$__$$$

 Litovoi, primul voievod român care şi-a dat viaţa pentru ţară: a luptat până la moarte împotriva ungurilor.

  Litovoi a fost unul dintre primii voievozi români care au luptat pentru protejarea ţinuturilor locuite de poporul care avea să devină în cele din urmă Ţara Românească. Nu se cunosc multe detalii despre viaţa sa, însă se crede că s-a născut în jurul anului 1210.

De asemenea, Litovoi este şi primul voievod român care şi-a dat viaţa pentru apărare ţării sale, pentru că a refuzat să mai plătească tribut regelui maghiar.

Prima menţiune istorică ce atestă Voievodatul lui Litovoi este Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă în anul 1247 de către regele Ungariei Bela al IV-lea.[sursa]

Regele Ungariei a luat o serie de măsuri de apărare împotriva invaziei cumanilor. Zona cea mai vulnerabilă prin care ar fi putut pătrunde forțele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar a chemat Ordinul Cavalerilor Ioaniți sau Ospitalieri din Ierusalim și le-a conferit mai multe avantaje și drepturi în schimbul apărării graniței.

litovoi

Litovoi, unul dintre primii voievozi care şi-a imaginat un popor unit.

Diploma sau actul emis de Bela al IV-lea în favoarea cavalerilor Ioaniți atestă pentru prima dată organizarea lor în Oltenia. Astfel, Bela le-a acordat Ioaniților „întreaga țară a Severinului, împreună cu munții ce țin de ea, precum și cu cnezatele lui Ioan și Farcaș până în râul Olt, afară de țara voievodului Litivoi, pe care o lăsăm românilor așa cum au stăpânit-o și până acum”.

„Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, alui Farcaş i al voievodului Litovoi. Erau formaşiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea. În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu-se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi.

Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit-o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie.”, arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea „Ţara Litua”.

Putem deduce că ţara voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Astfel, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din actuala regiune a Olteniei.[sursa]

Organizarea socială era bine pusă la punct. În Ţara Litua existau diferite pături sociale. În afară de cnezi și voievozi, existau și nobilii, adică boierii, și „rusticii”, adică țăranii. Astfel, înainte de înființarea Țării Românești, exista deja o stratificare socială, respectiv o clasă superioară de proprietari, nobili sau boieri, și o clasă inferioară de rustici sau țărani.

De asemenea, exista și o organizație militară. Cnezii și voievozii erau responsabili să adune oastea în caz de luptă. Oștenii erau recrutați din țară și erau echipați cu arme specifice.

Ţara lui Litovoi s-a extins după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei în anul 1272 și venirea pe tron a urmașului său, Ladislau al IV-lea, care era minor.

În acest context, Litovoi a ocupat împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care îl stăpânea coroană ungară ca putere suzerană şi a refuzat să mai plătească tribut. Voievodul Ţării Litua a devenit un adversar de temut, fiind văzut drept capul unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi a devenit voievod.

Regele Ungariei a încercat să-l supună pe Litovoi pentru recunoașterea suzeranității și plata tributului în mod pașnic. Cu toate insistențele regelui, mândrul și curajosul voievod a refuzat în mod demn pretențiile maghiare, ceea ce a dus la izbucnirea conflictului armat. Împotriva lui Litovoi, regele l-a trimis pe magistrul Gheorghe, despre care nu se cunosc prea multe detalii. Se ştie, însă, că lupta a avut loc între noiembrie 1276 și mai 1277, desfășurându-se undeva în apropiere de Hațeg.

Pe câmpul de luptă, Litovoi și-a pierdut viața, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier și dus în fața regelui. Pentru eliberarea acestuia, s-a cerut o sumă mare de bani, reînnoindu-se astfel tributul către regele maghiar. Bărbat a rămas la conducerea voievodatului, însă a pierdut Ţara Hațegului.

Se poate spune că Litovoi a fost primul domn român care şi-a dat viaţa pentru apărarea țării sale. Devenit un simbol al libertății și independenței româneşti, curajul şi înţelepciunea lui Litovoi au reprezentat un îndemn pentru românii din Carpaţi. O generaţie mai târziu, avea să se ridice Ţara Românească sub conducerea lui Basarab I.

https://desprelume.ro/litovoi-primul-voievod-roman-care-si-a-dat-viata-pentru-tara-a-luptat-pana-la-moarte-impotriva-ungurilor/

$__$$$

 Din ce limbă vine, de fapt, numele Moldova. 

Istoria zbuciumată a constituirii principatului românesc.

   Apariţia la est de Carpaţi a unui principat medieval numit Moldova a fost determinată de mai mulţi factori economici, politici şi militari. În constituirea acestuia au jucat un rol important mai multe populaţii de războinici nomazi, dar şi regatul Ungariei.

Istoria Moldovei a fost una zbuciumată, încă de la întemeierea sa şi până la intrarea în componenţa statului modern românesc. Închegarea teritoriilor est-carpatice într-un stat medieval s-a produs în secolul al XIV-lea în urma unui lung proces de cristalizare şi sub influenţa a numeroşi factori economici dar mai ales politico-militari. 

O influenţă decisivă în formarea Moldovei ca principat medieval de sine stătător au avut-o atât politica militară a regilor Ungariei, dar şi stabilirea de populaţii care au adus un plus economic teritoriului est-carpatic, în principal negustori şi meşteşugari nemţi stabiliţi în primele târguri medievale din această regiune. Însăşi denumirea principatului a provenit de la una dintre populaţiile de meşteşugari stabiliţi în zona Moldovei, în târgul de la Baia. 

Un teritoriu vămuit de războinicii stepelor.

La începutul secolului al XIV-lea, în timp ce Europa Apuseană cunoştea o nouă etapă de dezvoltare, teritoriul est-carpatic era încă la cheremul neamurilor de călăreţi războinici care răvăşiseră Europa Estică şi Centrală cu doar jumătate de secol înainte. 

Mongolii din Hanatul Hoardei de Aur, controlau politic şi militar teritoriul şi reprezentau o ameninţare permanentă la adresa marilor regate central europene, mai ales a Ungariei. Acest teritoriu de la est de Munţii Carpaţii şi până la Nistru era locuit de populaţii româneşti, slave sau turanice, cu diferite forme de organizare. 

Românii erau organizaţi în comunităţi rurale, obşti săteşti, cu centre întărite unde se refugiau în caz de pericol. După acelaşi model funcţionau şi comunităţile slave, mai ales pe linia Prutului. 

„Pe valea Bârladului, a Crasnei şi mai cu seamă a Prutului au fost iarăşi vechi aşezări româneşti. Codrul Chigheciului a adăpostit ca pretutindeni pe strămoşii noştri, tot aşa. Şi codrii Orheiului şi Lăpuşnei. Până în marginea stepei, s-au întins, prin poenile pădurilor şi pe marginea apelor, odăile, prisăcile, cătunele şi satele plugarilor şi păstorilor romani sau «vlahi» cum le spuneau vecinii slavi şi turci”, scria în ”Istoria Românilor”, volumul I, reputatul istoric Constantin C. Giurescu.

Comunităţile slave şi româneşti erau conduse de jupani sau cnezi şi trăiau în general autarhic, producând tot ceea ce aveau nevoie la nivel local. 

Formaţiunile pre-statale de pe teritoriul est-carpatic au fost controlate timp de câteva secole rând pe rând de triburile turanice ale pecenegilor şi cumanilor, de cnezatul rusesc de la Halici şi în cele din urmă, după jumătatea secolului al XIII-lea, de Hanatul Hoardei de Aur. 

La începutul secolului al XIV-lea, toate aceste formaţiuni pre-statale plăteau tribut mongolilor pentru a evita expediţiile de jaf şi punitiv. Potrivit unor surse istorice, este posibil ca ca populaţiile de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei să fi practicat, mai ales în secolele XII-XIII şi activităţi de mercenariat, implicaţi în conflictele dintre principatele ruseşti sau a luptelor dintre unguri şi cnezatul de la Halici. De altfel, şi mai târziu, talentul de războinici al moldovenilor va fi apreciat de cronicari italieni, unguri sau polonezi. 

 Marca ungurească, nucleul viitorul principat Moldova.

Teritoriul est-carpatic intrase de mult în atenţia papalităţii, dar şi a regatului Ungariei. Trimişii papali au reuşit să facă chiar şi o Episcopie a Cumanilor, cunoscută şi drept Episcopia de Milcov, pe teritoriul viitorului principat Moldova, pentru convertirea şi sedentarizarea triburilor de turanici cu multiple beneficii, mai ales pentru regii creştini din zonă. 

Invazia mongolă a zădărnicit toate aceste eforturi şi a dus la dispariţia Episcopiei Cumanilor. Noi stăpânii veniţi din stepele Asiei Centrale au trecut prin foc şi sabie Europa de Est şi Centrală. Teritoriul viitorului principat moldav era în continuare un est sălbatic, cu viaţă urbană aproape inexistentă, cu economie autarhică şi organizare pe cnezate şi mici stăpâniri feudale disparate şi independente dar aflate sub control politic şi militar mongol. 

Deşi invazia mongolă se oprise, iar hoardele s-au retras către zonele asiatice, prezenţa Hoardei de Aur, o nouă forţă politico-militară în stepele nord-pontice, reprezenta o ameninţare constantă, mai ales pentru regatul Ungariei. Transilvania se afla în calea invadatorilor, care oricând puteau porni prin Moldova, şi apoi prin trecătorile Carpaţilor în noi expediţii de jaf. Mai ales că apărarea trecătorilor din Carpaţii Orientali s-a dovedit total ineficientă în trecut.  

Tocmai de aceea, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, francez la origine, a hotărât o intervenţie militară la est de Carpaţi. Pe scurt, cucerirea unui teritoriu însemnat din această zonă şi transformarea lui într-o marcă de apărare, un spaţiu tampon în faţa atacurilor mongole.  

Expediţia a avut loc, între 1343 şi 1345, la ea luând parte mai ales nobili transilvăneni sub conducerea lui Andrei Lackfi, dar şi cnezi maramureşeni, vasali ai regelui Ungariei, conduşi de Dragoş din Beden. 

„Îndată după suirea sa pe tron, Ludovic hotarî să curme aceste prădăciuni periodice ale tătarilor şi întreprinse în 1343, după alti cercetători în 1345, o mare expediţie împotriva lor. La ea participară şi românii din Maramureş, sub comanda voievodului lor Dragoş şi secuii peste care era mai mare Andrei, fiul lui Laţco. Expediţia avu un succes deplin; tătarii fură goniţi din ţinuturile de la răsărit de Carpaţi şi se retraseră spre şesurile din nordul Mării Negre”, preciza Constantin C. Giurescu, în aceeaşi lucrare.

Campania contra tătarilor fiind victorioasă, regele Ungariei întemeiază marca de apărare cu capitala în târgul Baia, cea mai importantă aşezare urbană din aceea regiune. Totodată îl lasă pe Dragoş drept conducător al acestei mărci. Cneazul maramureşean va încerca să pună şi bazele unei dinastii, după moartea sa urmându-i ca guvernatori ai mărcii de apărare, fii săi, Sas şi Balc.  

Rebelul maramureşan şi naşterea Moldovei

În timp ce fii lui Dragoş stăpâneau în numele Coroanei Ungariei, marca de apărare de la est de Carpaţi, în Maramureş, Bogdan din Cuhea, un puternic feudal de origine română, se revolta împotriva regelui Ungariei. Bogdan stăpânea 22 de sate şi se spune că ar fi fost la un moment dat cel mai puternic senior din Maramureş. 

La un moment dat a intrat însă în conflict cu noul rege francez al Ungariei. Cert este că Ludovic cel Mare îl numeşte, conform cronicilor, „infidelul nostru”, ca pe un vasal care şi-a încălcat obligaţiile şi jurământul. 

Conflictul dintre rege şi puternicul senior din Cuhea escaladează până la punctul în care Bogdan îşi strânge oamenii de pe domeniu şi pleacă într-o expediţie îndrăzneaţă în teritoriul est-carpatic. Aici găseşte numeroşi aliaţi în rândul cnezilor şi jupanilor probabil nemulţumiţi de Drăgoşeşti sau de controlul maghiar şi declanşează o veritabilă rebeliune. 

Cu ajutorul moldovenilor, Bogdan reuşeşte să-i înlăture pe Sas şi Balc şi pune stăpânire pe marca de apărare ungurească. Cum era de aşteptat, Ludovic cel Mare trimite trupe contra lui Bogdan. Deja îi confiscase proprietăţile din Maramureş şi urma să-i ofere soarta pregătită trădătorilor. 

Bogdan, evident, cu mult sprijin al populaţiei locale reuşeşte să respingă atacurile maghiare şi profitând de o conjuctură favorabilă, rămâne stăpân al acestei mărci de apărare, asigurându-i independenţa. Pe scurt, această marcă de apărare a fost nucleul viitorului principat al Moldovei.

Armenii şi germanii din târgurile Moldovei

Pe lângă stabilitatea militară oferită de alungarea tătarilor şi întemeierea unei mărci de apărare, ca nucleu statal, la constituirea noului principat al Moldovei, au contribuit şi dezvoltarea unor târguri specializate în meşteşuguri şi comerţ. Este vorba în special de Baia, prima capitală a Moldovei. Era cel mai important târg al vremii. 

Un document din anul 1339, spune despre Baia că era cel mai mare oraş de la est de Carpaţi. Era un târg cosmopolit locuit de români, germani, unguri şi armeni. De altfel, şi alte târguri din Moldova au fost colonizate de germani şi armeni. Germani au dezvoltat ramura meşteşugurilor, iar armenii pe cea comercială, organizând şi primele târguri de vite, pe rutele comerciale importante, inclusiv la Botoşani. 

„Principatul Moldovei a fost creat pe calea comerţului, iar acei care au urmat această cale a comerţului au devenit colaboratori la crearea statului naţional în Moldova. Aşa încât armenii sunt, oarecum, părinţii Moldovei”, spunea istoricul Nicolae Iorga. 

În general, populaţia românească oferea producţia de natură agricolă prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor iar comunităţile armeneşti şi germane aduceau acel plus comercial şi meşteşugăresc. Creşterea economică asigurată de perioada de stabilitate politică şi militară a contribuit decisiv la cristalizarea noului principat. De altfel, numele Principatului, din punct de vedere etimologic, aşa cum arată numeroşi specialişti printre care şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, vin din limba germană. Adică de la cuvântul „mulde”, ce înseamna „scobitură„ sau „canal de scurgere”. 

Această denumire ar fi venit de la comunităţile germane stabilite în zona târgului Baia. Iniţial denumirea a fost dată râului Moldova şi de aici întregului Principat. 

https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/din-ce-limba-vine-de-fapt-numele-moldova-2141359.html

$$_

 Vitejia moldovenilor din Evul Mediu: Trupele de elită ale lui Ștefan cel Mare

    Contrar imaginii populare, sursele istorice și specialiștii relevă că voievozii Moldovei se bazau pe trupe de elită în luptele cu turcii și alți inamici redutabili. Deși mulți își imaginează că armata moldoveană era formată majoritar din țărani neinstruiți, luați de la plug, mărturiile vremii și cercetările istorice arată o realitate diferită.

 Armata Moldovei era formată dintr-un nucleu de soldați profesioniști și trupe de elită. Chiar și țăranii liberi, recrutați în oaste, aveau o experiență de război acumulată în numeroase lupte interne și externe.

Organizarea militară a Moldovei și vitejia soldaților

Armata Principatului Moldovei respecta structura feudală, bazată pe legături vasalice. În caz de război, erau convocate cetele boierești, alături de „oastea cea mare”, formată din țăranii liberi sau răzeși. Aceștia erau capabili să se echipeze pe cheltuiala lor și să se prezinte la luptă. Istoricii militari afirmă că țărănimea dependentă, acei țărani prost echipați din filmele propagandistice, nu erau chemați la oaste.

Răzeșii din „oastea cea mare” erau trupe experimentate, călite în lupte frecvente, mai ales pe frontieră, împotriva tătarilor și în războaiele civile care au marcat Moldova. „Oastea cea mare” era convocată doar în cazuri excepționale, cum a fost invazia otomană din 1475. În mod curent, domnitorul se baza pe „oastea mică”, formată exclusiv din soldați profesioniști. În „Historia Polonica”, Jan Dlugosz menționează că Moldova se baza pe 12.000 de luptători profesioniști.

Moldovenii, recunoscuți pentru abilitățile lor de luptători

Moldovenii erau apreciați pentru abilitățile lor de războinici, mânuind spada, arcul, lancea, securea și ghioaga cu mare pricepere. Aceștia erau descriși ca fiind înalți, vânjoși și foarte curajoși în luptă. Călătorii străini, precum Matteo Muriano și Anton Maria Graziani, subliniau vitejia și abilitățile lor militare.

Moldovenii se adaptaseră războiului călare datorită influenței populațiilor de stepă și necesitau mobilitate pentru a face față trupelor rapide ale tătarilor. Hergheliile Moldovei erau renumite, iar călăreții moldoveni erau cunoscuți pentru abilitatea de a trage cu arcul din galopul calului.

Cavaleria ușoară, formată din răzeși, impresiona prin eficiență și impactul psihologic asupra inamicilor. Aceștia purtau cămăși de zale și coifuri, iar regele Ungariei Sigismund considera că domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, putea mobiliza „10 mii de cavaleri”. Moldovenii își demonstraseră forța de-a lungul timpului prin raiduri și expediții militare în Polonia, Transilvania și teritoriile tătărești.

Trupele de elită ale Moldovei: 

Vitejii

Moldovenii aveau și trupe de elită, numite „viteji”, despre care se cunosc puține lucruri. Acești războinici, membri ai familiilor boierești, erau pregătiți din copilărie pentru război. Specialiștii îi compară cu cavalerii apuseni, dar adaptați pentru războiul balcanic, purtând cămăși de zale pentru mobilitate.

Vitejii sunt menționați frecvent în documentele medievale și erau considerați elitele războinice ale Moldovei. Istoricul A.D. Xenopol credea că erau luptători de elită din rândul micii boierimi, experți în războiul călare și mânuirea spadei și arcului. Nicolae Iorga estima că existau 3000 de viteji în armata Moldovei, care formau cavaleria boierească strălucitoare.

Astfel, vitejia moldovenilor din Evul Mediu și existența trupelor de elită ale lui Ștefan cel Mare demonstrează organizarea militară avansată și adaptabilitatea la condițiile de război din acea perioadă.

https://playtech.ro/2024/vitejia-moldovenilor-din-evul-mediu-trupele-de-elita-ale-lui-stefan-cel-mare/

$$$

 🏛️ O capodoperă ascunsă sub Istanbul

În inima orașului Istanbul, sub străzile aglomerate și pline de viață, se află un loc misterios și impresionant: Cisterna Bazilică. Construită în perioada bizantină, în secolul al VI-lea, în timpul împăratului Iustinian I, aceasta era menită să asigure rezervele de apă ale Palatului Imperial și ale clădirilor din împrejurimi. Spațiul subteran, de dimensiuni uriașe, este adesea numit și „Palatul Scufundat”, datorită arhitecturii grandioase și atmosferei sale unice, în care apa reflectă arcadele și coloanele ca într-o poveste.

🪨 336 de coloane de marmură

Cisterna este susținută de 336 de coloane din marmură, fiecare având o înălțime de aproximativ 9 metri. Coloanele sunt dispuse în 12 rânduri perfecte, iar privite împreună dau impresia unui templu subteran. Fiecare coloană a fost adusă de la diverse construcții antice din întregul Imperiu Roman, motiv pentru care bazele și capitelurile lor diferă – unele fiind în stil doric, altele ionic sau corintic. Printre cele mai faimoase se numără coloanele cu cap de Medusă, așezate invers și lateral, ale căror origini și semnificații încă stârnesc controverse și fascinație.

🌊 Navigând printr-un palat subteran

În trecut, nivelul apei era atât de ridicat încât oamenii puteau chiar să navigheze cu barca printre coloane, o experiență desprinsă parcă din miturile grecești. Lumina torțelor și mai târziu a felinarelor se reflecta în apă, creând un joc de umbre care amplifica misterul locului. Astăzi, mare parte din apă a fost drenată, dar podețele din lemn și pasarelele moderne permit vizitatorilor să se plimbe printre coloane, simțind răcoarea și liniștea cisternei. Atmosfera este completată de iluminarea ambientală, care transformă fiecare arcadă într-o scenă dramatică.

🕰️ De la uitare la renaștere turistică

De-a lungul timpului, cisterna a fost uitată de locuitorii Istanbulului și redescoperită abia în secolul al XVI-lea, când un călător venețian a scris despre existența ei. Mult timp, oamenii din cartierele apropiate scoteau apă direct din fântânile care comunicau cu rezerva subterană, fără să știe ce comoară arhitecturală se ascundea dedesubt. Astăzi, restaurată și deschisă publicului, Cisterna Bazilică a devenit una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale Turciei, fascinând milioane de vizitatori anual prin măreția și istoria sa.

🌍 Magia unei lumi subterane

Cisterna Bazilică nu este doar o construcție de utilitate publică, ci și o operă de artă și inginerie. Ea ne arată ingeniozitatea bizantinilor și respectul lor pentru monumentalitate, chiar și în spații care nu erau destinate să fie văzute zilnic. Astăzi, plimbarea prin acest loc lasă impresia că pășești într-o lume paralelă, unde timpul s-a oprit, iar fiecare coloană șoptește povești vechi de peste 1.500 de ani. În Istanbul, un oraș unde Orientul și Occidentul se întâlnesc, Cisterna Bazilică este o mărturie vie a unei istorii care continuă să uimească și să inspire. ✨

$_$

 🏰 Orașul ascuns sub pământ

În Cappadocia, Turcia, se află Derinkuyu, cel mai mare oraș subteran descoperit vreodată. Nu este doar o peșteră sau o rețea de tuneluri, ci un adevărat oraș care se întinde pe 18 etaje sub nivelul solului.

👥 Adăpost pentru mii de oameni

Derinkuyu putea găzdui până la 20.000 de persoane, împreună cu animalele și proviziile lor. Era folosit în special în vremuri de invazii, când locuitorii din zonă se retrăgeau aici pentru a fi în siguranță.

💧 Aer și apă la adâncime

Deși coboară la 85 de metri, orașul avea un sistem ingenios de puțuri de aerisire și fântâni care asigurau ventilația și apa potabilă. Aerul circula constant, iar viața sub pământ putea continua fără probleme săptămâni întregi.

📚 Viață și credință

Nu lipseau nici spațiile pentru școli, capele și depozite. Oamenii nu trăiau doar pentru supraviețuire, ci își continuau și activitățile religioase și educaționale, ca într-o comunitate completă.

🌌 Mister și ingeniozitate

Construit cu mijloace simple, dar cu o viziune extraordinară, Derinkuyu rămâne o dovadă a ingeniozității umane. Privit astăzi, pare un labirint magic ascuns în adâncuri, unde istoria și misterul se întâlnesc la fiecare pas.

$$$

 VASCO DA GAMA

(Sines, 1469 - Cochin, 1524) Navigator și explorator care a navigat în jurul continentului african până în India, deschizând așa-numita Rută a Mirodeniilor pentru portughezi. Figura acestui mare marinar portughez, imortalizat de poetul Luis Vaz de Camoes în poemul său epic Os Lusíadas , este comparabilă cu cea a lui Cristofor Columb și Magellan și este esențială pentru înțelegerea transformărilor comerciale care au avut loc în Occident de-a lungul secolelor al XV-lea și al XVI-lea.

Vasco da Gama s-a născut în Sines, un mic sat din Alentejo de Jos. Tatăl său, Esteban, era de neam nobil și se bucura de o reputație excelentă la curte. Mama sa, Isabella Sodre, își dorea ca al doilea fiu al ei, Vasco, să urmeze o carieră ecleziastică, dar, în ciuda dorințelor mamei sale, tânărul a decis, împreună cu fratele său Paulo, să-și dedice viața afacerilor maritime.

Încă de la o vârstă fragedă, Vasco da Gama a putut să se cufunde pe deplin în viața maritimă, participând la mai multe expediții pe coasta africană și demonstrându-și marea abilitate. Astfel, experiența și faima dobândite i-au fost suficiente pentru a fi numit căpitan, după ce a terminat studiile de matematică și cosmografie.

Un incident îndrăzneț i-a subliniat și mai mult prestigiul ca navigator. În 1493, francezii au capturat o navă portugheză încărcată cu aur dintr-una dintre posesiunile portugheze de pe coasta africană, Costa da Mina. Vasco, numit de suveran comisar pentru a confisca navele franceze ancorate în dominioanele sale ca represalii, și-a îndeplinit misiunea cu o rapiditate și un succes remarcabile, capturând zece dintre aceste nave numai în portul Lisabona. Presat atât de eficient, regele francez Carol al VII-lea s-a resemnat să returneze nava capturată fără a pierde nicio bucată din încărcătură.

Din acel moment, Vasco da Gama a atras o atenție oficială deosebită. În 1495, moartea l-a cuprins pe regele Ioan al II-lea, iar tronul a trecut la moștenitorul său, Manuel I al Portugaliei . Preluând un proiect ambițios al predecesorului său, noul monarh a organizat o expediție în India prin circumnavigarea Africii. La acea vreme, părea clar că era posibil să traverseze vârful sudic al Africii și să ajungă la Oceanul Indian, așa cum demonstrase Bartolomé Díaz cu zece ani mai devreme. Comerțul cu mirodenii era în joc, deoarece rutele, la acea vreme, erau controlate de arabi. Acest lucru avea, de asemenea, scopul de a echilibra avantajul pe care descoperirea Americii îl oferise Spaniei.

Numele familiei Gama a fost considerat de la bun început ca fiind unul dintre cei mai potriviți candidați pentru a conduce dificila călătorie; în 1496, Esteban da Gama a fost ales pentru acest rol, dar moartea sa subită a însemnat că cei doi fii ai săi și-au asumat „onoarea și pericolul” de a conduce dificila întreprindere.

Drumul Mirodeniilor

Pe 8 iulie 1497, Vasco da Gama a plecat din Lisabona cu 200 de oameni și trei nave, San Gabriel , Bernio și San Rafael . Expediția nu a navigat în jurul coastei vest-africane (așa cum era obișnuit), ci a navigat spre sud din Capul Verde în Atlantic, apoi s-a întors spre est pentru a ajunge în sudul Africii. În noiembrie, au ajuns la vârful sudic al continentului african, numit de Bartolomeu Diaz Capul Furtunilor, aluzie la apele turbulente continue unde se întâlnesc Oceanul Atlantic și Oceanul Indian, și redenumit de Ioan al II-lea al Portugaliei cu numele evocator și profetic de Capul Bunei Speranțe.

La mijlocul lunii noiembrie 1497, flotila lui Vasco da Gama a traversat Capul Bunei Speranțe și a navigat spre nord de-a lungul coastei de est a Africii. Întrucât o mare parte din echipaj suferea de scorbut, expediția s-a oprit pentru odihnă la gura de vărsare a râului Quelimane, după care a navigat spre portul Mozambic.

Portul Mozambicului era controlat de arabi, care monopolizau comerțul în regiune. Din acest motiv, Vasco da Gama a decis să se dea drept musulman. La început, stratagema a funcționat, deoarece sultanul Mozambicului i-a primit cu căldură și chiar le-a oferit ghizi pentru a-și continua călătoria spre India. Cu toate acestea, au apărut curând suspiciuni, iar sultanul a început să suspecteze că Vasco da Gama îl înșelase în legătură cu religia sa. Spre mânia conducătorului, portughezii au ridicat ancora și au pornit la mal, dar erau foarte lipsiți de provizii, așa că au fost nevoiți să debarce în apropiere și să se reaprovizioneze cu forța.

Călătoria a fost dificilă, deoarece ghizi arabi nu erau de încredere; cu toate acestea, expediția a reușit să ajungă la Mombasa, unde a fost primită cu căldură de șeicul local. Vasco da Gama nu avea încredere în gazda sa, iar suspiciunile sale au fost curând confirmate când a descoperit că șeicul le întinsese o capcană. Alertați, au reușit să respingă atacul și să fugă cu cele trei nave ale lor. Nava de aprovizionare fusese abandonată după traversarea Capului Bunei Speranțe.

Următoarea oprire pe coasta africană a fost mai profitabilă pentru expediționari. Șeicul local, Malindi, era în conflict cu șeicul din Mombasa, așa că i-a primit cu brațele deschise și le-a oferit un ghid familiarizat cu acele ape. Acesta era un pilot arab foarte experimentat, Aben-Macbid, aparent creștin. Mai mult, portughezii au luat legătura cu o navă hindusă, ceea ce i-a convins de apropierea obiectivului lor. Aben-Macbid, profitând de musonul de vară, i-a condus pe coasta Indiei în doar 23 de zile. A fost prima dată când civilizația europeană a intrat în contact cu India, un eveniment crucial în cursul istoriei.

Acolo a devenit clar că darurile trimise din Portugalia de regele Manuel I nu erau pe placul curții conducătorului orașului, zamorinul. Acest lucru, coroborat cu presiunea comercianților musulmani, care au raportat că Vasco da Gama mințise în repetate rânduri pentru a-și ascunde religia și acționase violent în majoritatea porturilor africane unde se oprise, a dus la o situație foarte tensionată cu autoritățile din Calicut. În ciuda tuturor acestor lucruri, Vasco da Gama a reușit să anticipeze cu zamorinul și a navigat din Calicut înapoi în Portugalia cu o încărcătură de mirodenii.

Vasco da Gama a rămas în India timp de patru luni. Călătoria de întoarcere, așa cum se întâmpla adesea în călătoriile atât de lungi și dificile, a fost extrem de anevoioasă. Călătoria spre Malindi a durat trei luni și a suferit atât de multe pierderi încât Vasco da Gama, neavând suficienți oameni pentru a echipa toate cele trei nave, a decis să împartă supraviețuitorii între cele două nave rămase și să incendieze San Rafael . După traversarea Capului Bunei Speranțe, cele două nave s-au separat din cauza vremii nefavorabile și fiecare a fost forțată să se întoarcă în Portugalia pe cont propriu, ambele atingându-și obiectivul. Vasco da Gama a sosit la Lisabona pe 9 septembrie 1499. Țara i-a primit pe supraviețuitori cu un entuziasm copleșitor. Vasco da Gama a fost numit „Amiral al Mărilor Indiene” și „Domn al Cuceririi, Navigației și Comerțului Etiopiei, Arabiei, Persiei și Indiei”.

Prin călătoria sa, Vasco da Gama inaugurase o nouă rută către Asia și Insulele Mirodeniilor, o alternativă la Drumul Mătăsii, care lega Asia de Est cu bazinul Mediteranei încă din secolul al II-lea î.Hr. și care, înainte de expediția sa, se aflase sub controlul turcilor musulmani. Astfel, el a finalizat opera pe care Prințul Henric Navigatorul o începuse cu optzeci de ani mai devreme cu Școala de Navigatori de la Sagres. Cunoaștem detaliile acestei prime călătorii din Jurnalul lui Álvaro Velho, unul dintre membrii expediției care au servit la bordul navei San Gabriel.

Vasco da Gama s-a întors în India în 1502 și 1524, conducând expediții de natură mai degrabă militară decât comercială sau diplomatică, scopul fiind consolidarea monopolului mirodeniilor prin forța armelor. A fost numit guvernator cu titlul de vicerege și a impus stăpânirea portugheză de la Goa până la Cochin, transformând astfel micul regat lusitan într-o putere colonială și comercială majoră. În călătoria din 1502, comandând o flotă de douăzeci de nave, a capturat Quiloa (Kilwa) și Sofala în Mozambic. A reușit să-și elimine rivalii arabi și a stabilit hegemonia maritimă portugheză pe coasta Oceanului Indian, construind prima fabrică portugheză din Asia la Cochin. În 1503, s-a întors la Lisabona și nu a mai navigat până în 1524, când a fost numit vicerege al Indiei. Cu toate acestea, a putut ocupa funcția doar câteva luni, deoarece a murit în același an în care a ajuns în India.

$$$

 UN MATUSALEM CHINEZ

Li Ching Yuen-OMUL CARE A TRĂIT PÂNĂ LA FABULOASA VÂRSTĂ DE 256 DE ANI

Mai multe publicatii de prestigiu, printre care Time Magazine si New York Times, au scris despre Li Ching-Yuen, un barbat din China care a decedat în 1933, după ce ar fi trait până la fabuloasa varsta de 256 ani, timp in care si-a ingropat 23 de soții si a avut 180 de urmași.

Despre prima parte a vietii lui Li Ching-Yuen se stiu extrem de putine lucruri.

Este cert ca s-a nascut in provincia Sinchuan si ca prima suta de ani si-a petrecut-o vanzand leacuri traditionale chinezesti.

Intr-un interviu realizat in 1927, barbatul a sustinut ca dieta sa s-a bazat in mare parte pe orez si pe vin si ca, inainte de a implini 100 de ani a devenit protejatul nobilului Wu Pei-fu, cu scopul de a-i oferi acestuia secretul unei vieti indelungate.

Ulterior, dupa decesul protectorului sau a continuat sa vanda produse de medicina tradionala.

„Pastreaza o inima linistita, stai asezat ca o testoasa, mergi sprinten ca un porumbel si dormi ca un caine”, a fost sfatul lui Li Ching-Yuen pentru cei care doresc sa atinga o viata indelungata.

Desi barbatul a pretins ca s-a nascut in 1736 si ca a trait 197 ani, decanul Universitatii Minkuo din 1930, Wu Ching-Chien, a sustinut ca a descoperit evidente ale faptului ca Li s-a nascut, de fapt, in 1677.

 De asemenea, in arhivele guvernului Chinei Imperiale exista documente care atesta faptul ca barbatul a fost felicitat oficial de catre autoritati atat pentru atingerea varstei de 150 de ani cat si pentru cea de 200 de ani.

Este posibil insa ca o fiinta umana sa atinga o varsta atat de mare?

Cea mai batrana persoana din lume despre care avem informatii certe a fost frantuzoaica Jeanne Louise Calment, care s-a stins din viata in 1997 la varsta de 122 de ani, o performanta unica in analele medicinei moderne.

Si totusi, daca informatiile despre Li Ching-Wuen s-ar dovedi adevarate, am asista la un nou record, mai mult decat dublu fata de cel recunoscut in prezent.In fotografia realizata in 1928, barbatul tradeaza trasaturile tipice ale unei persoane in varsta de 60 de ani.

Sa intelegem ca Li a fost capabil sa dezvolte o capacitate extraordinara de a-si prelungi viata pentru un sfert de mileniu?

 Din nefericire, este posibil sa nu aflam adevarul niciodata.

Surse: 

Time; 

Enviromentalgraffiti; 

New York Times

Wikipedia; 

Descopera.ro