$$$

 „Ultima scrisoare de pe Ada Kaleh”

Pe malul Dunării, acolo unde valurile poartă amintirile vremurilor de demult, exista cândva o insulă fermecătoare, Ada Kaleh, locuită de oameni cu suflet cald și priviri adânci ca marea. Acolo, printre străduțe înguste, parfum de trandafiri și sunet de nai, trăia o bătrână pe nume Elif, cunoscută ca „păstrătoarea poveștilor”.

Elif avea peste nouăzeci de ani și locuia într-o căsuță albă, cu obloane albastre și un mic chioșc în grădină unde își bea ceaiul în fiecare dimineață. Când era tânără, fusese croitoreasă, dar mai presus de toate, fusese iubită. Iubită de un bărbat pe nume Dorian, un ofițer român care ajunsese pe insulă în 1940. Se cunoscuseră într-o seară de mai, când ea cânta la un mic festival local. El purta uniforma impecabilă și un zâmbet timid. A fost de-ajuns o privire.

Se iubeau în tăcere, ca în poeziile vechi. Se plimbau seara pe chei, își scriau scrisori parfumate cu iasomie, și visau la o viață împreună. Dar vremurile nu aveau răbdare cu visele. A venit războiul. Dorian a fost trimis pe front. Într-o dimineață, i-a lăsat Elifiei o scrisoare, o promisiune și un inel cu piatră albastră, spunând: „Revin, îți jur pe Dunăre.”

N-a mai venit. Ani de-a rândul, Elif i-a scris scrisori pe care le punea în sticle și le arunca în apă, sperând că într-o zi, una dintre ele îl va găsi. Oamenii o credeau nebună. Dar ea zâmbea și le spunea: „Dragostea nu moare. Se odihnește puțin.”

În 1970, când s-a anunțat că insula va fi scufundată pentru construcția barajului de la Porțile de Fier, Elif a refuzat să plece. A spus că inima ei aparține acelui petic de pământ și că acolo își va aștepta iubirea până la capăt.

Cu o zi înainte ca insula să fie evacuată definitiv, o echipă de arheologi a găsit pe fundul unui vechi puț o cutie metalică. În ea era o scrisoare semnată de Dorian. Fusese rănit grav și capturat. Scrisese scrisoarea cu ultimele puteri și o încredințase unui camarad: „Dacă ajungi vreodată pe Ada Kaleh, dă-i asta Elifiei. Spune-i că am iubit-o până la ultima bătaie de inimă.”

Scrisoarea nu ajunsese niciodată. Dar soarta, în bunătatea ei târzie, o adusese înapoi.

Elif a citit scrisoarea în genunchi, cu mâinile tremurânde și ochii plini de lacrimi. A doua zi, în zori, a fost ultima persoană care a părăsit insula. A trăit apoi într-un sat vecin, într-o căsuță simplă, cu o singură fotografie înrămată: ea și Dorian, într-o seară de mai.

În fiecare an, pe 3 mai, îmbrăcată în alb, mergea la malul Dunării și arunca o scrisoare în apă. Ultima, înainte de a pleca dintre cei vii, avea doar câteva cuvinte:

„Te-am iubit mai mult decât viața. Acum vin.”

 Dragostea adevărată nu are nevoie de timp sau de loc. Se naște în tăcere, trăiește în speranță și durează o eternitate.

#AdaKaleh #PoveștiDeDor #ScrisoareDeDragoste #TimpulNuUită #DragosteVeșnică

$$$

 Omul care ți-a făcut pașii posibili

Înainte să te gândești prea mult la viață, la istorie sau la oameni care au schimbat lumea, privește-ți încă o dată picioarele și realizează că lucrul aparent banal pe care îl porți există astăzi într-o formă accesibilă pentru aproape oricine datorită unui om despre care aproape nimeni nu vorbește, un om care nu a avut parte de recunoaștere în timpul vieții, care nu a devenit bogat și care nu a apucat să vadă cu adevărat impactul a ceea ce a creat, dar care, în liniște, a schimbat definitiv modul în care trăiesc milioane de oameni.

Jan Ernst Matzeliger nu a avut avantajele pe care le au de obicei cei care ajung în manuale, nu a avut sprijin, nu a avut studii formale și nici măcar un mediu care să-l încurajeze, însă avea ceva mult mai rar, o minte care nu accepta limitele impuse de alții și o răbdare care l-a ținut nopți întregi lucrând la o problemă pe care lumea o considera imposibilă, iar în acea cameră mică, cu materiale simple și improvizații, a reușit să creeze o mașină care nu doar că a rezolvat problema, ci a schimbat complet regulile jocului.

Până atunci, pantofii erau un lux, ceva ce nu toată lumea își permitea, iar procesul de realizare era lent, dificil și dependent de mâini experimentate, însă invenția lui a rupt acest lanț, a făcut producția mai rapidă, mai eficientă și, cel mai important, a făcut ca pantofii să devină accesibili pentru oamenii obișnuiți, pentru copii, pentru muncitori, pentru toți cei care până atunci nu aveau acest privilegiu, transformând ceva esențial dintr-un lux într-o necesitate la îndemâna tuturor.

Și totuși, în timp ce lumea începea să beneficieze de rezultatul muncii lui, el a rămas în umbră, lucrând în continuare, fără să fie ridicat pe un piedestal, fără să fie văzut ca un geniu, într-o societate care nu era pregătită să recunoască valoarea unui om ca el, iar atunci când boala l-a doborât, a plecat din această lume prea devreme, fără să știe că ceea ce a construit nu se va opri niciodată.

Anii au trecut, iar numele lui a fost aproape uitat, în timp ce invenția lui a devenit parte din viața de zi cu zi, o dovadă tăcută că uneori cei care schimbă lumea nu sunt cei care primesc aplauze, ci cei care, în ciuda tuturor obstacolelor, aleg să continue, să creeze și să nu accepte că ceva este imposibil doar pentru că alții nu au reușit.

Poate că adevărata măsură a unui om nu stă în cât de cunoscut devine, ci în câte vieți schimbă fără ca oamenii să-i știe numele.

Tu te-ai întrebat vreodată câți oameni necunoscuți îți fac viața mai ușoară în fiecare zi?

#istorie #inspirație #curaj #inven ții #respect

$$$

 Jenny – Pisica de pe Titanic care a simțit ce oamenii n-au știut

Majoritatea oamenilor știu despre tragedia Titanicului – vasul considerat „de ne scufundat”, care și-a găsit sfârșitul în apele reci ale Atlanticului de Nord în aprilie 1912. Însă puțini știu că, la bordul său, trăia o pisică numită Jenny, al cărei destin avea să schimbe o viață.

O prezență liniștitoare la bord

Jenny nu era o simplă pisică. Fusese adusă la bord în mod oficial, cu un scop clar: să țină rozătoarele la distanță. În epoca marilor nave cu motoare cu aburi și încărcături alimentare masive, o pisică nu era doar o prezență agreabilă – era o necesitate practică.

Când Titanicul era încă în perioada de teste și pregătiri în portul Southampton, Jenny a născut o pereche de pui, iar un tânăr angajat de la bucătării, Jim Mulholland, a fost cel care a adoptat-o și a avut grijă de ea.

Jim îi făcuse un culcuș cald lângă cazanele care încălzeau zona bucătăriilor, într-un loc liniștit, ferit de curent și zgomot. În pauze, îi aducea resturi de pește și pâine, iar Jenny, recunoscătoare, torcea lângă el, cu puii adormiți lângă burtica ei caldă.

Semnele nevăzute ale unei tragedii

Totul părea să meargă bine. Zilele treceau, iar echipajul se pregătea cu mândrie pentru marea călătorie inaugurală. Se vorbea despre luxul fără precedent al navei, despre siguranța ei, despre miracolul tehnologic pe care îl reprezenta.

Nimeni nu bănuia nimic. Sau aproape nimeni…

Cu doar câteva zile înainte de plecare, comportamentul lui Jenny s-a schimbat radical.

Pisica blândă și liniștită a devenit agitată. A început să miște frenetic prin navă, cu ochii mari și urechile ciulite. Apoi, fără explicație, și-a luat câte un pui în gură – prinzându-l delicat de ceafă, așa cum fac mamele protectoare – și a coborât pasarela navei, ducându-i unul câte unul pe uscat.

A repetat mișcarea de mai multe ori, în tăcere și cu o hotărâre de neclintit. Ultima oară, a coborât singură… și nu s-a mai întors.

Un om, o alegere, o viață salvată

Jim Mulholland a privit întreaga scenă fără să înțeleagă la început. Dar ceva în gesturile ei, în tăcerea aceea profundă și determinată, i-a străpuns sufletul.

„Pisica asta… știe ceva”, și-a spus el.

Și-a strâns puținele lucruri, și-a dat demisia pe loc și a coborât de pe Titanic.

Nu s-a mai urcat niciodată.

Câteva zile mai târziu, nava a plecat din portul Southampton, mândră și impunătoare. După doar patru zile de călătorie, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanicul a lovit un aisberg și s-a scufundat în apele înghețate ale Atlanticului. Peste 1.500 de vieți au fost pierdute.

Jim era acasă, în siguranță. Trăia datorită unei pisici care n-a spus nimic, dar a știut totul.

Ani mai târziu… o mărturie

Mulți ani după tragedie, Jim – ajuns un bătrân cu părul alb și ochi umezi de amintiri – a povestit întâmplarea unui jurnalist. Nu s-a lăudat niciodată cu decizia lui. A spus simplu:

> „Jenny m-a salvat. Ea a simțit ceea ce noi, oamenii, nu putem simți. A avut un instinct. Și m-am luat după ea.”

A ținut mereu o fotografie veche a unei pisici în portofel. Era eroina lui tăcută.

Epilog: Eroii vin în toate formele

Uneori, eroii nu au mantii, nici decorații. Nu rostesc cuvinte mari. Uneori, eroii au blană moale, ochi vigilenți și o inimă care bate la unison cu universul.

Jenny, pisica de pe Titanic, nu a fost doar un animal de companie. A fost o martoră a destinului și un mesager al vieții.

#JennyPisica #Titanic #PoveștiNespuse #E roiiTăcuți #PoveștiCuSuflet #ViațăDincoloDeInstinct

&&&

 Paulo Coelho: Povestea cutremurătoare a omului internat la psihiatrie pentru că refuza să fie avocat, care a mers 800 de kilometri pe jos și a scris în două săptămâni una dintre cele mai vândute cărți din istorie

Povestea lui Paulo Coelho pare desprinsă din însăși esența miturilor pe care avea să le transforme, mai târziu, în literatură universală; este povestea unui adolescent brazilian care, pentru simplul fapt că nu voia să devină avocat, a fost închis într-un spital de psihiatrie, supus electroșocurilor, umilit și redus la tăcere, doar pentru a se ridica din ruină și a ajunge autorul romanului „Alchimistul”, una dintre cele mai citite și iubite cărți din istoria omenirii.

Născut în 1947, în Rio de Janeiro, Paulo a crescut într-o familie decentă, de clasă mijlocie, cu visuri întru totul obișnuite pentru copilul lor: o carieră sigură în drept sau inginerie, o viață respectabilă, un drum fără surprize. Însă adolescența lui Paulo s-a deschis spre o lume cu totul diferită. A descoperit contracultura Braziliei anilor ’60: muzica rock, mișcarea hippie, misticismul, poezia, libertatea. Voia sens, nu stabilitate. Voia să fie, nu să se supună.

Pentru părinții săi, această rebeliune nu era o fază, ci o boală. Într-o societate în care conformismul era lege, iar deviația era tratată ca patologie, soluția pe care au găsit-o a fost devastatoare: îl internează pe Paulo într-un spital de psihiatrie.

De trei ori, între 1965 și 1967, a fost închis acolo. Electroșocuri. Medicamente. Constrângeri. O tortură aplicată unui suflet care, de fapt, voia doar să scrie, să creeze, să respire.

Și totuși, când a ieșit, Paulo nu a fost frânt, ci înverșunat.

În anii ’70, a adoptat viața boemă pe care părinții încercaseră s-o zdrobească: a fost textier pentru cei mai mari muzicieni rock ai Braziliei, jurnalist, explorator al spiritualităților alternative, căutător de mistere și sensuri în lumea pe care ceilalți o priveau cu dispreț.

A încercat să scrie ficțiune. Cărțile au eșuat. Dar focul din el nu s-a stins.

La 38 de ani, în 1986, a făcut pasul care avea să-i schimbe destinul: a pornit pe Camino de Santiago, celebrul drum de pelerinaj de 800 de kilometri, străbătut de secole de oameni care căutau transformare, iertare, claritate.

Pe drum, printre ploi, arsuri de soare, bătături, nopți în refugii de pelerini și liniștea dureroasă a marilor distanțe, Paulo a redescoperit ceva ce pierduse: o legătură profundă cu misterul, cu sacralitatea vieții, cu vocația lui interioară. Camino i-a devenit profesor, iar el elevul care înțelege, treptat, că scopul nu este destinația, ci drumul.

A scris despre această experiență în „Pelerinul”, publicat în 1987, care a avut succes în rândul căutătorilor spirituali.

Dar adevărata comoară a Camino de Santiago abia atunci se năștea în el: ideea că fiecare om are o „Legendă Personală”, o chemare unică, un destin care îl așteaptă; că Universul conspiră în favoarea celor care își urmează visul; că drumul în sine transformă omul mai mult decât descoperirea finală.

Apoi a citit o poveste scurtă a lui Jorge Luis Borges – mitul unui om care visează o comoară aflată departe, doar pentru a afla că aceasta fusese, de fapt, în casa lui, iar călătoria nu fusese decât necesară pentru a înțelege.

Și atunci, ca și cum ar fi deschis o poartă interioară, Paulo a început să scrie.

În aproximativ două săptămâni, în 1987, a născut „Alchimistul”. Spunea că romanul „era deja scris în sufletul lui”, iar el doar îl transcria. Povestea păstorului Santiago, a comorii, a deșertului, a semnelor prin care vorbește Universul, a inimii care nu minte niciodată.

Cartea a fost publicată în 1988. Și a eșuat. Tiraj mic. Recenzii reci. Public aproape inexistent. Editura a renunțat la el.

Pentru Paulo a fost o lovitură cumplită.

Dar nu s-a oprit. Credea cu o forță aproape mistică în romanul său – în mesajul lui, în destinul lui. Și a găsit un alt editor dispus să parieze pe ceva ce părea imposibil.

Apoi s-a produs miracolul: o persoană a citit cartea, a spus altcuiva, acel cineva altcuiva... Un val lent, organic, aproape nevăzut, a început să crească.

În câțiva ani, „Alchimistul” a devenit fenomen național în Brazilia. Apoi în Portugalia. Apoi, odată tradus în spaniolă, a explodat în toată America Latină.

În 1993, HarperCollins l-a publicat în engleză.

A devenit bestseller global.

Astăzi, cu peste 150 de milioane de exemplare vândute, tradus în peste 80 de limbi, „Alchimistul” este una dintre cele mai traduse și mai citite cărți din toate timpurile. Este o carte-călăuză, dăruită absolvenților, prietenilor rătăciți, oamenilor în criză, celor care caută un drum.

O carte născută din suferință, căutare, îndrăzneală și credință.

Viața lui Paulo Coelho este însăși demonstrația că mesajul său nu e doar literatură: el a trăit fuga de conformism, a trăit căutarea spirituală, a trăit refuzul de a renunța la ceea ce credea.

„Alchimistul” este romanul destinului său.

Un roman care s-a împlinit în realitate.

Paulo Coelho a fost internat pentru că era diferit. A mers 800 de kilometri pentru a căuta un sens. A scris o carte în două săptămâni, abandonată de primul editor. Iar azi, 150 de milioane de oameni o citesc ca pe un ghid al propriei vieți.

Uneori, Universul chiar conspiră. Dar doar pentru cei care nu renunță.

Există momente în viață în care fidelitatea față de visul tău devine un act de supraviețuire; iar atunci când continui să mergi, chiar și atunci când toți îți spun să te oprești, drumul, oricât de anevoios, te duce exact acolo unde destinul tău te așteaptă.

#PauloCoelho #Alchimistul # LegendaPersonală #Curaj #Destin #Pelerinaj #CaminoDeSantiago

&&&

 Rasputin – Călugărul Nebun și una dintre cele mai stranii figuri ale istoriei Rusiei

Grigori Rasputin, cunoscut drept „Călugărul Nebun” al Rusiei de la începutul secolului XX, nu a fost doar un simplu mistic sau un sfetnic de curte, ci o prezență care a sfidat orice explicație clară, transformându-se rapid într-un personaj aflat la granița dintre realitate și legendă, acolo unde faptele istorice se amestecă inevitabil cu exagerările, temerile și fascinația colectivă.

Originar dintr-un sat modest din Siberia și lipsit de o educație teologică formală, Rasputin a pornit pe drumurile Rusiei ca un pelerin rătăcitor, asumându-și rolul de stareț, iar în scurt timp a atras atenția printr-o combinație neobișnuită de carismă, privire intensă și comportament imprevizibil, ceea ce i-a adus reputația unui om cu puteri de vindecare și capacități profetice, reputație care, într-un context dominat de credință și superstiție, i-a deschis ușile către curtea imperială a țarului Nicolae al II-lea.

Ajuns în apropierea familiei imperiale, el a devenit rapid o figură influentă, mai ales în ochii țarinei Alexandra, care era disperată să găsească o soluție pentru suferința fiului ei, țareviciul Alexei, bolnav de hemofilie, iar faptul că Rasputin părea să-i aline durerile copilului a consolidat încrederea în el, ridicându-l de la statutul de simplu vizitator la cel de confident și consilier spiritual, o poziție care i-a permis să exercite o influență politică considerabilă, greu de acceptat de către aristocrația vremii.

În paralel cu această ascensiune, în jurul lui s-a construit o imagine controversată, alimentată de zvonuri despre viața sa personală, despre relațiile cu femei din înalta societate și despre o presupusă putere de seducție aproape hipnotică, ceea ce i-a adus o reputație scandaloasă și a contribuit la ura crescândă a celor care îl considerau o amenințare pentru stabilitatea imperiului.

În decembrie 1916, această tensiune a culminat cu un complot pus la cale de un grup de nobili, printre care se afla și prințul Felix Yusupov, care au decis că eliminarea lui Rasputin era necesară, însă modul în care a avut loc asasinarea a alimentat și mai mult legenda, deoarece relatările vorbesc despre o serie de tentative aparent eșuate, de la otrăvire la împușcare și agresiune fizică, până când, în cele din urmă, trupul său a fost aruncat într-un râu înghețat, transformând moartea sa într-un episod la fel de enigmatic ca viața.

După dispariția lui, au apărut numeroase povești bizare, dintre care una dintre cele mai persistente este legată de presupusa conservare a organului său genital, despre care se spune că ar fi fost recuperat, transportat și chiar utilizat în ritualuri de natură ocultă în anii care au urmat, ajungând ulterior în posesia unor colecționari și fiind expus, conform unor relatări, într-un muzeu dedicat erotismului din Sankt Petersburg, deși autenticitatea acestei relicve rămâne intens disputată, existând teorii care sugerează că ar fi, de fapt, un obiect fără legătură reală cu Rasputin.

Astfel, între realitate documentată și mitologie amplificată de imaginația colectivă, figura lui Rasputin continuă să fascineze, nu doar ca personaj istoric, ci ca simbol al unei epoci marcate de contradicții, de credință și decadență, de putere și fragilitate, într-un moment în care Imperiul Țarist se apropia inevitabil de prăbușire, iar prezența lui pare, chiar și astăzi, imposibil de separat complet de misterul care l-a înconjurat.

#Rasputin #GrigoriRasputin #IstorieRusa #ImperiulTarist #Romanov #MisterIstoric #Legende #Ocultism #IstorieSiMit #FiguriControversate #SecolulXX #AdevărSauLegendă

Tu crezi că Rasputin a fost un om cu adevărat dotat cu puteri neobișnuite sau doar o figură abilă care a știut să profite de slăbiciunile unei ep oci tulburi?

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie1830, 29 aprilie/11mai: În această zi, s-a născut, la București, Emanoil Bacaloglu, fizician, matematician şi chimist. Membru titular al Academiei Române (1879). Unele surse indică data naşterii ca fiind la 11 aprilie, iar altele la 11 mai. Important e că s-a născut şi a creat. Este primul organizator al învăţământului superior de fizică din România. S-a preocupat de elaborarea manualelor şcolare şi a cursurilor universitare, redactând manualul Elemente de algebră (1866), ca şi primul manual universitar de fizică – Elemente de fizică (1870).Tatăl lui, Ivan Bacaloglu, este înmormântat lângă biserica Sfântul Anton din București și este de loc din Gabrovo, așa cum scrie pe piatra funerară de lângă respectiva biserică.

A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848.Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii.Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890. A studiat la Leipzig și Paris. La Leipzig (1856) a frecventat cursuri de filozofie, de geometrie analitică, de analiză matematică al profesorilor Moritz Wilhelm Drobisch și August Ferdinand Möbius, de geografie și mineralogie ale profesorului Karl Friedrich Naumann.

La Paris și-a trecut bacalaureatul în 1857. Aici a studiat cursurile profesorilor Michel Chasles, Augustin Louis Cauchy, Jean-Baptiste Biot, Joseph Bertrand, Charles Hermite, Jean-Victor Poncelet, Charles Dupin, Antoine Henri Becquerel, Jean-Marie Duhamel ș.a. În 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava. În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.În cadrul preocupărilor sale în domeniul matematicii, a purtat o bogată corespondență cu matematicianul francez Pierre Ossian Bonnet. Om al epocii sale, de dezvoltare a capitalismului românesc, Bacaloglu a fost un participant activ la Revoluția Română din 1848.Având o poziție opusă idealismului reacționar, în lecțiile sale a insistat asupra interpretării materialiste a fenomenelor științifice.

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti 1999

https://www.ro.biography.name/fizicieni/17-romania/193-emanoil-bacaloglu-1830-1891

https://www.independentaromana.ro/emanoil-bacaloglu/

http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2016_9_02.pdf

http://galeriaportretelor.ro/item/emanoil-ba caloglu/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie 1864: În această zi, a murit Abraham Gesner, medic și geolog canadian, fondatorul industriei petroliere moderne. Abraham Gesner (n. 2 mai 1797, Cornwallis Township, Nova Scotia, Canada; d. Halifax, Nova Scotia) a fost un medic, fizician şi geolog canadian. Gesner are merite deosebite ca geolog în industria  petrolului.

Gesner provine dintr-o familie de origine germană. Din anul 1825 studiază medicina la Londra, unde începe să se intereseze de ştiinţele naturale. La întoarcerea în Canada va practica medicina şi în paralel efectuează studii în domeniul geologiei. În anul 1836 va publica cercetările sale petrografice din Nova Scoţia. Harta întocmită de el uşurează explorările geologice în descoperirea zăcămintelor de fier şi cărbune. În anul 1838 este însărcinat  întocmirea unei hărţi geologice asemănătoare despre New Brunswick. 

În anul 1842, el a fondat Museum of Natural History, care va deveni in 1934 renumitul muzeu New Brunswick Museum, care îi va purta numele. În perioada cercetărilor sale în domeniul mineralogiei, Gesner descoperă în anul 1846 procesul de obţinere a petrolului din cărbune, produsul nou obţinut fiind numit „kerosen”. În anul 1850, Gesner va întemeia „Kerosene Gaslight Company”, din Halifax, care producea petrol lampant pentru iluminarea străzilor. Firma întemeiată de Gesner se va extinde în anul 1854 sub numele de „North American Kerosene Gas Light Company”. 

Pentru un timp, până la descoperirea petrolului, compania nu reuşeşte să satisfacă necesarul crescut de combustibil. În anul 1861 Gesner publică lucrarea „A Practical Treatise on Coal, Petroleum and Other Distilled Oils”, lucrare de bază în domeniul distilării uleiului mineral. În final, firma lui Gesner va fi cumpărată de concernul Standard Oil Company, iar Gesner se va reîntoare la Halifax, unde va preda ca profesor universitar ştiinţele naturale la Dalhousie University.

Surse:

https://thecanadianencyclopedia.ca/en/article/abraham-gesner

http://www.canadianpetroleumhalloffame.ca/abraham-gesner.html

http://www.biographi.ca/en/bio/gesner_abraham_9E.html

https://www.dal.ca/about-dal/dalhousie-originals/abraham-ges ner.html