_$$

 Temperaturile de la Polul Nord sunt oficial peste punctul de topire. Și este mijlocul iernii acolo. Oamenii de știință avertizează că prima pierdere completă a unui peisaj major este acum la orizont. Într-o abatere alarmantă de la normele istorice, temperaturile din apropierea Polului Nord au crescut recent cu peste 36°F (20°C) peste medie, împingând părți din Arctica înghețată peste punctul de topire în plină iarnă. Termometrele au înregistrat temperaturi peste zero în regiuni care ar trebui să fie blocate în întuneric sub-zero. Impulsată de un sistem de presiune joasă puternic și de apele record de calde ale Atlanticului, această caniculă reflectă o realitate terifiantă: Arctica se încălzește acum aproape de patru ori mai repede decât media globală din 1979. Această transformare rapidă poartă consecințe care se extind mult dincolo de cercul polar. Pe măsură ce gheața reflectorizantă dispare, este înlocuită de apa întunecată a oceanului care absoarbe mai multă radiație solară, creând un ciclu de feedback auto-susținut care destabilizează și mai mult climatul global.

$$$

 Temperaturile de la Polul Nord sunt oficial peste punctul de topire. Și este mijlocul iernii acolo. Oamenii de știință avertizează că prima pierdere completă a unui peisaj major este acum la orizont. Într-o abatere alarmantă de la normele istorice, temperaturile din apropierea Polului Nord au crescut recent cu peste 36°F (20°C) peste medie, împingând părți din Arctica înghețată peste punctul de topire în plină iarnă. Termometrele au înregistrat temperaturi peste zero în regiuni care ar trebui să fie blocate în întuneric sub-zero. Impulsată de un sistem de presiune joasă puternic și de apele record de calde ale Atlanticului, această caniculă reflectă o realitate terifiantă: Arctica se încălzește acum aproape de patru ori mai repede decât media globală din 1979. Această transformare rapidă poartă consecințe care se extind mult dincolo de cercul polar. Pe măsură ce gheața reflectorizantă dispare, este înlocuită de apa întunecată a oceanului care absoarbe mai multă radiație solară, creând un ciclu de feedback auto-susținut care destabilizează și mai mult climatul global.

_$$$

 Termenul de sindrom Stockholm a intrat în limbajul comun pentru a descrie o reacție psihologică paradoxală, însă puțini cunosc evenimentele dramatice care au dus la nașterea acestui concept în luna august a anului 1973. Totul a început la banca Kreditbanken din Stockholm, Suedia, când un evadat pe nume Jan-Erik Olsson a intrat în sediul băncii înarmat cu un pistol-mitralieră și a luat patru ostatici. Ceea ce trebuia să fie un jaf rapid s-a transformat într-o criză de șase zile, timp în care lumea a asistat la o transformare psihologică uluitoare. În loc să manifeste ură sau frică față de răpitorul lor, ostaticii au început să dezvolte o legătură emoțională neașteptată cu acesta și cu complicele său, ajungând să îi vadă pe polițiști drept adevărații dușmani.

Pe parcursul celor peste 130 de ore petrecute în seiful băncii, dinamica dintre agresor și victime s-a schimbat radical din cauza izolării și a fricii constante de moarte. Jan-Erik Olsson a alternat actele de amenințare cu gesturi de o bunătate calculată, oferind haine ostaticilor sau permițându-le să iasă din seif pentru scurte perioade, ceea ce a creat o dependență emoțională profundă. Una dintre ostatice, Kristin Enmark, a devenit vocea acestui fenomen, declarând în timpul unei convorbiri telefonice cu premierul Suediei că are încredere deplină în răpitori și că se teme că un asalt al poliției le-ar pune tuturor viața în pericol. Această inversare a loialității a șocat autoritățile și publicul, marcând momentul în care supraviețuirea a început să fie legată de bunăvoința agresorului.

După ce poliția a reușit în cele din urmă să neutralizeze răpitorii folosind gaze lacrimogene, comportamentul ostaticilor a continuat să sfideze logica obișnuită a victimizării. Aceștia au refuzat să depună mărturie împotriva lui Olsson și a complicelui său în timpul procesului, ba mai mult, au început să strângă bani pentru a le plăti avocații și cheltuielile de judecată. Kristin Enmark a menținut o corespondență de lungă durată cu Olsson, explicând mai târziu că legătura creată în seif nu a fost una de dragoste, ci o formă disperată de adaptare la o situație limită unde singura speranță de viață venea de la cel care deținea controlul absolut. Această loialitate post-traumatică a pus bazele studiilor psihologice asupra modului în care creierul uman procesează frica prin identificarea cu agresorul.

Criminologul și psihiatrul Nils Bejerot a fost cel care a folosit pentru prima dată denumirea de sindromul Stockholm pentru a descrie aceste reacții, deși în ultimii ani conceptul a fost intens dezbătut și criticat de mulți experți. Unii specialiști susțin că termenul a fost folosit inițial pentru a discredita criticile ostaticilor la adresa modului defectuos în care poliția a gestionat criza, transformând o reacție rațională de supraviețuire într-o patologie mentală. Indiferent de controversele medicale, evenimentele din anul 1973 au rămas un punct de referință în psihologia criminală, demonstrând că în condiții de stres extrem, granițele dintre victimă și călău se pot estompa într-un mod imprevizibil.

Sindromul Stockholm ne învață că mintea noastră are mecanisme de protecție uimitoare, capabile să rescrie realitatea emoțională pentru a asigura continuitatea vieții chiar și în cele mai ostile circumstanțe. Povestea celor patru ostatici care s-au pus scut în fața răpitorilor lor rămâne o lecție despre complexitatea naturii umane și despre modul în care izolarea și frica pot reprograma busola morală a unui individ, transformând un seif de bancă într-un laborator al psihicului uman sub presiune.

       Știai asta?

$$$

 Dan Deșliu în două ipostaze

Cazul lui Dan Deșliu este unic în istoria disidenței românești pentru că reprezintă traseul invers al oportunismului: de la un fanatism comunist sincer și premiat, la o revoltă morală devastatoare. Născut în anul 1927, Deșliu nu a fost o victimă a regimului de la început, ci, dimpotrivă, a fost unul dintre „stâlpii” culturali ai acestuia în anii '50. Autor al celebrelor poeme de propagandă stalinistă „Lazăr de la Rusca” și „Minerii din Maramureș”, el a fost răsfățatul Partidului, tirajele cărților sale depășind milioane de exemplare. A fost periculos pentru sistem tocmai din acest motiv: când un om care a construit mitologia regimului se întoarce împotriva lui, lovitura de imagine este mult mai puternică decât critica venită din partea unui „dușman” clasic. Deșliu a fost dovada vie că utopia comunistă a eșuat atât de grav, încât și-a scârbit propriii profeți.

1. Gloria deșartă a realismului socialist În tinerețe, Dan Deșliu a crezut cu o naivitate oarbă în idealurile comuniste. Era talentat, dar și-a pus talentul în slujba minciunii, descriind o Românie fericită care nu exista. Pentru serviciile sale, a primit Premiul de Stat, bani și funcții. Era vedeta literară a epocii Gheorghiu-Dej. Însă, spre deosebire de alți oportuniști care mimau credința pentru avantaje, Deșliu a fost un credincios care, treptat, a început să vadă fisurile. Vizitele în teren, contactul cu realitatea mizeră a minerilor și țăranilor pe care îi cânta în versuri, l-au trezit la realitate. Anii '70 au marcat ruptura. A început să refuze compromisurile, să se retragă din viața publică și să își renege propria operă de tinerețe, considerând-o o „rușine”. A fost un proces dureros de penitență, în care fostul poet oficial a ales să devină un paria.

2. Scrisoarea care a înghețat apele în 1989 Momentul său de maxim curaj a fost luna martie a anului 1989. Într-o perioadă în care teroarea securistă era la paroxism, iar Nicolae Ceaușescu părea de neclintit, Dan Deșliu a trimis o scrisoare deschisă către Europa Liberă. Textul era un rechizitoriu violent la adresa dictatorului, numindu-l „un stăpân fără Dumnezeu” care a transformat România într-un cavou. Mai mult, Deșliu a făcut ceva ce puțini au îndrăznit: a intrat în greva foamei în propria casă, cerând respectarea drepturilor omului. Gestul său a creat panică la vârful PCR. Cum să îl arestezi pe autorul lui „Lazăr de la Rusca”? Ar fi fost o recunoaștere a falimentului ideologic. Așa că regimul a ales varianta arestului la domiciliu. Timp de luni de zile, blocul său din București a fost păzit de ofițeri de Securitate, iar el a fost izolat complet, devenind un simbol al rezistenței solitare.

3. Moartea suspectă din valurile mării Dan Deșliu a supraviețuit regimului pe care l-a contestat, dar nu a supraviețuit mult timp în democrație. Moartea sa, survenită la data de 4 septembrie 1992, rămâne unul dintre marile semne de întrebare ale tranziției. A fost găsit înecat în Marea Neagră, în stațiunea Olimp (sau Neptun), într-o zi în care marea era liniștită, iar el era un înotător excelent. Ancheta a fost superficială, concluzionând rapid că a fost un accident. Totuși, contextul politic era tulbure: Deșliu continua să fie o voce incomodă, criticând noua putere instalată după 1989 (pe care o vedea ca o continuare a vechilor structuri comuniste). Mulți apropiați sunt convinși că a fost vorba de o „lichidare” operată de foști securiști care nu i-au iertat trădarea din 1989 și vehemența ulterioară. Poetul care a început prin a scrie minciuni a murit apărând adevărul, lăsând în urmă o lecție despre puterea conștiinței de a se regenera.

Sursa: Istoria la culcare

$$$

 Când bunătatea devine legendă

În 1983, pe aeroportul din Nisa, un băiat de șapte ani stătea cu bunicul său la poarta de îmbarcare când l-a zărit pe el, pe adevăratul James Bond, așezat liniștit și citind un ziar, iar pentru micuțul Marc Haynes acel moment a fost ca o explozie de magie, pentru că nu în fiecare zi vezi un erou de film la câțiva pași distanță. Bunicul, care nu știa nimic despre cinema sau celebrități, l-a dus pur și simplu până la actor și i-a spus că nepotul lui crede că este faimos și ar vrea un autograf, iar Roger Moore a zâmbit cald, l-a întrebat pe copil cum îl cheamă și a scris un mesaj frumos pe spatele biletului de avion.

Entuziasmul s-a transformat însă rapid în dezamăgire, pentru că semnătura nu spunea „James Bond”, ci „Roger Moore”, un nume care pentru Marc nu însemna nimic, iar cu inima frântă i-a spus bunicului că omul a greșit și a semnat cu alt nume. Bunicul s-a întors la actor cu biletul, explicând situația, iar atunci s-a întâmplat ceva care a transformat un autograf banal într-o amintire pentru o viață. Roger Moore l-a chemat pe băiat mai aproape, s-a uitat conspirativ în stânga și în dreapta, a ridicat celebra sprânceană și i-a șoptit că trebuie să semneze cu numele lui adevărat, altfel Blofeld ar putea afla unde se află, rugându-l să păstreze secretul că tocmai l-a întâlnit pe James Bond.

Marc s-a întors la locul lui cu sufletul vibrând de bucurie, iar când bunicul l-a întrebat dacă a primit semnătura corectă, băiatul a răspuns serios că el a greșit, pentru că acum nu mai era doar un fan, ci un aliat care proteja o misiune secretă.

Anii au trecut, iar Marc Haynes a devenit scenarist, iar într-o zi, la o filmare pentru UNICEF, s-a întâlnit din nou cu Roger Moore, care era ambasador al organizației. Marc i-a povestit, în treacăt, despre întâlnirea lor din copilărie, iar actorul a râs și a spus că nu-și amintește, dar că se bucură că l-a cunoscut pe James Bond, un schimb plăcut, aparent încheiat.

Dar adevărata magie a venit după aceea, când, plecând pe coridor, Roger Moore s-a oprit lângă Marc, s-a uitat din nou în stânga și în dreapta, a ridicat sprânceana și i-a șoptit că, desigur, își amintește întâlnirea de la Nisa, dar nu putea spune nimic în fața cameramanilor, pentru că oricare dintre ei ar fi putut lucra pentru Blofeld. În acel moment, Marc a simțit la 30 de ani aceeași bucurie pură pe care o simțise la 7, realizând că nu fusese un gest întâmplător, ci felul de a fi al unui om care știa cât de mult poate însemna o clipă de atenție.

Aceasta este diferența dintre a juca un erou și a fi unul, pentru că Roger Moore nu s-a limitat la a interpreta personaje pe ecran, ci a ales, de fiecare dată, să transforme confuzia unui copil în miracol, să mențină o iluzie frumoasă și să dovedească faptul că bunătatea, deși cere puțin, poate lăsa urme care durează o viață întreagă.

Asmarandi Alexandra

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1838: În această zi, s-a născut Nicolae Gane, scriitor şi politician român, membru (1908) al Academiei Române (d. 1916) Nicolae Gane s-a născut în oraşul Fălticeni, fiind descendent al unei vechi familii boiereşti, fiind fiul postelnicului Matei Gane şi al Ruxandrei Văsescu. A urmat şcoala primară la Fălticeni cu părintele Neofit Scriban, apoi se înscrie la pensionul francez al lui Louis Jordan din Iaşi, după care urmează ştiinţele juridice la Paris. După revenirea în țară, Nicolae Gane a fost angajat secretar-translator al directorului general al închisorilor din Moldova (1857). În același an este numit ca judecător la Tribunalul Suceava, de unde este destituit din cauza manifestărilor prounioniste.

După Unirea Principatelor Române din anul 1859, revine în magistratură unde îndeplinește mai multe funcții: președinte al Tribunalului Suceava, membru al Curții de Întărituri Iași (1861), prefect al județului Suceava (1863) și ulterior al Dorohoiului, trece în anul 1864 ca judecător la Curtea de Apel din Focșani, de unde se transferă, în anul 1865, la instituția similară din Iași. Nicolae Gane devine membru al societății „Junimea” din Iași, publicând nuvele și poezii lirice în revista „Convorbiri literare”. În anul 1867, Nicolae Gane este numit președinte de secție la Curtea de Apel Focșani, dar demisionează și se stabilește la Iași, unde încearcă să practice avocatura pentru care nu avea însă vocație. În anul 1868, este numit pentru o scurtă perioadă în funcția de procuror general pe lângă Curtea de Apel din Iași.Intră în activitatea politică, fiind ales în anul 1870 ca deputat din partea grupării „junimiste” și prefect al județului Iași. Este ales de cinci ori primar al orașului Iași.Nicolae Gane a scris proză cu tonalităţi romantice care evocă trecutul, viaţa patriarhală şi aventurile cinegetice. 

Printre lucrările publicate de Nicolae Gane:Domniţa Ruxandra, Fluierul lui Ştefan, Piatra lui Osman, Comoara de pe Rarău, Privighetoarea Socolei, Vânătoarea, Aliuţă, Hatmanul Baltag, Şanta, Astronomul şi doftorul, Duduca Bălaşa, Petru Rareş, Andrei Florea, Curcanul, Cânele bălan. În vacanţe, Sfântul Andrei, Stejarul din Borzeşti, Ion Urdilă, Petrea dascălul, Agatocle Leuştean, Două zile la Slănic, Catrinţaş, Ciubucul logofătului Manole Buhuş.

Surse:

Ion Mamina, Ion Bulei - Guverne și guvernanți (1866-1916) (Ed. Silex, București, 1994)

http://mnlr.ro/nicolae-gane/

https://www.ziarulmetropolis.ro/unsprezece-fragmente-din-viata-lui-nicolae-gane-povestite-de-iulian-ciocan/

http://curierul-iasi.ro/nicolae-gane-primarul-vizionar-4247

_$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1848: În această zi, s-a născut Sava Henţia, pictor român (d. 1904). Sava Henţia a văzut lumina zilei la Sebeşel, judetul Alba. Povestea familiei sale este una deosebită, pentru că Sava Henția a fost al optulea din cei paisprezece copii din familia preotului Ilie Henția și ai Anei Dănilă, care a supraviețuit. După absolvirea școlii primare în 1862, Sava Henția se stabilește la București, fiind adus aici de unchiul său dinspre mamă, fotograful Zaharia Dănciulescu. Anul 1863 a fost unul sumbru pentru tânărul pictor Sava Henția. În acest an viața lui s-a schimbat radical, marcându-i întreaga existență. În acest an, artistul aflat la început de drum s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și, din cauza tratamentului cu chinină, a rămas surd pe viață. Din cauza acestei întâmplări nefaste, la școală, tânărul artist era scutit de multe alte materii, în afara celor de specialitate, având această scutire din partea administrației școlii, datorită talentului său absolut remarcabil.

În perioada în care a studiat la București, tânărul Sava a fost elevul lui Theodor Aman, pictorul, graficianul, pedagogul și academicianul român care este considerat primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului. După adâncirea în tainele picturii la București, artistul obține o bursă de studii la Paris, unde s-a înscris la „Académie des Beaux-Arts”, devenind elevul pictorului Alexandre Cabanel. La terminarea studiilor, tânărul Pictor revine la București, unde este numit în 1873 profesor de desen și caligrafie la Azilul de Orfane „Elena Doamna”. Participând la Războiul de Independenţă (1877-1878), fiind martor oculat al acelor scene sângeroase, artistul pictează numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevătrat reporter de război care a așezat pe pânză istoria României. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziţii executate în acuarelă şi ulei, între care se reliefează lucrările Întâlnirea şi Transport de provizii pe front.

      Perioada Războiului de Independență i-a marcat cariera artistică, definitivându-i stilul ce a lăsat amprente semnificative pe manuscrisele istorice ale picturii românești.Urmându-și vocația, Sava Henția a dăruit și altor discipoli din harul său artistic, fiind primul profesor al pictoriţei Ottilia Michail Oteteleşanu (între 1899 si 1903). Fiind și un împătimit al picturii murale, Sava Henția i-a parte între anii 1901-1902 la lucrările de restaurare din Mănăstirea de la Brebu, participând la refacerea picturii altarului.De asemenea, în interiorul bisericii ortodoxe de zid a cimitirului (sec. XVIII) din Sebeș există lucrări ale lui Sava Henția.Și în pronaosul Mănăstirii Cernica se găsesc portretele ctitorilor acestei biserici, operă a pictorului.

Moștenirea sa artistică cuprinde peste 500 lucrări, atât compoziții mitologic – alegorizante, opere de inspirație mitologică și istorică, portrete, șcene de război, vânătoare, natură statică și pictură murală.Patrimoniul său artistic este expus astăzi în mai multe muzee, printre care se numără: Muzeul Colecțiilor de Artă din București, Muzeul Orășenesc „Ioan Raica” din Sebeș, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea, Muzeul de Artă din Constanța, Muzeul „Teohari Antonescu” din Giurgiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă județean Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

La 21 februarie 1904 artistul s-a stins din viaţă, iar memoria lui s-a vrut să fie păstrată vie în localitatea sa natală, Sebeșel, acolo unde a existat Casa memorială „Sava Henția”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Însă, din nefericire, casa s-a degradat continuu, iar în noaptea de 23/24 septembrie 2001 s-a dărâmat acoperișul casei. Din casa în care spiritul său s-a păstrat intact nu a mai rămas decât o parte din zidul exterior. Ca rezultat, Casa Memorială a fost scoasă de pe lista monumentelor istorice din județul Alba.Totuși, memoria acestui mare înaintaş al picturii românești rămâne să ocupe o pagină importantă în marea carte a culturii neamului.

Surse:

https://www.edusoft.ro/sava-hentia-pictor-al-independentei-si-filosof-al-picturii/

http://www.artnet.de/k%C3%BCnstler/sava-hentia/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr69/sava.htm 

https://www.cclbsebes.ro/centrul-cultural-lucian-blaga-evenimente/sava-hentia-din-nou-acasa-170-ani-de-la-nasterea-artistului.html

http://artindex.ro/2012/05/16/hentia-sava-2/

https://g1b2i3.wordpress.com/2010/02/01/picturile-lui-sava-hentia/