$$$

Femeia care a scris ceea ce alții se temeau să gândească – Povestea lui Sigrid Undset

La începutul secolului XX, într-un Oslo cenușiu și grăbit, o tânără sta aplecată asupra unei mașini de scris obosite, într-un birou pe care nu și-l dorise niciodată. Tatăl ei, arheolog pasionat de ruine și cronicile uitate ale regilor nordului, îi trezise încă din copilărie gustul pentru istorie, dar odată cu moartea lui, curiozitatea a rămas fără sprijin, iar siguranța s-a dizolvat ca o ceară aproape topită. Nu o aștepta nicio universitate, nicio bursă, nicio ușă deschisă spre lumea intelectuală. Doar muncă. Doar obligație.

Ziua transcria scrisori pentru o firmă de inginerie. Noaptea, însă, deschidea o poartă secretă spre Norvegia anilor 1300. O lume aspră, reglementată de lege și credință, dar plină de tensiuni, vinovății, dorințe, nerostiri.

În timp ce alții tratau Evul Mediu ca pe un tărâm de mit și legendă, Sigrid Undset îl trata ca pe o carne vie. Îl studia în documente juridice, în scrisori ale femeilor, în registre ale mănăstirilor, în povești rurale, în ritualuri de naștere și în certuri domestice. O interesa nu decorul trecutului, ci sufletul lui. Nu eroii, ci oamenii care greșesc, iubesc, se zbat, se înșală, își poartă rușinile în taină la spovedanie.

Scria femei în toată complexitatea lor: furioase, senzuale, vinovate, curajoase, devotate, încăpățânate. Femei care încălcau reguli și plăteau prețul. Femei care iubeau cu intensitate și erau zdrobite de consecințe. Femei pentru care libertatea era, uneori, o întrebare și nu un răspuns.

Criticii au numit-o periculoasă. Au acuzat-o că strică moravuri, că destramă ordinea socială. Ea a răspuns în singurul mod pe care îl considera demn: a pus pe masă un nou manuscris. Și încă unul. Pana ei era forma ei de revoltă, iar tăcerea nu făcea parte din vocabularul ei.

Când a publicat „Kristin Lavransdatter”, nu a reînviat doar Norvegia medievală – a făcut-o palpabilă, recognoscibilă pentru cititoarele moderne care trăiau aceleași conflicte: credință și dorință, datorie și libertate, iubire și rușine, vină și iertare. Kristin nu era un personaj idealizat. Era reală. Complexă. Umană. Și tocmai această sinceritate necruțătoare a cucerit lumea.

Dar Undset nu era rebelă doar în literatură. A ales catolicismul într-o țară protestantă, a vorbit împotriva fascismului atunci când tăcerea era mai sigură, iar când naziștii au invadat Norvegia, cărțile ei au fost interzise. Fiul ei a murit pe front, iar durerea a împins-o să fugă în America. În Brooklyn, nu a trăit ca o celebritate, ci ca o refugiată care scrie pentru a-și salva patria: eseuri, apeluri, pledoarii pentru democrație, pentru cultură, pentru libertate.

După război, s-a întors acasă. O Norvegie schimbată. Cafenelele erau acum pline de moderniști, iar lumea medievală parcă rămăsese în urmă. Dar cititorii nu au părăsit-o. Femeile continuau să se regăsească în Kristin – în zbuciumul ei, în păcatele ei, în încercarea de a împăca libertatea cu iubirea, dorința cu loialitatea, viața cu propria conștiință.

Sigrid Undset nu a căutat niciodată glamourul, nici aplauze. Și-a construit moștenirea din ore de noapte, din cerneală, din răbdarea de a sonda adevăruri pe care alții le ascundeau. A demonstrat că istoria respiră prin viețile oamenilor obișnuiți, că lumea interioară a unei femei este la fel de vastă ca o epopee și că uneori curajul înseamnă pur și simplu să refuzi să îndulcești adevărul.

Ea a scris ceea ce mulți nici nu îndrăzneau să gândească.

Morala:

Adevărul, atunci când este rostit fără teamă, nu doar descrie lumea – o schimbă. Sigrid Undset ne arată că literatura devine cu adevărat puternică abia atunci când nu mai caută să fie pe plac, ci îndrăznește să fie sinceră. Că destinul unei femei nu este dictat de epoca în care trăiește, ci de curajul cu care își afirmă propria voce.

#SigridUndset

#KristinLavransdatter

#PoveștileCareDauVoceFemeilor

#AdevărFărăTeamă

#ForțaLiteraturii

$¢$

 Războinicul care a înnobilat tăcerea – Povestea și moștenirea lui Cary-Hiroyuki Tagawa

Într-o lume în care mulți actori se pierd în strălucirea zgomotoasă a Hollywoodului, Cary-Hiroyuki Tagawa a rămas mereu altfel: o prezență tăcută, intensă, care domina ecranul nu prin forță brută, ci prin noblețea privirii, prin gravitatea vocii și prin complexitatea interioară pe care o aducea fiecărui personaj. A fost un artist rar, capabil să transforme cele câteva clipe de tăcere într-o scenă memorabilă, să dea greutate și sens unor roluri care, în mâinile altora, ar fi rămas simple caricaturi.

Cary-Hiroyuki Tagawa s-a stins din viață la 75 de ani, la Santa Barbara, înconjurat de copiii săi, după complicațiile unui accident vascular cerebral. Și totuși, chiar și în moartea sa, pare să existe o simplitate ritualică, o liniște care amintește de acei maeștri ai artelor marțiale pe care i-a interpretat cu atâta sinceritate.

Un artist prins între două lumi

Născut în Japonia și crescut în America, Tagawa a trăit mereu la granița dintre două culturi. Această dualitate l-a modelat: era suficient de japonez pentru a purta în el disciplina, tradiția și respectul pentru tăcere, dar suficient de american pentru a înțelege dinamica industriei cinematografice. În felul acesta, a devenit un ambasador al unei imagini noi despre actorul asiatic.

Într-o epocă în care Hollywood-ul distribuia actori de origine asiatică în roluri minimaliste sau stereotipe, el a cerut – prin talentul său – mai mult. A ridicat fiecare personaj la rang de simbol. A refuzat să fie doar un simplu „villain” de acțiune. A fost un om care astfel a transformat antagonismul în artă.

Shang Tsung – masca nemuririi

Pentru milioane de oameni, Cary-Hiroyuki Tagawa a fost și va rămâne Shang Tsung. Dar ceea ce publicul a simțit, poate fără să-și explice, este că Tagawa nu a „jucat” acest personaj. El l-a creat.

În spatele replicii devenite legendare „Your soul is mine” nu era doar un actor care pronunța un text, ci un întreg univers concentrat în două secunde. O rafinare a răului ritualic, un dans lent între violență și calm, între mit și om. De aceea, din 1995 până în 2023, Tagawa a fost ales iar și iar să revină în rol – în filme, în seriale, în jocuri video.

Nu era doar interpretul lui Shang Tsung. Era însăși definiția personajului.

Un portret al demnității în ultimele sale mari roluri

În „The Man in the High Castle”, Tagawa a arătat poate cea mai complexă latură a sa: vulnerabilitatea unui om prins în plasa puterii, conștiința morală sfâșiată între datoria politică și adevărul interior. Nobusuke Tagomi nu era doar un personaj. Era un om în toată complexitatea lui, iar Tagawa a reușit să transmită o lume întreagă cu un singur gest sau o singură privire coborâtă spre podea.

A fost o interpretare de o finețe extraordinară – dovada că talentul său depășea cu mult limitele cinemaului de acțiune.

Un om care respira tradiție și spiritualitate

Puțini știu că Tagawa era extrem de preocupat de spiritualitate, vindecare și introspecție. Pentru el, artele marțiale nu erau un simplu exercițiu fizic. Erau un mod de a fi, o disciplină a sufletului. În interviuri, vorbea cu o blândețe surprinzătoare despre reconciliere, despre liniște, despre rolul fiecărui om de a-și găsi propriul centru interior.

În ciuda personajelor negative pe care le interpreta adesea, el era în realitate un om de o bunătate profundă, un profesor, un ghid, un sfătuitor tăcut al multor tineri actori asiatici.

Ultimul act – plecarea sa

Cary-Hiroyuki Tagawa a părăsit lumea discret, așa cum a trăit: fără zgomot, fără dramatism, fără scenă. A lăsat în urmă peste 150 de roluri, o comunitate de fani și actori care îl respectă enorm și o moștenire artistică ce va dăinui.

Pe platou, era un profesionist impecabil. În viață, era un om care știa să privească dincolo de camera de filmat, înspre partea invizibilă a fiecăruia dintre noi.

Cu el dispare nu doar un actor, ci și o anumită noblețe a interpretării, un mod lent, ritualic și intens de a utiliza tăcerea ca armă artistică.

Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit pentru rolul pe care ți-l oferă; dar prin felul în care îl interpretezi poți transforma o simplă apariție într-o moștenire. Cary-Hiroyuki Tagawa ne-a învățat că adevărata forță nu stă în replici sau gesturi violente, ci în demnitatea cu care îți porți identitatea, cultura și sufletul. Iar un om devine nemuritor nu prin aplauze, ci prin amprenta pe care o lasă asupra inimilor celorlalți.

Mesaj de condoleanțe:

Transmitem compasiunea și solidaritatea noastră familiei, prietenilor și tuturor celor care l-au prețuit. Lumea filmului a pierdut un titan al artei interpretării, iar memoria lui va continua să lumineze generațiile care vin. Să se odihnească în pace, în liniștea pe care a căutat-o și a purtat-o mereu în privire.

#CaryHiroyukiTagawa

#MoștenireaUnuiRăzboinic

#ErouAlTăcerii

#ArtaDeAFi

#LegendăPentruTotdeauna

$$$

 Bula moare si ajunge in iad. Acolo descopera ca exista cate un iad pentru fiecare tara. Merge in iadul german si intreaba:

– Ce ti se face aici?

– Pai, ce sa-ti faca… te pun pe scaunul electric pentru o ora, pe urma te aseaza pe un pat de cuie pentru inca o ora, si restul zilei te biciuieste dracul german.

Lui Bula nu-i place ce aude si incearca iadul rusesc:

– Ce ti se face aici?

– Pai… te pun pe scaunul electric pentru o ora, pe urma te aseaza pe un pat de cuie pentru inca o ora, si restul zilei te biciuieste dracul rus.

Pe urma verifica iadul american, francez, etc. si primeste raspunsuri asemanatoare.

Apoi ajunge la iadul romanesc si descopera ca este o coada foarte, foarte mare la intrare.

-Ce ti se face aici?

– Pai… te pun pe scaunul electric pentru o ora, pe urma te aseaza pe un pat de cuie pentru inca o ora, si restul zilei te biciuieste dracul roman.

– Pai este cam la fel ca in celelalte iaduri, de ce vrea atata lume sa intre?

– Pentru ca scaunul electric nu merge si nimeni nu vine sa-l repare, cuiele din pat au fost furate, iar dracul roman este un fost senator, asa ca vine, semneaza de prezenta si apoi se duce la bar.

$$$

 El putea să numere secundele dintr-un an și jumătate în doar două minute — în minte — pe vremea când era încă sclav, neștiutor de carte și fără să fi pășit vreodată într-o școală.

Numele lui era Thomas Fuller, deși istoria l-a consemnat și ca „Tom Negrul” sau „Calculatorul din Virginia”.

Născut în Africa, în preajma anului 1710 — pe teritoriul actualului Benin — Thomas a fost răpit și trimis ca sclav în America în 1724, când abia împlinise paisprezece ani. Următorii șaizeci și șase de ani i-a petrecut în robie, pe o fermă din Virginia, trudind pe câmp de la răsărit până la apus.

Nu a învățat niciodată să citească. Nu a învățat niciodată să scrie. Nu a primit niciun fel de educație formală.

Și totuși, Thomas Fuller poseda una dintre cele mai remarcabile minți matematice consemnate vreodată.

Spre sfârșitul vieții, când trecuse de șaptezeci de ani, doi membri ai unei campanii împotriva sclaviei — William Hartshorne și Samuel Coates — au auzit zvonuri despre un om înlănțuit, înzestrat cu abilități de calcul cu totul neobișnuite. Sceptici, dar intrigați, au pornit să-l întâlnească.

Ceea ce a urmat a fost consemnat de doctorul Benjamin Rush, părinte fondator și abolist de renume, care și-a publicat raportul în 1789.

Testele la care l-au supus pe Thomas Fuller i-ar fi pus în încurcătură pe oricine ar fi avut la îndemână hârtie, pană și răgaz. El le-a rezolvat în minte, în câteva minute, cu toate că era bătrân și sleit de ani de muncă istovitoare.

Prima întrebare: „Câte secunde sunt într-un an și jumătate?”

Thomas a închis ochii. Buzele îi fremătau abia perceptibil. După aproximativ două minute, a rostit: „47 304 000”.

Corect.

A doua problemă: „Câte secunde a trăit un om de șaptezeci de ani, șaptesprezece zile și douăsprezece ore?”

Pentru un asemenea calcul trebuie să ții seama de anii obișnuiți, anii bisecți, zilele și orele — să le transformi pe toate în secunde și să le aduni. Cu hârtie și creion, cineva ar avea nevoie de un sfert de oră.

Thomas a răspuns în nouăzeci de secunde: „2 210 500 800”.

Unul dintre domnii care calculau pe hârtie i-a spus că greșise; numărul era prea mare.

Thomas a replicat imediat: „Stați, domnule învățător, ați uitat anul bisect.”

Când au adăugat secundele provenite din anii bisecți, rezultatul lor scris a coincis întru totul cu cel obținut de Thomas în minte.

A treia problemă: „Să presupunem că un fermier are șase scroafe, iar fiecare dintre ele fată în primul an câte șase purcei femele, iar numărul acestora crește în același ritm timp de opt ani — câte scroafe va avea fermierul atunci?”

Este un exercițiu de analiză a creșterii exponențiale — un tip de matematică ce presupune stăpânirea progresiei geometrice. După zece minute, Thomas a răspuns: „34 588 806.”

Doctorul Rush a remarcat că rezolvarea acestei ultime probleme i-a răpit lui Thomas mai mult timp nu din pricina dificultății calculelor, ci pentru că înțelesese inițial greșit cerința.

Hartshorne și Coates au rămas copleșiți. În fața lor stătea un om care nu studiase niciodată matematica, care nu știa să descifreze cifrele de pe o pagină, care își petrecuse șaizeci și șase de ani trudind pentru alții — și totuși, depășea cu ușurință mințile formate în academii, doar prin puterea rațiunii sale.

Dar altceva i-a uimit și mai mult.

În ciuda celor șaptezeci de ani ai săi, a părului albit și a semnelor de epuizare, Thomas păstra o agerime a spiritului izbitoare. Ei au bănuit că, în tinerețe — înainte ca deceniile de muncă silnică să-l secătuiască — capacitățile lui fuseseră, probabil, și mai uimitoare.

Când domnul Coates a oftat, spunând că este o tragedie faptul că Thomas nu primise o educație pe măsura geniului său, Thomas i-a răspuns cu vorbe care străpung sufletul:

„Nu, domnule profesor, mai bine că n-am învățat nimic, căci mulți oameni învățați sunt mari nebuni.”

Gândiți-vă la ceea ce dezvăluie aceste cuvinte. Era un om conștient de propria-i genialitate, conștient că educația formală și inteligența autentică nu sunt una și aceeași, un om care și-a păstrat demnitatea în ciuda lanțurilor și a tuturor șanselor răpite.

Thomas Fuller a murit în 1790, la aproape optzeci de ani — încă în sclavie, încă pe aceeași fermă din Virginia.

Dar înainte de a-și încheia viața, povestea lui căpătase deja o menire profundă.

Aboliționiști precum doctorul Benjamin Rush l-au folosit pe Thomas Fuller drept dovadă vie împotriva pseudostiinței rasiste a epocii — a ideilor că africanii ar fi inferiori intelectual, că sclavia ar fi justificată fiindcă oamenii înrobiți nu s-ar putea descurca în libertate ori într-un mediu educat.

Iată o probă de necontestat: un om smuls din Africa, lipsit de orice instruire, epuizat de muncă până la istovire, dar înzestrat cu o minte matematică egală sau superioară celor mai instruiți savanți.

Nimeni nu-i putea contesta geniul. Nimeni nu-l putea explica.

Umbra lui Thomas Fuller era un dar — un dar pe care sclavia a încercat să-l îngroape, dar pe care nu l-a putut acoperi pentru totdeauna.

Astăzi îl cinstim nu doar pentru calculele sale, ci pentru ceea ce întruchipează: nenumăratele minți strălucitoare răpite de sclavie, geniul care a supraviețuit în ciuda tuturor încercărilor de a-l zdrobi, potențialul omenesc pe care nici lanțurile nu-l pot destrăma.

Câți Thomas Fuller vor mai fi existat? Câte minți remarcabile s-au stins în întunericul sclaviei, necunoscute, neconsemnate, fără șansa de a arăta lumii ce pot?

Nu vom ști niciodată. Dar știm că cel puțin unul a existat.

Și se numea Thomas Fuller — omul care putea calcula patruzeci și șapte de milioane de secunde în două minute, care nu uita niciodată anii bisecți, care știa că înțelepciunea și educația nu sunt întotdeauna sinonime.

Calculatorul din Virginia. „Tom Negrul”.

Dar, mai presus de toate: Thomas Fuller, un geniu matematic, dovada că mintea nu poate fi înrobită — chiar dacă trupul poate.

Thomas Fuller (circa 1710–1790)

Calculator desăvârșit. Spirit matematic de excepție.

     Marcus de seară

$$$

 Adevărul care a așteptat 23 de ani: cazul Sherri Rasmussen

În dimineața zilei de 24 februarie 1986, Sherri Rasmussen, o tânără de douăzeci și nouă de ani, proaspăt căsătorită și aflată în plină ascensiune profesională, a sunat la serviciu anunțând că este bolnavă, după ce își lovise spatele la un curs de aerobic. Nimic nu anunța tragedia. Până la prânz avea să fie moartă.

Seara, soțul ei, John Ruetten, a găsit-o întinsă pe podeaua din living: bătută, împușcată de trei ori în piept și lovită cu o vază de ceramică. Locuința era răvășită, iar BMW-ul ei dispăruse. Poliția a văzut imediat ceea ce părea evident: un jaf eșuat. Doar că totul era greșit.

Tatăl ei, Nels Rasmussen, le-a spus detectivilor un lucru clar: să o investigheze pe Stephanie Lazarus, o ofițeră LAPD care avusese o relație anterioară cu John și care nu acceptase despărțirea. Lazarus o confruntase pe Sherri la serviciu, se prezentase la ei acasă neinvitată, iar Sherri îi mărturisise familiei că se simțea urmărită.

Dar poliția nu a ascultat. Lazarus purta uniformă, era „una de-a lor”, iar cazul a fost tratat ca un jaf — până a fost abandonat. A rămas închis ani, apoi decenii. Nels Rasmussen nu a încetat niciodată să lupte, ba chiar a oferit bani pentru testarea ADN-ului în 1993. Poliția a refuzat: „Nu avem un suspect.”

Dar îl avuseseră tot timpul.

Între timp, Stephanie Lazarus își construia o carieră strălucită în LAPD, devenind detectiv respectat în divizia de artă furată, lăsând în urmă rânduri de laude profesionale, în timp ce familia Rasmussen aștepta dreptate.

Totul s-a schimbat în 2004, când unitatea de Cold Case a LAPD a reanalizat cazul. Tehnologia ADN avansase. Proba din urma mușcăturii lăsate pe brațul lui Sherri a fost testată și a arătat ceva uluitor: atacatorul era femeie. Deodată, întreaga scenă de „jaf” părea o înscenare. Iar numele Stephanie Lazarus, ignorat timp de două decenii, a revenit în prim-plan.

Ancheta trebuia făcută cu discreție: Lazarus era încă detectiv. Dacă afla, ar fi putut distruge probe sau influența martori. Așa că au urmărit-o atent, așteptând o ocazie. În 2009, Lazarus a aruncat o ceașcă după ce a băut din ea. Detectivii au recuperat-o. ADN-ul ei s-a potrivit perfect cu cel din mușcătură.

După 23 de ani, adevărul ieșise la lumină.

Pe 5 iunie 2009, Lazarus a fost chemată într-o sală de interogatoriu sub pretextul unui caz de artă furată. Întrebările au alunecat încet spre anul 1986, spre numele Sherri. În scurt timp, Lazarus a încercat să pună capăt discuției. A ieșit din încăpere — unde a fost arestată.

Procesul a dezvăluit obsesia și premeditarea: Lazarus își luase liber chiar în ziua crimei; raportase arma „furată” la scurt timp după atac — exact același calibru care o ucisese pe Sherri. Pe 20 martie 2012, juriul a condamnat-o pentru omor de gradul întâi. Pedeapsa: douăzeci și șapte de ani închisoare.

Pentru Nels Rasmussen, care se luptase un sfert de secol pentru adevăr, verdictul nu era o victorie, ci confirmarea faptului că avusese dreptate mereu.

Sherri Rasmussen, la doar douăzeci și nouă de ani, nu a apucat să își trăiască viața: nu a avut copii, nu a îmbătrânit alături de soțul ei, nu a văzut ce ar fi devenit. Dar povestea ei nu s-a încheiat pe podeaua din Van Nuys. A continuat prin vocea unui tată care nu a renunțat niciodată și prin adevărul care a refuzat să rămână îngropat.

Chiar și când criminalul purta o insignă.

Morală: unele adevăruri cer timp ca să iasă la lumină, dar când cineva refuză să tacă, dreptatea nu poate fi oprită.

#SherriRasmussen #JusticeDelayed #AdevărulNuMoare

     Asmarandi Alexandra

$$$

 Atât de profund... și atât de adevărat! 

    Când a apărut un televizor în casa mea, am uitat cum să citesc o carte.

     Când o maşinä , s-a oprit în fața ușii mele, am uitat cum să merg.

    Când am luat un telefon mobil, am uitat cum să scriu o scrisoare.

     Când a apărut un laptop , am uitat cum să scriu.

     Când s-a pornit aerul condiționat, am încetat să mai caut umbra și o briză ușoară sub un copac.

                         

 Trăind în oraș, am uitat mirosul pământului ud.

    Lucrând cu carduri și conturi bancare, am uitat adevărata valoare a banilor.

   Cu parfumurile artificiale, am uitat parfumul florilor proaspete.

    Cu fast-food-ul, am uitat gustul mâncărurilor tradiționale.

     Mereu grăbit,am uitat cum să mă opresc.

    Și odată cu apariția WhatsApp, am uitat cum să conversez cu adevărat.

      Când murim, banii noștri rămân în bancă. Și totuși, în timpul vieții, adesea ne lipsesc. Este o ironie crudă: după moartea noastră, sume semnificative rămân adesea necheltuite.

     Un important om de afaceri chinez a murit, lăsând văduvei sale o avere de 1,9 miliarde de dolari.

S-a căsătorit... cu șoferul lui.

Șoferul a spus: „Ani de zile am crezut că lucrez pentru șeful meu... dar acum îmi dau seama că el lucra pentru mine.”

     Realitatea este dură: „E mai bine să trăiești mult decât să deții prea multe.”

Prin urmare, trebuie să prețuim ceea ce este cel mai prețios pentru noi: sănătatea noastră.

    Intr-un telefon scump, 70% din funcții sunt neutilizate.

    Într-o maşina de lux, 70% din caracteristici și gadgeturi sunt inutile.

    Într-o vilă de lux, 70% din spațiu este gol.

  În dulapurile noastre, 70% din haine nu sunt niciodată purtate. 

   De-a lungul unei vieți de muncă, 70% din venitul tău merge... la alții.

             Așadar, haideți să învățăm să prețuim restul de 30%: 

      Mergeți la controale, chiar dacă vă simțiți bine.

       Beți apă, chiar dacă nu vă este sete.    

Renunțați, chiar și atunci când vă confruntați cu probleme grave. • 

       Știți când să cedați, chiar dacă aveți dreptate 

      Rămâneți umili, chiar și atunci când reușiți.

      Fiți mulțumiți cu ceea ce aveți, chiar dacă nu este mult.

•⁠ ⁠ Aveți grijă de corpul și mintea voastră, chiar dacă sunteți foarte ocupați.

•⁠ ⁠ Și cel mai important... faceți-vă timp pentru cei pe care îi iubiți.

        Sursa internet

$$$

 In memoriam...

WOLFGANG AMADEUS MOZART

În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a stins pentru totdeauna… Avea numai 35 de ani și în scurta sa viață a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime.  

Născut la Salzburg, Wolfgang Amadeus Mozart a fost un unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Încă de mic copil, Mozart a dat dovada geniului său muzical. Sprijinit de tatăl său Leopold, violonist și el, Mozart își începe încă de la vârsta de 5 ani mai multe turnee prin orașe europene de prim rang, unde-și uluiește asistența cu interpretarea și compozițiile sale, primind aplauze și ovații inclusiv din partea familiei imperiale austriece. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Stabilit în Viena, care în acea epocă era capitala mondială a muzicii clasice, Mozart devine protejatul împăratului Iosif II, acesta numindu-l ”compozitor al curții imperiale". Compozitorul dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date și aplauzele publicului în extaz nu mai contenesc. În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele lucrări muzicale și trezește resentimente în rândurile concurenței. 

Sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv, pe fondul febrei reumatismale recurentă cu insuficiență renală. Ultima compoziție, pe care nu o termină, este Requiemul, lucrare ce s-a încercat a-i fi furată. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat, pentru că în 5 decembrie 1791 a murit și a fost înhumat în Viena.

Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

       Sursa- Decean Renata