$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie1935: În această zi, a murit colecţionarul de artă Anastase Simu; a adunat opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini; în 1927 a dăruit casa şi întreaga colecţie statului, Muzeul „Simu" fiind unul dintre cele mai de seamă din Bucureşti şi din ţară; membru de onoare al Academiei Române.

Anastase Simu (n. 25 martie 1854, Brăila - d. Bucureşti) a fost un academician român, doctor în ştiinţe politice şi administrative, colecţionar de artă, ocupând funcţiile de secretar la Legaţia României la Berlin, membru de onoare (1933) al Academiei Române şi mai târziu senator de Brăila în trei legislaturi. 

După studii făcute la Paris şi Bruxelles a fost membru al „Consiliului consultativ al artelor” (1910 -1915) şi a fondat în 1910 Muzeul Simu, fiind primul colecţionar de la noi care a considerat necesar să ridice o casă de artă cu scopul de a contribui la educaţia municipalităţii. Muzeul Simu a fost un muzeu în Bucureşti, înfiinţat în 1910 de colecţionarul Anastase Simu şi care a funcţionat într-o clădire proprie, demolată în 1960. A funcţionat ca muzeu privat până în 1927, când Anastase Simu l-a donat statului român. Odată cu demolarea clădirii în 1960, colecţia de artă a fost dispersată în mai multe muzee.Colecţia muzeului era împărţită în cinci secţii şi cuprindea foarte multe lucrări de pictori şi sculptori francezi din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea (Zurbaran, Delacroix, Houdon, Fremiet, Ridon, Meunier, Daumier, Gericault, Pissaro, Renoir, Courbet, Bourdelle etc). 

În secţiunea de artă românească erau expuse lucrări de pictori precum Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pallady, Petraşcu, Teodorescu-Sion, Bunescu, Ressu etc şi sculptori precum Brâncuşi, Paciurea, Stork etc. Printre alte exponate se mai aflau mulaje italieneşti din secolul al XVI-lea sau icoane bizantine. O parte din această colecție se află astăzi la Muzeul Național de Artă al României, iar o alta în colecția Simu de la Pinacoteca București. Colecția cuprindea circa 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă. Edificiul muzeului a fost construit în stil ionic, similar templelor greceşti şi a fost terminat în 1910. Clădirea a fost demolată în 1960, iar pe locul ei a fost construit magazinul de confecţii „Eva”.

Surse:

https://editiadedimineata.ro/muzeul-simu-templul-grecesc-din-inima-bucurestiului-de-odinioara/

http://art-historia.blogspot.com/2010/05/unde-era-muzeul-simu.html

https://formareculturala.ro/muzeul-simu-deschis-in-anul-1910/

$$$

 S-a întâmplat în 28 februarie…

- 1553: S-a născut Michel de Montaigne, scriitor, filosof francez. 

- 1754: S-a născut Gheorghe Şincai, istoric, filolog, poet român, reprezentant al Şcolii Ardelene (d. 1816) .

- 1785: Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania de la 1784, sunt executaţi prin tragere pe roată 

- 1820: S-a născut Sir John Tenniel, ilustrator şi caricaturist britanic; a făcut primele ilustraţii pentru „Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor" (1865) şi „Dincolo de oglindă" semnate de Lewis Carroll (1872) (m. 1914)

- 1863: S-a născut Gheorghe Marinescu, medic, fondator al şcolii româneşti de neurologie (d. 1938).

- 1869: A murit Alphonse de Lamartine, scriitor romantic francez (n. 1790).

- 1890, 28.II / 12.III: S-a născut (la Kiev/Ucraina, din părinţi polonezi, ambii cunoscuţi dansatori), renumitul balerin şi coregraf Vaslav Nijinsky; după o carieră fulminantă, s-a retras la numai 29 de ani, din cauza unei boli psihice (m. 1950, la Londra)

- 1896: S-a născut pianista braziliană Guiomar Novaes (m. 1979) 

- 1901: S-a născut chimistul american Linus Pauling; autorul concepţiei rezonanţei structurilor de valenţă; intensă activitate de mobilizare a opiniei publice împotriva experienţelor nucleare; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1954 şi Premiul Nobel pentru Pace pe 1962; membru de onoare al Academiei Române (1965) (m. 1994).

- 1909: S-a născut Sir Stephen Spender, poet şi critic literar britanic (m. 1995)

-1913: S-a născut regizorul Vincente Minnelli („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”).Vincente Minnelli, pe numele adevărat Lester Anthony Minnelli, a debutat ca regizor în 1935, a avut un contract longeviv cu MGM, unde a realizat numeroase musicaluri, gen pe care l-a reînviat sigurându-i o nouă epocă de glorie având spectacolul în sânge şi fiind unul dintre cei mai apreciaţi stilişti ai filmului hollywoodian postbelic.Pasiunea sa pentru pictură şi experienţa sa de scenograf şi regizor de teatru îi marchează întreaga filmografie, în care inspiraţia şi genurile abordate sunt foarte diverse (musical, comedie, dramă, melodramă, film biografic), constante rămânând graţia mişcărilor de aparat, armonia culorilor, sugestivitatea decorurilor, eleganţa costumelor, aşa cum demonstrează filmele sale. A fost soţul actriţei Judy Garland cu care are o fiică celebră, actriţa şi cântăreaţa Liza Minnelli.  

- 1913: S-a născut Gheza Vida, sculptor din România (d. 1980).

- 1916: A murit Henry James, scriitor american naturalizat britanic. Henry James (n. 15 aprilie 1843) a fost un romancier, critic literar, dramaturg şi prozator american de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. James şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în Europa, în special în Anglia, devenind spre sfârşitul vieţii sale cetăţean britanic.Deşi Henry James este mai ales cunoscut pentru romanele, nuvelele şi povestirile sale care sunt scrise din punctul de vedere al conştiinţei personajelor sale, celebritatea sa literară se datoreşte opticii sale novatoare asupra literaturii, corelată cu evoluţia filozofiei şi psihologiei.

- 1922: S-a născut Radu Câmpeanu, jurist şi om politic liberal; arestat pentru convingerile sale politice în perioada 1947-1953; ulterior emigrează în Franţa; revine în România la începutul lunii ianuarie 1990; preşedinte-fondator al Partidului Naţional Liberal după reînfiinţarea partidului (1990-1993); a candidat la Preşedinţia României la alegerile din mai 1990 şi noiembrie 1996

- 1926: S-a născut pictorul Virgil Almăşanu (m. 2009) 

- 1926: S-a născut pianistul şi compozitorul Dan Mizrahi (m. 2010) 

- 1929: S-a născut Frank Gehry, arhitect american.Frank Owen Gehry (născut Ephraim Owen Goldberg în Toronto, Canada) este unul dintre cei importanţi arhitecţi contemporani, cunoscut în special pentru perspectiva sa aproape sculpturală a designului clădirilor sale.

- 1930: S-a născut Leon Neil Cooper.Leon Neil Cooper este un fizician american, laureat, în 1972, al Premiului Nobel pentru Fizică, împreună cu John Bardeen şi John Robert Schrieffer, pentru rolul său în dezvoltarea teoriei BCS (numită astfel de la iniţialele celor trei) a superconductivităţii.Conceptul de pereche de electroni Cooper îşi trage, de asemenea, numele de la el.

- 1930: La propunerea regelui Carol al II-lea, s-a instituit ordinul „ Virtutea aeronautică”, primul ordin din lume destinat aviatorilor

- 1935: A murit colecţionarul de artă Anastase Simu; a adunat opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini; în 1927 a dăruit casa şi întreaga colecţie statului, Muzeul „Simu" fiind unul dintre cele mai de seamă din Bucureşti şi din ţară; membru de onoare al Academiei Române (n. 1854).

- 1936: A murit Charles Nicolle, medic şi bacteriolog francez; în 1909 a descoperit modalitatea de transmitere a tifosului exantematic; Premiul Nobel pentru medicină pe 1928 (n. 1866) 

- 1942: S-a născut Brian Jones, muzician englez (d. 1969).Lewis Brian Hopkin Jones , cunoscut ca Brian Jones, a fost un muzician englez şi membru fondator al trupei The Rolling Stones. Jones a fost un multi-instrumentist cântând şi la instrumente non-tradiţionale cum ar fi sitarul şi marimbafonul.

- 1944: Premiera comediei „Iată femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu, montată la Teatrul National din Bucuresti

- 1948: S-a născut Steven Chu, fizician.Steven Chu (n.Saint Louis, Missouri, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1997 împreună cu Claude Cohen-Tannoudji şi William Phillips pentru dezvoltarea metodelor de răcire şi captare a atomilor cu ajutorul laserilor

- 1950: A murit istoricul literar Ştefan Ciobanu; a depus o intensă activitate politică şi culturală pentru unirea Basarabiei cu România; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1944-1948) (n. 1883, la Tighina, azi în R. Moldova); tatăl lui Valeriu Ciobanu, istoric literar şi folclorist. 

- 1953: S-a născut Principesa Irina a României, fiica regelui Mihai al României.Alteţa Sa Regală Irina, Principesă a României, fostă Principesă de Hohenzollern, s-a născut la Lausanne, Elveţia. Este a cincea pe linia succesiunii la şefia Casei Regale române şi la tronul României.De asemenea, este a 86-a în linia de succesiune la tronul britanic.A fost căsătorită cu John Kreuger, de care a divorţat. Are doi copii: Michael de România Kreuger (n.1985) şi Angelica de România Kreuger(n.1986) iar în 2007 s-a căsătorit cu John Walker.

- 1957: S-a născut John Turturro, actor, regizor şi scenarist american de film de origine italiană

- 1958: S-a născut compozitorul Mihnea Brumariu

- 1968: Premiera filmului „Planeta maimuţelor" cu Charlton Heston 

- 1976: Dezvelirea, la Deva, a statuii ecvestre a lui „ Decebal”, opera a sculptorului Ion Jalea

- 1986: A fost asasinat Olof Palme, om politic social-democrat suedez; prim-ministru (1969-1976; 1982-1986); pe plan intern a aplicat măsuri sociale profunde, pe plan extern a dus o politică bazată pe acţiuni pacifiste (n. 1927) 

- 1991: S-a încheiat operaţia „Furtună în deşert"; declanşată (la 17.I.1991) împotriva Irakului (care invadase Kuweitul, la 2.VII.1990), de către coaliţia internaţională la care au participat SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită şi Kuweitul; cu acest prilej au fost utilizate pentru prima dată rachetele americane „Tomahawk"; acest prim „război din Golf", cum va fi numit, s-a încheiat cu înfrângerea trupelor irakiene şi eliberarea Kuweitului. 

- 1993: A avut loc premiera spectacolului „Richard al III-lea”, la Teatrul Odeon din Bucuresti; sub semnatura regizorului Mihai Maniutiu, spectacol de referinta in istoria teatrului romanesc de dupa 1989 

- 1996: Prinţesa Diana acceptă divorţul 

- 2000: A murit matematicianul Nicolae-Victor Teodorescu; este considerat creatorul şcolii româneşti de teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale; membru al Academiei Române (n. 1908)

- 2003: A murit Romulus Diaconescu, prozator şi teatrolog (n. 1942)

- 2004: A murit scriitoarea spaniolă Carmen Laforet (n. 1921)

- 2006: A murit Owen Chamberlain, fizician american, care împreună cu Emilio Segrè, a câştigat Premiul Nobel pentru Fizică, pentru descoperirea antiprotonului, o antiparticulă sub-atomică (n. 1920)

- 2007: A murit pianistul de origine română Albert Guttman, stabilit în Elveţia (n. 1937, la Galaţi)

- 2008: A murit Joseph M. Juran, inginer american de origine română (stabilit în SUA din 1912); specialist în probleme de management, supranumit "arhitect al calităţii"; fondator şi preşedinte de onoare al Institutului „Juran"; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1991) (n. 1904).

- 2010: A murit regizorul de film italian Nini (Antonio) Grassia; în anul 2008 a fost distins cu Leul de Aur pentru întreaga carieră la Festivalul de Film de la Veneţia; Grassia intenţiona să facă un film-mărturie al vieţii reale şi crude din oraşul italian Napoli, pornind de la cazul unui român de etnie rromă împuşcat într-un atentat la o intrare în metroul din oraş, fiind confundat, pare-se, cu unul dintre şefii mafioţi din zonă (n. 1944) 

- 2011: A murit Annie Girardot, actriţă franceză

- 2011: A murit Jane Russel, actriţă americană

$$$

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso s-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: “Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, “L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din “Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din “L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în “Fedora” și Maurizio din “Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din “Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în “L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: “Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în “Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv “Domine Deus” și “Crucifixus” din “Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o “durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat “nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui “L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

$$$

 GALEN

1) Biografia și principalele sale opere:

Galen (130–200), medic, anatomist, fiziolog, filosof și lexicograf grec, este considerat unul dintre cei mai mari gânditori medicali din toate timpurile. Galen a publicat numeroase publicații de-a lungul vieții sale, începând cu Trei comentarii la operele silogistice ale lui Chrysipp la vârsta de 13 ani și terminând cu Introducere în dialectică cu un an înainte de a muri. Peste 2,5 milioane de cuvinte au fost atribuite întregii sale opere. Peste jumătate din textele de medicină antică care au supraviețuit sunt compozițiile sale.

Deși au fost propuse o serie de date de naștere între 127 și 132, 130 este cea mai populară alegere. Galen s-a născut în Pergamon, Asia Mică, într-o familie bogată, cu o puternică moștenire academică, și a fost influențat de renașterea culturală greacă care începuse la sfârșitul secolului I d.Hr. Lumea romană devenise din ce în ce mai elenizată ca urmare a acestei renașteri, care a dus și la adoptarea metodelor educaționale grecești și la utilizarea limbii grecești ca limbă de cultură.

Galen a învățat exclusiv de la tatăl său, Nicon, matematician, arhitect, astronom, filosof și admirator al literaturii grecești, până la vârsta de 14 ani. Galen și-a bazat, de asemenea, în mod conștient, propria viață pe exemplul lui Nicon privind virtuțile stoice. Potrivit autorului cărții „Despre patimi și erori ale sufletului”, mama sa era „atât de predispusă la mânie încât uneori își mușca servitoarele; țipa constant la tatăl meu și se certa cu el”, dar el a fost „norocos să aibă cel mai puțin irascibil, cel mai drept, cel mai devotat dintre tați”. Galen definește pasiunea ca fiind „acea energie nestăpânită, rebelă rațiunii” și are gestionarea ei ca unul dintre obiectivele vieții sale. El spune: „Când am comparat faptele nobile ale tatălui meu cu pasiunile rușinoase ale mamei mele, am decis să îmbrățișez și să iubesc faptele lui și să fug și să urăsc pasiunile ei”. Poate nu este surprinzător că a ales să rămână celibatar.

În al paisprezecelea an al vieții sale, Galen a participat la prelegeri ținute de gânditori stoici, platonici, peripatetici și epicurieni din Pergamon. Ca urmare a încurajării lui Nicon, a refuzat să se „proclame membru al vreuneia dintre aceste secte”, susținând că „nu era nevoie ca profesorii [de filosofie] să nu fie de acord între ei, așa cum nu exista niciun dezacord între profesorii de geometrie și aritmetică”. Mai târziu în viață, a adoptat aceeași atitudine față de sectele medicale, îndemnându-i pe medici să ia tot ce este util de oriunde îl găsesc și să nu urmeze o singură sectă sau un singur om, deoarece asta îl face pe om un „sclav intelectual”.

Conform lui Galen, Nicon a fost „sfatuit de un vis să înceapă medicina împreună cu filosofia... dacă nu mi-aș fi dedicat întreaga viață practicării preceptelor medicale și filozofice, nu aș fi învățat nimic important... marea majoritate a bărbaților care practică medicina și filosofia nu sunt pricepuți în niciuna dintre ele, căci nu au fost de viță nobilă sau nu au fost instruiți corespunzător sau nu au perseverat în studiile lor, ci s-au îndreptat spre politică.”

Primul său profesor de anatomie a fost Satyrus, un elev al lui Quintus, care, prin intermediul elevilor săi, a jucat un rol semnificativ în renașterea activității anatomice care a culminat cu opera lui Galen. Galen, fiind de viță nobilă, sfătuit pe bună dreptate și lăsând deoparte politica, a perseverat cu studiile sale la Pergamon în următorii patru ani, așa cum spune el, „îndemnându-mă deasupra tovarășilor mei într-o asemenea măsură încât studiam atât ziua, cât și noaptea”.

Galen s-a întors la Pergamon în 157, unde „a avut norocul să găsească și să prezinte public un remediu pentru tendoanele deteriorate”, ceea ce i-a adus postul de medic al gladiatorilor în 158. A fost reangajat anual până la începutul războiului parț din 161.

Galen a folosit rănile traumatice pe care le-a întâlnit în arenă ca ocazii bune de a-și aprofunda cunoștințele despre anatomie, chirurgie și medicină. Avea să folosească acest rezervor de informații de-a lungul întregii vieți pentru a-și susține argumentele. Galen a realizat unele dintre cele mai inovatoare lucrări ale sale în timp ce era medic al gladiatorilor, ale căror vieți de zi cu zi pot fi reconstituite din scrierile sale. Această lucrare a inclus explicația sa despre rolul pe care îl joacă nervul laringian recurent în reglarea producției vocii. Acest lucru a avut ramificații largi pentru el și contemporanii săi, deoarece le-a afectat concepțiile despre suflet.

Galen a călătorit la Roma în 163, când s-a împrietenit cu consulul Flavius Boethius și cu filosoful Eudemus. Galen, care a adoptat învățăturile stoice „de a disprețui onorurile și bunurile lumești și de a ține la cinste doar adevărul”, s-a opus egoismului adversarilor săi și a deplâns incapacitatea lor de a înțelege onestitatea motivației și a intelectului atunci când o întâlneau. Demonstrațiile anatomice publice ale lui Galen și realizările sale ca medic i-au făcut pe medicii romani atât de geloși pe el încât Eudemus „l-a avertizat că se pune în pericol de asasinat”.

În 166, Galen a vizitat din nou Pergamonul. Cu toate acestea, Marcus Aurelius și Lucius Verus l-au chemat și l-au numit medic ordinar în 168, după o gravă epidemie de ciumă în rândul trupelor romane din Aquileia. Galen a locuit la una dintre moșiile rurale imperiale până în 175, când Commodus i s-a alăturat lui Marcus în expedițiile sale militare. Galen a fost numit medic al lui Commodus (împărat 180–192) de către Marcus în 169.

A publicat „Despre utilitatea părților corpului”, o lucrare fiziologică importantă în 17 cărți, precum și „Despre facultățile naturale”, o altă lucrare fiziologică majoră, precum și numeroase alte tratate în această perioadă. În calitate de doctor al lui Marcus, Galen s-a întors definitiv la Roma în 176. A continuat să scrie, să țină prelegeri și să organizeze proteste publice în timp ce se afla acum sub protecția imperială.

Cea mai mare parte a bibliotecii lui Galen a fost distrusă de un incendiu în iarna anilor 191/192. Cu toate acestea, în ciuda acestui eșec, pe care l-a gestionat cu o stăpânire de sine stoică, declarând că „nicio pierdere nu a fost suficientă pentru a-mi aduce suferință”, suntem incredibil de bine informați despre scrierile sale datorită celor două tratate pe care le-a scris despre propriile cărți și ordinii lor cronologice de publicare. Al doilea a fost alcătuit în 198. L-a scris pe primul în tinerețe, după ce „o anumită carte... inscripționată clar «Galenus Medicus» s-a dovedit la o inspecție... a fi un fals”. Ambele cărți servesc drept surse importante de informații biografice și oferă informații autorizate despre veridicitatea scrierilor sale.

Galen și-a continuat studiile medicale și a scris din 179 până la moartea sa, în 200, creând lucrări importante, printre care Metoda de vindecare. Tratatele Despre egalitatea dintre păcat și pedeapsă, Mica semnificație a onoarei și gloriei populare și Refuzul de a divulga cunoștințe sunt exemple ale scrierilor sale mai intelectuale din ultimii zece ani. Introducere în dialectică a fost titlul celei mai recente cărți a sa.

2) Teme principale:

Anatomie:

Cercetările lui Galen asupra sistemului circulator au fost una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale la medicină. Înainte de descoperirea lui Galen, se credea că oxigenul, mai degrabă decât sângele, era transportat prin artere. El a fost primul care a realizat că sângele venos (negru) și sângele arterial (luminos) au variații unice unul față de celălalt. Galen a emis mult mai multe ipoteze despre natura sistemului circulator, pe lângă aceste observații. În conformitate cu teoriile lui Hipocrate, el credea că ficatul este locul creării sângelui. Pentru ca sistemul circulator să utilizeze nutrienții absorbiți din alimentele pe care le consumăm, ficatul îi transforma în sânge. Vena mare ar permite în cele din urmă sângelui produs în ficat să curgă unidirecțional în ventriculul drept al inimii.

O noțiune despre modul în care sângele absoarbe oxigenul din plămâni și îl distribuie în tot corpul a fost, de asemenea, propusă de Galen. Aerul din plămâni intra în ventriculul stâng al inimii prin artera venoasă, potrivit lui, unde se amesteca cu sângele produs de ficat. Schimbul de substanțe reziduale din sânge înapoi în plămâni pentru expirare era posibil prin aceeași venă.

Sângele nou din ventriculul drept trebuia să călătorească spre ventriculul stâng pentru a primi aer din plămâni. Prin urmare, Galen a susținut că septul, care separă partea stângă și dreaptă a inimii, are niște orificii minuscule. Aceste orificii permiteau sângelui să treacă ușor prin el pentru a schimba produsele reziduale și a primi aer.

Lucrările sale au prezentat inexactități științifice, chiar dacă cercetările sale anatomice pe modele animale l-au ajutat să înțeleagă mai profund sistemul circulator, sistemul neurologic, sistemul respirator și alte componente. Galen considera că sistemul circulator nu este un sistem unificat de circulație, ci mai degrabă două rețele distincte de distribuție unidirecționale. El credea că ficatul produce sânge venos, care este apoi distribuit și utilizat de toate organele corpului. El a propus că toate organele corpului ingerează și diseminează sânge arterial, a cărui sursă este inima.

Ciclul se încheia apoi prin producerea din nou a sângelui, fie în inimă, fie în ficat. Galen susținea, de asemenea, ideea că sinusul carotidian conține o rețea de vene sanguine pe care a numit-o rete mirabile. Ambele ipoteze despre circulația sângelui s-au dovedit ulterior a fi false, începând cu scrierile lui Ibn al-Nafis publicate în jurul anului 1242.

Galen a fost un pionier în studiul coloanei vertebrale umane. El a făcut descoperiri importante în timpul disecției și vivisecției animalelor, care i-au permis să caracterizeze cu precizie coloana vertebrală, măduva spinării și coloana vertebrală umană. Galen a adus contribuții semnificative la înțelegerea sistemului nervos central. În plus, a reușit să caracterizeze nervii spinali, ceea ce este crucial pentru studiul său asupra sistemului neurologic.

Galen a devenit ulterior primul medic care a investigat efectele secționării mai multor niveluri ale măduvei spinării. El a folosit porci pentru a le studia neuroanatomia prin secționarea completă sau parțială a anumitor nervi pentru a vedea efectele asupra organismului. A tratat chiar și afecțiuni care afectau nervii și măduva spinării. Galen a examinat ideea de tonus muscular, a clarificat distincția dintre agoniști și antagoniști și a descris distincția dintre neuronii motori și cei senzoriali în lucrarea sa De motu musculorum.

Galen a demonstrat, de asemenea, că vocea era reglată de creier prin tehnicile sale de vivisecție. Unul dintre cele mai cunoscute experimente pe care le-a efectuat în fața unui public a fost cel al porcului care țipa: Galen tăia un porc și, în timp ce acesta țipa, lega nervul laringian recurent, sau corzile vocale, pentru a demonstra cum acestea erau responsabile de producerea sunetului. El a demonstrat funcția rinichilor și a vezicii urinare folosind aceeași tehnică pentru a lega ureterele.

Galen credea că abilitatea corpului uman de a funcționa se datorează a trei sisteme interdependente. El a postulat că primul sistem este format din creier și nervi, care controlează cunoașterea și sentimentele. Al doilea sistem propus a fost inima și arterele, despre care Galen credea că sunt responsabile de furnizarea energiei vitale. Ficatul și venele, despre care Galen credea că sunt responsabile de hrănire și creștere, au fost sistemul final postulat. Galen a propus, de asemenea, că ficatul produce sânge, care este apoi distribuit în tot corpul.

Localizarea funcției:

„Despre doctrinele lui Hipocrate și Platon”, una dintre cele mai importante lucrări ale lui Galen, a încercat să demonstreze compatibilitatea celor două subiecte și punctele lor de vedere. Galen a creat un suflet tripartit cu o structură similară, bazată pe opiniile sale și pe cele ale lui Aristotel. El a numit cele trei elemente ca fiind logic, spiritual și apetitiv, folosind aceeași terminologie ca și Platon. Fiecare se potrivea cu o anumită regiune a corpului.

Creierul adăpostea sufletul intelectual, inima adăpostea sufletul spiritual, iar ficatul adăpostea sufletul apetitului. Galen, care avea o bază solidă în medicină, a fost primul om de știință și filosof care a legat porțiuni ale sufletului de regiuni specifice ale corpului. În zilele noastre, acest concept este cunoscut sub numele de „localizare a funcției”. Proiectele lui Galen au fost inovatoare la acea vreme și au servit drept model pentru teoriile ulterioare ale localizării.

Se credea că sufletul rațional controlează funcțiile cognitive de nivel superior ale unui organism, cum ar fi luarea deciziilor sau perceperea lumii și trimiterea acestor semnale către creier. De asemenea, el a enumerat „imaginația, memoria, reamintirea, cunoașterea”, sugerând că fiecare dintre acestea se găsește în sufletul rațional.

Sufletul plin de viață era locul unde se aflau funcțiile de „dezvoltare sau de a fi viu”. Impulsurile noastre, precum furia, erau, de asemenea, stocate în sufletul plin de viață. Se considera că aceste pasiuni sunt mai periculoase decât emoțiile obișnuite, deoarece se credea că sunt considerabil mai puternice. A treia jumătate a sufletului, cunoscută sub numele de spiritul apetitului, era responsabilă de reglarea energiilor vii ale corpului, în special a sângelui. Spiritul apetitului controla, de asemenea, plăcerile trupești și era influențat de emoțiile pozitive. Jumătatea animalică, sau mai naturală, a sufletului, care constituie a treia parte a sufletului, este preocupată de impulsurile biologice și instinctele de supraviețuire ale corpului. Galen a sugerat că plăcerea excesivă are un efect dăunător asupra sufletului, făcându-l să ajungă la stări de „incontinență” și „licvenție”, în care nu este capabil să se oprească voit din a se bucura.

El a modificat ipoteza pneuma, pe care a folosit-o pentru a descrie modul în care sufletul funcționa în cadrul organelor sale desemnate și modul în care aceste organe, la rândul lor, interacționau unele cu altele, pentru a-și uni opiniile despre suflet și modul în care acesta funcționa în cadrul corpului. Galen a făcut apoi o distincție între pneuma mentală, situată în creier și sistemul nervos, și pneuma vitală, situată în sistemul arterial. Galen a poziționat pneuma psihică în interiorul creierului și pneuma vitală în interiorul inimii.

Opoziția față de stoici:

Contribuțiile lui Galen la medicină și la sistemul circulator sunt cunoscute pe scară largă, dar el a fost interesat și de filosofie. Urmând învățăturile lui Platon, și-a creat propriul model sufletesc în trei părți; unii academicieni îl numesc platonician. Galen considera că există o bază fiziologică pentru bolile mintale și a stabilit o teorie a personalității bazată pe cunoștințele sale despre circulația fluidelor umane. Galen nu a fost de acord cu înțelegerea și aplicarea stoicilor asupra pneumei și a legat-o de multe dintre opiniile sale.

Galen susținea că stoicii nu au putut oferi o justificare convingătoare pentru localizarea funcțiilor mentale. Era sigur că avea o soluție superioară - creierul - folosind medicina. Sufletul rațional, despre care stoicii credeau că este prezent în inimă, era singurul aspect al sufletului pe care îl recunoșteau. Urmându-l pe Platon, Galen a adăugat încă două componente sufletului. Galen a respins logica aristotelică, precum și logica propozițională stoică și a adoptat o silogistică fictivă, puternic influențată de peripatetici.

Problemă minte-corp:

Galen era de acord cu unele școli filozofice grecești în convingerea sa că mintea și corpul nu erau facultăți separate. Aici a devenit cea mai pronunțată opoziție a sa față de stoici. Galen a propus ca organele din corp să fie responsabile pentru funcții specifice. Aceasta a fost o idee controversată la acea vreme. Galen credea că nu există o distincție clară între mental și fizic. Galen a susținut că afirmațiile stoicilor privind separabilitatea minții și corpului erau invalidate de lipsa de susținere empirică, motiv pentru care a fost atât de vocal în critica sa la adresa lor.

Relația dintre spirit și trup este un subiect de dispută academică serioasă. Galen susține în mica sa carte Quod animi mores atât că sufletul „urmează”, cât și că sufletul este o combinație corporală. Aceste afirmații au fost reconciliate de academicieni, care susțin o interpretare materialistă a filosofiei minții a lui Galen. Această interpretare materialistă susține că Galen echivalează amestecurile corpului cu sufletul.

Psihoterapie:

„Despre diagnosticul și vindecarea patimilor sufletului”, o altă lucrare semnificativă a lui Galen, detalia modul de abordare și vindecare a problemelor psihologice. Galen a făcut o încercare timpurie la ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de psihoterapie. În cartea sa, el a oferit sfaturi despre cum să vorbești cu oamenii care se confruntă cu dificultăți psihologice pentru a-i face să se deschidă și să își împărtășească cele mai întunecate secrete și pasiuni, ceea ce îi va ajuta să se vindece de deficiențele lor mentale. Persoana principală, sau terapeutul, trebuia să fie un bărbat, de preferință mai în vârstă și mai înțelept, neconstrâns de pasiuni. Galen susținea că aceste pasiuni erau de vină pentru problemele psihologice ale oamenilor.

3) Influența sa asupra filosofilor musulmani:

Lumea islamică a beneficiat de filosofia medicală a lui Galen și continuă să o folosească. Creștinul arab Hunayn ibn Ishaq a fost primul traducător important al lui Galen în arabă. El a tradus 129 de lucrări „Jalinos” în arabă între anii 830 și 870. Descoperirea de lucrări galenice noi sau oarecum dificil de accesat continuă să vină prin surse arabe precum Muhammad ibn Zakariya al-Razi (865-925 d.Hr.). Traducerea lui Hunayn din Kitab ila Aglooqan fi Shifa al Amrad, care este păstrată în biblioteca Academiei de Medicină și Științe Medievale Ibn Sina, este recunoscută ca una dintre capodoperele literare ale lui Galen.

Acest manuscris din secolul al X-lea, care face parte din compilația alexandrină a scrierilor lui Galen, este împărțit în două părți și conține informații despre numeroase febre (Humyat) și afecțiuni inflamatorii ale organismului. Faptul că conține informații despre peste 150 de formulări simple și compuse, atât de origine animală, cât și botanică, este și mai semnificativ. Cartea oferă informații despre obiceiurile și practicile medicale ale civilizațiilor grecești și romane. În plus, această carte oferă o resursă primară pentru investigarea a peste 150 de medicamente simple și compuse utilizate în epoca greco-romană.

Așa cum sugerează titlul lucrării lui al-Razi, „Îndoieli asupra lui Galen”, și scrierile altor medici precum Ibn Zuhr și Ibn al-Nafis, lucrările lui Galen nu au fost luate ca atare, ci mai degrabă ca o bază pentru investigații suplimentare care ar putea fi contestate. Punând un accent puternic pe testare și empirism, scriitori precum al-Razi, Ali ibn Abbas al-Majusi, Abu al-Qasim al-Zahrawi, Ibn Sina (Avicenna), Ibn Zuhr și Ibn al-Nafis au produs descoperiri și observații noi care au fost contrastate cu cele ale lui Galen și contopite cu acestea. De exemplu, teoria galenică despre inimă a intrat în conflict cu descoperirea circulației pulmonare de către Ibn al-Nafis.

Scrierile lui Galen, inclusiv umorul său, continuă să aibă o influență semnificativă asupra medicinei unani contemporane, care este utilizată pe scară largă din Maroc până în India și este acum strâns asociată cu cultura islamică. Galen, pe care Maimonide îl considera cel mai bun medic din toate timpurile și pe care îl menționa frecvent în scrierile sale medicale, a avut o influență asupra lui.

$$$

 GENGHIS KHAN

Genghis Khan (cunoscut și sub numele de Chinggis Khan) a fost fondatorul Imperiului Mongol, pe care l-a condus din 1206 până la moartea sa , în 1227. Născut Temujin, a dobândit titlul de Genghis Khan, care probabil înseamnă „conducător universal”, după ce a unificat triburile mongole . Absolut nemilos cu dușmanii săi, nenumărați inocenți au fost măcelăriți în campaniile sale de teroare - milioane, potrivit cronicarilor medievali.

Ginghis Han a atacat statele Xi Xia și Jin, apoi China Song . În direcția opusă, armatele sale rapide au invadat Persia , Afganistanul și chiar Rusia. Ginghis Han avea o reputație înfricoșătoare, dar a fost un administrator capabil care a introdus scrisul la mongoli , a creat primul lor cod de legi , a promovat comerțul și a acordat libertatea religioasă permițând practicarea liberă a tuturor religiilor oriunde în lumea mongolă. În acest fel, Ginghis Han a pus bazele unui imperiu care, sub succesorii săi, avea să controleze în cele din urmă o cincime din glob.

Tinereţe

Viața lui Ginghis Han este relatată în (uneori fantastica) Istorie Secretă a Mongolilor, ale cărei părți datează probabil din prima jumătate a secolului al XIII-lea, precum și din surse chineze și arabe ulterioare. S-a născut din părinți aristocrați și a primit numele de naștere Temujin (Temuchin), numit după un captiv tătar. Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, unii cercetători alegând 1162, iar alții 1167. Legenda spune că pruncul s-a născut ținând în mână un cheag de sânge, un semn prevestitor al lucrurilor care aveau să vină. Mama lui Temujin se numea Hoelun, iar tatăl său, Yisugei, care era un lider tribal, a aranjat ca fiul său să se căsătorească cu Borte (alias Bortei), fiica unui alt influent lider mongol, Dei-secen, dar înainte ca acest plan să se poată concretiza, tatăl lui Temujin a fost otrăvit de un rival. Temujin avea doar nouă sau doisprezece ani la acea vreme și, prin urmare, nu a putut menține loialitatea adepților tatălui său. Drept urmare, el și mama sa au fost abandonați în stepa asiatică, lăsați să moară. Cu toate acestea, familia marginalizată a reușit să caute hrană și să trăiască pe seama pământului cât de bine a putut.

Lucrurile s-au înrăutățit și mai mult când tânărul Temujin a fost capturat de un lider de clan rival, probabil în urma unui incident în care Temujin l-ar fi ucis pe unul dintre frații săi vitregi mai mari, Bekter, care probabil reprezenta o ramură rivală a familiei care preluase moștenirea lui Yisugei. Din fericire, Temujin a reușit să scape în timpul nopții și, adunându-i în jurul său pe puținii adepți încă loiali tatălui său, s-a alăturat lui Toghril, șeful tribului Kerait, un trib pe care tatăl său îl ajutase cândva. Temujin s-a căsătorit apoi cu logodnica sa cu câțiva ani în urmă, Borte.

În scurt timp, talentul de lider și cel marțial al lui Temujin i-au adus victorii asupra rivalilor locali, iar armata sa a crescut în dimensiuni. Conflictele au fost aprige, un lider tribal fiind faimos pentru fierberea captivilor săi în 70 de cazane mari. Temujin s-a dovedit însă de neoprit și a reușit să unifice majoritatea triburilor nomade care cutreierau pajiștile din Asia Centrală, fiecare compusă din clanuri diferite, dar înrudite, prin crearea unei rețele de alianțe între ele. Temujin s-a impus ca lider dominant printr-un amestec de diplomație, generozitate și propria sa utilizare nemiloasă a forței și a pedepselor. Triburile învinse erau uneori obligate să se alăture armatei sale sau ucise până la un om. Curajos el însuși în luptă , Temujin răsplătea adesea curajul arătat de cei învinși, făcându-l pe un om pe nume Jebe unul dintre generalii săi pentru că a rezistat unei atacuri de cavalerie și a tras o săgeată care a doborât propriul cal al lui Temujin.

Marele Han

Pe măsură ce armata sa creștea în proporții din ce în ce mai mari, Temujin a învins, pe o perioadă de aproximativ zece ani, rivali precum tătarii, kereyizii, naimanii și merkizii, până când o confederație mongolă s-a întâlnit la o mare conferință sau kurultai la râul Kerulen în 1206 și l-a declarat oficial pe Temujin conducător. I s-a dat titlul de Genghis Khan, care probabil înseamnă „lider universal” (ortografia în limba mongolă este Chinggis , dar „Genghis” rămâne mai familiar astăzi și derivă din faptul că savanții arabi medievali nu aveau un ch în limba lor).

Scopul era acum de a combina această bază de putere cu abilitățile tradiționale mongole de călărie și tir cu arcul și nu doar de a depăși statele vecine rivale tradiționale, ci și de a construi un imperiu care să poată cuceri cel mai bogat stat din Asia: China. Poate că Genghis nu a început cu acest plan, dar exact asta s-a și întâmplat.

În ciuda poziției sale acum înalte, Genghis avea să rămână aproape de rădăcinile sale și a continuat să trăiască într-un cort mare și portabil, din pâslă, sau într-o iurtă . Într-adevăr, până la instaurarea Imperiului Mongol, acești oameni nomazi nu își formaseră sate sau orașe, ci se mutau regulat între pășuni, în funcție de anotimpuri . Marele Han nu a privit întotdeauna înapoi și a insistat că singura limbă mongolă vorbită până atunci era acum transformată într-una scrisă, folosind alfabetul turcilor uiguri. În consecință, se putea acum elabora un cod de legi, Yasa , care, printre multe alte prevederi, prevedea pedepse pentru infracțiuni specifice. O altă inovație a fost dezvoltarea unui sistem poștal prin care curierii călare puteau transporta rapid mesaje pe distanțe lungi și cărora li se asigurau stații regulate pentru hrană, odihnă și schimbarea calului. Rețeaua avea să se dovedească extrem de utilă în timpul campaniilor, când informațiile militare trebuiau transmise rapid.

Genghis și-a sporit siguranța armatei, evitând tradiția mongolă de a forma diviziuni bazate pe triburi, care apoi s-ar putea diviza din cauza rivalităților străvechi. Pentru a-și asigura mai bine propria poziție, Marele Han și-a format și apoi și-a extins garda de corp de elită, kesikten , de la 800 la 10.000 de oameni. În mod tradițional, loialitatea lor era asigurată de componența diversă a corpului și de faptul că membrii săi erau aleși dintre fiii și frații comandanților săi superiori. Mai târziu, membrii săi au jurat loialitate absolută Hanului în schimbul unor favoruri speciale atunci când venea vorba de pradă de război . În plus, mulți dintre membrii săi au dobândit și funcții administrative importante în teritoriile cucerite.

Războiul Mongol

Mongolii erau acum uniți, iar armata lor avea mai multe avantaje față de cele ale vecinilor lor mai mari și mai puternici. Erau arcași experți, folosind arcurile lor compozite de lungă distanță și soldați extrem de rezistenți, capabili să călărească zile întregi cu puțină hrană și apă. Caii lor îndesați, dar agili, erau o armă în sine și capabili să supraviețuiască temperaturilor dure. Mongolii aveau atât cavalerie ușoară, cât și grea, iar fiecare călăreț avea de obicei până la 16 cai de rezervă, oferindu-le o rază foarte lungă de manevră. În plus, mongolii nu au refuzat niciodată o oportunitate de a folosi ei înșiși tactici și tehnologii inamice. Nu numai că au adus o mobilitate feroce în războiul asiatic , dar, datorită flexibilității lor, s-au priceput rapid și la alte tipuri de bătălii, cum ar fi războiul de asediu și utilizarea rachetelor cu praf de pușcă și a catapultelor (mai întâi cele chinezești și apoi cele din Afganistan au fost adoptate când și-au dat seama că erau superioare). Adoptarea abilităților și inovațiilor altora a devenit un punct forte în general, deoarece miniștrii și comandanții hanului proveneau din aproximativ 20 de națiuni diferite.

Un alt avantaj era faptul că Ginghis Han știa cum să exploateze diviziunile interne ale inamicului și să stârnească vechi rivalități care puteau slăbi alianțele inamice, informații adesea dobândite de spioni și negustori. În cele din urmă, motivația era mare deoarece războiul mongol era conceput cu un singur scop: să obțină pradă. Mai mult, comandanții victorioși se puteau aștepta să primească întinderi mari de pământ pe care să le guverneze după bunul plac, în timp ce Marele Han însuși primea tribut de la acei conducători cărora li se permitea să rămână la putere ca vasali mongoli. Pe scurt, odată mobilizate, hoardele mongole se vor dovedi foarte greu de oprit.

Imperiul Mongol

Statul Jin

Ginghiș a atacat statul Jin (cunoscut și sub numele de Dinastia Jin Jurchen , 1115-1234) și câmpia Fluviului Galben în 1205, 1209 și 1211, ultima invazie constând din două armate mongole de câte 50.000 de oameni fiecare. Jurchenii controlau cea mai mare parte a nordului Chinei și erau capabili să trimită 300.000 de infanteriști și 150.000 de cavaleriști, dar tacticile mongole de mare viteză au dovedit că numărul nu era totul. Ginghiș jefuia cu sălbăticie un oraș și apoi se retrăgea, astfel încât Jin să-l poată recuceri, dar apoi trebuia să se confrunte cu haosul. Tactica a fost chiar repetată de mai multe ori în același oraș. O altă strategie era capturarea unui oraș, devastarea lui, uciderea fiecărui cetățean și apoi avertizarea orașelor vecine că aceeași soartă le va avea dacă nu se predau imediat. Au existat și acte de teroare, cum ar fi folosirea captivilor ca scuturi umane. Un oficial Jin, Yuan Haowen (1190-1257), a scris următorul poem pentru a descrie devastarea invaziei mongole:

„Oase albe împrăștiate

ca niște cânepă încâlcită,

cât de curând până la dud și catalpa

să se îndrepte spre nisipurile dragonilor?

Știu doar la nord de râu

nu există viață:

case dărâmate, fum împrăștiat de coș

din câteva case.”

(Ebrey, 237)

Pe lângă problemele Jin, aceștia erau afectați de probleme interne, cum ar fi corupția cronică care golea vistieria statului, dezastre naturale și asasinarea unor înalți oficiali, inclusiv a împăratului Feidi în 1213. Conducătorii Jin au fost obligați să se retragă spre sud, să semneze un acord de pace și să plătească tribut Marelui Han în 1214, deși probabil că au fost bucuroși să facă acest lucru, puși în fața alternativei dificile. A fost o pauză, dar și mai rău urma să vină, când mongolii i-au reatacat pe Jin în 1215, după ce aceștia și-au mutat capitala spre sud, iar Genghis a interpretat acest lucru ca o repudiere a statutului lor de vasal.

Xi Xia și Song China

Tot în 1215, Marele Han a atacat statul tangut Xi Xia (cunoscut și sub numele de Hsi-Hsia, 1038-1227) din nordul Chinei, repetând raidurile sale de acolo din 1209. Destul de mioapă, al patrulea jucător în acest joc al imperiilor, dinastia Song chineză (cunoscută și sub numele de Sung, 960-1279), în loc să se alieze cu Jin pentru a crea o zonă tampon utilă între ei și mongoli, s-a aliat cu Khan. Este adevărat că Jin și Song se atacaseră reciproc încă din secolul precedent, iar Song chiar plăteau tribut pentru a reduce la minimum raidurile Jin.

Mongolii și-au continuat atacurile asupra Chinei în următorul deceniu, aproximativ 90 de orașe fiind distruse doar în 1212-1213. Mulți soldați chinezi și khitan (nomazi de stepă care odinioară domniseră suprem în nordul Chinei și Manciuria) nemulțumiți sau capturați au fost absorbiți de armata mongolă pe parcurs. Dinastiile Song au lansat un contraatac în teritoriul mongol în 1215, care a eșuat în cele din urmă, iar generalul chinez P'eng I-pin a fost capturat, o soartă care i-a revenit unuia dintre succesorii săi în 1217. Tot în 1215, Beijingul a fost capturat, iar orașul a fost ars timp de o lună. Nici Coreea nu a scăpat de atenția hanului, cu o forță de invazie care i-a urmărit pe khitanii care fugeau în 1216 și o armată coreeană care i-a sprijinit apoi pe mongoli în bătăliile împotriva khitanilor în 1219.

După o perioadă de relativă stabilitate, mongolii au pornit din nou în marș, atacând din nou Coreea în 1232 și 1235 și China în 1234, provocând în cele din urmă prăbușirea statului Jin. Acum era clar că nu vor fi mulțumiți până nu vor cuceri întreaga Asie de Est. China Song era acum complet expusă dinspre nord și mai slabă ca niciodată, măcinată de facțiuni politice interne și paralizată de o politică externă excesiv de conservatoare, ceea ce însemna că era doar o chestiune de timp până când mongolii vor provoca și prăbușirea sa.

Asia de Vest

Ginghis Khan era departe de a fi mulțumit de căderea iminentă a Chinei și și-a îndreptat armata spre sud-vest și a invadat ceea ce este astăzi Turkistan, Uzbekistan și Iran între 1218 și 1220. Ținta era Imperiul Khwarazm. Ginghis trimisese o misiune diplomatică prin care îi solicita șahului de Khwarazm să se supună stăpânirii sale, dar șahul a ordonat executarea ambasadorilor. Ginghis a răspuns trimițând o armată de aproximativ 100.000 de oameni care a străbătut Persia și l-a forțat pe șah să fugă pe o insulă din Marea Caspică. Bukhara și Samarkand au fost capturate printre alte orașe, iar Marele Han a fost absolut nemilos și neiertător, distrugând nenumărate orașe, ucigând oameni nevinovați și chiar distrugând excelentul sistem de irigații al regiunii. Nu degeaba a devenit cunoscut sub numele de „Cel Rău” sau „Cel Blestemat”. În 1221, mongolii au năvălit în nordul Afganistanului, în 1222 o armată combinată de principate ruși și kipceaki a fost învinsă la Kalka, iar apoi Marea Caspică a fost complet încercuită când armata s-a întors în Mongolia.

Reputația înfricoșătoare a mongolilor ca echivalent militar al unei mari ciume era acum ferm stabilită. Exista însă și o altă fațetă a cuceririlor lui Genghis Kahn. El știa că, pentru a-și păstra cuceririle teritoriale și a se asigura că acestea continuau să producă bogății pe care le putea obține în mod regulat, trebuia să existe un sistem de guvernare stabil. Prin urmare, conducătorilor li se permitea adesea să își păstreze puterea, exista toleranță religioasă pentru toate credințele diferite din cadrul imperiu, comerțul internațional era încurajat, iar negustorii călători beneficiau de protecție.

Campaniile din Asia de Vest și de la marginea Europei i-au adus pe Ginghis Khan și pe mongoli în atenția unui grup diferit de istorici față de chinezi, în special a persanului Minhaj al-Siraj Juzjani (n. 1193), care a făcut următoarea descriere a Marelui Khan, deja o figură legendară:

„Un bărbat înalt, cu o constituție viguroasă, robust la corp, cu părul rar și alb, cu ochi de pisică, posedat de o mare energie, discernământ, geniu și înțelegere, impresionant, un măcelar, drept, hotărât, un înfrângător de dușmani, neînfricat, sanguinar și crud” (Tabakat-i Nasiri, cca. 1260, citat în Saunders, 63)

Moarte și moștenire

Ginghis Han a murit pe 18 august 1227 din cauza unei boli necunoscute, probabil cauzată inițial de o cădere de pe cal în timp ce vâna cu câteva luni mai devreme. La acea vreme, se afla înapoi în nord-vestul Chinei, asediind capitala statului Xia, Zhongxing, iar vestea morții marelui lider a fost ținută ascunsă armatei mongole până când orașul a capitulat și locuitorii săi au fost măcelăriți. Trupul său a fost apoi transportat înapoi în Mongolia pentru înmormântare , dar locația mormântului său a fost ținută secretă, o decizie care a provocat multe speculații de atunci. Surse medievale menționează că mormântul se afla în vecinătatea muntelui sacru Burkan Kuldun și că fiul său, Ogedei, a sacrificat 40 de sclave și 40 de cai pentru a-și însoți tatăl în viața următoare.

Ginghis știa că succesorii săi își vor disputa controlul asupra Imperiului Mongol după moartea sa și, prin urmare, își luase deja măsuri. Imperiul urma să fie împărțit între fiii săi, Jochi, Chagatai (Chaghadai), Tolui (Tului) și Ogedei (Ogodei), fiecare conducând un hanat (deși Jochi avea să moară înaintea tatălui său în 1227), iar Ogedei, al treilea fiu, devenind noul Mare Han în 1229, poziție pe care o va menține până la moartea sa, în 1241. Următorul mare pas înainte a venit în timpul domniei lui Kublai Han (1260-1294), nepotul lui Ginghis, care a cucerit cea mai mare parte a ceea ce a mai rămas din China din 1275 și a provocat astfel prăbușirea dinastiei Song în 1279. Kublai s-a proclamat împărat al noii dinastii Yuan din China. În următoarele două decenii, China avea să fie dominată în întregime de mongoli. Imperiul Mongol avea să intre apoi în mai multe campanii, inclusiv în Orientul Mijlociu, Coreea și Japonia, cu succese variabile, dar în cele din urmă creând unul dintre cele mai mari imperii văzute vreodată.

Ginghis Khan a lăsat însă o umbră mult mai lungă decât imperiul său, deoarece a ajuns să fie văzut ca nimic mai puțin decât o figură divină în regiune și un părinte al poporului mongol. Venerat în perioada medievală, venerația sa a fost reînviată în timpurile moderne, iar astăzi continuă să fie onorat cu ceremonii speciale în capitala modernă a Mongoliei, Ulaanbaatar.

$$$

 GEOFFREY CHAUCER

Geoffrey Chaucer s-a născut între anii 1340-1345, fiul lui John și Agnes (de Copton) Chaucer. Chaucer era descendentul a două generații de viticultori bogați, care aveau totul în afară de un titlu, iar în 1357 Chaucer a început să obțină o poziție la curte. Ca scutier la curtea Elisabetei, Contesă de Ulster, soția lui Lionel, Conte de Ulster (mai târziu Duce de Clarence), Chaucer ar fi servit ca un gentleman - în esență, un majordom. Un tânăr în această poziție ar fi fost în slujba aristocraților de la curte care aveau nevoie atât de distracții, cât și de ajutor domestic. Calea trebuie să se fi deschis rapid pentru Chaucer, care putea atât să spună povești, cât și să compună cântece. Contesa era franceză, așa că poeți francezi precum Guillaume de Machaut și Eustache Deschamps au oferit o inspirație timpurie, iar primele poezii ale lui Chaucer, Cartea Ducesei și Parlamentul Păsărilor , se bazează pe o bază franceză puternică. În această perioadă, Chaucer l-a cunoscut pe omul care avea să-i influențeze cel mai profund cariera politică: John de Gaunt, Duce de Lancaster. Chaucer și Gaunt s-au căsătorit cu fiicele cavalerului francez Sir Paon de Roet - Gaunt, pentru a-și legitima fiii cu fiica lui Roet, care îi fusese amanta o vreme (toți regii englezi de după Henric al VI-lea provin din această linie), și pentru a-i ajuta pe Chaucer să intre în lumea aristocrației. Dintre toți pelerinii din Canterbury (și există un „Chaucer”), cel care se apropie cel mai mult de situația sa este Franklin, un om cu o atitudine socială promițătoare, preocupat în mod inițial de noblețea fiului său. Propriul fiu al lui Chaucer, Thomas, a devenit unul dintre cei mai bogați oameni din Londra, iar strănepotul său (care a murit pe câmpul de luptă) a fost numit moștenitor al tronului Angliei. Deși Chaucer era apropiat de Gaunt, el a fost mereu la marginea lumii intrigilor politice curtene din această vreme, o perioadă pe care Shakespeare a dramatizat-o în Richard al II-lea.

Cunoscut ca primul autor englez, Chaucer a scris în engleză într-o perioadă în care latina era considerată grammatica , sau limba care nu se schimba, iar majoritatea englezilor din clasa superioară vorbeau franceza. Chaucer însuși folosea adesea traduceri franceze ale textelor latine; faptul că a ales limba saxonilor din clasa inferioară, mai degrabă decât limba nobilimii normande, i-a nedumerit pe cititori și cercetători timp de secole. După cum a subliniat Sir Walter Scott, limba saxonă poate denumi doar animalele de fermă pe copită. Dacă cineva hrănea un animal domestic, folosea numele său saxon, „ oaie” ; dar dacă îl mânca, probabil îl numea cu numele său francez, „mouton” , care a devenit curând „mutton” . Această distincție lingvistică era o distincție de clasă în Anglia lui Chaucer: dacă cineva creștea un animal de fermă, era saxon și îl numea cu numele său englezesc; dacă era suficient de bogat pentru a-l mânca, îl numea în franceză: calf/veau (vițel); chicken/poulet (puică); pig/porc (porc) . Chaucer nu a încercat, însă, să-și impresioneze rudele cu franceza sa, ci a început să dezvolte engleza într-o limbă literară extrem de flexibilă.

Chaucer a scris numeroase opere, dintre care unele, precum Poveștile din Canterbury (circa 1375-1400), nu le-a terminat niciodată. A fost pionier în multe tehnici romanistice „moderne” recunoscute, inclusiv personaje complexe din punct de vedere psihologic: mulți susțin că Troilus și Criseyde este primul roman englezesc datorită modului în care personajele sale principale operează întotdeauna la două niveluri de răspuns, verbal și intelectual. Toate operele lui Chaucer sunt meditații sofisticate asupra limbajului și artificiului. Depărtând o viziune medievală asupra lumii în care domnea alegoria, Chaucer a dezvoltat un model de limbaj și ficțiune bazat pe ascundere mai degrabă decât pe comunicare sau interpretare teologică. Într-adevăr, Chaucer se prezintă greșit în lucrările sale timpurii, creând autoportrete în Cartea ducesei (circa 1368-1369) și Casa faimei (circa 1378-1381) ca un șoarece de bibliotecă inocent și supraponderal, departe de omul de afaceri viclean și de ascendente sociale care era de fapt.

Prima operă majoră a lui Chaucer, Cartea Ducesei , este o elegie despre moartea Blanchei, prima soție a lui John de Gaunt. Poemul, deși plin de flori tradiționale franceze, își dezvoltă originalitatea în jurul relației dintre narator, o versiune fictivă a poetului, și cel îndoliat, Omul în Negru, care îl reprezintă pe Gaunt. Chaucer folosește un narator naiv atât în Cartea Ducesei , cât și în Casa Gloriei, care utilizează o versiune comică a relației ghid-narator dintre Dante și Virgil în Commedia . Vulturul vorbăreț îl călăuzește pe naivul „Chaucer”, așa cum naivul Dante este călăuzit de bârfitorul Virgil. Vulturul îl duce pe „Chaucer” la Casa Gloriei (Zvonul), care este și mai mult casa poveștilor. Aici, Chaucer pledează pentru preeminența poveștii, o idee pe care a explorat-o cu mare efect în Povestirile din Canterbury . Locuitorii Casei Gloriei sunt întrebați dacă vor să fie mari îndrăgostiți sau să fie amintiți ca mari îndrăgostiți, iar toți aleg a doua variantă: povestea este mai importantă decât realitatea.

Datarea operelor lui Chaucer este dificilă, dar cercetătorii presupun, în general, că poemul său cu viziuni onirice, Parlamentul păsărilor (circa 1378-1381), care este mai puțin evident legat de textele sursă sau de evenimente, este a treia sa lucrare, deoarece marchează o schimbare de formă: începe să folosească strofa pentametrică de șapte versuri pe care o va folosi în Troilus și Criseyde (circa 1382-1386). Parlamentul păsărilor este o acuzație la adresa iubirii curtene, pusă în scenă ca o alegorie, cu păsări corespunzătoare claselor sociale: păsările vânătoare (vulturii, șoimii) reprezintă nobilii, viermii (cucii) reprezintă burghezii, păsările de apă sunt negustorii, iar seminele (turturelele) sunt interesele agricole funciare. Fiecărei clase i se atribuie o voce distinctă. În Parlamentul păsărilor, Chaucer a examinat teme care vor pătrunde în opera sa ulterioară: conflictul dintre natură și dragostea curteană îi va pătrunde pe Troilus și Criseyde , iar experimentarea cu voci diferite pentru toate personajele și clasele sociale de păsări prefigurează Poveștile din Canterbury .

Până în 1374, Chaucer era profund implicat în politica internă și i s-a acordat importantul post de controlor al taxelor vamale pentru piei, piei și lână. Chaucer trebuia să țină el însuși evidențele și să-i supravegheze pe colectori. Acestea erau vremuri prospere pentru Chaucer; soția sa primise o rentă viageră mare și locuiau fără chirie într-o casă deasupra porții orașului de la Aldgate. După vizitele la Genova și Florența în 1372-1373 și în Lombardia în 1378, Chaucer a dezvoltat un interes pentru limba și literatura italiană, ceea ce a influențat poemul său Troilus și Criseyde . Chaucer a repovestit povestea de dragoste medievală a îndrăgostiților sortiți pieirii, plasând poemul său epic pe fundalul asediului Troiei. Poemul își ia firul narativ din Il Filostrato (1335-1340) de Giovanni Boccaccio, dar este inspirat de dragostea lui Dante pentru Beatrice, așa cum este relatată în Convito (1307), și de dragostea lui Petrarca pentru Laura, așa cum se manifestă în sonete.

În poem, Chaucer prezintă un argument pentru înnobilarea pasiunii, care se potrivește cu romanele franceze pe care le citise în tinerețe; doar în Troilus și Criseyde, această poveste de dragoste ia o turnură deosebit de italiană. Poemul analizează artificiile iubirii, precum și motivațiile complexe ale îndrăgostiților. Atât Dante, cât și Petrarca încep prin a vedea iubirea ca pe un artificiu și apoi arată cum iubirea se eliberează de acest artificiu. Rima (poeziile) lui Petrarca adresată Laurei sunt împărțite în două grupuri, împărțite de un fapt simplu, moartea ei. Sonetele din „Vita di ma donna Laura” sunt poezii artificiale, convenționale, pline de tropi precum oximoronul, antiteza, hiperbola și vanitatea. Stilul era atât de convențional încât poeții francezi aveau un verb, Petrarquizer , pentru a scrie precum Petrarca. Sonetele se schimbă radical după moartea Laurei, pe măsură ce artificiile dispar în încercarea sa de a o recrea pe adevărata Laură. Aceeași schimbare are loc în Troilus după absența Criseydei. Prin încercările sale, Troilus învață, așa cum au făcut Dante și Petrarca înaintea lui, că a iubi o femeie adevărată este singura iubire adevărată.

Cea mai faimoasă operă a lui Chaucer, Povestirile din Canterbury, are asemănări și cu literatura italiană: poemul neterminat se bazează pe tehnica povestirii-cadru așa cum a fost practicată de Boccaccio în Decameronul (1349-1351), deși nu este clar dacă Chaucer a cunoscut Decameronul în întregime. Pretextul pentru povestire la Boccaccio este o ciumă la Florența, care trimite un grup de zece nobili la țară pentru a scăpa de Moartea Neagră. Pentru fiecare dintre cele zece zile, fiecare spune o întâmplare. Poveștile fiecărei zile sunt grupate în jurul unui subiect sau subiect narativ comun. Poveștile, toate o sută, sunt finalizate; ciuma se termină la Florența; iar nobilii se întorc în oraș.

„Poveștile din Canterbury” inovează semnificativ acest model. Departe de a fi nobili, povestitorii lui Chaucer acoperă întregul spectru al clasei de mijloc, de la Cavaler la Iertator și Invocator. Și poveștile nu sunt spuse în ordinea în care te-ai putea aștepta - de la pelerinul cu cel mai înalt rang la cel cu cel mai mic rang. În schimb, fiecare personaj își folosește povestea ca pe o armă sau un instrument pentru a se răzbuna pe sau chiar cu povestitorul anterior. Odată ce Morarul a stabilit principiul „renunțării”, fiecare poveste o generează pe următoarea. Reevul, care se simte ofensat pentru că „Povestea Morarului” este despre un tâmplar înșelat (Reevul fusese tâmplar în tinerețe), spune o poveste despre un morar înșelat, care este și el bătut după ce fiica sa este deflorată. Ca în multe dintre povești, distincțiile subtile de clasă devin punctul central al poveștii.

Refuzul lui Chaucer de a-și lăsa povestea să se termine convențional este tipic pentru modul în care abordează poveștile familiare. El vrea ca lucrurile să fie ambele feluri și îi amintește cititorului acest lucru în mod constant. În „Povestea preotului călugăriței”, de exemplu, el argumentează atât împotriva unei interpretări alegorice a poveștii: „Povestea mea este despre un cocoș”, cât și în favoarea ei: „Ia fructul și iar pleava se liniștește”. În multe dintre aceste povești se află un important procedeu chaucerian: un silogism fals bazat pe trecerea de la specific la general, înapoi la specific, deși specificul ocupă acum un nou teren moral. Aproape de fiecare dată când Chaucer oferă o listă de exemple, el se joacă cu această discrepanță dintre general și specific. Pe măsură ce Chaucer se lupta cu imposibilitatea de a termina Povestirile din Canterbury conform planului inițial - 120 de povești, câte patru spuse de fiecare dintre cei treizeci de pelerini (în Evul Mediu, care avea multe sisteme bazate pe doisprezece, 120 era un număr la fel de rotund ca 100 din Decameron ) - a început să ia în considerare natura finalizării unui act de povestire. În Povestirile din Canterbury , pe lângă câteva povești neterminate (ale bucătarului, ale scutierului), există două povești care sunt întrerupte de alți pelerini: „Povestea lui Sir Thopas” și „Povestea călugărului” ale lui Chaucer. În abordarea acestor povești, Chaucer intră în discuții despre probleme, în special cea a încheierii, care sunt acum importante pentru naratologie și teoria literară. Altfel spus, Chaucer se preocupă atât de ceea ce poate însemna o poveste, cât și de ceea ce poate fi o poveste. Analizând ramificațiile unui povestitor inventat care povestește despre alți povestitori inventați care spun povești al căror scop principal este să se răzbune („chiar și mai mult”) pe alți povestitori, Chaucer se găsește în fața unei noi concepții despre ficțiune, una care este în mod evident modernă și chiar postmodernă.

Există multe speculații cu privire la motivul pentru care Chaucer a lăsat neterminate Povestirile din Canterbury . O teorie este că a încetat să le scrie la mijlocul anilor 1390, cu aproximativ cinci sau șase ani înainte de moartea sa. Este posibil ca enormul sarcinii să-l fi copleșit. Lucrase la Povestirile din Canterbury timp de zece ani sau mai mult și nu își realizase nici măcar un sfert din planul inițial. Poate că a simțit că nu își poate împărți cu succes timpul între scris și interesele sale comerciale. Chaucer însuși oferă o explicație în „Retractația” care urmează după „Povestea preotului”, ultima dintre Povestirile din Canterbury . În ea, Chaucer își dezaprobă, în semn de scuze, toate operele sale impie, în special „povestirile din Caunterbury, care au semănat în păcat”. Au existat unele speculații despre „Retractație”: unii cred că Chaucer, aflat în stare de sănătate precară, și-a mărturisit impietățile, iar alții că „Retractația” este doar convențională, Chaucer asumându-și persona autorului umil, o poziție favorizată în Evul Mediu. Dacă cititorul trebuie să-l creadă pe Chaucer pe cuvânt, acesta pare să sugereze că operele sale au fost interpretate greșit, că oamenii confundau comportamentul păcătos din Povestirile din Canterbury cu mesajul său.

Ultimii treisprezece ani din viața lui Chaucer corespund aproape exact cu intervalul de ani acoperit de Richard al II-lea al lui Shakespeare , adică perioada marcată de revendicarea majoratului de către Richard (devenise rege la vârsta de nouă ani) și preluarea puterii pe tron în 1389 până la depunerea și moartea sa în 1399. Regatul a fost marcat de luptele pentru putere dintre partidele lancastriene (Gaunt și fiul său, eventualul Henric al IV-lea) și cele de la Curte (Richard), dar Chaucer avea conexiuni în ambele tabere, iar pe parcursul celor doisprezece ani de domnie a lui Richard a fost posibil să faci parte din curte fără a fi dușmanul lui Gaunt. Faptul că Chaucer a reușit să facă acest lucru este indicat de faptul că Henry a reînnoit anuitățile acordate lui Chaucer când Richard era rege.

Cu toate acestea, se pare că acestea au fost vremuri dificile din punct de vedere financiar pentru Chaucer. Soția sa a primit ultima plată a anuității în 1387, ceea ce sugerează că a murit în anul următor. Deși Chaucer și-a pierdut postul de controlor al vămilor în 1386, el fusese numit judecător de pace pentru comitatul Kent în 1385, iar în 1389, după venirea la putere a lui Richard, Chaucer a fost numit funcționar al lucrărilor publice. Acest post, care echivala cu un fel de antreprenor general pentru repararea clădirilor publice, era mai profitabil decât slujba de controlor pe care o pierduse, dar îi provoca nenumărate dureri de cap. Una dintre îndatoririle acestei funcții îi cerea să transporte sume mari de bani, iar în 1390 a fost jefuit atât de banii săi, cât și de cei ai regelui, de trei ori în decurs de patru zile. Deși nu a existat nicio pedeapsă directă, a fost numit sub-pădurar în North Pemberton, Somerset. Se pare că în 1390 sau 1391 a fost eliberat din funcția de funcționar; în cele din urmă, a intrat în probleme financiare. În 1398 s-a împrumutat din anuitatea sa și a fost dat în judecată pentru datorii.

Ultima sa poezie, „Plângerea la punga sa”, este o scrisoare prin care îi cere bani regelui Henric. Este foarte probabil ca în ultimii ani ai vieții sale să-i ceară constant bani regelui, oricine ar fi fost el. Poezia, sau legăturile sale cu lancastrienii, trebuie să fi funcționat, deoarece lui Chaucer i s-a acordat o rentă viageră considerabilă de către Henric. Cu toate acestea, Chaucer s-a mutat într-o casă din Westminster Abbey Close, deoarece o casă de pe terenul bisericii i-a oferit adăpost de creditori. Și astfel, din datoriile lui Chaucer provine tradiția de a îngropa poeții sau de a le ridica monumente în memoria lor în Westminster Abbey. Chaucer a murit în 1400, anul după urcarea pe tron a lui Henric și, de asemenea, anul după moartea lui Ioan de Gaunt, tatăl regelui. Faptul că Chaucer a fost înmormântat în Westminster Abbey s-a datorat în primul rând faptului că ultima sa reședință a fost pe terenul abației. Atât de important era considerat ca poet încât spațiul din jurul mormântului său a fost numit ulterior Colțul Poeților, iar personalități ale literaturii engleze au fost înmormântate în jurul lui.

$$$

 GEORGE ALBOIU

ALBOIU, George (născut la 6 iulie 1944, în comuna Roseți, județul Ialomița – azi, județul Călărași).

Descriere: fiul lui Ion Alboiu și al Floricăi (născută Dima), țărani.

Studii: a studiat clasele primare în comuna Roseți, județul Călărași și apoi Liceul ”Nicolae Bălcescu” (azi, “Știrbei-Vodă”) din Călărași, pe care l-a absolvit în anul 1963. În perioada 1964-1969 a urmat cursurile Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București.

Profesia/Ocupația: redactor, poet, prozator.

Activitatea profesională/Funcții: între anii 1970-1972 a fost redactor la ”Almanahul literar al Scriitorilor din România”, la ”Almanahul literar al Asociației Scriitorilor din București” (1972-1990), consilier în cadrul Consiliului Național al Audiovizualului (1992–1994), membru fondator al cenaclului ”George Dan” al Casei de Cultură din Călărași, membru al Uniunii Scriitorilor din România (U.S.R.). În anul 1979 a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru volumul Poemele Câmpiei.

Colaborări la publicații: a debutat cu versuri în revista bucureșteană ”Luceafărul” (1964), apoi a colaborat la revistele: ”Contemporanul”, ”Luceafărul”, ”România literară”, ”Amfiteatrul”, ”România Mare”, ”Viața românească”, ”Tribuna”, ”Amfiteatru”, ”Convorbiri literare”.

Opera: Câmpia eternă, București, Editura pentru Literatură, debut editorial – 1968; Cel pierdut, București, Editura pentru Literatură, 1969; Edenul de piatră, București, Editura Cartea Românească, 1970; Drumul sufletului, București, Editura Albatros, 1970; Joc în patru, București, Editura Ion Creangă, 1970; Gloria lacrimei, București, Editura Cartea Românească, 1971; Cumplita apoteoză, București, Editura Cartea Românească, 1973; Stâlpi, București, Editura Cartea Românească, 1974; Poeme, București, Editura Eminescu, 1975; Cântarea României, București, Editura Eminescu, 1977; Poemele câmpiei, București, Editura Cartea Românească, 1978; Un poet printre critici, București, Editura Cartea Românească, 1979; Aventura continuă, București, Editura Eminescu, 1980; Metoda șoimului, București, Editura Cartea Românească, 1981; Câmpia eternă, București, Editura Cartea Românească, 1984 (reeditată); Hora mică, [s.l.], [s.n.], 1985; Turnir, București, Editura Cartea Românească, 1987; Roata lumii: aforisme, proză scurtă, București, Editura Cartea Românească, 1994; Câmpia eternă: antologie, cu o prefață semnată de V. F. Mihăescu, București, [s.n], 2001 (reeditată în 2002).

Referințe critice: Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Editura Eminescu, București, 1972; Constantin Stănescu, Poeți și critici, Editura Eminescu, București, 1972; Ilie Constantin, Despre poeți, 1971; idem, A doua carte despre poeți, 1972; Petru Poantă, Modalități lirice contemporane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973; idem, Radiografii, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978; Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1974; idem, ediția a II-a, revăzută și completată, Editura Cartea Românească, 1978; Dan Cristea, Un an de poezie, Editura Cartea Românească, București,1974; Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Editura Cartea Românească, București, 1974; Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975, II, Editura Eminescu, București, 1975;Marin Mincu, Poezie și generație, Editura Eminescu, București, 1975; E. Barbu, O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Poezia română contemporană, Editura Eminescu, București, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, Editura Cartea Românească, București, 1975; Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976; Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Editura Facla, Timișoara, 1977; M. Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Editura Eminescu, București, 1978; Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Editura Facla, Timișoara, 1979; Cornel Moraru, Semnele realului, Editura Eminescu, București, 1981; Gheorghe Grigurcu, Între critici, Editura Dacia, București, 1983; Al.Horia, în Luceafărul, nr. 35, 1985; Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, vol. I – promoția 70, Editura Eminescu, București, 1995; Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Editura Augusta, Timișoara, 2005.