$$$

 CULTURA VINCA-TURDAȘ

În cuprinsul ariei locuite mai înainte de triburile de cultura Cris apare în unele zone, în a doua jumatate a neoliticului vechi (aprox.5.500-3.500 î.Hr.), o noua cultura, denumita cultura Vinca, dupa o localitate de pe Dunare, mai jos de Belgrad si care mai este cunoscuta si sub numele de Turdas-Vinca (Turdas pe Mures, aproape de Orastie), ce se întindea în jurul Dunarii în România, Serbia, Bulgaria si Macedonia desi urme ale acesteia se gasesc in toata Peninsula Balcanica. 

Numele culturii vine de la Vinca, o suburbie a Belgradului, unde în 1908 au fost descoperite primele ramasite arheologice. 

Cotidianul OSSERVATORIO ITALIANO scrie despre acesta cultura:

„Ati putea sa cadeti intr-un adevarat labirint al paradoxurilor balcanice daca veti incerca sa intelegeti care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori sa fie el primul prezentand pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este intotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care sa justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat in mod obligatoriu, acum cand se implinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunarea se intalneste cu Sava.

In aceste locuri au fost descoperite reperte arheologice datate ca avand o vechime de 8.000 de ani, care marturisesc existenta de asezaminte umane in locul unde astazi se gaseste orasul Belgrad.

Situata la 20 de km de acest oras, pe un teren de circa 11,7 hectare se gasesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitica, datata intre 5.200 si 4.200 de ani i.Hr. Zidurile anticei asezari au in diverse puncte inaltimea de 10,5 m confirmand faptul ca in acele locuri a existat o civilizatie de-a lungul secolelor”.

„In urma cu mai bine de 7000 de ani, povesteste profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, expert in civilizatia Vinca, Nenad Tasic, in Peninsula Balcanica, cultura a capatat forma sa definitiva, asa cum am descoperit-o noi, fiind extinsa pe teritoriul Serbiei. Romaniei, Bulgariei, Macedoniei si Ungariei, in timp ce avea raporturi si cu alte culturi indepartate.

Plecand de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am inceput sa avem o imagine adevarata despre acest popor. Cunosteau ceramica si tehnicile de decorare, traiau in case de lemn, paie si pamant, dispuse de-a lungul unor stradute, fara a avea gradini. Erau pescari, agricultori, vanatori, pastori, minieri, taietori in piatra. Casele lor erau ordonate si lucrau vase si farfurii de teracota foarte frumoase. Erau chiar mestesugari in metal, cum demonstreaza diverse scule gasite.

Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obtine pretioasa vopsea ocru rosu, dar si medicamente. Aceiasi culoare rosie se folosea la vopsirea tesaturilor din care se faceau haine. Fustele aveau forma conica cu motive liniare si patrate. Erau iubitori a oricaror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele in culoarea purpurei in majoritatea cazurilor.

Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost gasite nici un tip de arme, de aceea poporul Vinca nu este considerat un popor razboinic. Nu se cunoaste destinul pe care l-a avut, dar dupa teoriile anumitor istorici se crede ca a migrat spre sud, desigur dupa invazia altor popoare, unindu-se cu alte grupuri care s-au asezat in Balcani”.

Un alt mister lasat de locuitorii Vinca sunt semnele incizate pe vasele de teracota, care de ani buni ii imping pe expertii sarbi si europeni sa faca noi cercetari pentru a le descopri semnificatia.

Profesorul si antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit ca cea mai veche scriere dateaza din 4.000 i.Hr., apartinand culturii sumeriene din Ur, dar inaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datata cu 1.000 de ani mai devreme, apartinand culturii Vinca.

In timp ce sumerii aveau 15.000 de litere, poporul Vinca avea doar 40 si nu se stie carui grup de popoare apartine si ce limba vorbea.

Noi descoperiri arheologice au scos la lumina o casa cu un tablou al unei femei care este o adevarat opera de arta a artei neolitice. Dintre cele 20 de figurine de teracota gasite in Europa apartinand acestei culturi, sase au fost decoperite la Vinca. Exista cel putin 600 localitati care demonstreaza existenta acestei civilizatii dar nici una dintre ele nu prezinta acest tip de teracota. Printre altele in 7.200 i.Hr.., Vinca era intr-adevar o metropola europeana in adevaratul sens al cuvantului, un top al culturii in acea epoca.

Primele sapaturi au inceput in 1908, si au fost facute de profesorul de arheologie sarb Miloje Vasic, fiind continuate de Institutul Imperial Rus de la Moscova. Dupa Primul Razboi Mondial, in anul 1934, au fost reluate de catre Miloje Vasic. In 1998 a inceput sa lucreze o echipa de arheologi sarbi: Milutin Garasanin, Nikola Tasic, Borislav Jovanovic, Milos Jevtic, Miodrag Sladisic si Sasa Todorovic.

Dupa Miljana Radivojevic, cercetatoare din cardul institului arheologic al „University College of London” prima revolutie industriala a fost in anul 7.000 i.Hr., facuta de catre poporul Vinca, care a lasat numeroase artefacte de arama, a caror producere cerea o munca de adevarat expert. „Ce s-a descoperit, a fost prezentat intr-o expozitie si putem sa zicem ca rezultatele acestei cercetari se vor gasi in cartile de istorie peste 5 sau 10 ani”.

Dupa spusele profesorului Colegiului Londonez, Tilo Reren, cultura Vinca a dezvoltat foarte bine artizanatul, tehnologia metalelor, si o scriere, probabil mai veche decat cea gasita in Orientul Mijlociu. „Nivelul industrializarii e asa de diferit de tot ce am descoperit pana acum. Vinca era o mare cultura si avea cunostinte de a crea si inventa independent, motiv pentru care se vorbeste de o revolutie industriala.” explica Reren.

Coordonatorul lucrarilor de la Vinca, Dusan Sljivar confirma ca cercetarile au inceput in 1994 in colaborare cu institutul din Londra, in 1998 alaturandu-se si echipa arheologilor sarbi. Belovode si Ploce sant cele mai mari asezaminte ale culturii Vinca, cu un grad inalt de cunostinte din moment ce au facut din metalurgie o descoperire si apoi o opera de civilizatie care a accelerat dezvoltarea culturii europene, cum confirma Sljivar.

Cultura Vinca demonstreaza ca ar trebui sa privim cu alti ochi vechile culturi neolitice din Balcani si Europa de Est, de o frumusete rar intalnita.

$$$

 DAN CEL VITEAZ

Din cronica lui Ducas știm că Dan al II-lea, nepot de frate al lui Mircea cel Bătrân, vine de la Constantinopol pe Marea Neagră și debarcă la Cetatea Albă, cu buzunarele pline cu gologani primiți de la bizantini.

Misiunea sa era să-și alunge vărul, Radu al II-lea, care se dăduse cu turcii, de pe tronul Țării Românești

Din câte se pare, Dan, căruia i se spunea cel Viteaz, își făcuse mâna de priceput comandat militar, când, din ordinul unchiului său, condusese un detașament valah ce luptase de partea pretendentului Musa, unul dintre fii sultanului Baiazid.

Dan bate palma cu boierii munteni ce nu-i aveau la inimă pe Radu și pe turci, cu banii din teșcherea recrutează mercenari bulgari și ardeleni și pornește contra vărului său.

Pe 22 Octombrie 1422 urcase deja pe tron

Imediat se pune sub suzeranitatea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, care de dragul creștinătății și de scârba păgânilor îi dă dreptul să bată monedă.

Sigismund îi mai dă ca aliat pe Pippo Spano, comitele Timișoarei.

Dă bătălii cu turcii au avut loc între anii 1422-1423.

La 26 februarie 1423, Dan al II-lea îi înfrânge pe turcii care invadaseră Țara Românească pentru a-l înscăuna pe Radu Praznaglava.

În același an, aliat cu Pippo Spano, domnul Țării Românești îi înfrânge și îi alungă peste Dunăre pe turcii care invadaseră din nou țara.

Tot acum sunt eliberate ținutul Dârstorului și sudul Dobrogei.

În 1425, Dan al II-lea trece Dunărea în fruntea unei oști puternice și, aliat cu Pippo Spano și cete bulgărești, atacă forțele turcești pe care le înving la Vidin, trezind astfel speranțele de eliberare ale popoarelor din Balcani.

În 1426, este încheiat un tratat de alianță defensivă între Dan al II-lea și Sigismund de Luxemburg, suzeranul său, iar în același an cei doi poartă din nou lupte cu turcii, pe teritoriul Țării Românești.

Armatele creștine ale lui Dan al II-lea și Sigismund de Luxemburg au fost înfrânte de otomani în iunie 1428 la cetatea Golubac, din Serbia.

Sfârșitul

Domnul Țării Românești este nevoit să încheie pacea cu turcii, pierde cetatea Dârstor, iar țara este obligată să plătească tribut.

În ceea ce privește relațiile cu Moldova, domnul Țării Românești s-a aflat în conflict cu Alexandru cel Bun (1400-1432) pentru cetatea Chilia, care fusese cedată acestuia din urmă, pe la 1400, de Mircea cel Bătrân.

Dan al II-lea a murit la 1 iunie 1431, așa cum se obișnuia pe atunci într-o bătălie cu turcii, care invadaseră din nou Țara Românească.

I-a urmat la tron Alexandru Aldea (1431-1436), fiul lui Mircea cel Bătrân și preferatul lui Alexandru cel Bun.

Misterul domnitorului

În general când vorbim despre Istoria noastră medievală ne raportăm doar la câteva personaje istorice mai mult mediatizate: Ioan Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul,… fără să conștientizăm că în afară de ei au mai existat și domnitori sau personaje istorice de excepție care au făcut la fel de multă cinste Neamului Românesc.

Dan II Basarab, zis Dan cel Viteaz, cum este menționat în istorie, a fost fiul lui Dan I (cca.1354 – 1386), domn al Țării Românești între anii 1383-1386, care la rândul lui a fost fiul lui Radu I Basarab (cca.1330-1383), domn al Țării Românești între anii 1377-1383. Dan I a fost fratele lui Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești între anii 1386 – 1418.

Dan II Basarab a domnit în Țara Românească între anii 1422 (23 oct.) – sfârșitul anului 1426 de mai multe ori succesiv, iar apoi între anii 1427 (6 apr.) – 1431 (14 iun).

Dar pentru a înțelege mai bine timpurile în care a trăit Dan II, voi aminti, un fapt mai puțin prezentat în istoria noastră: conflictul din marea familie a Basarabilor, prin cele două clanuri, Drăculeștii (urmașii lui Mircea cel Bătrân) și Dăneștii (urmașii lui Dan I) ! La fel ca și acum și atunci, românii nu erau uniți, chiar dacă asupra lor se abătuseră toate urgiile !

În cadrul marii familii a Basarabilor erau două clanuri, facțiuni generate din Radu I Basarab , spița lui Mircea cel Bătrân și cea a lui Dan I, care ulterior vor fi numite în istorie: familia Drăculeștilor și familia Dăneștilor. Rivalitatea dintre ei va concura la nestabilitatea politică a țării și la o mai bună controlare în teritoriu a intereselor turce și maghiare.

Într-o astfel de rivalitate de familie va fi implicat și Dan II, care va lupta pentru obținerea scaunului domensc cu fii lui Mircea cel Bătrân, verii lui primari !

În anul 1422, domn al Țării Românești era Radu II zis Praznaglava (după unii autori „Chelul” sau după alții „Cel fără de minte”) fiul lui Mircea cel Bătrân. Radu II ducea o politică aservită otomanilor care deranja atât boierimea munteană cât și pe Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387 – 1437), prin mutarea influenței otomane chiar lângă Carpați.

Dan II, recrutează o armată de mercenari transilvăneni și bulgari, intră în Țara Românească, îl înfrânge, și-l alungă pe Radu II, intitulându-se la 23 octombrie, Domn al Țării Românești.

Datorită acestei schimbări de situație Sigismund de Luxemburg îl trimite în ajutorul lui Dan II pe generalul florentin Pippo Spano (1369 – 1426). Împreună vor ataca cetatea Silistrei și îi vor înfrânge pe turcii. Ulterior vor cădea sub presiunea oștilor aliate munteano-transilvănene cetățile Giurgiu și Turnul.

În primăvara anului 1423, sultanul Murad al II-lea (1421-1451) trimite în Țara Românească o puternică oaste turcă cu scopul de a-l reînscăuna pe Radu II. La 23 februarie 1423, Dan II reușește să-l înfrângă pe Radu II, pe câmpul de luptă, găsindu-și moartea în jur de 36.000 de turci. Însă victoria lui nu va fi suficientă. Turcii se vor replia și în cursul anului vor purta o serie de lupte victorioase împotriva lui Dan II, acesta fiind nevoit să renunțe la domnie și să se retragă în Transilvania. Conflictul militar dintre Dan II și turcii care-l sprijineau pe Radu II se va întinde pe o durata lungă de timp, scaunul Țării Românești, până în anul 1427 fiind ocupat succesiv, când de Dan II, când de Radu II.

Fiind vasal a lui Sigismund, Dan II se va vedea obligat să-l însoțească pe acesta în expedițiile militare inițiate de către regele maghiar. În urma bătăliei de la Golubac (Serbia) din 3 iunie 1428, și a înfrângerii armatelor lui Sigismund și Dan II de către turci, domnitorul român se va vedea nevoit să accepte plata tributului integral către Imperiul Otoman.

Din păcate, viteazul domnitor muntean, în spiritul care ne caracterizează, va mai face o mare greșeală, atrăgându-și-l ca dușman pe Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), în urma dorinței lui de a stăpâni cetatea Chiliei care aparținea domnitorului moldav. Înfrânt în lupta din anul 1429 de către moldoveni, Dan II va organiza un al doilea atac asupra Chiliei, dar în cursul lunii noiembrie 1430, va suferi a doua înfrângere în fața oștilor lui Alexandru, fapt care îi va grăbi sfârșitul.

Domnitorul muntean va pierde încetul cu încetul, în decursul unui an 1430, stăpânirea peste cetățile Severin, Orșova, Mehadia, Almașul, Sân-Petru, Gureni, Iladia, Crașova și chiar Bran, care vor intra în stăpânirea regelui Sigismund de Luxemburg, fostul lui aliat.

Sfârșitul lui Dan II Basarab este învăluit în mister.

După uni istorici, în anul 1431, turcii au invadat Țara Românească, iar în bătălia purtată cu aceștia viteazul domnitor și-ar fi pierdut viața pe câmpul de luptă.

După Constantin C.Giurescu (Istoria Românilor), Alexandru cel Bun, deranjat de insistențele cu caracter războinic ale lui Dan II, va reface cursul istoriei ajutându-l pe Alexandru I Aldea , fiul lui Mircea cel Bătrân să ocupe tronul Țării Românești. Este interesant faptul că la 1400, cu 31 de ani în urmă, Mircea cel Bătrân a fost cel care l-a înscăunat ca domn al Moldovei pe Alexandru cel Bun. Prin acest act Alexandru cel Bun își plătește datoria prin urmașii lui Mircea cel Bătrân. Dan II dispare din istorie, se pare fiind ucis în timpul luptelor purtate cu armatele moldave.

Alexandru I Aldea va domni în Țara Românească între anii 1431 – 1436, fiind urmat de un personaj celebru: Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș !

Surse:

https://romania-misterioasa.ro/dan-cel-viteaz-misterul-unui-domnitor-uitat/

https://evenimentulistoric.ro/dan-cel-viteaz-pe-tronul-tarii-romanesti.html

https://istorie-furata.blogspot.com/2013/11/un-domnitor-uitat-dan-cel-viteaz.htm

$$$

 DE LA ERA MEIJI LA JAPONIA MODERNĂ

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Japonia părea o țară ancorată în feudalism, așteptând cum să cadă pradă controlului unui imperiu colonial european. Shogunii conduceau cu o mână de fier, iar împărțiții se mulțumeau cu solemnul rol religios, însă lipsit de orice putere politică. Țara era măcinată de conflict într-o epocă încă disputată între clanurile de samurai și luptătorii ninja. În același timp, în ceaaltă parte a globului, SUA și Europa Occidentală dominau lumea, apropiindu-se vertiginos de coaste nipone. Japonia, asemenea Chinei, refuza cu îndârjire să accepte orice fel de sistem politic de sorginte europeană. Totuși chiar dacă Japonia a fost ferită de invaziile barbare, mai ales poziției sale geografice, influența culturală a Chinei și a Europei nu a putut fi oprită.

și citiți și aici despre evoluția tranziției culturale a Japoniei în Era Mei.

Cum se explică atunci că, de cele două secole, Japonia nu încetează să surprindă și să uimească Lumea prin eficiență și stabilitate? Dar interesul constant al Lumii față de Țara Soarelui Răsare? Cum, prin ce mijloace și cu ce resurse a reușit Japonia într-un timp istoric în care geografia politică și economică a Lumii se reașează, să poată depăși decalajele raportate la standardele dezvoltării impuse de epoca industrialismului și a liberalismului în general și să devină un actor principal, concurențial în plan economic și mondial? 

Sfârșitul shogunatului Tokugawa

Odată cu venirea europenilor în Japonia, aceștia au descoperit ceva neobișnuit: împărțitul nipon nu semăna nici un pic cu monarhul tipic european. Yeiashu Tokugawa a minimalizat cât de mult a putut puterea politică a împăratului, dar în același timp era conștient de fapt că fiul soarelului și Curtea de la Kyoto sunt prețioase și decorative, ca aurul și argintul.

Conducătorii militari și-au impus puterea printr-o centralizare forțată a Țării Soarelui Răsare și un set de reguli foarte stricte, care i-au adus la supunere pe toți daimyo. Un edict al shogunului dat în 1635 avea să definească politica externă a imperiului pentru următorii 219 ani. Sakoku însemna practic izolare Japoniei de restul lumii. Orice nipon care încerca să părăsească țara era pedepsit cu moartea, iar creștinismul și prezența străinilor erau interzise. This politică a clanului Tokugawa a produs o stabilitate politică și economică țării, dar în același timp a condus imperiul într-un net dazavantaj în comparație cu marile forțe ale timpului. În 1844, într-o scrisoare adresată shogunului, William al II-lea, regele Olandei, a avertizat pe niponi că politica externă a Japoniei o poate duce într-o situație asemănătoare cu cea a Chinei, într-o stare de supunere economică față de imperiile coloniale. Regele olandez insista asupra faptului că acest război a fost un dezastru pentru China și dezastre amenință acum Japonia . Shogunul și împărțitul au fost sfătuiți să accepte deschiderea Japoniei și o abordare mai liberală a comerțului extern. Liderul Tokugawa sa consultat cu cei mai importanți daimyo și chiar cu împărțitul, acceptând în cele din urmă comerțul cu străini. Decizia liderului militar de a se sfătui cu nobilii a fost percepută ca un semn de slăbiciune, până atunci acesta luând toate deciziile majore fără a cere sfatul nimănui. Shogunatul , slăbind și părând incapabil de a rezista străinilor, apropria astfel sfârșitul.

În primăvara anului 1854, Perry a revenit însoțit de o puternică flotă și a încheiat cu bakufu, pe 31 martie, Tratatul de prietenie nipono-americană, care prevede, printre altele, dreptul de a cumpăra mărfuri din porturile deschise și stabilea unui consulat american la Shimoda.

Odată deschisă calea, negociatorii englezi, ruși, francezi și olandezi care i-au urmat lui Perry au avut motivații mai mult strategice și politice decât economice. Ei aveau să semneze, în același an, tratate asemănătoare cu cel încheiat pe 31 de martie, la Kanagawa , determinând astfel ieșirea Japoniei din izolare. Aceste tratate au marcat însă și declinul Tokugawa . Shogunul este forțat de împrejurări să adere la planul oligarhilor niponi de a expulza toți străinii din țară și de a reveni la o politică asemănătoare cu Sakoku . Atunci când acesta nu trebuie să îndeplinească aceste cerințe, au izbucnit simultan mai multe revolte.

În februarie 1866, la o întâlnire a marilor clanuri, sa decis răsturnarea regimului bakufu și restaurarea puterii imperiale și a gloriei țării . Ultimul shogun, Yoshinobu Tokugawa , a fost forțat să demisioneze, iar noul guvern imperial urma să se afle sub conducerea directă a împăratului Mutsuhito. Acest moment avea să devină cunoscut sub numele de Restaurația Meiji .

Era reformelor

Împăratul Meiji și guvernul său a dorit sau modernizare rapidă a Japoniei pentru a prinde cât mai repede din urmă Occidentul.

De altfel, două sloganuri ale epocii reflectă respectiv stare de spirit, rezumând în esență această opțiune: Japonia, țară bogată și armată puternică – pentru a fi capabilă să ridice problemele țărilor occidentale – și Asimilați tehnologia occidentală, menținând spiritul japonez și ceea ce se traduce prin faptul că Occidentul va avea grijă de tot ceea excesivă pentru rezervarea identitară. Din antioccidentali , japonezii s-au metarmofozat rapid în proccidentali . Noua Japonie era exponentă celei mai remarcabile transformări realizate vreodată de un popor într-un timp atât de scurt.

Numeroși studenți și oameni politici au fost trimiși în SUA și Europa pentru a se familiariza cu tehnologia. Aceștia erau atrași în special de tehnică militară. Japonezii erau uimiți de ospitalitatea străinilor deși, până nu demult, 7-8 din 10 japonezi se gândesc la barbari ca la niște cai sau câini.

Yamagata Aritomo adoptă modelul german în armată, iar Codul civil suferă influențe franceze și germane. Modelul de organizare a marinei (1869) este reprodus de la britanici, iar de la francezi au fost preluate învățământul primar (1872), modul de funcționare a poliției (1874) și sistemul juridic (1872). Aceste reforme s-au modificat în funcție de prototipul pe care guvernul îl consideră cel mai adecvat pentru societatea niponă. De exemplu, în 1879 modelul de învățământ primar francez a fost înlocuit cu cel american. Constituția adoptată în 1889 transforma Japonia într-o monarhie constituțională, deși aceasta îi conferea puteri sporite împăratului, specificând că acesta este sacru și inviolabil . Parlamentul era bicameral, primele alegeri având loc în iulie 1890.

În perspectiva implementării controlului administrativ, desființarea domeniilor feudale devine cu adevărat o miză, în condițiile în care menținerea lor echivală cu păstrarea imunității samurailor, care atacau pe plan local străinii, prejudiciind astfel întreg planul de reformă și modernizare. În august 1871 au fost desființate domeniile feudale și țara era împărțită în prefecturi. Aceasta reformă a afectat mai ales pe cei aprox. 2 mil. de samurai care erau plătiți de către lorzii feudali. În 1876 a fost abolită casta samurailor , prin interzicerea purtării de săbii a celor care care nu fac parte din armată.

Sfârșitul shogunatului și refomele din perioada Meiji au dus Japonia pe calea modernizării. Imperiul cunoaște o durată de extremă evoluție economică și tehnologică, așa cum nu sa mai întâlnit în nicio altă țară. În același timp, aceste reforme vor accentua tendințele naționale și expansioniste ale Țării Soarelui Răsare .

Schimbările declanșate de restaurația Meiji în 1868 au provocat multe dezordini sociale într-o țară puternică ancorată în rădăcinile și tradiționale. Deși inițial reformele au fost acceptate de către înalta societate , cei din pătura de jos neavând niciun cuvânt de spus, după începerea aplicării acestora mulți au dat înapoi, privind cu nostalgie vremurile shogunatul i . O parte din elita politică și chiar și țărănimea s-au revoltat și au încercat să reducă pe câte posibile noile reguli sau să facă așa fel încât să revină la vechile obiceiuri. Anumite clanuri au căutat să acapareze puterea în noul sistem, în timp ce țăranii au apelat la metodele violente pentru a-și atinge scopurile.

Conducerea Japoniei avea grave probleme în administrarea țara din cauza schimbărilor bruște care au intervenit în palierul politic, iar mai apoi în societate. După restaurație, mai exact între 1868 și 1872, la sate au avut loc 343 de incidente. Unele dintre acestea au fost conflicte locale între lorzii feudali și țărani, dar majoritatea au fost din vina impozitului pe pământ care îi împovără pe săraci. Într-o încercare de atrage populația, împărțirea și politicienii au promis să reducă cu 50 de procente taxele aplicate în perioada shogunatului pentru alienarea suferințelor poporului. Ulterior, aceste promisiuni s-au dovedit a fi o stratagemă pentru a slăbi șansele shogunului și ale aliaților săi de a purta un război împotriva împăratului .

Începând cu anul 1870, agricultura și-a revenit, iar numărul de proteste și perturbări sa redus extrem de repede. Deși schimbarea puterii le-a dat speranțe țăranilor, în unele districte administrate direct de către noul regim, taxele au crescut. Atunci când guvernul a abolit domeniile feudale în 1871 și a numit guvernatori pentru înlocuirea zilei , fermierii au protestat ocazional.

Legea Conscripției din 1873 a provocat cele mai grave tulburări din aceeași perioadă. Pe baza acestui act normativ, serviciul militar dura trei ani în armata reglementată și patru la rezerviști. Astfel se sfârșea o lungă viață de tradiție ereditară a samurailor. Fosta clasă privilegiată și-a simțit interesele lezate. Într-o confuzie generală, o parte dintre țărani aproape că s-au răsculat și sa ajuns chiar și la crime din cauză că legea conscripției ofensa credințele și obiceiurile locale. Poate cel mai important motiv pentru care aceste reforme au fost întâmpinate cu ostilitatea sa datorat faptului că restaurația nu a fost făcută cu sprijin popular.

Fruntașii noii organigrame politice aveau să fie în mare parte membrii marilor clanuri care deținuseră puterea și în perioada shogunatului . Teama de a nu împărtăși soarta multor state din Asia , care au devenit colonii europene, și dorința de a concura cu Vestul au accentuat ideile oamenilor politici pentru înarmare și expansiune teritorială.

Într-un asemenea context, problemă de fond, cu potențialul conflictual care sa născut, a fost cea a relației dintre exigențele moderne și păstrarea virtuților de patriotism care să dea dimensiunea identită a actului și a deciziei politice și în afara teritoriului propriu-zis. Pentru că, în absența introducerii în ecuația modernității nipone a sentimentului de mână națională și a naționalismului înțeles și manifestat într-o mare diversitate de forme, politică colonială nu poate fi nici înțeleasă și nici nu pune în valoare la adevărata dimensiune și semnificație. Iar reperul care a motivat la modul general modernitatea și evoluțiile spectaculoase ale Japoniei de-a lungul ereii Meiji, a fost incontestabil naționalismului .

Principalele domenii asupra noului regim și-a concentrat atenția erau creșterea industrială, militară și economică a țării. Primul mare test în ascensiunea Japoniei de a deveni o mare putere avea să fie războiul împotriva Chinei, desfășurat între 1894-1895. Niponii au făcut o demonstrație de forță și și-au impus dominația asupra Coreei, pe care au anexat-o în 1910. După acest război, diplomatul britanic De Villenoisy constata sec: este dureros să vezi ridicându-se în cele mai îndepărtate zone ale Asiei un stat european real, al unui popor galben. De acum încolo, Asia avea să rămână fără principalul ei hegemon, China , înlocuită de alt alt – Japonia – , care va aplica un regim mult mai dur țărilor ocupate decât predecesorul său.

Majoritatea obiectivelor politicienilor din era Meiji au fost îndeplinite: țara nu a ajuns o colonie europeană, dimpotrivă, și-a făurit un imperiu colonial, și-a dezvoltat capacitatea militară și a impus ca o mare putere . Întrebarea pertinentă care se pune este următoarea: ar fi putut Țara Soarelui Răsare să se afirme fără dezvoltarea naționalismului până la extrem? Politicienii aceste perioade au crezut că pot evita influența europeană dacă direcționează eforturile pentru susținerea culturii și tradiției autohtone. Dacă Japonia alegea modelul monarhiei britanice, lucrurile s-ar fi desfășurat într-un mod mai aproape de ceea ce este membru este astăzi. Ura față de celelalte popoare ale Asiei n-ar fi fost promovată, iar armată nu ar fi preluat conducerea statului, ducând țara pe urmele imperialismului. Atunci s-ar fi evitat crimele făcute de politicienii și militarii japonezi în războaiele purtate pentru visul nipon . De asemenea, poate japonezii de rând nu ar fi suferit dezastrul social din 1945.

$¢$

 DEMOCRAȚIA ASTĂZI

Ce poate fi democrația altceva decât un drum al puterii?

Platon era un anti-democrat convins, semn al dreptului la opinie. Procesul lui Socrate sa dovedit a fi un paradox al democrației ateniene, și totuși, acesta a fost achitat în 2012, după mai bine de două milenii.

Dar, să vedem întâi cum funcționarea democrației în Grecia antică și care erau pârghiile celei. Nu putem vorbi despre democrația ateniană fără a aminti de ecclesia , care era adunarea la care lua parte poporul, prin rotație. Aceasta se întrunea de 10 ori pe an. Prin ecclesia se înțelegea interpretarea concretă a suveranității poporului. O altă componentă era Boule – Consiliul celor 500 , desemnat prin tragere la sorţi. Nimeni nu putea să servească în cadrul acestuia mai mult de doi ani pe viață, de unde rezultă o eșanție echitabil al poporului atenian. Ideea de democrație ateniană este foarte bine sintetizată într-un dialog din Suplicantele lui Euripide: un crainic venit la Theseus întreabă: „ Unde-i tiranul vostru? ” Theseus răspunde: „Atena nu ascultă de un singur om, e liberă. Aici poporul este rege. întâietate: bogatul și săracul au aceleași drepturi” 

Deși multe secole uitată, democrația a rezidat totuși în mințile oamenilor prin ideile sale: uri politice egale pentru toți, ideea guvernării către cei săraci revenind câteva drepturi în multe perioade de criză. După un absente de un mileniu și jumătate, avea să reînvie să mințile revoluționarilor francezi, de astă dată concretizată, din nou parte a vocabularului politic. Aşadar, în preajma revoluţiei franceze, democraţia dezbracă sensul literar în faţa istoriei. Cu gândul la ideea unui viitor haos creat de gloate, ia astfel naștere o democrație ateniană în esență, dar adaptată realității unui stat modern: democrația reprezentativă. Iorga ne amintește că termenul de democrație a fost cu desăvârșire uitate de medievali, însă a renăscut odată cu revoluția franceză de la 1848 ce sa clădit pe conceptul de națiune. 

În 1836, anul în care a apărut celebra carte a lui Tocqueville, Despre democrație în America, John Stuart Mill, admiratorul acestuia, afirma că salariile mari și alfabetizarea sunt două elemente ale democratizării . Trei decenii mai târziu, James Bryce era de părere că progresul social al democrației a întrecut progresul politic, ceea ce era de rău augur, pentru că nu există nimic mai rău decât societatea democratică instituții democratice. Reiese de aici caracterul uniformizării societăţilor, egalitatea..ce a dus în final la..democraţiile populare. Vedem că democrația nu este un concept tocmai ușor de gestionat. Tocqeville, cunoscut în istorie mai degrabă datorită vizionarismului său, și nu neapărat pentru ideile ușor utopice despre democrația americană, a ajuns la concluzia că n- oțiunile principale pe care și le formează oamenii în materie de guvernare nu sînt pe de-a dreptul arbitrare. Ele apar în fiecare epocă din starea socială și spiritul mai curând le primește decât le creează. 

Sociologia politică modernă este de altfel, în strânsă legătură cu noțiunea de democrație. În nucleul concepțiilor unor teoreticieni clasici ai elitelor precum Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca sau Robert Michels găsim aserțiunea că democrația în sensul strict de conducere de către popor, este imposibilă: orice guvernare este guvernată de către o elită sau de către un număr de elite aflate în competiție. Astfel, aspirația democratică în forma ei clasică este condamnată. Raymond Aron exprimă cât se poate de succint în această concluzie: există guvernare pentru popor, nu și guvernare către popor, idee dusă către Joseph Schumpeter în lucrare Capitalism, Socialism and Democracy (1942), unde definește democrația „ca fiind o depărtare politică [..] de a ajunge la luarea deciziei în sine în urma nu politică”. El a concluzionat rapid că idealul clasic al guvernării de către popor nu este numai imposibil, ci și indezirabil, date fiind ignoranța, iraționalitatea și apatia dovedite ale poporului.

În lumea modernă, democrația a fost văzută adesea ca o amenințare la libertățile individuale, astfel luând naștere conceptul de tirania majorității sau a opiniei publice. Democrația modernă este expresia conexiunii intime dintre democratizare și politizare. Numărul restrâns al politicienilor Atenei permitea acestora participarea activă la viața politică Dimensiunea democraţiei în societatea modernă este dată de alegerea unor reprezentanţi capabili să exprime voinţa poporului, de unde şi generalizarea ideii de „om politic”.

După prăbușirea țărilor din blocul comunist, mulți au văzut în acest fapt un triumf al democrației, al capitalismului. Date fiind vremurile în care trăim, se vede mai degrabă o pâră, o conservare a democraţiei moderne decât săvârşirea uneia de tip clasic, care astăzi este imposibil de realizat. Rezidând la ideea lui Raymond Aron, consider că democrația actuală este ceea ce este numit cu o mare măiestrie, guvernarea pentru popor. Aneurin Bevan afirma despre democrația reprezentativă: „O persoană reprezentată este una care va acționa, într-o situație dată, într-un mod foarte asemănător celor pe care- i categorie. Alegerea este numai parte a reprezentativă .

Francis Fukuyama, funcționar al departamentului de stat al SUA, vorbește în lucrarea intitulată „Sfârșitul istoriei și ultimul om” despre democrația capitalistă. Argumentele lui Fukuyama converg înspre legitimarea democrației liberale și a pieței libere ca expresii complete și definitive ale reprezentării politice. Acesta afirmă că democrația societății stadiul final și cel mai înalt al dezvoltării instituțiilor politice și economice – perspectivă în mod clar proiectată ca o alternativă la cea marxistă. Țin să precizez că lucrarea lui Fukuyama a fost creată sub formă de eseu în 1989, fiind publicată în volum în 1992. Tot în lucrare, Fukuyama subliniază că democrația este un concept, înainte de a fi un fapt, de unde și caracterul ambiguu al acesteia, mai ales dacă ținem cont de lunga istorie a democrației. Nimic mai adevărat. O concepție comună asupra democrației este aceea a „guvernării de către popor”, ori cel puțin, de către reprezentanți aleși prin vot universal de acesta. Dar ce se întâmplă când „aleșii poporului” sunt aleși de o minoritate de 40 % din totalul populației? Mai poate fi numită această democrație? Aşadar, am nevoie de o redefinire a termenului, având în vedere că în acceptarea modernă ne aflăm deja la foarte mare distanţă faţă de ceea ce grecii antici numeau guvernarea către popor acum 2500 de ani. Problema relației dintre ideea de democrație și realitate nu pune în față mai multe dificultăți. Tocmai pentru că realitatea contemporană nu mai corespunde unor noțiuni clasice despre ce înseamnă democrația. Unii autori din secolul XX au argumentat că avem nevoie de o revizuire a însăși concepției noastre despre democrație, pentru a urmări ce este cu adevărat posibil în societățile avansate moderne. Îndată ce începe să cercetăm sensul termenului, descoperim că el a fost și este încă folosit într-o varietate de moduri diferite, ce pot avea un nucleu comun, fără a fi însă identice. Pe de altă parte, Robert A. Dahl vede în democrație receptivitatea constantă a guvernului la preferințele cetățenilor, considerați egali din punct de vedere politic. Tot Dahl este cel ce evidențiază o altă trăsătură importantă a democrației, și anume, contestarea publică. Acesta subliniază acest fapt prin exemplul dictatorilor care deși invocă mereu dreptul de a lua parte la activitatea guvernului, nu oferă dreptul de a contesta publică. El redefinește democrația, numind-o poliarhie, respectiv o complexă rețea de centru de presiune și control.

La rădăcina tuturor definiţiilor date democraţiei, oricât de rafinate şi complexe, stă ideea de putere populară, de situaţie în care puterea, poate şi autoritatea, rezidă în popor. Atât timp cât nu ne îndepărtăm de acest nucleu, încă mai putem vorbi de democrație. Acea putere sau autoritate este văzută ca fiind de natură politică, și prin urmare ea capătă adesea forma unei idei de suveranitate populară – poporul ca autoritate politică ultimă. Însă democrația poate fi la fel de bine un termen aplicat unei întregi societăți, despre care se îngrijește la o scurtă radiografie, vom putea afirma la un moment dat că este mai mult sau mai puțin democratic, în contextul în care tendința pe care o imprimă secolul XXI este o democratizare.

Democrația constituie o din cele mai durabile idei ale politicii, devenind în secolul XX o din ideile centrale avansate de marile puteri, chiar dacă sensul a fost revizuit în mod constant. În prefața lucrării Democracy , Anthony Arblaster a succes, în opinia mea, coagularea tuturor cercetărilor până acum într-un dialog bine cunoscut, amintindu-l pe Humpty Dumpty din „Alice în Țara Oglinzilor”, care spune la un moment dat: „Când folosi un cuvânt – înseamnă exact ce vreau eu să întâmpinați – nici mai mult, nici mai puțin.” Oare așa o fi și cu democrația? La un anumit nivel, da, atâta vreme cât regăsim un nucleu de sens comun acceptat.

$$$

 

- Cine să vă adopte, mamă? Că sunteți gemeni, și-s două guri de hrănit. 

Doar asta auzeam în jur, toată copilăria noastră.

Iar acum stăteam amândoi în fața porții de fier a orfelinatului, unul în halat alb, celălalt în uniformă de polițist, și pentru prima dată în viață n-am știut ce să spunem.

Ne uitam la clădirea cenușie din fața noastră și aveam amândoi același nod în gât.

Aici crescuserăm.

Aici ni se spusese, de nenumărate ori, că „suntem doi copii fără viitor”.

Că „statul nu face minuni”.

Că „să fim recunoscători dacă ajungem muncitori”.

Trecuseră douăzeci și ceva de ani de când plecaserăm pe poarta asta, cu câte o pungă de plastic în mână și cu frica în oase.

Acum ne întorseserăm.

Gemeni.

La treizeci și unu de ani.

Unul medic.

Unul polițist.

Eu sunt Vlad.

Fratele meu e Radu.

Nu ne-au pus nume părinții.

Ne-au pus asistentele, când ne-au găsit abandonați, în aceeași noapte, în fața spitalului județean. Două bebeluși înveliți în pături diferite, dar cu același plâns.

În orfelinat am fost „gemenii”.

Atât.

La școală eram „ăia de la centru”.

La serbări, stăteam pe ultimele bănci.

La ședințele cu părinții, nu venea nimeni.

Când ne certam, ne certam între noi.

Când ne era frică, dormeam spate în spate.

Când unul plângea, celălalt tăcea mai tare.

Ne spuneau des:

— „Din sistem n-a ieșit nimeni mare.”

Am început să nu-i mai credem când aveam vreo paisprezece ani.

Eu citeam tot ce prindeam despre corpul uman. Radu stătea cu ochii în manualele de istorie și drept, fascinat de ideea de ordine, de corect, de „a face dreptate”.

— „Eu o să ajung doctor”, ziceam eu.

— „Eu o să ajung polițist”, spunea el.

— „Să vedem”, râdeau adulții.

Ne-am văzut de treabă.

Am învățat.

Am muncit.

Am căzut.

Ne-am ridicat.

Am dat examene fără meditații.

Am trecut prin facultate cu burse și joburi de noapte.

Ne-am ținut unul pe altul atunci când n-aveam bani nici de bilet de autobuz.

În ziua în care eu am terminat Medicina și el Academia de Poliție, ne-am îmbrățișat în tăcere.

N-aveam părinți în sală.

Dar aveam unul pe celălalt.

Și asta a fost suficient.

Ne-am întors la orfelinat într-o dimineață de toamnă.

Nu cu camere.

Nu cu presă.

Doar noi doi.

Copiii se uitau la noi cu neîncredere.

Un băiețel ne-a întrebat:

— „Dumneavoastră sunteți doctor adevărat?”

— „Da.”

— „Și dumneavoastră polițist?”

— „Da.”

— „Și… ați crescut aici?”

Am dat din cap amândoi.

Atunci, ceva s-a schimbat în ochii lor.

Nu admirație.

Speranță.

De atunci, venim în fiecare lună.

Eu consult gratuit copiii.

Radu face activități cu ei, le vorbește despre drepturi, despre curaj, despre cum nu sunt „mai puțin” decât alții.

Le spunem același lucru, de fiecare dată:

— „Nu contează de unde pleci.”

— „Contează cine te ține de mână până înveți să mergi singur.”

Nu toți vor ajunge doctori sau polițiști.

Dar unii vor ajunge oameni întregi.

Și asta schimbă tot.

Pentru că un copil din sistem nu are nevoie de milă.

Are nevoie de șansă.

Și de cineva care să-i arate că se poate.

Iar noi suntem dovada vie că se poate.

Chiar și atunci când nimeni nu pariază pe tine – nici măcar proprii părinți.

Uneori, cel mai mare act de dreptate nu e să te răzbuni pe trecut,

ci să te întorci și să luminezi drumul pentru cei care vin din urmă.

👉 Dacă povestea asta ți-a dat un nod în gât, lasă o ❤️.

📣 Dacă ai crescut greu și totuși ai reușit, spune-ne în comentarii.

🔁 Dă mai departe — poate exact copilul care are nevoie să vadă că se poate va citi asta azi.

$$$

 Petru Bogdan – omul care a adus rigoarea științei moderne în chimia românească

Petru Bogdan s-a născut la 29 ianuarie 1873, într-un sat modest din județul Iași, Cozmești, într-o familie de oameni simpli, dar demni, iar copilăria sa a fost marcată devreme de pierderea tatălui, Vasile Bogdan, căzut în Războiul de Independență, o experiență care i-a întărit probabil caracterul și l-a învățat de timpuriu ce înseamnă responsabilitatea, disciplina și datoria față de țară și comunitate.

Drumul său intelectual a început la Liceul Național din Iași, continuând apoi la Școala Normală Superioară, unde a intrat în contact cu spirite remarcabile ale culturii române, precum George Ibrăileanu și Constantin Stere, formându-se într-un mediu în care ideile, dezbaterile și setea de cunoaștere erau la ordinea zilei, iar această efervescență intelectuală avea să-l însoțească întreaga viață.

După absolvirea Facultății de Științe a Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Petru Bogdan a ales calea grea, dar fertilă, a perfecționării în marile centre universitare europene, ajungând la Berlin, unde a studiat sub îndrumarea unor titani ai chimiei și științei moderne, precum Jacobus Henricus van ’t Hoff și Emil Fischer, iar teza sa de doctorat despre migrarea ionilor, susținută în 1901 cu calificativul magna cum laude, l-a consacrat ca un cercetător riguros și profund.

Anii petrecuți în laboratoarele din Berlin și Leipzig, alături de savanți precum Wilhelm Ostwald și Max Bodenstein, au fost decisivi pentru orientarea sa spre chimia fizică, un domeniu aflat atunci la început, dar care avea să devină esențial pentru înțelegerea materiei, iar Bogdan a înțeles că adevărata sa misiune nu era doar cercetarea, ci și aducerea acestei științe moderne în România.

Întors la Iași în 1903, a început să predea cu răbdare și exigență, iar în 1913 a înființat prima catedră de chimie fizică din România, punând bazele unei școli științifice solide, care a format generații întregi de cercetători, dintre care se remarcă nume precum Horia Hulubei sau Raluca Ripan, oameni care aveau să ducă mai departe spiritul său de rigoare și seriozitate.

Activitatea sa universitară s-a împletit firesc cu cea administrativă, devenind decan, rector și prorector al Universității din Iași, contribuind decisiv la modernizarea instituției și la extinderea ei, într-o perioadă în care educația superioară era privită ca un pilon fundamental al progresului național.

Recunoașterea valorii sale a depășit granițele țării, fiind ales membru titular al Academia Română și primind titlul de doctor honoris causa al Universității din Nancy, iar lucrările sale, de la tratatele de chimie fizică până la studiile despre radioactivitate și structura materiei, au reprezentat repere esențiale pentru dezvoltarea științei românești.

Dincolo de laborator și amfiteatru, Petru Bogdan a crezut că știința trebuie să slujească societatea, motiv pentru care s-a implicat și în viața publică, fiind primar al Iașului și director al Fundației Regale Ferdinand I, rămânând până la sfârșitul vieții un exemplu de intelectual angajat, echilibrat și profund responsabil.

Moștenirea sa nu se regăsește doar în cărți, instituții sau titluri, ci mai ales în modul în care a înțeles să unească rigoarea științifică, educația și spiritul civic, demonstrând că adevărata valoare a unui savant se măsoară nu doar în descoperiri, ci și în oamenii pe care îi formează și în binele pe care îl lasă în urmă.

Câți dintre cei care schimbă cu adevărat direcția unei țări o fac fără zgomot, prin muncă tăcută, răbdare și credință în puterea educației?

#PetruBogdan #ChimieFizică #ȘtiințaRomânească #Iași #ModeleDeViață

$$$

 Muntele Everest – acolo unde cerul, pământul și limitele omului se întâlnesc

Muntele Everest nu este doar cel mai înalt munte al lumii, ci și unul dintre cele mai tulburătoare simboluri ale relației dintre om și natură, un loc în care măreția peisajului se împletește cu fragilitatea vieții, ridicându-se la 8.848,86 metri deasupra nivelului mării, pe lanțul Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet, într-un spațiu unde aerul devine rar, frigul mușcă necruțător, iar fiecare pas este o luptă cu propriul trup.

Everestul nu este o structură inertă, ci un munte viu, care continuă să crească cu câțiva milimetri pe an din cauza mișcărilor tectonice, ca și cum ar încerca necontenit să atingă cerul, iar acest detaliu aproape imperceptibil ne amintește că planeta este într-o continuă transformare, indiferent de dorințele sau ambițiile noastre.

Istoria sa modernă a fost marcată definitiv la 29 mai 1953, când Sir Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay au reușit prima ascensiune confirmată până pe vârf, un moment care a schimbat pentru totdeauna percepția omenirii asupra limitelor posibilului, deschizând drumul pentru mii de alpiniști care aveau să încerce, fiecare în felul său, să cucerească acest colos de gheață și piatră.

Drumul spre Everest nu începe însă pe vârf, ci mult mai jos, pentru mulți la celebrul traseu către Tabăra de Bază, aflată la peste cinci mii de metri altitudine, un pelerinaj al efortului și al răbdării, care traversează sate montane, poduri suspendate, mănăstiri budiste și peisaje care par desprinse din altă lume, transformând călătoria într-o experiență spirituală la fel de intensă ca una fizică.

Dincolo de frumusețe, Everestul ascunde un pericol constant, pentru că temperaturile pot coborî până la minus șaizeci de grade, vânturile pot atinge viteze amețitoare, iar peste pragul de opt mii de metri începe așa-numita Zonă a Morții, unde oxigenul este atât de puțin încât organismul uman începe, încet și inevitabil, să cedeze, forțând alpiniștii să depindă de butelii de oxigen și de o disciplină extremă.

Accidentele și tragediile fac parte din istoria muntelui, peste trei sute de oameni pierzându-și viața în încercarea de a ajunge pe vârf, unii răpuși de furtuni neașteptate, alții de avalanșe sau de epuizare, iar trupurile multora dintre ei au rămas pe munte, transformându-se în repere tăcute ale riscului suprem, pentru că recuperarea lor este adesea imposibilă.

Pentru localnici, Everestul nu este un trofeu, ci un loc sacru, cunoscut sub numele de Chomolungma, Zeița Mamă a Munților, sau Sagarmatha, Fruntea Cerului, o prezență divină care cere respect, nu cucerire, iar steagurile de rugăciune lăsate pe creste nu sunt semne de victorie, ci gesturi de smerenie în fața unei forțe care depășește cu mult puterea omului.

Astfel, Everestul rămâne o oglindă a ambiției umane, dar și un avertisment tăcut, pentru că el nu promite glorie, ci cere pregătire, sacrificiu și respect, iar fiecare pas făcut pe pantele sale este o lecție despre limite, curaj și fragilitate.

Ce ne împinge, oare, să urcăm tot mai sus, chiar și atunci când știm că muntele nu iartă?

#Everest #Himalaya #ZonaMorții #SpiritDeAventură #RespectPentruNatură