$$$

 C. I. Parhon, un savant de necontestat rătăcit în ideologia comunistă

Constantin Ion Parhon s-a născut pe 15 octombrie 1874 în orașul Câmpulung Muscel, tatăl său fiind originar din Transilvania. După încheierea studiilor secundare la Focșani, Buzău și Ploiești și susținerea bacalaureatului în 1892, tânărul s-a înscris la Facultatea de medicină de la București, obținând în anul 1900 titlul de doctor în medicină.

În perioada studiilor, a lucrat ca extern și intern în cadrul mai multor spitale din București, iar după absolvirea facultății a devenit medic la Spitalul Rural “Rallet” din Dâmbovița și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon, unde a profesat între anii 1903-1909. În această perioadă, a primit titlul de docent al Clinicii de boli nervoase din București, a urmat un stagiu de pregătire la München în laboratorul profesorului Alzheimer, iar din 1909 a devenit medic primar la Ospiciul Mărcuța și colaborator al profesorului Alexandru Obregia.

Constantin Parhon a primit în 1913 catedra de neurologie și psihiatrie de la Facultatea de Medicină din Iași, iar în 1933 a fost numit șeful catedrei de clinică endocrinologică de la Facultatea de Medicină din București, poziție pe care a deținut-o până în 1958. În paralel, și-a continuat carierea de clinician ca director al Spitalului Socola din Iași și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și endocrinologice din București.

În 1928 a fost ales membru corespondent al Academiei Române și în 1939 a devenit membru titular și președinte de onoare al Academiei, devenit și membru fondator al Societății de Anatomie din București, al Societății de Biologie, al Societății Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie.

În 1946, când a fost înființat Institutul de Endocrinologie, a primit numele savantului, primul sediu al institutului fiind la Spitalul “Colentina”, iar după 1948 a fost mutat în fostul sediu al Sanatoriului de maici “St. Vincent du Paul”, unde se află și astăzi.

Bătrânul profesor Gheorghe Marinescu, al cărui colaborator fusese, spunea despre Parhon în 1934: „Am asistat la ascensiunea progresivă a elevului şi colegului meu dr. Parhon pe care încă din primul moment l-am apreciat şi iubit. Eu personal îl iubesc pe Parhon, căci m-a ascultat. I-am spus să muncească întrucât munca mobilează şi d-sa a muncit, aducându-ne azi un trecut atât de bogat în realizări.

Cred inutil să mai insist asupra deosebitei satisfacţii ce simt participând la această sărbătorire a unui prieten iubit care în viaţă a ştiut să selecţioneze întotdeauna acţiunile sale”.

Cuvântarea distinsului neurolog era prilejuită de aniversarea a 60 de ani de viață a profesorului Parhon, eveniment care a avut loc la Cluj: “Sărbătorirea de astăzi nu are atâta ca subiect persoana mea, ci mai mult munca ce am putut realiza în slujba acestui mare ideal. Este un nenorocit acela care caută celebritatea în ştiinţă. Oricât de modestă ar fi o realizare în slujba marelui ideal, ea nu poate produce decât cea mai profundă satisfacţie sufletului nostru. Mi s-a mai vorbit şi despre originea mea. Este adevărat că sunt originar din Ardeal şi acest fapt mi-l amintesc totdeauna cu drag. Şi cum plaiurile ardelene mi-au fost mereu dragi, înţelegeţi că sărbătorirea de azi, având loc aici în Cluj, îmi măreşte şi mai mult satisfacţia sufletească. Emoţia mă copleşeşte tot mai mult şi simt că nu aş mai putea continua să redau prin cuvinte satisfacţia profundă ce mi-a cauzat festivitatea de astăzi. De aceea vă promit că, deşi la vârsta mea trebuie să recunosc declinul, voi căuta totuşi să muncesc şi mai departe în domeniile ştiinţei cu aceeaşi râvnă şi pot spune chiar cu noi forţe întrucât sărbătorirea de azi mi-a fost un stimulent cât se poate de bine administrat”, spunea atunci C.I. Parhon.

La scurt timp medicul s-a confruntat cu o serie de contestări ale activității sale științifice și administrative. Juristul și eseistul Petre Pandrea scria în același an în Dreptatea un articol dur în apărarea lui:

“Doctorul Constantin I Parhon este un ardelean, fecior de învăţător, descălecat la studii şi profesorat universitar în Vechiul Regat, după pilda lui Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuţiu, Babeş şi a atâtor iluştri fii ai Ardealului pentru care „soarele răsărea la Bucureşti”, iar ulterior celula lor magnifică emitea razele creaţiei în acest centru.

Ca şi Simion Bărnuţiu, doctorul C. I. Parhon a înfrumuseţat cu personalitatea sa prodigioasă catedrele insuţiilor de cultură şi ştinţă de la Iaşi. Parhon devenise chiar un “ieşan get-beget”. În acest centru cultural, unde nu a tronat exclusiv retorica politică a lui A. C. Cuza şi nu cuprindea numai cârciumile frecventate de Kronprinţul Georges (A. C. Cuza), doctorul Parhon, în chilioara lui de laborator, a petrecut zeci de ani, dând la iveală câteva opere de nepieritoare ştiinţă medicală.

Ramura endocrinologiei care a revoluţionat Medicina şi o disciplină centrală a Dreptului — criminologia — se întemeiază pe cercetările acestui savant român.

Numele lui, ca şi al lui Babeş, Xenopol şi Pârvan, se bucură de o rezonanţă mondială.

Profesorul Parhon s-a mutat la Bucureşti, unde cercetările sale ştiinţifice aveau nevoie de un sprijin mai larg şi de o echipă mai vastă de învăţăcei.

După oarecare peripeţii, i s-a creat special catedra de endocrinologie şi i s-a pus la dispoziţie materialul necesar al penitenciarelor şi al caselor de alienaţi printr-o formă administrativă de inspector general. Gloria mondială şi activitatea acestui savant nu lasă să doarmă o serie de pigmei şi de moluşte medicale de inferioară speţă. La Cluj a fost un congres. Profesorul Parhon împlinea 60 de ani. Ovaţiile nesfârşite cu care congresul medicilor a întâmpinat pe savant dovedeau o recunoaştere normala adresată nu numai dascălului, ci, în primul rând, a creatorului de ştiinţă.

Exact la două săptămâni după această sărbătorire, doi politiciani liberali au reuşit să dea prin surprindere o lovitură de măgari împotriva maestrului venerat de o întreagă breasă.

Aceşti liberali sunt doi medici: Costinescu — ştiţi, ăla care e ministru şi elector — şi profesorul „agregat” Dem. Paulian.

Virtuţile doctorului Costinescu n-au avut niciodată vreo legătură cu ştiinţa. Şi-a dat osteneala să se nască din părintele său — un financiar emerit, fabricant de cuie. Şi-a dat osteneala să se ducă la ofiţerul stării civile cu o fecioară Brătianu. Meritele doctorului Costinescu sunt extra-ştiinţifice. Intră în domeniul sexualităţii.

Acest sexolog practic — ajuns ministru — îşi îngăduie să destitue pe profesorul Parhon ca pe un simplu uşier de la Ministerul Sănătăţii sau ca pe un vătaf din inventarul moşiilor sale.

Rămâi pur şi simplu încremenit de atâta neruşinare şi îndrăzneală electorală şi liberală. „Şirul” destituirii profesorului Parhon este următorul: savantul a fost înlocuit cu un fost candidat la o catedră universitară, la care Parhon s-a opus cu îndârjire.

Opunerea acestui blând om la promovarea doctorului Paulian ca profesor universitar a avut raţiuni strict didactice. Parhon s-a opus fiindcă îi citise opurile, iar ca specialist le-a găsit nule şi prezumţioase. A publicat chiar o broşură cu analizele sale asupra… neantului ştiinţific reprezentat de reclamantul Paulian.

Se pare că Homer avea dreptate când ne spunea că „răzbunarea este mai dulce decât mierea zeilor”.

Paulian s-a răzbunat. Paulian face politică liberală şi se găsește în strânse raporturi cu doctorul (de cuie) Costinescu. Paulian s-a răzbunat pe profesorul Parhon, care îi contestă valoarea științifică, luându-i postul și destituindu-l în condițiuni scandaloase și rapide, după o caldă sărbătorire.

Mârșăvia are picanteria surprizei. Liberalii nu pot suporta personalitatea profesorului Parhon și din motive ideologice. Acest medic a însemnat și însemnează pe unde trece un bastion al luminilor progresiste, un cavaler al bunătății, un apostol al democrației sociale, un proiect împotriva acestui sistem de exploatare a celor umili și ofensați în viața socială. Viața, creația, opiniile și atitudinile profesorului Parhon pălmuiesc în mod firesc sinistrele creaturi ale liberalismului (Dreptatea, noiembrie 1934, Cazul dr. Parhon. Despre mârșăvia politicianismului liberal, Petre Pandrea)

După instalarea regimului comunist în România, bătrânul profesor Parhon, ale cărui realizări științifice în endocrinologie sunt de necontestat, s-a apropiat de noua putere politică și a devenit un susținător al ideologiei promovate de PCR, a fost ales președinte al prezidiulului Republicii Populare Române și apoi a devenit președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale. Imaginile aflate în Fototeca online a comunismului românesc (Arhivele Naţionale ale României) îl înfățișează pe doctorul C.I. Parhon în ipostaze oficiale, în preajma celor mai puternici lideri politici ai epocii staliniste, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Petru Groza, Iosif Chişinevschi, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Alexandru Drăghici.

În iunie 1952, a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică.

Profesorul Parhon a încetat din viață pe 9 august 1969, la vârsta de 94 de ani, la București și a fost înmormântat cu funeralii naționale la Mausoleul din Parcul Carol.

Surse:

Dreptatea, noiembrie 1934, Cazul dr. Parhon. Despre mârșăvia politicianismului liberal, Petre Pandrea

Fototeca online a comunismului românesc (Arhivele Naţionale ale României)

Dimineața, Lupta, 1934

Opinia, 1939

$$$

 ALONZO CANO

Alonzo Cano ori Alonso Cano (19 martie 1601 – 3 septembrie 1667), pictor spaniol, desenator, arhitect.

Nascut la Granada, a fost supranumit „un Michelangelo spaniol”, fiind unul dintre cei mai talentati artisti ai Spaniei din secolul XVII. A lucrat in Sevilia si Madrid, fiind cunoscut in special pentru desenele sale, din care s-au pastrat doar aproximativ 60. Spre deosebire de artisti contemporani precum Francisco de Zurbarán sau Diego Velázquez, Cano a reusit sa isi formeze o clasa de succesori, care i-au continuat stilul.

Un temperament vulcanic, avea sa fie adesea izgonit din orasele unde lucra (sau este nevoit sa plece), fiind acuzat chiar ca isi ucisese una dintre sotii. In ciuda acestui temperament adesea violent, lucrarile sale se remarca prin liniste si echilibru.

Si-a inceput pregatirea la Sevilia, sub indrumarea lui Pacheco, alaturi de Velasquez. Studiaza si sculptura, cu Montanez, si va ramane in Sevilia intre 1614 – 1638. Pleaca apoi la Madrid, unde este pictor al ducelui Olivares si restaureaza mai multe lucrari din colectia regala a lui Filip IV.

Descopera astfel lucrarile pictorilor venetieni din secolul XVI, al caror stil ii va influenta puternic urmatoarele compozitii. Din 1652 lucreaza la Granada, unde realizeaza si proiectul pentru fatada catedralei (1667), o capodopera a arhitecturii in stil baroc. Devine preot in 1658, pentru a putea continua lucrul la catedrala. Astazi aici se pastreaza o parte din lucrarile de pictura si sculptura realizate de Cano, intre care o statuie de lemn, Imaculata Conceptiune (1655), considerata capodopera artistului.

$$$

 ANDREI MUREȘANU

Autorul versurilor imnului național. Chipul reprezentat de portretul din manualul de literatură română al părinților. Participant la revoluția de la 1848 din Transilvania. Naționalist. Funcționar al Imperiului Habsburgic. Autorul unora dintre versurile pe care le privim cu amestec de condescendență și ironie. Și cam atât.

Cu toate acestea, atâta vreme cât chipurile trecutului ne rămân vii în memorie, drept este a le considera alături de noi, altcumva croind riscul ca noi înșine să nu ne fim doar umbre.

Născut la 19 noiembrie 1816, la Bistrița. Părinții – oameni modești. Tatăl, Toader, meșteșugar într-un oraș comercial, este, de asemenea, arendaș al morii de argăsit scoarță a unor sași. Mama, Eftinia, se preocupă de gospodărie și de buna creștere a celor trei copii. Casa – un fel de chilie de lemn, de 5×4 metri, acoperită de șindrilă. Căzută pradă flăcărilor în 1822, Mureșenii se refugiază la bunici. Aici începe educația fiilor lui Toader Mureșanu. Pedagog, grănicer și cântăreț în strana bisericii românești, Dănilă Doboș este doar cel dintâi învățător. Al doilea, la fel de important, este… orașul. Mai precis, sărbătorile lui. Cântecele și hora și snoavele și acea ștergere a timpului și grijilor și temerilor când Bistrița devine una.

Vremea aceasta se încheie pentru Andrei Mureșanu în 1825, când devine din învățăcel elev. Întâia dată la școala normală săsească, căci școală românească în Bistrița nu există. Petrece aici un an. Apoi, până în 1832, la Colegiul piarist. Profesori buni, absolvenți de școli germane, exigență maximă, atmosferă monahală în deplin sens al cuvântului. Tocmai acest ultim aspect îl tulbură pe cel care, potrivit rezultatelor școlare, se numără printre elevii eminenți. Se pare că acum începe să scrie cele dintâi versuri. Inspirația – folclorul bistrițean. Adică redeslușirea vocilor și pașilor și chipului trecutului.

Tulburarea cea mai de seamă este starea financiară tot mai precară a părinților. Ea este cea care schițează drept firească isprăvirea studiile la nu puțin costisitorul colegiu și pregătirea pentru viitorul post de cântăreț. Căci voce bună are, iar mai mult nu ar fi înțelept să nădăjduiască. Traseul acesta, urmat, mai apoi, de frații săi, unul cântăreț bisericesc, celălalt morar, este modificat de întâlnirea lui Andrei și a părintelui său cu Ioan Marian, protopopul de Bistrița. El oferă sursa financiară necesară finalizării școlii și pășirii mai departe chiar și după 1831, când Toader Mureșanu se mută la cele veșnice, iar Eftinia este convinsă că, în noua conjunctură, feciorul drept este a-i fi alături.

Astfel ajunge Andrei Mureșanu la Blaj. Devine elev al Seminarului Teologic Arhidiecezan. Adică al lui Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Ioan Rusu și Nicolae Marcu. Ultimul îi este sprijin într-o ”Mică Romă” în care efervescența culturală se împletește cu foamea, frigul și îmbrăcămintea nepotrivită vremii. Nici sălile de studiu neîncălzite, nici colegii care, după două luni, sunt siliți a se întoarce acasă, nici insuficienta pâine primită din partea școlii nu-l dezarmează. La fel de corect, sârguincios și pasionat de împlinirea rostului ce și-l prea cunoaște, cititor al ”Curierului românesc” al lui Heliade Rădulescu, la care Timotei Cipariu abonase pe fiecare dintre studeii săi, participă, se prea poate, la redactarea revistei școlare ”Aurora” și joacă în piesele scrise și montate de profesori, artizanii unei societăți teatrale.

Ce reprezintă Blajul pentru Andrei Mureșanu? ”(…) seriozitatea și temeinicia unei pregătiri umaniste, prețuirea folclorului și atracția către teatru, cinstirea trecutului istoric și adânca iubire de neam (…)” (Ion Buzași, Andrei Mureșanu. Monografie, Editura Eminescu, București, 1988, p. 24). Alături de acestea, perioada blăjeană este definită de începutul prieteniei cu George Barițiu.

Acestei legături i se datorează, cel puțin în parte, sosirea lui Andrei Mureșanu la Brașov. Pentru mulți dintre cercetători este cea mai fastă perioadă a vieții autorului poeziei Un răsunet. Ea începe cu… o dilemă. George Barițiu are nevoie de un ajutor de încredere pentru redactarea ”Foii pentru minte, inimă și literatură” și a ”Gazetei de Transilvania”. Cere sfat lui Timotei Cipariu și lui Iacob Mureșanu. Decizia singur o ia însă, pornind, posibil, de la sugestia lui Iacob Mureșanu. Îl cheamă pe mai tânărul său coleg de la seminar. Încă elev, cu aprobarea episcopului Ioan Lemeny, în 1838 Andrei Mureșanu vine la Brașov. Ca institutor la școala normală neguțătorească din Cetate. La catedră se dovedește a fi același ca și în anii de studii – conștiincios, înțelept, pasionat, atent și generos. Emoția pe care o simțise când profesorul Ioan Rus, în cadrul lecțiilor de istorie universală, proba că românii nu fost-au mai prejos de alții nici în vitejie, nici în înălțare de ziduri, conștiințe și modelare a conjuncturii vremurilor, nici în zămislire de frumos, o transmite tinerilor dinaintea sa.

De aceea, demisia sa, în primăvara anului 1840, surprinde. Ea este motivată de dorința de a desțeleni un nou teren – Gimnaziul romano-catolic unde predă Iacob Mureșanu. Aici, jumătate dintre elevi sunt români. Cealaltă jumătate – unguri. Pentru conducerea instituției, dornică a educa cetățeni model ai imperiului, românii pot fi români doar acasă. În rest…

Nu pot fi trecute cu vederea motivele mai prozaice ale deciziei. Un venit ceva mai consistent și statutul de profesor sunt o fundație folositoare întemeierii familiei. Aleasa – Susana Greceanu, fiica parohului din Șcheii Brașovului. Nașul de cununie – George Barițiu. Nunta – în vara lui 1842. Surprinzătoare pentru destui această împletire a vieților unui greco-catolic și a unei fete de preot ortodox. Apropiații vorbesc despre dragoste. Și, pornind măcar de la faptul că li se nasc opt prunci, nu avem a ne îndoi de aceasta. Din păcate, doar doi dintre ei vor supraviețui primelor vârste.

Experiența didactică îl recomandă pentru postul de inspector școlar. Străbate satele din împrejurimile Brașovului. Asistă la lecții. Poartă lungi convorbiri cu autoritățile locale. Constată dezinteresul primarilor pentru școlile românești, puținătatea școlilor rurale, deși nu profesorii și elevii lipsesc, teama și sărăcia, resemnarea unei părți însemnate dintre părinți, entuziasmul și jertfa câtorva preoți de țară. Este istoria sa și, de aceea, caută a se implica întru totul.

Publică la ”Foaia pentru minte, inimă și literatură”. Traduce. Contribuie la buna activitate a clubului de lectură ”Casina română”, inițiat de Barițiu. Dar, pe măsura măririi familiei și, implicit, a întețirii grijilor, speră în obținerea unui venit ce să ofere liniște materială. Piste sunt nu puține. Întâlnirile cu Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu îl îndeamnă a se muta la Craiova. În 1844 de altfel, alături de nașul său de cununie, vizitează Țara Românească, compune un poem omagial pentru Gheorghe Bibescu, este răsplătit în mod simbolic și… revine la Brașov.

Există și o împlinire fundamentală – munca. Traduce, iar articolele sale sunt printre primele încercări de critică literară și plastică din presa transilvană, precum și în domeniul sfaturilor pedagogice. Aprofundează lirica romantică germană și, apoi, literatura italiană. Scrie cele dintâi versuri păstrate. Și devine cunoscut în cercurile culturale românești, Mihail Kogălniceanu solicitându-i colaborarea la ”Propășirea” ca rezultat al articolelor publicate în ”Telegraful român”.

Cât despre publicațiile conduse de George Barițiu, pe fondul deselor sale călătorii în Transilvania și dincolo de munți, Andrei Mureșanu, în calitate de ”redactor secund”, le conduce de facto.

1848, 3 mai, Blaj. Pentru mulți dintre noi, ora astrală a vieții lui Andrei Mureșanu. Pentru că este spațiul creării Răsunetului. Întors de la Blaj, se dedică elaborării materialelor și tipăririi celor două ziare. Barițiu se află la Sibiu, iar întreaga răspundere pentru redactarea și difuzarea publicațiilor se află pe umerii colaboratorului său. Iar atunci când trupele generalului Josef Bem ocupă Sibiul și se îndreaptă spre Brașov, Mureșanu este cel care află mijlocul scoaterii din oraș a familiei sale și a familiei Barițiu. Puținele bunuri sunt jefuite pe drum. Dar cele două familii reușesc să ajungă la Ploiești, unde rămân între martie și august 1849.

O perioadă dificilă din punct de vedere material. Desigur, este ajutat de prieteni. Însă vestea arestării lui Barițiu după întâlnirea cu ai săi, aducerea acestuia în Bucovina sunt noi surse de îngrijorare. Intervenția familiei Hurmuzaki în favoarea eliberării nașului său și găzduirea lui la Cernauca, până la liniștirea situației, este încurajatoare. De aceea, întors la Brașov, hotărăște să reia tipărirea ”Foii pentru minte, inimă și literatură” și a ”Gazetei de Transilvania”. Îl anunță de intenția sa pe George Barițiu, care își exprimă… reticența. Explicația poate fi teama că ar putea pierde controlul asupra politicii editoriale. Însă suspiciunile vechiului său prieten nu îl tulbură pe Mureșanu, care se preocupă mai ales de facilitarea întoarcerii acasă a redactorului șef al ”Foii” și al ”Gazetei”.

În decembrie 1849, după 14 luni, cele două publicații reapar. Pentru Andrei Mureșanu anul ce stă să înceapă este departe de a fi liniștit. Confesiunea, naționalitatea, Un răsunet, starea materială și cea socială sunt izvoare – sau măcar pretexte – pentru amărăciuni. Dorința soției sale ca pruncii să adopte confesiunea creștin ortodoxă duce la ruperea relațiilor dintre Mureșanu și Alexandru Sterca Șuluțiu, mitropolitul de la Blaj. Compunerea poeziei emblematice a revoluției transilvane închide ușile posibilelor locuri de muncă. Elita brașoveană îi reproșează implicarea în redactarea ”Foii” și a ”Gazetei”.

De aceea, în mai 1850, familia Mureșanu se stabilește la Sibiu. Aici este angajat ca ”translator pentru limba română la guvernul militar și civil al Transilvaniei”. Îndatorirea sa – tălmăcirea în limba română a actelor guberniale și imperiale. Miza – subzistența. Prețul – umilirea celui care militase pentru respectarea drepturilor românilor, care cuprinsese în stihul său dorința și forța și tăria unui neam. Și, ca povara să lase urme adânci, i se interzice să colaboreze cu orice publicație românească. O va face, desigur, cu maximă prudență, anonim. În paralel, elaborează ode și imnuri pentru oficialii de la Viena.

Se însingurează. Acceptă manifestările suspiciunii superiorilor săi, opunând aceeași conștiinciozitate și corectitudine ce îi defineau trecutele vârste. Prietenia cu Barițiu se răcește brusc. Vizita la Sibiu a celui din urmă, în 1852, o probează, dialogurile însuflețite de odinioară fiind strivite de fraze de complezență și tăceri lungi. Caută să se refugieze în muncă. Este incapabil să mai scrie versuri, iar mediocritatea ultimelor producții îi impune resemnarea. Se simte străin – pentru români este funcționar imperial, iar pentru autorități o unealtă care trebuie vigilent supravegheată. În urma unei încrucișări de orgolii, își pierde funcția. În mai 1854 este angajat pe postul de ”concipist gubernial și translator pentru limba română la locotenența habsburgică din Transilvania”.

O degradare, în mod evident. De aceea, apatia este înlocuită de planuri de a părăsi Transilvania. Invitațiile prietenilor din Moldova sau Valahia rămân, totuși, fie fără răspuns, fie sunt acoperite de un noian de scuze. Unirea mică de la 24 ianuarie 1859, politica lui Alexandru Ioan Cuza nu îi stârnesc nicio reacție. Amână proiecte literare, evită cunoscuți, relația cu soția și copiii devin mai curând formale.

Și totuși… În 1860, întâlnirea cu Aron Densușianu, student la Sibiu, rudă prin alianță a sa, pare a elibera pe vechiul Andrei Mureșanu, cel al proiectelor îndrăznețe și al croirii albiei vremurilor. Discuții lungi și entuziaste, membri ai corului bisericii. În același timp, prietenii fac demersuri susținute pentru a-l aduce la Cluj. El este hotărât a pune temelie vieții noi în Principate. Așa încât, în mai 1861, în ajunul măririi venitului, își prezintă demisia. Primește recomandări elogioase. Și se îndreaptă spre… Brașov.

Ultimii doi ani ai vieții aparțin profundei mizantropii. Se plimbă zile întregi în jurul orașului. Își arde scrierile. Stârnește îngrijorarea familiei și decizia fermă a apropiaților de a-l ajuta cu orice preț.

Barițiu intervine pentru publicarea primului volum de versuri a lui Andrei Mureșanu. Prin străduința sa apare, în 1862, Din poesiele lui Andreiu Mureșanu. Se speră în încurajarea celui strivit de necazuri și în obținerea unei sume din vânzarea cărții, bani care ar ameliora situația materială a familiei. Întreaga presă transilvană promovează volumul. Vânzările sunt departe de a fi încurajatoare.

Atunci George Barițiu apelează la sprijinul ASTREI. Oferă volumul comitetului format din Timotei Cipariu, Sava Popovici și Pavel Vasici. Subliniază, în recomandarea sa, valoarea deosebită a versurilor. Și scopul pare atins – poetul obține premiul asociației. Reversul: din motive bugetare, suma se reduce la 50 de galbeni.

Îi sunt încredințate traduceri din Tacitus, Suetonius și Iordanes. Începe munca cu entuziasm. Apoi solicită prelungirea termenului de predare. La 11 octombrie 1863 se mută la Domnul. Tulburările din jurul său continuă. Se hotărâște înmormântarea în cimitirul bisericii Sfânta Treime din Șcheii Brașovului. Enoriașii se revoltă. ”Este inadmisibil! Cum să îngropi un greco-catolic în cimitir ortodox? Nu se poate! Noi nu îngăduim! Și nici mitropolitul nu va permite!”

Pentru detensionarea situației se apelează la cel care susținuse în modul cel mai ferm acordarea premiului ASTREI celui răposat – Sfântul Ierarh Andrei Șaguna. Răspunsul vlădicului Andrei: ”Proștilor, ce mai întrebați, îngropați-l și tacă-vă gura!”

Racla a fost înconjurată de un cortegiu impresionant. Discursuri, slujbe de pomenire. Strângerea de fonduri pentru un bust. În 1882, osemintele sunt aduse în cimitirul Groaveri. Astfel, la o primă vedere, se încheie istoria lui Andrei Mureșanu. La cercetare atentă, lesne este a observa că doar începe.

După 1989, când versurile sale pecetluiesc prăbușirea unui regim totalitar și revenirea la democrație. Dar și atunci când, lovindu-ne de realitatea cotidiană, descoperim că mesajul său este mai actual astăzi decât în veacul al XIX-lea. Căci toate acele slăbiciuni, trufiri, lașități, cedări, interese meschine dobândit-au mai mare îndrăzneală. De aceea, drept este a ne aminti că Andrei Mureșanu împlinește 200 de ani.

$$$

 Pe data de 19 august 1883, în orășelul Saumur, din inima Franței, se năștea o fetiță firavă, dar cu un destin uriaș — Gabrielle Bonheur Chanel. Nimeni nu bănuia atunci că această copilă, venită pe lume într-o familie săracă și fără privilegii, avea să devină femeia care va reinventa eleganța, va elibera feminitatea și va schimba pentru totdeauna lumea modei sub numele de Coco Chanel.

Copilăria pierdută

Gabrielle era fiica lui Albert Chanel, un vânzător ambulant, și a Jeannei Devolle, o spălătoreasă modestă. Viața lor era grea — fără o casă stabilă, mereu pe drumuri, mereu între lipsuri și speranțe.

Când avea doar 12 ani, mama ei a murit, iar tatăl, neputincios și copleșit, a abandonat copiii. Gabrielle a fost trimisă la orfelinatul mănăstirii Aubazine, condus de călugărițe cisterciene. Acolo a învățat disciplina, curățenia, simplitatea și arta cusutului, dar și gustul pentru ordine și estetică pură — trăsături care aveau să-i definească stilul pentru totdeauna.

În liniștea austeră a mănăstirii, printre haine negre, pereți albi și tăcere, s-au născut simbolurile care vor domina mai târziu creațiile sale: negrul și albul, sobrietatea și echilibrul.

🎭 Drumul spre libertate

La 18 ani, Gabrielle a părăsit orfelinatul și a început să lucreze ca croitoreasă. În serile libere, cânta în cafenele pentru soldați și ofițeri, interpretând melodii vesele. Acolo a primit porecla „Coco”, inspirată dintr-un cântec pe care îl interpreta frecvent.

Era frumoasă, elegantă și misterioasă. Prin farmecul ei natural, a atras atenția unui ofițer bogat, Étienne Balsan, care i-a deschis ușile lumii aristocratice. Dar adevărata iubire a vieții ei a fost Arthur “Boy” Capel, un bărbat rafinat, cult și vizionar, care a crezut în ea când nimeni altcineva nu o făcea.

🧵 Nașterea unei legende

Cu sprijinul lui Boy Capel, Coco a deschis în 1910 primul ei magazin de pălării la Paris, pe Rue Cambon. Într-o vreme în care femeile purtau corsete strâmte și rochii greoaie, ea a avut curajul să aducă simplitatea în modă.

A creat haine ușoare, elegante și confortabile, din materiale considerate până atunci „umile”, precum tricotul. Stilul ei era revoluționar: libertate, naturalețe și rafinament fără efort.

„Luxul trebuie să fie confortabil, altfel nu este lux”, spunea Coco.

🌸 Coco Chanel devine simbol

În 1921, Chanel lansează parfumul care va deveni eternul Chanel No. 5 — o combinație unică de flori și aldehide, prima de acest fel în lume. Era parfumul unei femei libere, independente, misterioase.

Apoi a creat rochia care avea să schimbe pentru totdeauna istoria modei: „The Little Black Dress” — rochia neagră scurtă, simplă, dar plină de eleganță, simbol al feminității moderne.

💔 Durere, război și renaștere

Moartea lui Boy Capel într-un accident de mașină a fost una dintre cele mai grele lovituri din viața ei. Coco nu s-a mai căsătorit niciodată. Și totuși, din durerea ei s-a născut și mai multă forță creatoare.

A închis atelierele în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar, după ani de tăcere, la 70 de ani, Coco Chanel s-a întors triumfător în lumea modei. Colecțiile ei au fost primite cu entuziasm, iar stilul Chanel a redevenit sinonim cu puterea și eleganța femeii moderne.

👑 Moștenirea

Coco Chanel a murit pe 10 ianuarie 1971, în apartamentul ei din Hotel Ritz, Paris — locul unde trăise ultimele decenii ale vieții. Ultimele ei cuvinte, spuse menajerei, au fost simple și senine:

„Așa e viața.”

Dar viața ei a fost orice, numai simplă nu. A fost o revoluție.

Coco Chanel a transformat negrul din culoarea doliului în simbolul eleganței, a făcut din femeie o ființă liberă, sigură de sine, frumoasă prin naturalețe.

Astăzi, numele CHANEL nu este doar o casă de modă, ci un ideal de stil, curaj și independență.

$$$

 

A existat un bărbat care cântărea doar 19 kilograme. Isaac Sprague, supranumit „scheletul viu”, a devenit un caz medical unic și tulburător al secolului al XIX-lea, iar povestea sa îmbină tragedia cu fascinația.

• O copilărie normală, urmată de o transformare inexplicabilă

Născut în 1841, în Massachusetts, Isaac a avut o copilărie sănătoasă, până când, la vârsta de 12 ani, a început să slăbească brusc, fără o cauză aparentă. Deși mânca normal, pierdea constant masă musculară și grăsime, iar medicii vremii nu au reușit să-i explice boala.

• Un trup firav, dar o minte lucidă

La maturitate, Sprague măsura 1,68 metri și cântărea doar 19 kilograme. Corpul său era atât de fragil încât pielea îi acoperea direct oasele, însă intelectul și luciditatea îi rămăseseră neafectate.

• De la dramă personală la spectacol public

Pentru a se întreține, s-a alăturat circului lui P. T. Barnum, unde era prezentat ca „scheletul viu”. Deși spectacolele i-au oferit o sursă de venit, el se simțea adesea privit mai degrabă ca o curiozitate decât ca un om.

• O viață scurtă, dar memorabilă

Isaac Sprague a murit în 1887, la doar 46 de ani. Astăzi, specialiștii cred că suferea de o boală metabolică rară sau de o formă gravă de atrofie musculară.

$$$

 LECȚIA DE ISTORIE – 14 octombrie: Marele cutremur din anul 1802.

Pe 14 octombrie 1802, pe teritoriul actual al României avea loc cel mai mare cutremur înregistrat vreodată, situat undeva între 7,9 și 8,2 grade pe scara Richter, în acest cutremur Bucureștiul fiind distrus aproape în totalitate. În opera „Istoria Bucurescilor”, Gheorghe Ionescu-Gion scria despre această calamitate: ”Cocoşii, câinii, caii, boii dau de mai nainte semne de o groază nepricepută şi când au început sguduielile, ceva asurzitor şi nemai auzit, nesce strigăte, sbierete și urlete s-au ridicat către ceruri, amestecându-se cu sgomotul duduiturilor cari se rotocoliau pe sub pământ. Fiecare se aştepta ca pământul să-i crape sub picioare şi să-l înghită în adâncurile sale”. Trebuie amintit că unda de șoc a acestui cutremur s-a simțit la până la Sankt Petersburg și Constantinopol, dar și în Insula Creta și Marea Egee, seismul fiind astfel unul dintre cele mai mari cutremure din istoria spațiuluu european . În Bulgaria, orașele Ruse, Varna și Vidin au fost serios afectate și mai multe orașe din Serbia și Grecia au avut de suferit datorită distrugerilor provocate de cutremur. Iată cum descria călugărul Dionisie Eclesiarhul momentele din timpul cutremurului: „S-a cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din București și clopotnița cea vestită a Turnului Colței, care era podoaba orașului. Pagubele au fost uriașe, deoarece casele s-au sfărâmat ca mușuroaiele, zidurile bisericilor au crăpat și turlele au căzut cu mare zgomot la pământ”. Iar o altă mărturie a acestui seism si anume un ofis domnesc din acel an amintește că : ”În zioa de octomvrie 14, de la leat 1802, la 7 ceasuri de zi, s-a cutremurat pământul foarte tare în București , de s-au ruptu și turnul cel înalt al Colței, care era podoaba orașului, . În multe locuri s-au desfăcut pământul, eșind nisip și apă. Și a doa zi, iarăș s-au cutremurat, dar nu așa tari, ca la 3 ciasuri den zi”. În urma acestui seism Bucureștiul a rămas doar un morman de moloz, peste care domnea disperarea si groaza, astfel că domnitorul , Constantin Ipsilanti ,a dat rapid ordin ca breslele de meseriași să se reorganizeze și să înceapă degrabă să refacă orașul. Cutremurul din anul 1802 s-a produs chiar în ziua Sfintei Parascheva, însă la o ora la care majoritatea populației nu mai era prezenta în biserici, iar acest lucru explica numărul redus de victime. Cu toate acestea seismul a produs pagube majore în multe localității din Muntenia precum București, Târgoviște ,Vălenii de Munte, Curtea de Argeș, ori din Moldova precum Iași, Suceava, Focșani dar si din Transilvania , fiind afectate orașe precum Cluj, Brașov, Sibiu și altele. .

$$$

 

În metrou, chiar în fața mea, stătea un bărbat mai în vârstă — un motociclist.

O vestă de piele acoperită de insigne, mâini bătătorite de timp, o barbă căruntă și ochi plini de lacrimi.

Nu era un plâns ușor, ci unul adânc, sfâșietor, din acela care vine din suflet.

Avea, probabil, vreo șaizeci și cinci de ani. Poate mai mult.

Și se rupea în bucăți chiar acolo, în fața tuturor.

În brațele lui ținea un pisoi minuscul, alb cu portocaliu.

Îl ținea ca pe ceva prețios, fragil, ca pe o bucată de viață.

În jur — scena tipică de oraș:

oameni cu privirea în telefoane, în gol, în reclame.

Oriunde, doar nu la el.

Dar eu nu puteam să-mi iau ochii de la acel om.

Era ceva în felul în care ținea pisoiul — o tandrețe dureroasă, aproape sfântă.

Micoul torcea atât de tare, că se auzea peste zgomotul trenului.

Lângă el, o femeie în costum — prea elegantă pentru metrou — l-a privit cu dezgust.

S-a ridicat și s-a mutat pe alt scaun.

Atunci, motociclistul și-a ridicat privirea.

Pe chipul lui se citea un amestec de durere și rușine.

— Îmi pare rău… — a șoptit. — E doar că… n-am mai ținut ceva atât de mic și de viu în brațe de patruzeci și trei de ani.

Tăcere. Trenul aluneca pe șine, dar nimeni nu mai spunea nimic.

Și-a șters lacrimile cu dosul palmei, fără să lase pisoiul din brațe.

Micul se lipise de pieptul lui, frământând tricoul cu lăbuțele, de parcă îi căuta inima. A găsit-o.

M-am ridicat și m-am așezat lângă el. Nu știu de ce. Pur și simplu am simțit că trebuie.

— Ești bine, frate? — am întrebat încet.

A zâmbit amar:

— Nu prea… Dar poate acum, un pic mai bine. —

Și-a mângâiat pisoiul peste cap. —

L-am găsit într-un tomberon, lângă spital. Într-o cutie de carton. Plângea ca un copil. Nu are mai mult de câteva săptămâni.

— Îl duci acasă?

— Nu am casă. —

A oftat. —

Dorm pe stradă de trei ani. După accidentul de motocicletă am pierdut tot. Spatele distrus, genunchii rupți. Nu mai pot lucra.

Dar nu puteam să-l las acolo să moară.

Pisoiul i s-a lipit de barbă, torcând.

Bărbatul a început din nou să plângă.

— Iartă-mă… Nu știu de ce nu mă pot opri… —

Dar eu știam. În ochii lui era un dor vechi, un gol pe care anii nu-l pot umple.

— Ce s-a întâmplat acum patruzeci și trei de ani? — am întrebat.

A urmat o tăcere grea. Trenul s-a oprit, oameni au coborât, alții au urcat.

Pisoiul rămânea lipit de el, torcând liniștit.

— Fiica mea, — a spus încet. —

S-a născut pe 14 septembrie 1980. Cinci livre, două uncii.

Avea un smoc de păr roșcat, ca micuțul ăsta. —

A înghițit în sec. —

Am ținut-o în brațe șaptesprezece minute. Apoi mi-au luat-o.

A coborât privirea.

— Părinții fostei mele au spus că nu sunt potrivit. Că motocicliștii sunt oameni periculoși.

Au angajat un avocat, un judecător, și au obținut custodia totală. Cu ordin de restricție.

Aveam douăzeci și doi de ani. Munceam pe șantier. Nu eram perfect, dar o iubeam mai mult decât orice pe lume.

— Ai căutat-o?

— Ani întregi. Am trimis scrisori, cadouri, felicitări de ziua ei.

Totul s-a întors.

Când a împlinit optsprezece ani, am angajat un detectiv.

Am aflat că mama ei se recăsătorise când fetița avea doi ani.

Soțul nou a adoptat-o.

I-au spus că tatăl ei a murit.

— Și ea a crezut?

— Da. Crede că tatăl ei a murit înainte să-l poată cunoaște.

Pisoiul s-a ridicat și i-a atins obrazul cu boticul.

Și el a plâns din nou — dar altfel. Mai liniștit.

— Când l-am auzit plângând în tomberon, mi s-a părut că aud vocea ei.

Același sunet.

L-am luat în brațe — și a tăcut.

A început să toarcă.

Și m-am gândit: poate, de data asta, pot salva ceva.

— Nu e prostie, — i-am spus. — E iubire.

O femeie în vârstă, care stătea mai încolo, s-a ridicat.

A scos douăzeci de dolari din poșetă și i-a întins.

— Pentru pisoi. Pentru mâncare.

— Nu pot să primesc…

— Ba poți. Trebuie. Pisoiul ăsta are nevoie de tine.

Un tânăr i-a dat alți douăzeci.

O mamă cu doi copii — treizeci.

În două minute, avea aproape două sute de dolari în poală.

Nu mai putea vorbi.

— Promite doar că vei avea grijă de el, — i-a spus femeia. —

Dă-i dragostea pe care n-ai putut-o da fiicei tale.

A dat din cap. — M-ai auzit, micuțule? De acum suntem împreună. O să am grijă de tine. Îți promit.

Trenul a ajuns la stația mea. M-am ridicat.

— Cum îl vei numi?

A zâmbit — trist, dar cald, adevărat.

— Speranță. O voi numi Speranță. Pentru că asta mi-a dat, când credeam că n-am nimic.

Am coborât cu ochii plini de lacrimi.

El a rămas în vagon, ținând strâns Speranța la piept.

Oamenii s-au apropiat de el — unul i-a oferit ajutor, altul un loc unde să doarmă.

Chiar și femeia în costum s-a întors și i-a dat o carte de vizită.

Și, pentru prima dată după zeci de ani, nu mai plângea.

Timp de patruzeci și trei de ani, a trăit crezând că nu este destul.

Dar în acea zi, într-un vagon de metrou,

cu un pisoi salvat și niște oameni care i-au văzut inima,

a înțeles, în sfârșit, adevărul:

Era exact tatăl pe care fiica lui îl merita.

Și poate acum putea s-o dovedească —

măcar unei făpturi mici,

cu două ochișoare pline de viață.

Pentru că, uneori, familia pe care o salvezi

este cea care te salvează pe tine. ❤️