$$$

 EUGEN TODIE

Eugen Todie (1886, Lehliu - 1965, Bucureşti): Prozator, publicist şi autor de versuri satirice. A colaborat cu publicațiile Drum drept, Viaţa românească, Scena, Izbânda, Însemnări literare, Luceafărul, Ramuri, Cuvântul liber, Curentul, Neamul românesc literar ș.a. Versuri: volumul "Versuri din captivitate". Librete pentru spectacole de revistă: "A fost un vis" (în colaborare cu George Topârceanu, 1918), “Cu sorcova" și "Vlăsia mare" (1919)

SONET

Au înflorit copacii; i-o zăpadă

Grădina'n soarele de primăvară,

Un svon de triluri vesele coboară

Din vârful merilor ca o cascadă.

De la un geam s'aude o ghitară

Și-o voce fredonând o serenadă

Pe care o cântam de mult pe stradă

Atunci când am iubit întâia oară.

Bătrân acum privesc în urma fetii,

Ce-aleargă pe sub ramuri fericită,

Prin ploaia colorată de confetti.

Ea-mi pare silueta tinereți ,

Ce m'a lăsat pe-o bancă părăsită

În veșteda grădină a vieții...

(Luceafărul nr. din 1 februarie 1920)

Acuarelă

Stai singură'n grădină şi dormitezi la soare,

În jurul tău copacii se scutură de floare,

Miresme curg în aer din fragede petale

Şi parfumează visul închipuirii taie.

În fața ta sub sălcii o lebădă se scaldă,

În mii de valuri blonde ea taie apa caldă

Şi trece peste nuferi cu-aripele deschise

Ca vaga nostalgie prin lumea ta de vise.

Pe păr îți pun caişii o pânză de lumină,

Uşor mătasa moale a genelor se'mbină

Şi peste globi aşterne un văl de umbră fină

Ca o dantelă neagră pe faţa unui crin.

Tăcerea ce pluteşte în jurul tău te-apasă,

Tristeța’şi trece mâna pe faţa ta frumoasă,

Şi gândurile toate se pierd în lungu-aleii,

Ca scama ce o lasă în toamnă funigeii.

Încet te fură somnul cu mâinile în poală,

Culcată pe un umăr stă fruntea ta ovală,

Şi de suflarea caldă a gurii se îmbată,

Un fluture ce pare că doarme pe-o muşcată.

(Luceafărul - nr. 8-9 - 1920)

Melancolie

Trec orele privind la bolta albastră

Peste aleile de tei în floare,

Trec orele, stau nemişcat în soare

Cu fruntea răzimată de fereastră.

Cadenţa paşilor de pe trotuare

Răsună trist în inima-mi bolnavă

Ca o pendulă în tăcerea gravă

A unor lungi priveghii mortuare.

Căldura Soarelui tot mai fierbinte

Topeşte'ncet aducerile-aminte

Îngreunându-mi pleoapele lăsate.

Şi ca într'un cavou-parfumuri grele

Se'nalţă din coroanele uscate

Pe piatra albă-a tinereţii mele.

(Luceafărul – nr. 4 - aprilie 1920)