$$$

 Niște gimnastică mentală sugerană anti-vaccinare de sâmbătă seară: Celebra doctoriță anti-vaccinistă Flavia Groșan, care își trata pacienții grav bolnavi cu tinctură de rostopască și ceai de ceapă, și mai dădea și sfaturi pe interneți că medicamentele și vaccinurile nu sunt bune, se află în stare critică la ATI. 

Doamna doctor pneumolog Groșan chiar a postat pe interneți acum o săptămână pentru adepții ei aplaudaci că a luat-o o răceală și o tuse epuizantă, dar e mândră că a apelat la leacurile ei și nu a ajuns la spital. Astăzi, după o săptămână, e internată cu “tumoră pulmonară cu metastaze cerebrale, hepatice și suprarenale”. Adică doamna doctor avea cancer și se trata de răceală cu căței de usturoi ținuți între măsele.

Iar acum toți adepții ei anti-vacciniști au început cu teoriile că cineva a vrut s-o omoare, că deranja industria medicamentelor. Că acum a ajuns pe mâna lor, a medicilor criminali “care primesc bonusuri pentru crimele lor”. Că tumorile alea nu apar așa rapid și că doar la Hiroshima și Nagasaki s-au mai înregistrat asemenea cazuri.

Eu stau și mă întreb în locul acestor foci: oare doamna doctor în “plandemie” nu testa și recomanda leacuri băbești pacienților grav bolnavi ca să vadă dacă funcționează și pentru boala ei? Nu de alta, dar duamna doctor pneumolog a avut tare mulți pacienți de la care n-a mai primit feedback că au trecut pe lumea cealaltă. Oare nu era puțin dusă cu pluta și nega zeci de ani de studii, cercetări și tratamente care funcționează pentru a aduna adepți pe care să-i folosească drept cobai? Îmi pare rău că a ajuns în starea asta, dar femeia și-a făcut-o cu mâna ei și Dumnezeu mai știe pe câți i-a tras după ea cu recomandările ei de leacuri.

Dar poate că e mai bine ca oamenii ăștia să nu-și pună întrebări și să nu-i deranjăm, să-i lăsăm să li se întâmple exact ce își doresc, adică selecția naturală să-și facă treaba. Că doar e naturală, nu e chimică. Sunt ei un pericol pentru societate și un inamic al sănătății publice, dar vorba lui Napoleon: Niciodată să nu îți întrerupi inamicul când face o greșeală.

Așa că dați înainte cu leacurile băbești, fiți deștepți și nu picați în capcana globalisto-soroșistă. Dumnezeu să vă ajute! Dacă mai are cum…

$$$

 

Când un lup este înfrânt într-o luptă cu un alt lup și înțelege că nu mai are nicio șansă de izbândă, își oferă cu liniște vena jugulară adversarului, de parcă ar spune: „Am pierdut, pune capăt acestui lucru.”

Însă în acel moment se petrece ceva cu adevărat uluitor: lupul biruitor rămâne nemișcat.

Mii de ani de forțe de neclintit îl împiedică să-l ucida pe cel care are înțelepciunea de a-și recunoaște cu smerenie înfrângerea.

Un mecanism primordial, sădit în ADN — sau chiar mai adânc — îl oprește pe învingător și îi amintește că supraviețuirea speciei e mai importantă decât eliminarea rivalului.

În lumea lupilor, nimeni nu-l numește laș pe cel care își acceptă înfrângerea. Nimeni nu-l osândește pe acela care ar fi putut fi ucis, dar a fost cruțat.

Pur și simplu nu există învingător.

Cei doi lupi pornesc pe drumuri diferite, iar cercul vieții își urmează cursul.

Dacă oamenii ar învăța de la lupi, în loc să se măcelărească pentru afirmare, orgoliu, bani și putere, ar trăi cu mult mai fericiți și mai uniți…

Marcus de seara

$$$

 În 2011, în timpul unui incendiu devastator pe insula privată a lui Richard Branson, Kate Winslet a scos-o pe mama lui Branson, în vârstă de 90 de ani, dintr-o casă în flăcări – salvându-i viața.

S-a întâmplat în miez de noapte, când un fulger a lovit luxoasa casă caraibiană a lui Branson de pe Insula Necker, incendiind-o în câteva minute. 

Vânturile au răspândit flăcările rapid, iar oaspeții îngroziți au fugit în căutare de adăpost. 

Dar Winslet, care stătea acolo cu copiii ei, nu a fugit.

 S-a năpustit direct în haos.

Înăuntru, aerul era încărcat de fum și căldură. 

În mijlocul confuziei, Winslet a văzut-o pe Eve Branson, mama în vârstă a lui Richard, luptându-se să scape. 

Fără să stea pe gânduri, a ridicat-o în brațe și a dus-o prin foc și moloz. 

„Nu gândești – doar acționezi”, a spus Winslet mai târziu.

Richard Branson, zdruncinat, dar profund mișcat, a numit-o o eroină din viața reală.

 „A fost absolut incredibilă”, a spus el. „A luat-o calm pe mama mea și a scos-o din casă. 

Îi voi fi mereu recunoscător.”  

Afară, în timp ce flăcările mistuiau conacul, Winslet și-a păstrat calmul, asigurându-se că toți ceilalți erau în siguranță. 

Un martor își amintea:

„În timp ce oamenii intrau în panică, ea era cea stabilă,nu a ezitat nicio secundă.”

Până în zori, casa dispăruse - dar toată lumea a supraviețuit. 

Pentru Branson, pierderea casei sale nu a fost nimic în comparație cu miracolul că mama sa era în viață. Pentru Winslet, momentul nu a fost despre eroism.

 A fost despre instinct și umanitate. „Nu era timp să-ți fie frică”,a spus ea încet.

 „Fă pur și simplu ce trebuie să faci.”

Acea noapte s-a transformat din dezastru în supraviețuire, deoarece o femeie - cunoscută de milioane de oameni pentru puterea ei pe ecran - a dovedit că curajul ei era la fel de feroce și în viața reală. 

Kate Winslet nu a jucat doar rolul de eroine în filme. 

Când conta cel mai mult, a devenit una reală!

Sursa Historical Fragments.

Respect și admirație!!

$$$

 Să mai și zâmbim...

Un băiețel în vârstă de 4 ani se duce la tatăl său și ii spune :

- Tati, am decis să mă căsătoresc.

- Minunat! Și? Știi și cu cine?

- Da! Cu bunica! Ea a spus că mă iubește și eu o iubesc pe ea și este cea mai bună bucătăreasă din toată lumea și spune cele mai frumoase povești!!

- E drăguț, dar avem o mică problemă!

- Ce problemă ?!

- Păi, e mama mea. Nu te poți căsători cu mama mea!!

- De ce nu?! Tu te-ai casatorit cu a mea!!

$$$

 IVAN CEL GROAZNIC

În ziua de 25 August 1530 vine pe lume Ivan, fiul mult aşteptat al Marelui Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea. Momentul naşterii lui Ivan este şi pentru locuitorii vremii, momentul mult aşteptat deoarece acesta va fi primul fiu al cneazului.

Când a venit pe lume, Kremlinul a fost lovit de un fulger provocând un puternic incendiu iar micutul Ivan avea deja doi dinţi-semnele acestea au fost considerate ca fiind de origine divină şi interpretate: îi va sfâşia cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celalalt va muşca din propriul popor .

Lupta pentru supremaţie

Când Ivan avea numai trei ani, tatăl său, Vasili al III-lea, Marele Cneaz al Rusiei, se stinge din viaţă nu înainte de a-şi numi succesorul la tron, pe fiul său cel mare, Ivan. Tutela îi revenea, prin testament, până la vârsta de 15 ani, mamei sale Elena şi a boierilor.

Datorită vârstei sale fragede, Ivan era considerat de către familiile pretendente un obstacol, fapt pentru care mama sa Elena împreună cu scutierul Obolenski Telepnev demarează o serie de arestări a celor mai temuţi boieri. Dorinţa de putere a familiilor boiereşti a devenit atât de mare încât din „persecutaţi devin persecutori” iar „prada” este Elena Glisnki, mama lui Ivan şi scutierul Obolenski Telepnev, ambii protectori ai lui Ivan.

Moartea acestora a transformat Rusia în scena deschisa a bătăliilor dintre familiile boiereşti pentru putere. Familiile care au reuşit să îşi pună amprenta asupra micutului Ivan au fost, Suiski şi Bielski, şi datorită cărora va face cunoştinţa cu foamea, cruzimea, răutatea, bătaia şi indiferenţa. Se spune că aflat între zidurile Kremlinului, avea un comportament deviat deoarece distracţia lui consta în smulgerea penelor păsărilor sau aruncarea puilor de pe ziduri.

Alături de Ivan se va afla tot timpul Mitropolitul Macarie care îl va introduce în tainele teologiei şi istoriei. Conştient că vârsta de 16 ani îi va aduce legitimitate monarhală, lucru dezagreat de familiile care se luptau pentru putere, Ivan, avându-i alături pe membrii Bisericii, se va autointula Ţar al Rusiei şi cere boierilor să i se supună.

Este încoronat Ţar al Rusiei la Moscova, la 16 ianuarie 1547. O lună mai târziu se va căsători cu fiica unei vechi familii de boieri de viţă nobilă, Anastasia Romanova, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Ţarina Anastasia va aduce pe lume două fete şi doi băieţi:Dmitri care moare la luni după naştere şi Ivan, care va deveni ţarevici.

După moartea Anastasiei, Ivan, se va căsători în 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria, în 1571 Ivan se căsătorește pentru a treia oară cu Marfa Sobakina, 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean, în 1575 cu Anna Vasilcikova, în 1579 cu Vasilisa Melentieva, în 1580 cu Maria Dolgoruki iar în 1581 cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui dregător de la curte.

Domnia

Domnia primului ţar al Rusiei se poate împărţi în două perioade:una prosperă-plină de reforme ample şi benefice iar cea de doua plină de efectele problemelor ţarului, învăluită în negura nebuniei.

Perioada marcată de reforme a adus ţarului popularitate în rândul nobilimii dar şi în rândul oamenilor simpli. Din seria reformelor le menţionăm pe cele din 1550, 1551 şi 1565 însă, înainte de reforma din 1550 ţarul Ivan formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada(Consiliu ales). Consiliul era format din membrii ai nobilimii şi clerului şi era dominat de către Mitropolitul Macarie şi părintele Silvestru, predicatorul iluminat.

1550-se formează adunarea care înregistra hotărârile ţarului, Zemski Sobor

 - se alcătuieşte Codicele Ţarist, Țarski Sudebnik, şi avea drept scop înlocuirea celui din 1479, al bunicului său Ivan al III-lea, Kneajeski Sudebnik

1551 – în cadrul celui de-al treilea sinod bisericesc, Ivan înmânează documentul Stoglavîn care se regăseau reformele ce se vor aplica în cadrul bisericii:stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci;se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

1556 – împarte ţara în opricininași zemșcina.

Opricinina reprezintă domeniul privat al ţarului – în acesta vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Familiile de aristocraţi mutate pe teritoriul ţarului îşi vor pierde masiv influenţa însă, se va naşte o noua clasă, orpicinicia căror “cal de bătaie”va fi teritoriul zemşcina.

Zemşcina reprezentă restul teritoriului.

Nobilimea ţării este reorganizată, ţăranii rămân legaţi de glie ;ţarul guvernează cu ajutorul Dumei Boierilor, în cazurile considerate grave se va convoca Zemski Sobor însă, aceste adunări aveau doar vot consultativ.

Violența orpicinicilor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați. Şi în rândul boierilor ţarul va porni o serie de asasinate crunte, majoritatea prin tortură la care va lua parte personal. Paradoxal, după fiecare crimă, ţarul se retrăgea pentru câteva ore, timp petrecut în rugăciune.

Punctul culminant al nebuniei si cruzimii sale în urma căruia i se trage numele de Groznic, este în masacrul de la Novgorod, din 1570 a cărei continuare ar fi trebuit sa fie în oraşul Pskov. Sub pretextul unei scrisori existente în care se regăsea dorinţa locuitorilor din cele două oraşe de a se supune Poloniei, Ivan, cere orpicinicilor să omore toată populaţia. Masacrul a durat cinci săptămâni, timp în care în jurul oraşului s-au ridicat ziduri pentru ca niciun locuitori să nu poată ieşi, funcţionarii au fost arestaţi, preoţii au fost omorâţi. Locuitorii au fost aduşi in faţa lui Ivan şi a fiului său, unde au fost torturaţi.

„Am intrat in Novgord cu un cal si am iesit cu 49 de cai si 22 de carute incarcate”

Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia cronici a Novgoroduluişi la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570. 

Văzând toate acestea, locuitorii Pskovului s-au predat.

Activitate extrarusească

În 1552, la 2 octombrie, a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său .

În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Datorită aceastei cuceriri, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi.

În 1558 armata ţarului pătrunde în Livonia.

În 1563, februarie, marele oraș comericial Poloțk este cucerit motiv pentru care ţarul adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

În 1570 sultanul Turciei, Selim al II-lea cere Rusiei Kazanul și Astrahanul iar dacă nu vor accepta acest lucru să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571 tătarii dau foc caselor de la periferia Moscovei.

Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan dizolvă opricininacare este detestată în țară dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund-August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină. Însă planurile acestora nu se vor căpăta niciodata formă.

Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577.

În 1579 armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie 1582 este semnat un armistițiu pe 10 ani între Polonia și Rusia prin care rușii abandonează întraga Livonie și Poloțkul iar polonezii evacuează orașele rusești cucerite.

Declinul morţii

Marele declin începe pe 15 noiembrie 1581 când își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era însărcinată, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât aceasta avortează. Țareviciul furios pe tatăl său ridică vocea în fața suveranului care într-un acces de furie își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal.

Moartea fiului său devine picătura ce a umplut paharul . Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură îi vor ruinat sănătatea. Pentru că nici poțiunile medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la Moscova astrologi, ghicitori, vraci.

Concluziile celor ce îl vor consulta i se ascund însă, află, din întamplare că astrologii i-au calculat data morţii, 18 martie 1584.

La aflarea acestor lucruri, Ivan va începe să facă daruri bisericilor şi devine preocupat de succesiune. Moştenitorul va fi cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-i uşura munca, Ivan formează o comisie ai cărei membrii vor fi :Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și Boris Godunov a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.

Calculele astrologilor dar şi ale ghicitorilor se adeveresc pe data de 18 martie 1584, Ivan cel Groaznic, moare în timpul unei partide de şah cu Bogdan Bielski. Se spune că Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital însă, după ce Stalin a ordonat deshumarea sa, acestor afecţiuni li se adaugă şi otrăvirea cu mercur.

A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său stă următoarea inscripție:"În anul 7092-1584, în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas."

Conform mărturiilor vremii, Ivan era un diplomat de geniu, un veritabil vizionar politic, un mânuitor de excepţie al condeiului, fiind considerat un om deosebit de cult. Inteligenţa îi era umbrită de accesele de paranoia şi depresie, care duceau la violenţă extremă.

$$$

 JANE AUSTIN - MANSFIELD PARK

Rezumatul romanului

Trei surori, Lady Bertram, doamna Norris și doamna Price, s-au căsătorit cu prima cu un Lord, a doua cu un reverend, iar a treia cu un locotenent naval fără educație. Doamna Norris, care nu are copii și se crede o persoană caritabilă, o aduce pe nepoata ei defavorizată, Fanny Price, în vârstă de zece ani, din Portsmouth pentru a o crește la Mansfield Park, o proprietate comună a familiei. Însă, deși doamna Norris a indicat că este dispusă să o ia în grijă pe tânăra Fanny, în cele din urmă va trebui să locuiască cu familia Bertram și pe cheltuiala lor, deoarece doamna Norris este prea zgârcită pentru a avea grijă de ea singură.

Ruptă de părinți, de surori și mai ales de William, fratele ei complice, Fanny le scrie regulat pentru a le povesti despre viața ei la Mansfield Park.

Săracă, prost îmbrăcată, nevoită să îndure frustrări și mici supărări, Fanny se simte stânjenită în această nouă casă. În această lume care nu este a ei, este mai mult tolerată decât iubită. Timidă și sinceră, acceptă fără să clipească toate treburile casnice care i se cer. Dar are norocul să găsească în vărul ei, Edmond, un aliat și un confident. O legătură tandră îi unește, iar dacă Fanny simte că este îndrăgostită de vărul ei, are grijă să nu-i mărturisească.

Câțiva ani mai târziu, Mary Crawford și fratele ei Henry sosesc din Londra la casa parohială Grant, alți locuitori ai Mansfield Park. Lucrurile se complică. Edmond, care vrea să devină preot, se îndrăgostește de Mary, dar oare această tânără oarecum frivolă își va dori un cleric drept soț? Henry, un seducător formidabil, reușește rapid să le fermece pe cele două fiice ale lui Sir Thomas Bertram. Dar când acestea încep să devină geloase, chipeșul seducător dispare. Când se întoarce câteva luni mai târziu la Mansfield Park, după ce cele două surori, dezamăgite, au decis, una să se căsătorească, cealaltă să se emancipeze la Londra, Henry îi plătește asiduu lui Fanny. 

Fanny, care tocmai a împlinit optsprezece ani, își face intrarea în societate la un bal dat în onoarea ei de unchiul ei, care are o afecțiune puternică pentru ea. Dar, în timp ce Sir Thomas Bertram ar dori să o căsătorească cu Henry, Fanny face tot posibilul să fugă de acest seducător care o lasă indiferentă. Averea și manierele fine ale acestui Don Juan nu o conving pe Fanny, care în secret încă visează la vărul ei Edmond...

$$$

 JENI ACTERIAN

La 22 iunie 1916, se năștea la Constanța, într-o familie de armeni, Eugenia Maria (Jeni) Acterian, sora lui Haig și Arșavir Acterian. Foarte inteligentă și hiperlucidă, cu o personalitate puternică, insubordonată, dar cu o exigenţă autoblocantă, n-a publicat nimic în timpul vieții, dar a rămas - fără voie - în literatură prin intermediul unui jurnal ultraintim: „Jurnalului unei fete greu de mulțumit” (27 de caiete - în jur de 1.000 de pagini) menit arderii dar recuperat, miraculos, de Arșavir înaintea ultimei condamnări politice. Din păcate, același Arșavir - care i-a pus și titlul - îl va cenzura politic și sentimental în vederea primei publicări (1991). O ediție probabil completă (1933-1954) a apărut în 2019… Dar să facem loc legendei care a învăluit viața și moartea (prematură) a acestei femei sclipitoare: Jeni Acterian.

„Alături de însemnările zilnice ale lui Mihail Sebastian, jurnalul lui Jeni Acterian este poate cel mai valoros text diaristic din România interbelică, una dintre cele mai acute scrieri existențiale din literatura autohtonă și o istorie atașantă a vieții intelectuale private. Prietenă cu elita literară, filosofică, muzicală și teatrală a tinerei generații, individualista și agnostica Jeni a fost, ca studentă la Filozofie, o admiratoare a profesorului Nae Ionescu, dar o adversară a politicii sale legionare, pe care a respins-o și în cazul propriilor frați” - aprecia criticul și istoricul Paul Cernat în deschiderea unui portret succint închinat Eugeniei (Jeni) Acterian. „Interesată de filosofia limbajului și logica matematică, Jeni a ratat, din cauza războiului și a lipsurilor, o carieră intelectuală pariziană, refugiindu-se, după 1944, în teatru (unde s-a recalificat grație cumnatei sale, Marietta Sadova). În anii stalinismului a fost regizoare și traducătoare (sub pseudonimul Jeni Arnota), o formă asumată de cvasianonimat”.

Şase ani în lumea searbădă a finanţelor

După o primă legătură amoroasă „contractată” la treizeci de ani cu filosoful Alexandru Dragomir - sesiza în continuare Paul Cernat -, Jeni eșuează într-o căsnicie nefericită cu un tânăr actor frivol (Adrian Georgescu) care-o aruncă într-o depresie tabagică ce-i va favoriza instalarea maladiei lui Hodgkin. A murit pe 29 aprilie 1958, la 42 de ani, după patru ani de luptă inutilă cu boala. În însemnările ei, vitalitatea și naturalețea debordantă coexistă cu o conștiință tragică a morții, comparabilă doar cu cea a lui Eugen Ionescu. (Prin comparatie, amicul Cioran face figură de cabotin) - mai specula Cernat. „Greu cenzurată de moarte”, ca și, în secolul anterior, Iulia Hasdeu, ființa „greu de mulțumit” a fost salvată postum de la anonimat și ratare de confidentul ei cel mai secret. Dar Jeni Acterian, femeia/omul, n-a fost doar o extraordinară diaristă. Absolventă a liceului „Notre-Dame de Sion” (după ce familia Acterian s-a mutat de la malul mării la București), cu examenul de bacalaureat absolvit în particular (1935) și licența în filosofie (1940) trecută cu brio, Jeni se va angaja, sprijinită de Mircea Vulcănescu, la Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare - unde-și risipește câțiva ani (1941-1947) într-un post de referentă.

O lună încuiată în casă

Arta spectacolului a salvat-o de la eșecul total. Abia ieșită din prima iubire, Jeni își va canaliza energiile spre teatru. Dar nu oricum. Va absolvi Conservatorul de Artă Dramatică, secția regie scenică, iar din 1947 va monta propriile reprezentații (piese de Shakespeare, Cehov, Albert Camus etc.). A urmat o perioadă fastă (și scurtă) în care Jeni a colaborat cu Liviu Ciulei, regizor aflat la început de drum. N-a fost însă norocoasă în dragoste, mariajul cu ușuraticul Adrian Georgescu pricinuindu-i doar dezamăgiri, exprimate în jurnal sau în corespondență prin convingerea că neîmplinirea în iubire i-a fost hărăzită de soartă, fără posibilitatea de a o anula sau ocoli. Și asta în condițiile în care Jeni Acterian suise sentimentul iubirii pe treapta absolutului. Încuiată în propria casă vreme de o lună, timp în care n-a mâncat aproape nimic, fumând în schimb încontinuu, Jeni s-a scufundat ușor-ușor în durere și melancolie... De remarcat că năbădăioasa filosoafă (studentă preferată a lui Nae Ionescu) a fost curtată și îndrăgită și de băieți mai cuminți, pe care i-a respins însă. Ba i-a mai și încondeiat fără milă în jurnal.

„O decoloratură siropoasă de bibliotecă”

Este cazul istoricului Alexandru Elian, viitor byzantinolog de renume și academician, îndrăgostit fără speranță de temperamentala Jeni, căreia-i promisese că o va lua de nevastă dacă-l va aștepta un an. Armeanca avea să-l spulbere în proza intimă: „O decoloratură siropoasă de bibliotecă, lipicioasă ca o ventuză ... Mi-am frecat dintii cu furie și cu Odol, dar m-a urmărit mirosul de mucegai toata seara”. Ce cruzi suntem în iubire, mai ales atunci când nu împărtășim aceleași trăiri cu celălalt! „Jeni Acterian nu a vrut și nu a putut niciodată să trișeze - comenta criticul literar Paul Cernat într-un articol din „România literară” („Jurnalul lui Jeni Acterian sub mai multe cenzuri”, 2007). Nici în dragoste, nici în prietenie, nici în profesie, nici în jurnal. De aici, senzația copleșitoare de prezență vie, familiară, pe care prea puțini autenticiști ai vremii au putut-o atinge. Expansivă și copilăroasă, sociabilă și afectivă, emancipată și naturală, hipercultivată, înconjurată de prietene și de prieteni - toată floarea anilor ‘30-’40, de la Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Emil Botta, Mihail Sebastian, Marietta Sadova, Cella Delavrancea, până la Alice Botez, Alexandru Dragomir, Liviu Ciulei, Clody Bertola ș.a. - sceptică și relativistă în principiu - căci, sub cenzura metafizică a morții, tot ce-i uman devine relativ -, Jeni Acterian a fost o absolutistă în viața personală, punându-și geniul în prietenie și în confesiune”.

Despre dragoste şi alţi demoni

Prima iubire n-a fost tocmai una idilică pentru Jeni Acterian, cel puțin așa lasă să se înțeleagă notele ei din jurnal. Pe 2 mai 1946 îl „înmuia” bine în cerneală (și) pe filosoful Alexandru Dragomir: „Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis … Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură … Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant”. Mai mult: „Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc … Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească”.

Din doi în doi

Impresiile - deloc măgulitoare pentru primul bărbat din viața ei - erau completate pe 21 octombrie 1946 în același registru: „Asta-i viaţa cu S. (n.r. - Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât”. Jeni conchidea pe 2 noiembrie 1946: „În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”.

Un bărbat respectat

Într-o însemnare din 2 ianuarie 1939, Jeni Acterian scria negru pe alb: „În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Și cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele «respect» și «admiraţie» ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea”.

,,Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”

La scurt timp după apariţia versiunii necenzurate a Jurnalului lui Jeni Acterian, a apărut la Editura Vremea o completare fundamentală, o extensie naturală a însemnărilor diaristice: corespondenţa acesteia, purtată între 1936 şi 1947 cu diverşi prieteni sau membri ai familiei. Este vorba de versiunea ne-editată a acestor scrisori – ele au fost publicate anterior, însă mereu sub cenzura atentă, deşi iubitoare, a lui Arşavir, ultimul rămas dintre fraţii Acterian.

Scrisorile reunite în acest volum au drept destinatari sau expeditori nume azi celebre, dar care pentru Jeni purtau pecetea familiarului cotidian – prieteni cu care se intersecta firesc la evenimente culturale sau mondene: Emil Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Clody Bertola, Alice Botez.

Este impresionant să citeşti părerea unui Cioran, de exemplu, despre o tânără care abia după jumătate de secol avea să devină un nume în lumea literelor româneşti, dar care, se vede bine din scrisori, reprezenta în cercul ei un reper al lucidităţii discrete.

„Mi-a părut rău că la Bucureşti n-am putut vorbi mai multe. Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi pe lângă asta, în… România! […] Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se mai poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est?” (Emil Cioran către Jeni Acterian, 1940)

La fel Mircea Eliade, care se recunoaşte parţial în deznădejdea patologică a lui Jeni:

„Criza ta de deznădejde, pe care o combaţi victorios cu humour, o cunosc şi eu periodic, de când mă bat vânturile Atlanticului.” (Mircea Eliade către Jeni Acterian, 1943)

Mai prozaic (după cum se întâmplă adesea cu cei care te ştiu de pe vremea codiţelor), deşi tot admirativ în esenţă, rămâne Arşavir:

„Soro dragă, trebuie să-ţi spun ceva serios: eşti cam nebună! Eu, care te cunosc întrucâtva, şi totuşi rămân uluit de proporţiile de coşmar pe care le dai unor realităţi contingente.” (Arşavir către Jeni, 1944).

Desigur, ştia Arşavir ce ştia. Jeni însăşi, cu adevărat lucidă până la disperare, mărturiseşte: „Mi-e scârbă de mine însămi până la refuz, şi sunt atât de obosită de eternele mele nelinişti încât, dacă n-aş fi eu, aş căsca plictisită văzându-mă”.

(Jeni Acterian, „Corespondenţă”).