vineri, 23 ianuarie 2026

$$$

 Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !


                               Povestea GABRIELEI DRAMBA , sotia celui

                                                        mai sangeros tiran african


           „Agent model” al securității ceaușiste, Gabriela Drâmbă,

            este considerată o veritabilă Mata Hari de România.


Soarta acestui personaj controversat pare a fi ruptă dintr-un film de ficțiune, plin de răsturnări de situație, dar și de tragism.

Fiica unei croitorese din zona Gării de Nord din București, a fost „recoltată” de la o vârstă fragedă pentru a servi intereselor Securității.


Deși nu își prea bătea capul cu învățătura, avea cele mai mari note din clasă și era adusă la cursuri cu un autoturism Volga negru, “semn că Securitatea a racolat-o de fragedă”.


Grație frumuseții și tinereții exuberante – “Viitoarea doamnă Bokassa avea o talie de viespe, părul blond și ochii superbi, albaștri” – cât și a legăturilor pe care le întreținea cu organismele represive ceaușiste, ea a ajuns să frecventeze cercuri sus puse, dar și anturajele “de fițe” din Primăverii, Băneasa și Dorobanți, în care se învârteau odraslele de bani gata ale nomenclaturii comuniste.


Probabil că tot în acest mediu, tânăra face cunoștință cu un tânăr italian înstărit, care o cere în căsătorie.

Însă toate planurile Gabrielei au fost zdruncinate odată cu vizita controversatului dictator centrafrican Jean-Bedel Bokassa, care a facut o pasiune obsesivă pentru agenta ceaușistă.


Gabriela Drâmbă s-a logodit cu un cetățean italian stabilit pe malurile Dâmboviței (“un flăcău cu oarecare situație” despre care nu se știe mai nimic).

Planurile de nuntă vor fi însă zădărnicite, pentru totdeauna, odată cu vizitele pe care dictatorul centrafrican Jean-Bedel Bokassa începe să le facă în România, prima dintre acestea fiind efectuată în perioada 11-16 iulie 1970.


Tiranul negru îi solicită lui Ceausescu sprijinul în vederea exploatării bogățiilor naturale din țara sa, proces pe care nu-l poate susține din lipsă de bani, utilaje și specialiști.


Tentat de uraniul și diamantele lui Bokassa, “tovarășul” își anunță disponibilitatea de a se implica activ în construcția de căi ferate – necesare unei republici bananiere fără ieșire la ocean – în schimbul excavării, la comun, a zăcămintelor de uraniu, diamant, cupru, fier, mercur și bauxită.


Nicolae Ceaușescu acceptă propunerea lui Bokassa privind colaborarea celor două state în exploatarea minereurilor africane.

In timpul negocierilor dintre cei doi dictatori, Securitatea a avut grijă ca lui Bokassa să nu-i lipsească nimic, existând mărturii – în acest sens îi invocăm pe fostul șef al DIE, Ion Mihai Pacepa, și pe Ștefan Andrei, ministru comunist de Externe – că centrafricanului (un afemeiat notoriu !) i-au fost livrate “pe tavă”, în vederea desfătării, mai multe frumuseți mioritice.


Până la urmă, printre acestea s-a numărat și Gabriela Drâmbă, pe care Securitatea a trimis-o la Bangui, inițial pe post de translatoare, cu un ansamblu folcloric.


Urmarea ? Despotul a dezvoltat o adevărată obsesie pentru tânără și, la puțin timp după întoarcerea ei în țară, i-a trimis un fax mieros omologului Ceușescu, rugându-l să i-o trimită plocon, drept nevastă.


Profitând de slăbiciunea lui Bokassa pentru Gabriela, Nicolae Ceaușescu trimite „agentul model” la Bangui pe post de traducător cu un ansamblu folcloric.


La rândul ei, fosta doamnă Bokassa susține că Securitatea a forțat-o să își părăsească logodnicul, proferând amenințări la adresa familiei si că, înaintea plecării pe meleaguri centrafricane, a fost convocată chiar în biroul lui Nicolae Ceaușescu care i-a explicat sec, în puține cuvinte, că interesul patriei este cu mult mai înălțător decât o banală poveste de dragoste.


Bokassa i-a pus la picioare Gabrielei palatul, servitorii si intreaga avere Gabriela Dramba a fost intre 1975 si 1977 sotia imparatului Africii Centrale, iar acum locuieste singura la Bucuresti.


După căsătorie, proaspăta doamnă Bokassa a locuit într-un palat de poveste, înconjurat de grădini luxuriante și lacuri populate de crocodili.


Însă, aceasta era terorizată în mod constant de excesele de gelozie ale dictatorului, de abuzurile sale bahice și sexuale – este cunoscut faptul că a avut nu mai puțin de 18 neveste și peste 60 de copii printre care și o fată adusă pe lume de Gabriela.


Bokassa a dispus numeroase represiuni sângeroase, căsăpindu-și programatic oponenții, uneori servindu-i la cină miniștrilor, care dacă nu se înfruptau din bucate, aveau aceeași soartă.

Aceste porniri canibalistice ale tiranului se trag din desișurile pădurilor ecuatoriale, unde Bokassa și-a petrecut copilăria alături de membrii tribului M’Baka.


În culmea disperării, „înfricoșată și ajunsă la capătul suportabilității umane”, doamna Bokassa face o tentativă nereușită de suicid. Acest gest l-a înduplecat pe Bokassa, tiranul permițându-i Gabrielei să se stabilească definitiv în Franța. Cu o ladă plină de bijuterii și o sumă considerabilă de bani, doamna Bokassa, împreună cu fiica sa, încep o viață nouă.


Astăzi, Gabriela trăiește într-o vilă din apropierea Bucureștiului, administrând câteva business-uri imobiliare. Fostii sai angajati o descriu ca pe o femeie dura si rece. Raceala ei si-ar fi pus amprenta si asupra relatiei cu fiica sa, Anne, rodul casatoriei sale cu dictatorul Jean-Bedel Bokassa.

Cele doua nu sunt foarte apropiate. Anne Bokassa de Barengo traieste in Franta, la Reims.

$$$

 Eu sunt Dr. Gisella Perl, medicul care a salvat vieți acolo unde viața nu conta.


M-am născut în anul 1907, în Sighetu Marmației, într-o familie evreiască respectată, într-un oraș care avea să devină, peste decenii, un simbol al distrugerii și al tăcerii. Am crescut într-un mediu în care educația era o datorie morală, nu un privilegiu, iar medicina a devenit pentru mine nu doar o profesie, ci un jurământ față de oameni.


Am studiat medicina la Cluj și apoi la Berlin, specializându-mă în ginecologie. Nu mi-am imaginat niciodată că această ramură a medicinei dedicată nașterii și vieții avea să fie arma mea într-un loc construit pentru moarte: Auschwitz.


În 1944, am fost deportată împreună cu familia mea. Soțul meu și copilul meu au fost uciși aproape imediat. Eu am fost selectată pentru muncă forțată ca medic, sub privirea rece a lui Josef Mengele.


Acolo am înțeles rapid un adevăr teribil: în Auschwitz, o femeie însărcinată nu avea voie să trăiască.


Gravidele erau trimise direct la camerele de gazare sau folosite pentru experimente. Nu exista excepție. Nu exista milă.


Și atunci am fost pusă în fața alegerii pe care niciun om nu ar trebui să o facă vreodată:

să las femeile să moară sau să le provoc avôrturi clandestine pentru a le salva viața.


Am ales să distrug viață ca să salvez viață.

Nu aveam instrumente. Nu aveam medicamente. Nu aveam lumină, apă curată sau anestezie. Aveam doar mâinile mele, frica mea și disperarea celor din jur.


Am făcut avórturi improvizate, în barăci murdare, în tăcere, uneori noaptea, ascunzând femeile de selecțiile SS. Am tratat infecții cu cârpe murdare, am oprit hemoragii cu bucăți de material rupte din haine.


Am mințit gardienii. Am falsificat simptome. Am ascuns sarcini. Am încălcat orice regulă impusă de un sistem care nu avea dreptul să existe.

Fiecare femeie salvată era o sfidare a lagărului.


Când am ajuns în Statele Unite, nu am fost întâmpinată ca o supraviețuitoare, ci ca o suspectă. Am fost anchetată pentru „crime medicale” din cauza avørturilor efectuate în lagăr.


A trebuit ca femeile pe care le-am salvat să depună mărturie, una câte una, pentru ca lumea să înțeleagă că fără mine ele ar fi murit.

Abia atunci am fost reabilitată.


După război, am devenit ginecolog în New York. M-am specializat în infertilitate și sarcini dificile. Am ajutat peste 3.000 de femei să aducă pe lume copii sănătoși.


Eu, care fusesem obligată să distrug sarcini în Auschwitz, am devenit, în libertate, medic al nașterii.

Este o ironie dureroasă, dar și o formă de dreptate.


Nu am fost un înger. Nu am fost o eroină. Am fost un medic prins într-un sistem construit să distrugă orice urmă de moralitate.


Am învățat că uneori binele nu arată ca binele.

Că uneori, pentru a salva viața, trebuie să porți pe conștiință decizii care nu se pot ierta, ci doar înțelege.


Am murit în 1988, la New York, fără onoruri grandioase, fără statui, fără ceremonii. Dar trăiesc prin copiii femeilor pe care le-am salvat.


#istorie #cultura #auschwitz_birkenau #FemeiPuternice

$$$

 M-am născut în anul 1373, în familia Angevinilor, una dintre cele mai influente dinastii ale Europei medievale. Numele meu este Hedviga de Anjou, cunoscută în Polonia drept Jadwiga, iar viața mea nu a fost niciodată una obișnuită, nici măcar pentru standardele regale. Destinul meu a fost decis înainte ca eu să pot înțelege ce înseamnă puterea, căsătoria sau libertatea.


La doar patru ani am fost logodită politic, parte a unui joc de alianțe între marile case europene. Copilăria mea nu mi-a aparținut niciodată, pentru că în lumea mea copiii nu erau persoane, ci garanții ale tratatelor.


Am fost crescută între curți regale, educată să fiu demnă, tăcută și utilă intereselor dinastice. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu fericită. Mi s-a cerut doar să fiu necesară.


În anul 1384, la Cracovia, am fost încoronată nu ca regină, ci ca „rege al Poloniei”. Nu a fost o greșeală de formulare, ci o declarație politică deliberată: eu conduceam în nume propriu, nu printr-un bărbat. Pentru Europa medievală, ideea unei fete copil devenită „rege” era aproape o provocare la adresa ordinii firești.


Oficial, am fost logodită cu Wilhelm de Habsburg, un tânăr despre care cronicile spun că l-aș fi iubit cu adevărat. Există chiar o bârfă istorică persistentă potrivit căreia aș fi încercat să fug cu el sau să forțez consumarea căsătoriei pentru a o face imposibil de anulat. Istoria nu poate dovedi acest lucru cu certitudine, dar faptul că am opus rezistență despărțirii de el este documentat.


Adevărul politic a fost însă mai puternic decât inima mea. Am fost obligată să renunț la Wilhelm și să mă căsătoresc cu Jogaila, Marele Duce al Lituaniei, un bărbat mult mai în vârstă decât mine și păgân la acea vreme. Prin această căsătorie s-a creat Uniunea Polono-Lituaniană, una dintre cele mai puternice structuri politice ale Europei Centrale. Se spune că am plâns zile întregi înainte de această căsătorie, nu pentru că nu înțelegeam politica, ci pentru că înțelegeam prea bine ce pierdeam.


Deși foarte tânără, nu am fost o simplă marionetă. Am sprijinit educația, cultura, reînființarea Universității din Cracovia, traducerea textelor religioase în limba poporului, spitalele și ajutorarea săracilor. Contemporanii mei spuneau că eram mai înțeleaptă decât vârsta mea, iar detractorii afirmau că eram prea influențabilă. Adevărul, ca de obicei, stă undeva între aceste extreme.


Am murit în 1399, la doar 25 de ani, la scurt timp după ce am născut o fiică ce nu a supraviețuit. Tragedia a transformat rapid imaginea mea din conducător politic într-o figură aproape mistică. Secole mai târziu, am fost canonizată de Biserica Catolică drept Sfânta Jadwiga a Poloniei.


Sunt adesea prezentată ca o sfântă blândă și supusă, dar realitatea istorică este mai complexă. Am fost o femeie conștientă de puterea mea, am negociat dur, am impus decizii majore într-o lume dominată de bărbați, iar viața mea a fost mai degrabă politică decât romantică, oricât ar fi încercat posteritatea să o transforme într-o poveste pioasă.


Nu am lăsat un imperiu personal, dar am lăsat o Europă Centrală schimbată, o uniune care a durat peste patru secole și un model rar de femeie conducător în Evul Mediu. Am fost copil, rege, soție, sfântă. Dar, înainte de toate, am fost o piesă conștientă într-un joc istoric nemilos.

#FemeiInIstorie #IstorieEuropeana #RegiSiRegine

#EvulMediu #IstorieAdevarata

#PutereFeminină

$$_

 Eu sunt Maharajahul ( Bhupinder Singh of Patiala)

 despre care s-a spus că a avut 10 soții, 350 de concubine și 88 de copii.

Nu este o legendă orientală, este viața mea, consemnată în arhivele Indiei princiare, între fast, putere, excese și scandaluri care au făcut deliciul contemporanilor mei.


M-am născut în 1891 și am devenit Maharajahul statului Patiala la doar nouă ani. Am crescut într-o lume în care puterea se măsura în teritorii, armate personale, palate și alianțe matrimoniale. Nu eram un prinț decorativ. Eram un conducător real într-o Indie aflată sub dominație britanică, dar încă fragmentată în state princiare cu autonomie internă.


Am fost educat să domin, nu să explic. Am condus cu autoritate, dar și cu o ostentație care i-a scandalizat chiar și pe britanici. Eram cunoscut pentru exces: vânătoare, polo, automobile de lux, bijuterii colosale și, da, pentru femeile din viața mea.


Oficial, am avut zece soții. Neoficial, haremul meu număra aproximativ 350 de concubine. Nu toate au fost iubite. Multe au fost trofee politice, dar unele au fost preferate reale, femei care mi-au influențat deciziile și mi-au modelat zilele. Din aceste relații au rezultat aproximativ 88 de copii, unii recunoscuți, alții ținuți deliberat în umbră. Ideea de familie, așa cum o înțelegeți azi, nu exista pentru mine. Exista continuitatea sângelui și demonstrația puterii masculine.


Bârfele au circulat constant. Se spunea că palatul meu funcționa ca un oraș în oraș, cu reguli stricte pentru femei, ierarhii interne și pedepse pentru cele care îndrăzneau să provoace scandal. Unele au fost izgonite. Altele au fost „uitate” în aripi izolate ale reședințelor mele. Nu toate poveștile sunt documentate, dar nici nu sunt simple invenții.


Am fost, de asemenea, un om al paradoxurilor. Am sprijinit educația, sportul și modernizarea. Am fost un mare promotor al polo-ului, am susținut armata indiană și am donat resurse substanțiale în timpul Primului Război Mondial. Am fost respectat de Coroană, dar niciodată complet acceptat. Eram prea bogat, prea liber, prea oriental pentru confortul Londrei.


Viața mea nu a fost un basm erotic, a fost un amestec de privilegiu absolut, singurătate, control și exces fără limită. Femeile din jurul meu au plătit prețul acestui sistem. Unii dintre copiii mei au crescut cu titluri. Alții, cu tăcere.


Am murit în 1938, lăsând în urmă un stat bogat, o familie imposibil de gestionat și o reputație care continuă să fascineze. Dacă mă judeci cu standardele prezentului, voi părea monstruos. Dacă mă judeci în contextul epocii mele, voi părea inevitabil.


Nu am fost un mit.

Am fost un Maharajah.


#istorieindiana #Maharajah #barfeistorice #istorie

$¢$

 Mă numesc Anne de Mowbray și m-am născut într-o lume care nu avea răbdare cu copiii.


Am venit pe lume la 10 decembrie 1472, într-o Anglie încă tulburată de Războaiele Rozelor. Nu eram o fetiță obișnuită, deși aveam ochi blânzi și mâini prea mici pentru bijuteriile pe care le purtam. Eram singura moștenitoare a uneia dintre cele mai bogate familii nobiliare ale regatului: casa Mowbray, ducii de Norfolk.

La doar câteva luni, destinul meu nu îmi mai aparținea.


Tatăl meu, John de Mowbray, al 4-lea duce de Norfolk, a murit când eu aveam mai puțin de patru ani. Iar moștenirea mea pământuri, titluri, averi, au devenit imediat o miză politică.


Regele Edward al IV-lea nu a lăsat lucrurile la voia întâmplării. M-a „logodit” cu fiul său cel mic, Richard de Shrewsbury, duce de York, când aveam doar cinci ani.

Cuvântul „logodnă” este prea blând.

A fost, în realitate, o confiscare legalizată a viitorului meu.


Pentru ca averea mea să intre sub controlul Coroanei, regele a forțat prin Parlament o lege specială: eu, un copil, nu aveam dreptul să-mi moștenesc pe deplin bunurile decât prin soțul meu. Iar soțul fusese deja ales.


La 15 ianuarie 1478, la Catedrala St Stephen din Westminster, am fost măritată la vârsta de 5 ani.

Îmi amintesc mai degrabă lumina lumânărilor, greutatea mantiei și coroniței, decât sensul ritualului.

Curtea Tudor (de fapt Yorkistă atunci) a transformat nunta mea într-un spectacol grandios, cu mătăsuri, bijuterii și ambasadori străini.


Bârfa vremii spunea că regele voia să demonstreze lumii nu doar bogăția sa, ci controlul absolut asupra aristocrației.

Eu eram trofeul.


Soțul meu, Richard de Shrewsbury, avea doar patru ani. Am fost crescuți separat, ca doi copii prinși într-un scenariu care nu ne aparținea.

Nu am apucat să fiu nici soție, nici mamă, nici ducesă adevărată.

Am fost doar „copilul bogat al Angliei”, o expresie care suna bine, dar care ascundea o realitate crudă: nu aveam nici control, nici voce, nici timp.


Am murit la doar 8 ani, pe 9 noiembrie 1481, probabil din cauza unei boli respiratorii sau a tuberculozei. Curtea nu a plâns prea mult.

Averea mea a fost absorbită rapid de Coroană.

Richard de Shrewsbury avea să dispară, doi ani mai târziu, în Turnul Londrei, alături de fratele său Edward V, devenind celebrii „Prinți din Turn”.


Unii istorici spun că, dacă aș fi trăit, poate soarta lui ar fi fost alta.

Este una dintre acele ipoteze istorice imposibil de dovedit, dar fascinante.


În 1964, rămășițele mele au fost redescoperite accidental într-o biserică demolată din Londra. Analiza scheletului a confirmat vârsta, fragilitatea și malnutriția, detalii care au zdruncinat imaginea romantică a „copilului bogat”.

Averi uriașe nu înseamnă automat protecție.

În cazul meu, au însemnat expunere.


Manualele vorbesc despre mine în câteva rânduri.

Dar rareori spun adevărul esențial:

Nu am fost o ducesă.

Am fost o piesă pe o tablă de șah politică, sacrificată înainte de a înțelege jocul.

Într-o epocă în care femeile rareori aveau putere, eu nici măcar nu am avut copilărie.


#cultura #istorie #CasaYork #regine #femeiinistorie

&&&

 M-am născut în anul 1905, sub numele de Genepil, într-o familie din nordul Mongoliei, în apropierea Mănăstirii Baldan Bereeven, un important centru spiritual budist al vremii. Am crescut într-un mediu tradițional, profund religios, într-o lume aflată deja sub tensiunea destrămării vechilor structuri imperiale.


În 1923, după moartea lui Dondogdulam Khatun, soția lui Bogd Khan, am fost aleasă ca succesoare a ei dintre mai multe tinere cu vârste cuprinse între 18 și 20 de ani, selecționate de consilierii regelui. Alegerea mea nu a fost una întâmplătoare. Proveneam dintr-un mediu respectabil, iar statutul meu social și legăturile familiale contau într-un stat în care politica, religia și rangul erau inseparabile.


La momentul alegerii mele, eram deja căsătorită. Unele surse îl menționează pe soțul meu ca fiind Luvsandamba, bărbatul a cărui soție eram în momentul morții mele, fapt care a alimentat numeroase discuții și bârfe despre legitimitatea poziției mele la curte.


Am trăit alături de Bogd Khan până la moartea sa, pe 20 mai 1924, moment în care monarhia mongolă a fost abolită oficial. Odată cu dispariția lui, s-a încheiat nu doar o domnie, ci o întreagă epocă din istoria Mongoliei.


După părăsirea curții, m-am întors la familia mea și, potrivit unor surse, m-am recăsătorit sau m-am reunit cu Luvsandamba, dacă acesta era același bărbat cu primul meu soț. Viața mea a continuat departe de strălucirea regală, într-un stat care devenise din ce în ce mai ostil față de vechile elite.


În 1937, guvernul Republicii Populare Mongole m-a acuzat că aș fi adunat materiale pentru organizarea unei revolte cu sprijinul Japoniei. Aceste acuzații se înscriu în contextul epurărilor politice inspirate de modelul stalinist, când orice legătură cu vechiul regim sau cu influențe străine devenea motiv de condamnare.

Am fost arestată și exêcutàtă în anul 1938, fiind însărcinată în cinci luni.

#femeiinistorie #istorie #cultura #mongolia #dinastii

$$$

 Baldwin al IV-lea al Ierusalimului, Regele lepros


M-am născut în anul 1161, fiu al regelui Amalric I al Ierusalimului și al Agnesei de Courtenay. De la bun început, destinul meu nu a fost unul comod: Regatul Ierusalimului era o fortăreață creștină fragilă, înconjurată de puteri musulmane consolidate, iar fiecare rege trebuia să fie mai mult strateg decât simbol.


Copil fiind, am aflat că sunt diferit. Nu simțeam durerea așa cum o simțeau alți copii. Profesorul meu, William de Tir, a observat că îmi răneam mâinile fără să reacționez. Diagnosticul a venit curând: lepră. O boală care, în Evul Mediu, nu însemna doar degradare fizică, ci și stigmat social, izolare, rușine.


Și totuși, în 1174, la doar 13 ani, am devenit rege.

 Am condus personal armate, am negociat alianțe, am decis când să atac și când să mă retrag. Cea mai cunoscută victorie a mea rămâne bătălia de la Montgisard (1177), unde, deși bolnav și cu forțe inferioare numeric, l-am învins pe Saladin. Aceasta nu a fost o minune, ci rezultatul disciplinei militare și al surprizei tactice.

Saladin nu m-a considerat niciodată un adversar ridicol. Dimpotrivă, mă trata ca pe un lider real, nu ca pe un copil infirm.

Mult timp am fost capabil să merg, să lupt, să călăresc. Abia în ultimii ani boala m-a desfigurat grav: orbire parțială, pierderea degetelor, infecții repetate.

Nu eram „un mort care mergea”. Eram un om bolnav care continua să conducă.


Nu m-am căsătorit niciodată.

Unii au sugerat că boala mea m-ar fi făcut impotent sau incapabil de relații intime. Istoric, nu există dovezi clare pentru asta. Mai probabil este că boala și contextul politic făceau o căsătorie riscantă din punct de vedere dinastic: orice copil ar fi putut moșteni boala sau slăbiciunea politică asociată ei.

Am fost însă profund implicat în căsătoriile surorii mele, Sibylla, pentru că de ele depindea succesiunea regatului. Aici, greșelile nu au lipsit: Guy de Lusignan, ales ca soț pentru Sibylla, s-a dovedit un conducător slab. L-am marginalizat politic.


Unii m-au transformat într-un fel de sfânt războinic. Fals. Nu am fost un om blând sau mistic. Am fost pragmatic, dur când a fost nevoie, preocupat de stabilitatea regatului mai mult decât de gloria personală. Nu există dovezi că aș fi avut viziuni religioase sau că mi-aș fi considerat boala o „cruce divină”. Aceasta este o interpretare modernă, emoțională, nu medievală.


Am murit în 1185, la 24 de ani.

După moartea mea, Regatul Ierusalimului a intrat într-o spirală de decizii proaste și rivalități care au dus, în doar câțiva ani, la pierderea Ierusalimului în fața lui Saladin (1187). Nu este o coincidență. Cât am trăit, echilibrul a fost menținut.


Nu am fost „regele condamnat”, ci regele care a refuzat să fie redus la boala sa. Nu am fost un erou romantic, ci un lider lucid într-o lume violentă. Boala m-a limitat, dar nu m-a definit.

Dacă ceva merită reținut despre mine, nu este lepră, ci faptul că, într-o epocă în care un om bolnav era aruncat la marginea societății, eu am rămas în centrul puterii și al istoriei.

#istorie #Ierusalim #regi #cultura

$$$

 Elisabeta Polihroniade, adevărata regină a șahului a decedat pe 23 ianuarie 2016...  Precum majoritatea lucrurilor care schimbă o viață de ...