilor.”

Povestea lui Breslin despre Clifton Pollard, groparul președintelui John F. Kennedy, a contrastat puternic cu restul relatărilor internaționale, concentrate pe coregrafia sobră a funeraliilor. Această abordare, umană, contra-curentului, a devenit cunoscută sub numele de “Teoria Groparului” (Gravedigger Theory) și este astăzi prezentă în multe cursuri de jurnalism, ca exemplu de cum să cauți adevărul în locuri unde puțini se uită.

Inspirat de acest reportaj, pe care l-am citit pe vremea când eram barman în Londra și strângeam bani pentru prima mea deplasare într-o zonă de război, mi-am spus atunci că la moartea primului președinte român postdecembrist aș putea face un material similar, un omagiu tăcut titanului reportajului american și un serviciu public cititorilor români: să documentez, cu decență, doar în scris și câteva cadre de la distanță, la fel ca Breslin, cum arată pregătirile pentru înmormântarea lui Ion Iliescu și ce gânduri au oamenii care i-au săpat groapa: militarii de la Garnizoana 30 București. Oameni simpli, dar care participă, în felul lor, la un moment istoric.

Așa a început eșecul, cu acestă idee pe cât de idealistă pe atât de naivă. 

Miercuri, pe la prânz, am mers la Cimitirul Ghencea 3, cât mai prost îmbrăcat, ca să nu atrag atenția inutil. Pantaloni scurți, tricou, sandale, doar cu telefonul în buzunar, fără cameră sau legitimație de presă la gât. Voiam doar să observ, să înțeleg cu cine ar trebui să vorbesc în următoarele 48 de ore pentru acest reportaj. Îmbrăcat ca un om al străzii venit să ia pachet, am intrat fără probleme în cimitir, spre deosebire de mulți colegi care, în ziua aia, au fost dați afară de paznicii zeloși pe motiv că cimitirul “e obiectiv militar”. Spoiler alert: nu e. Sau nu în sensul real al termenului, mai ales când rudele celor înmormântați intrau și ieșeau nestingherite din cimitir pe parcursul zilei. 

Am identificat rapid zona mormântului, m-am apropiat discret de muncitorii care lucrau la groapă și m-am prezentat. “Salut, băieți! Eu sunt reporter și aș vrea să vorbim puțin când aveți o clipă, dacă se poate…” Le-am explicat, calm, pe scurt, demersul meu. Câțiva erau deja în pauza lor de țigară. Nimic ostil, nimic agresiv, nu vă imaginați că m-am dus cu reportofonul pornit la ei sau ceva. Nu. Doar cu rugămintea de a sta de vorbă câteva minute. Oamenii nici n-au apucat să răspundă că imediat s-au activat militaurii de la pază - cuvânt pe care îl folosesc cu tot sarcasmul necesar. Au apărut de nicăieri, agitați, gata să mă evacueze ca pe un intrus periculos. “Vă rugăm să ne lăsați să ne facem treaba!”, mi-a spus pe un ton tăios un nene în uniformă, nu mai înalt decât o lopată, care mi-a amintit instantaneu de acel celebru “Avem nevoie de liniște, oameni buni!” din anii ’90.

De aici înainte, totul a devenit un ping-pong birocratic demn de Kafka.

M-am așezat pe o băncuță, departe de zona unde se pregătea procesiunea, ca să nu-i deranjez pe oameni, și am început să scriu mailuri, mesaje și solicitări de aprobare către Biroul de Presă al MApN, explicând ideea reportajului – Breslin, JFK, moment istoric, vrem o groapă ca afară, ham ham, așa și pe dincolo – și cerând permisiunea de a vorbi, cu acordul lor, cu groparii. 

Răspunsul a venit destul de rapid, pe mail: “Guvernul României este instituția care se ocupă de funeraliile președintelui, noi nu avem treabă.” Mai târziu am aflat că era o minciună - fie din neștiință, fie din lipsă de voință. Nu știu ce e mai grav., sincer. Guvernul s-a ocupat, într-adevăr, dar o bună parte din ceremonie le-a revenit celor de la Armată și RAPPS. Însă nimeni n-a vrut sau n-a știut să-mi spună asta.

Așa că am contactat și Guvernul, evident. Tot de pe bancă, din cimitir. Mai exact, departamentul de presă care a gestionat protocolul evenimentului de ieri. Oamenii mi-au răspuns civilizat, chiar cu o anumită deschidere: “Mircea, mâine (joi), după ora 16.00, când procesiunea se încheie, poți încerca. Dacă vor să vorbească, nu ne opunem.” Exact ce cerusem. Nu acces privilegiat, nu tratament special. Doar șansa de a pune o întrebare simplă: vreți să vorbiți cu mine pentru un reportaj despre semnificația acestei zile istorice?

Joi, pe la prânz, m-am înființat din nou în fața Cimitirului Ghencea. După ora 3, când ceremonia cu familia a luat sfârșit și publicul a început să intre, m-am apropiat, la intrarea în cimitir, de un domn în uniformă militară care părea administratorul locului. I-am spus, politicos, cine sunt și ce intenționez. Răspunsul? Sec și arogant: “Nu vă pot comunica astfel de informații. Astea nu sunt informații pentru public!” Adică nu-mi poate spune cine sunt groparii și dacă mai sunt pe acolo să vorbesc și eu cu ei câteva minute!?! 

Apoi s-a retras în birou și mi-a închis ușa-n nas. Ca să fie clar că nu mai are nimic de spus.

Șocat de rigiditatea și lipsa de bun-simț elementar, m-am trezit în fața unui tablou tipic românesc: funcționari mici, ascunși după cuvinte mari, fără responsabilitate, fără asumare. Și am înțeles, din nou, cât de adânc e cancerul moral al acestei țări. Cum, la noi, responsabilitatea fiecărui om se termină fix cu un centimetru înainte să înceapă a celuilalt. În acel spațiu gri, în vidul metafizic dintre două instituții și trei oameni, de nimeni asumat, se scufundă România reală, cu toate poticnelile și mojiciile ei.

Am sunat înapoi pe tot firul birocratic armată-guvern. Oameni care cu câteva ore înainte îmi răspundeau amabil la mailuri sau telefoane ridicau acum neputincioși din umeri sau dădeau cu seen la mesaje, probabil dintr-o cârciumă de undeva, la răcoare, post-eveniment, unde sărbătoreau cu colegii încă un succes logistic și de comunicare instituțională eficientă. 

Cu toate astea, pentru că în meseria asta trebuie să ai voință de fier și nervi de oțel, am decis să mai încerc o ultimă dată. Am scris un mesaj scurt pe WhatsApp unuia dintre cei mai importanți oameni din Guvern, un om cu experiență în comunicare, venit din partidele noi, pe care îl respect foarte mult. Nu dau nume, nici funcții, pentru că nu e despre asta. I-am explicat situația, cu calm și cât mai multe detalii, fără să-i vampirizez omului toată energia zilei. Să ne înțelegem - n-aș fi apelat niciodată la un oficial de rang înalt din Guvernul României pentru o problemă atât de mică. Mi se pare ca nu așa ar trebui sa funcționeze relația presă - demnitari. Dar aveam nevoie de o soluție, măcar șansa de a pune o întrebare. Și el era ultima opțiune dacă voiam ca reportajul ăsta să vadă vreodată lumina zilei. 

Omul mi-a răspuns prompt:

“Salut. Știu cine sunteți, vă urmăresc de mult. Scap de niște urgențe și vă caut o rezolvare.”

Zic, gata, mă, în sfârșit un om rezonabil! Hai că se poate! Mă și vedeam vorbind cu groparii, mă gândeam cum fac pozele, din ce unghi, ca să păstrez decența și solemnitatea momentului, dar să fie grăitoare pentru material. Ce să mai! Eram pe cai mari! 

Apoi vine al doilea mesaj, câteva minute mai târziu, ca o seceră:

“ O să vă sune cineva să vă organizați, cu calm. Săptămâna viitoare.”

…

Săptămâna viitoare?! Nu, am zis că nu citesc bine.

Explicația lui a fost halucinantă:

“Să-i înțelegem și pe colegii din MApN, au fost sub o presiune publică cu care nu sunt obișnuiți.”

Am început să râd singur, amar, pe banca din cimitir. Adică, stai, cum? Presiune cu care nu sunt obișnuiți? Cu moartea lui Ion Iliescu? Păi, boss, ce facem dacă ne invadează rușii? Colapsăm comunicațional?

Am oftat, i-am mulțumit pentru timpul acordat și am plecat abătut spre casă cu 185-le (am scris inițial 168-le) din fața cimitirului Ghencea.

Pe drum, mi-am scris câteva din concluziile de mai jos în telefon. Un scurt îndreptar al supraviețuirii ca reporter de teren. 

Sună cam așa:

1. În România, n-ai cu cine.

2. Și dacă pare, pentru o clipă, că ai, fiecare persoană cu care vei interacționa își va pasa responsabilitatea până evenimentul dispare în eter. 

3. Militaurii sunt cea mai periculoasă formă de autoritate civilă temporară.

4. Militaurii portari sunt Dumnezeu pe pământ.

5. Dacă porți pantaloni scurți și șlapi, nu te ia nimeni în serios. Bine de știut și pe viitor.

6. În România, ca jurnalist, dacă ești amabil și calm în relația cu statul, ești luat de prost. Bine de știut și asta. 

7. Și da, cum aveam să aflu ieri, e mai greu să faci un reportaj de la groapa unui președinte decât de pe front.

8. Daca statul român ar investi aceeași energie pe care au pus-o în a se eschiva de un reporter in dosarele Revoluției sau Mineriadei, sau chiar în dosarul generalului ăla corupt care fura din cimitire cu contracte-tun de milioane de euro, am fi avut o altfel de zi ieri. Și o altfel de țară. 

9. Never give up. Never ever give up. 

10. Cu o excepție: renunță, totuși, când sănătatea ta fizică sau mintală e afectată. Nicio poveste în lumea asta nu merită să faci AVC sau mai rău. 

Cam atât. Sau “ENDS” cum se termină fiecare text trimis în redacție editorilor de la BBC. 

 

PS: Nici până acum nu am aflat cine i-a săpat groapa lui Ion Iliescu. Și nu cred, cu toate contactele mele, că voi afla vreodată. E un secret (de stat!) pe care se pare că bătrânul bolșevic l-a luat cu el în mormânt. La fel ca multe alte întrebări esențiale despre cine a tras în noi după 22 și ce s-a întâmplat la Mineriadă.

PPS: E de înțeles, poate, de ce unii jurnaliști beau de sting, divorțează pe bandă rulantă, sunt afemeiați, fumează două pachete pe zi sau își îneacă stresul unor astfel de momente, ca mine, într-o pungă de Haribo. Din meseria asta, puțini ies întregi. Fizic și psihic. Și mai puțini vom avea vreodată parte de o înmormântare cu onoruri. Nu ca ne-am dori asta.