miercuri, 29 aprilie 2026

&&&

 Paulo Coelho: Povestea cutremurătoare a omului internat la psihiatrie pentru că refuza să fie avocat, care a mers 800 de kilometri pe jos și a scris în două săptămâni una dintre cele mai vândute cărți din istorie


Povestea lui Paulo Coelho pare desprinsă din însăși esența miturilor pe care avea să le transforme, mai târziu, în literatură universală; este povestea unui adolescent brazilian care, pentru simplul fapt că nu voia să devină avocat, a fost închis într-un spital de psihiatrie, supus electroșocurilor, umilit și redus la tăcere, doar pentru a se ridica din ruină și a ajunge autorul romanului „Alchimistul”, una dintre cele mai citite și iubite cărți din istoria omenirii.


Născut în 1947, în Rio de Janeiro, Paulo a crescut într-o familie decentă, de clasă mijlocie, cu visuri întru totul obișnuite pentru copilul lor: o carieră sigură în drept sau inginerie, o viață respectabilă, un drum fără surprize. Însă adolescența lui Paulo s-a deschis spre o lume cu totul diferită. A descoperit contracultura Braziliei anilor ’60: muzica rock, mișcarea hippie, misticismul, poezia, libertatea. Voia sens, nu stabilitate. Voia să fie, nu să se supună.


Pentru părinții săi, această rebeliune nu era o fază, ci o boală. Într-o societate în care conformismul era lege, iar deviația era tratată ca patologie, soluția pe care au găsit-o a fost devastatoare: îl internează pe Paulo într-un spital de psihiatrie.


De trei ori, între 1965 și 1967, a fost închis acolo. Electroșocuri. Medicamente. Constrângeri. O tortură aplicată unui suflet care, de fapt, voia doar să scrie, să creeze, să respire.


Și totuși, când a ieșit, Paulo nu a fost frânt, ci înverșunat.


În anii ’70, a adoptat viața boemă pe care părinții încercaseră s-o zdrobească: a fost textier pentru cei mai mari muzicieni rock ai Braziliei, jurnalist, explorator al spiritualităților alternative, căutător de mistere și sensuri în lumea pe care ceilalți o priveau cu dispreț.


A încercat să scrie ficțiune. Cărțile au eșuat. Dar focul din el nu s-a stins.


La 38 de ani, în 1986, a făcut pasul care avea să-i schimbe destinul: a pornit pe Camino de Santiago, celebrul drum de pelerinaj de 800 de kilometri, străbătut de secole de oameni care căutau transformare, iertare, claritate.


Pe drum, printre ploi, arsuri de soare, bătături, nopți în refugii de pelerini și liniștea dureroasă a marilor distanțe, Paulo a redescoperit ceva ce pierduse: o legătură profundă cu misterul, cu sacralitatea vieții, cu vocația lui interioară. Camino i-a devenit profesor, iar el elevul care înțelege, treptat, că scopul nu este destinația, ci drumul.


A scris despre această experiență în „Pelerinul”, publicat în 1987, care a avut succes în rândul căutătorilor spirituali.


Dar adevărata comoară a Camino de Santiago abia atunci se năștea în el: ideea că fiecare om are o „Legendă Personală”, o chemare unică, un destin care îl așteaptă; că Universul conspiră în favoarea celor care își urmează visul; că drumul în sine transformă omul mai mult decât descoperirea finală.


Apoi a citit o poveste scurtă a lui Jorge Luis Borges – mitul unui om care visează o comoară aflată departe, doar pentru a afla că aceasta fusese, de fapt, în casa lui, iar călătoria nu fusese decât necesară pentru a înțelege.


Și atunci, ca și cum ar fi deschis o poartă interioară, Paulo a început să scrie.


În aproximativ două săptămâni, în 1987, a născut „Alchimistul”. Spunea că romanul „era deja scris în sufletul lui”, iar el doar îl transcria. Povestea păstorului Santiago, a comorii, a deșertului, a semnelor prin care vorbește Universul, a inimii care nu minte niciodată.


Cartea a fost publicată în 1988. Și a eșuat. Tiraj mic. Recenzii reci. Public aproape inexistent. Editura a renunțat la el.


Pentru Paulo a fost o lovitură cumplită.


Dar nu s-a oprit. Credea cu o forță aproape mistică în romanul său – în mesajul lui, în destinul lui. Și a găsit un alt editor dispus să parieze pe ceva ce părea imposibil.


Apoi s-a produs miracolul: o persoană a citit cartea, a spus altcuiva, acel cineva altcuiva... Un val lent, organic, aproape nevăzut, a început să crească.


În câțiva ani, „Alchimistul” a devenit fenomen național în Brazilia. Apoi în Portugalia. Apoi, odată tradus în spaniolă, a explodat în toată America Latină.


În 1993, HarperCollins l-a publicat în engleză.


A devenit bestseller global.


Astăzi, cu peste 150 de milioane de exemplare vândute, tradus în peste 80 de limbi, „Alchimistul” este una dintre cele mai traduse și mai citite cărți din toate timpurile. Este o carte-călăuză, dăruită absolvenților, prietenilor rătăciți, oamenilor în criză, celor care caută un drum.


O carte născută din suferință, căutare, îndrăzneală și credință.


Viața lui Paulo Coelho este însăși demonstrația că mesajul său nu e doar literatură: el a trăit fuga de conformism, a trăit căutarea spirituală, a trăit refuzul de a renunța la ceea ce credea.


„Alchimistul” este romanul destinului său.


Un roman care s-a împlinit în realitate.


Paulo Coelho a fost internat pentru că era diferit. A mers 800 de kilometri pentru a căuta un sens. A scris o carte în două săptămâni, abandonată de primul editor. Iar azi, 150 de milioane de oameni o citesc ca pe un ghid al propriei vieți.


Uneori, Universul chiar conspiră. Dar doar pentru cei care nu renunță.


Există momente în viață în care fidelitatea față de visul tău devine un act de supraviețuire; iar atunci când continui să mergi, chiar și atunci când toți îți spun să te oprești, drumul, oricât de anevoios, te duce exact acolo unde destinul tău te așteaptă.


#PauloCoelho #Alchimistul # LegendaPersonală #Curaj #Destin #Pelerinaj #CaminoDeSantiago

&&&

 Rasputin – Călugărul Nebun și una dintre cele mai stranii figuri ale istoriei Rusiei


Grigori Rasputin, cunoscut drept „Călugărul Nebun” al Rusiei de la începutul secolului XX, nu a fost doar un simplu mistic sau un sfetnic de curte, ci o prezență care a sfidat orice explicație clară, transformându-se rapid într-un personaj aflat la granița dintre realitate și legendă, acolo unde faptele istorice se amestecă inevitabil cu exagerările, temerile și fascinația colectivă.

Originar dintr-un sat modest din Siberia și lipsit de o educație teologică formală, Rasputin a pornit pe drumurile Rusiei ca un pelerin rătăcitor, asumându-și rolul de stareț, iar în scurt timp a atras atenția printr-o combinație neobișnuită de carismă, privire intensă și comportament imprevizibil, ceea ce i-a adus reputația unui om cu puteri de vindecare și capacități profetice, reputație care, într-un context dominat de credință și superstiție, i-a deschis ușile către curtea imperială a țarului Nicolae al II-lea.

Ajuns în apropierea familiei imperiale, el a devenit rapid o figură influentă, mai ales în ochii țarinei Alexandra, care era disperată să găsească o soluție pentru suferința fiului ei, țareviciul Alexei, bolnav de hemofilie, iar faptul că Rasputin părea să-i aline durerile copilului a consolidat încrederea în el, ridicându-l de la statutul de simplu vizitator la cel de confident și consilier spiritual, o poziție care i-a permis să exercite o influență politică considerabilă, greu de acceptat de către aristocrația vremii.

În paralel cu această ascensiune, în jurul lui s-a construit o imagine controversată, alimentată de zvonuri despre viața sa personală, despre relațiile cu femei din înalta societate și despre o presupusă putere de seducție aproape hipnotică, ceea ce i-a adus o reputație scandaloasă și a contribuit la ura crescândă a celor care îl considerau o amenințare pentru stabilitatea imperiului.


În decembrie 1916, această tensiune a culminat cu un complot pus la cale de un grup de nobili, printre care se afla și prințul Felix Yusupov, care au decis că eliminarea lui Rasputin era necesară, însă modul în care a avut loc asasinarea a alimentat și mai mult legenda, deoarece relatările vorbesc despre o serie de tentative aparent eșuate, de la otrăvire la împușcare și agresiune fizică, până când, în cele din urmă, trupul său a fost aruncat într-un râu înghețat, transformând moartea sa într-un episod la fel de enigmatic ca viața.

După dispariția lui, au apărut numeroase povești bizare, dintre care una dintre cele mai persistente este legată de presupusa conservare a organului său genital, despre care se spune că ar fi fost recuperat, transportat și chiar utilizat în ritualuri de natură ocultă în anii care au urmat, ajungând ulterior în posesia unor colecționari și fiind expus, conform unor relatări, într-un muzeu dedicat erotismului din Sankt Petersburg, deși autenticitatea acestei relicve rămâne intens disputată, existând teorii care sugerează că ar fi, de fapt, un obiect fără legătură reală cu Rasputin.

Astfel, între realitate documentată și mitologie amplificată de imaginația colectivă, figura lui Rasputin continuă să fascineze, nu doar ca personaj istoric, ci ca simbol al unei epoci marcate de contradicții, de credință și decadență, de putere și fragilitate, într-un moment în care Imperiul Țarist se apropia inevitabil de prăbușire, iar prezența lui pare, chiar și astăzi, imposibil de separat complet de misterul care l-a înconjurat.


#Rasputin #GrigoriRasputin #IstorieRusa #ImperiulTarist #Romanov #MisterIstoric #Legende #Ocultism #IstorieSiMit #FiguriControversate #SecolulXX #AdevărSauLegendă

Tu crezi că Rasputin a fost un om cu adevărat dotat cu puteri neobișnuite sau doar o figură abilă care a știut să profite de slăbiciunile unei ep oci tulburi?

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie1830, 29 aprilie/11mai: În această zi, s-a născut, la București, Emanoil Bacaloglu, fizician, matematician şi chimist. Membru titular al Academiei Române (1879). Unele surse indică data naşterii ca fiind la 11 aprilie, iar altele la 11 mai. Important e că s-a născut şi a creat. Este primul organizator al învăţământului superior de fizică din România. S-a preocupat de elaborarea manualelor şcolare şi a cursurilor universitare, redactând manualul Elemente de algebră (1866), ca şi primul manual universitar de fizică – Elemente de fizică (1870).Tatăl lui, Ivan Bacaloglu, este înmormântat lângă biserica Sfântul Anton din București și este de loc din Gabrovo, așa cum scrie pe piatra funerară de lângă respectiva biserică.

A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848.Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii.Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890. A studiat la Leipzig și Paris. La Leipzig (1856) a frecventat cursuri de filozofie, de geometrie analitică, de analiză matematică al profesorilor Moritz Wilhelm Drobisch și August Ferdinand Möbius, de geografie și mineralogie ale profesorului Karl Friedrich Naumann.

La Paris și-a trecut bacalaureatul în 1857. Aici a studiat cursurile profesorilor Michel Chasles, Augustin Louis Cauchy, Jean-Baptiste Biot, Joseph Bertrand, Charles Hermite, Jean-Victor Poncelet, Charles Dupin, Antoine Henri Becquerel, Jean-Marie Duhamel ș.a. În 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava. În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.În cadrul preocupărilor sale în domeniul matematicii, a purtat o bogată corespondență cu matematicianul francez Pierre Ossian Bonnet. Om al epocii sale, de dezvoltare a capitalismului românesc, Bacaloglu a fost un participant activ la Revoluția Română din 1848.Având o poziție opusă idealismului reacționar, în lecțiile sale a insistat asupra interpretării materialiste a fenomenelor științifice.

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti 1999

https://www.ro.biography.name/fizicieni/17-romania/193-emanoil-bacaloglu-1830-1891

https://www.independentaromana.ro/emanoil-bacaloglu/

http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2016_9_02.pdf

http://galeriaportretelor.ro/item/emanoil-ba caloglu/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie 1864: În această zi, a murit Abraham Gesner, medic și geolog canadian, fondatorul industriei petroliere moderne. Abraham Gesner (n. 2 mai 1797, Cornwallis Township, Nova Scotia, Canada; d. Halifax, Nova Scotia) a fost un medic, fizician şi geolog canadian. Gesner are merite deosebite ca geolog în industria  petrolului.

Gesner provine dintr-o familie de origine germană. Din anul 1825 studiază medicina la Londra, unde începe să se intereseze de ştiinţele naturale. La întoarcerea în Canada va practica medicina şi în paralel efectuează studii în domeniul geologiei. În anul 1836 va publica cercetările sale petrografice din Nova Scoţia. Harta întocmită de el uşurează explorările geologice în descoperirea zăcămintelor de fier şi cărbune. În anul 1838 este însărcinat  întocmirea unei hărţi geologice asemănătoare despre New Brunswick. 

În anul 1842, el a fondat Museum of Natural History, care va deveni in 1934 renumitul muzeu New Brunswick Museum, care îi va purta numele. În perioada cercetărilor sale în domeniul mineralogiei, Gesner descoperă în anul 1846 procesul de obţinere a petrolului din cărbune, produsul nou obţinut fiind numit „kerosen”. În anul 1850, Gesner va întemeia „Kerosene Gaslight Company”, din Halifax, care producea petrol lampant pentru iluminarea străzilor. Firma întemeiată de Gesner se va extinde în anul 1854 sub numele de „North American Kerosene Gas Light Company”. 

Pentru un timp, până la descoperirea petrolului, compania nu reuşeşte să satisfacă necesarul crescut de combustibil. În anul 1861 Gesner publică lucrarea „A Practical Treatise on Coal, Petroleum and Other Distilled Oils”, lucrare de bază în domeniul distilării uleiului mineral. În final, firma lui Gesner va fi cumpărată de concernul Standard Oil Company, iar Gesner se va reîntoare la Halifax, unde va preda ca profesor universitar ştiinţele naturale la Dalhousie University.

Surse:

https://thecanadianencyclopedia.ca/en/article/abraham-gesner

http://www.canadianpetroleumhalloffame.ca/abraham-gesner.html

http://www.biographi.ca/en/bio/gesner_abraham_9E.html

https://www.dal.ca/about-dal/dalhousie-originals/abraham-ges ner.html

&&&

 S-a întâmplat în 29 aprilie1918: În această zi, a trecut la cele veșnice Barbu Ştefănescu-Delavrancea, scriitor, avocat şi om politic, membru titular al Academiei Române din 1912, vicepreşedinte al acestui for în perioada mai 1915 - aprilie 1918 (n. 1858). A cultivat nuvela idilică (Sultănica, 1885), povestirea poematică sau baladescă, basmul, nuvelistica. Prin Hagi Tudose (1903) realizează caractere în sens clasic. Trilogia sa dramatică Apus de soare (1909), Viforul (1910) şi Luceafărul (1910) are în centru figura grandioasă a lui Ştefan cel Mare. A fost un orator remarcabil şi publicist pasionat. De mai multe ori a fost ministru și a fost șiprimar al Capitalei (1899 şi 1906).

Cel mai mic din cei nouă copii ai „starostelui căruţaşilor” din mahalaua Delea – Nouă, Ştefan Tudorică Albu, vrâncean la origine şi al Ianei, oameni simpli. Primul contact cu alfabetizarea îl are prin intermediul diaconului Ion Pestreanu de la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. În anul 1866 se înscrie în clasa a doua la Şcoala de băieţi nr. 4, unde institutorul Spiridon Danielescu îi adaugă la nume sufixul „escu” care-i transformă numele din Ştefan în Ştefănescu. După două clase se transferă la Şcoala Domnească, unde le va face pe ultimele două. Urmează liceul la „Gheorghe Lazăr”, prima clasă, şi pe celelalte şapte la „Sf. Sava”. În anul 1878 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. După susţinerea licenţei (1882) merge la specializare la Paris, dar nu reuşeşte să-şi ia doctoratul.

Datorită operei sale extrem de laborioase, în anul 1912 devine membru al Academiei Române. Barbu Ştefănescu Delavrancea desfăşoară o activitate variată: profesor suplinitor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, ziarist, avocat (este celebru procesul „Caion”, intentat lui Ioan Luca Caragiale în legătură cu paternitatea dramei Năpasta, când în sală, pentru a asculta pledoaria avocaţilor, s-a intrat doar pe baza invitaţiilor), scriitor (nuvelist şi dramaturg). Activitatea sa publicistică constă în colaborarea cu ziarele „România Liberă” şi „Epoca” (din 1884), al căror redactor a fost; în 1887 conduce, pentru o scurtă perioadă, „Lupta Literară” iar din anul următor devine redactor la revista lui B. P. Hasdeu, „Revista Nouă” şi colaborator la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”; din 1893 începe colaborarea cu „Literatura şi ştiinţa” lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Alte publicaţii la care a colaborat de-a lungul timpului au fost: „Revista Literară”, „Familia”, „Românul”.

În literatură debutează în anul 1878 cu volumul de poezii intitulat Poiana lungă, semnat „Barbu”, iar în anul 1883 debutează ca nuvelist cu opera Sultănica, urmează Bunicul, Bunica, Domnul Vucea şi, mai ales, Hagi Tudose (1903). Din anul următor publică sub pseudonimul „Delavrancea”. Inspirându-se din folclor, a lăsat câteva basme de o neasemuită frumuseţe: Neghiniţă, Palatul de Cleştar, Dăparte, Dăparte, Moş Crăciun etc. Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut publicului larg mai ales pentru trilogia sa istorică: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafărul (1910), plină de un suflu romantic.

Ca politician, se remarcă prin deţinerea mai multor demnităţi: primar al Bucureştilor (1899), ministru al Lucrărilor Publice (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912), ministru al Industriei şi Comerţului (din 10 iulie 1917), deputat.Unul dintre cei mai mari oratori români, pe lângă colosala-i operă, nu atât cantitativ, cât prin frumuseţea şi stilul ei, a fost şi un mare patriot care a militat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat: „Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea […].Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Surse:

Stan, Stoica (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1984

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, vol. II, București, Editura Albatros, 1998.

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_barbu_stefanescu_delavrancea.htm

https://www.ziarulmetropolis.ro/marturiile-contemporanilor-despre-barbu-stefanescu-de lavrancea/

$$$

 S-a întâmplat în 29 aprilie1928: În această zi, a avut loc inaugurarea oficială a Monumentului lui Ştefan cel Mare, amplasat în zona centrală a oraşului Chişinău. Monumentul a fost realizat de sculptorul basarabean Alexandru Plămădeală. În 1923 lui Alexandru Plămădeală i s-a propus să elaboreze proiectul monumentului lui Ştefan cel Mare. În căutarea portretului lui Ştefan cel Mare, el a cutreierat mai multe mănăstiri, până ce în una din ele – mănăstirea de la Humor – a descoperit o miniatură, din anul 1475, valoarea căreia constă în aceea, că pictorul l-a pictat pe Ştefan cel Mare în natură. Această imagine a fost luată de sculptor drept bază pentru portretul domnitorului.

Alexandru Plămădeala a prezentat trei variante ale monumentului. Sculptorului i s-a propus să aleagă singur terenul unde va fi instalat monumentul. La evenimentele zilei de 28 iunie 1940, generalul Ion Râşcanu, a insistat ca monumentul să fie evacuat în România, la vest de Prut, pentru a nu fi lăsat în mâinile sovieticilor. Monumentul a fost instalat în oraşul Vaslui, in apropierea bisericii Sf. Ioan, care a fost construită de Ştefan cel Mare. La Chişinău, armatele sovietice de ocupație au aruncat în aer piedestalul lucrat de Alexandru Plămădeală şi în locul domnitorului au instalat figura, făcută în grabă şi aprins colorată, a lui Stalin (figura, care va cădea la 16 iulie 1941).

În 1942, monumentul este readus la Chişinău, ca peste doi ani să fie strămutat, din nou, tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.  După evenimentele din Ungaria (1956), autorităţile sovietice au început o luptă acerbă contra surselor naţionalismului local „moldovenesc“, în centrul căruia se afla figura lui Ştefan. Spre exemplu, una dintre cele mai cunoscute organizaţii clandestine anti-comuniste a luat chiar numele domnului român – „Arcaşii lui Ştefan“, Soroca. De aceea, s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Văduva sculptorului s-a adresat lui Hruşciov printr-o scrisoare, după care organele locale au hotărât să schimbe sentinţa – să-i fie „doar” schimbat locul monumentului).

Totuşi, în 1971 s-a decis mutarea statuii mai în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“. În 1989, monumentul lui Ştefan cel Mare a fost reîntors pe locul istoric, ales de către Alexandru Plămădeală. Au fost restabilite si inscripţiile iniţiale de pe monument.     

Surse:

https://radiochisinau.md/scurta-istorie-a-monumentului-lui-stefan-cel-mare-si-sfant-si-a-rolului-acestuia-in-miscarea-de-eliberare-nationala-din-anii-90---73824.html

https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2009/07/24/monumentul-domnitorului-stefan-cel-mare/

https://www.timpul.md/articol/scrisoarea-saptamanii-refacerea-inscriptiilor-initiale-de-pe-monumentului-lui-stefan-cel-mare-este-importanta-pentru-unirea-din-2018-991 01.html

&&&

 S-a întâmplat în 29 aprilie1939: A murit Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (n. 1890). Petre Iorgulescu - care va adăuga numelui forma prescurtată Yor, s-a născut în familia demnitarului Constantin Iorgulescu. Tatăl său îl încurajează şi susţine pentru o carieră politică, Petre Iorgulescu, devenit avocat, este ales în 1917 deputat.Datorită vocaţiei artistice manifestată încă din adolescenţă, Petre Iorgulescu se înscrie în 1918 în societatea Arta română, apoi, în 1919 pleacă la Paris pentru studii. Urmează cursurile Academiei Julian şi Academiei moderne a lui Othon Friesz; simultan frecventează şi atelierul lui Maurice Denis. În 1920 şi-a făcut debutul cu o expoziţie personală, deschisă la Maison d’Art în Bucureşti. Din acest an, Petre Iorgulescu Yor devine o prezenţă constantă pe simezele Saloanelor Oficiale din Bucureşti şi Paris, precum şi în expoziţiile grupărilor Grupul Nostru, Tinerimea Artistică şi Criterion. În anul 1929 i s-a decernat medalia de aur pentru Expoziţia Internaţională deschisă la Barcelona, iar în 1938 i s-a premiat o lucrare la Salonul Oficial din Paris.Lucrările sale converg spre un modernism temperat, influenţat de postimpresionism, fovism, expresionism, artistul menţinându-se în linia construcţiei realiste a tabloului. 

Surse:

https://muzeuldeartaconstanta.ro/petre-iorgulescu-yor-peisaj-in-galben-si-albastru/

https://www.radioromaniacultural.ro/exclusiv-online/amintiri-cu-si-despre-artisti-plastici/petre-iorgulescu-yor-la-ramnicu-sarat-i-id23136.html

https://www.artnet.com/artists/petre-iorgulescu-yor/

https://dosaresecrete.ro/sinuciderea-pictorului-petre-iorgulescu-yor/

https://www.artmark.ro/ro/artist/petre-iorgulescu-yor?srsltid=AfmBOoqREYA7PL1UREEQtN0Gdl-rHEWttEmvYgxdOLMiKuDntyC8oHAL

https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/29/biografia-lui-petre-iorgulescu-yor-din-presa-vremii-si-documentele-per sonale/

Siguranța începe cu ce alegi

  Copil fiind, am fost cumva „pacientul de serviciu”. De la naștere am avut ceva probleme de sănătate, din fericire nu prea grave și care, t...