$$$

 În JOIA MARE , adică joi din Săptămâna Patimilor, înainte de Paște, ouăle sunt vopsite în roșu.

Care este motivul pentru care ouăle devin roșii? 

Această obicei are o semnificație profundă din punct de vedere simbolic și religios:

Culoarea roșie reprezintă sângele lui Iisus Hristos, care a fost vărsat pe cruce pentru salvarea omenirii. 

Forma oului simbolizează viața, renașterea și Învierea. Astfel, oul roșu devine un simbol al triumfului vieții asupra morții. 

Conform tradiției, prima care a vopsit ouă roșii ar fi fost Maica Domnului, care le-ar fi așezat sub crucea Fiului său, iar sângele acestuia a curs peste ele. De atunci, creștinii continuă să repete acest ritual ca o amintire a jertfei și Învierii Domnului.

Sfânta și Marea Joi , una dintre cele mai adânci și pline de taină zile din Săptămâna Mare .

În Sfânta și Marea Joi ne amintim de patru momente esențiale :

-- Spălarea picioarelor ucenicilor – semnul smereniei desăvârșite a Domnului .

-- Cina cea de Taină – începutul Sfintei Euharistii , când Hristos ne-a lăsat Trupul și Sângele Său spre viața veșnică .

-- Rugăciunea din Grădina Ghetsimani – o rugăciune din adâncul sufletului , cu lacrimi și sudoare de sânge .

-- Trădarea lui Iuda – o rană adâncă în istoria mântuirii , dar și o pildă despre libertatea alegerii .

Să întâmpinăm această zi cu post , liniște și rugăciune . Să ne apropiem de Domnul cu inima curată , asemenea ucenicului iubit , și să fim aproape de El în ceasul încercării .

,, Luați , mâncați ... Beți dintru acesta toți ..." 

– cuvinte care ne însoțesc până azi , pline de har și mântuire .

$$$

 JOIA MARE 

Ziua în care Hristos a iubit până la capăt

Joia Mare, cunoscută și ca Joia Patimilor, este una dintre cele mai intense și încărcate spiritual zile din Săptămâna Mare. Este ziua în care Hristos ne arată ce înseamnă iubirea desăvârșită, smerenia și iertarea, chiar și în fața durerii și trădării.

Cina cea de Taină – gestul iubirii absolute

În această zi, Iisus Hristos a stat la Cina cea de Taină împreună cu cei doisprezece apostoli. Știa că îi este aproape ceasul. Știa că va fi vândut. Știa că Iuda îl va trăda, că Petru se va lepăda, că restul ucenicilor se vor risipi în noapte, temându-se. Și totuși… a stat cu ei, le-a oferit pâinea și vinul, simboluri ale Trupului și Sângelui Său, și le-a spălat picioarele în semn de smerenie.

Câtă iubire trebuie să fie într-un suflet care, știind că va fi trădat, alege totuși să ierte? Alege să iubească până la capăt?

Trădarea – rana care doare, dar nu oprește iubirea

Joia Mare ne arată, printre altele, că trădarea vine uneori de la cei mai apropiați. Iuda nu era un străin – era unul dintre apostoli. A primit totul de la Hristos: învățătură, iubire, încredere. Și totuși, pentru 30 de arginți, a ales să-L vândă.

Iisus nu-l alungă. Nu-l mustră aspru. Îl privește cu durere și spune doar:

„Ce ai de făcut, fă repede.”

Este o lecție dureroasă, dar profundă: nu putem controla alegerile celorlalți, dar putem alege să nu lăsăm trădarea să ne schimbe inima.

O zi a sufletului, nu doar a obiceiurilor

Joia Mare este și ziua în care încep pregătirile în gospodării: se vopsesc ouăle, se coace pâinea, se curăță casa. Dar, mai important decât orice, se curăță sufletul. În biserici, se citesc Cele 12 Evanghelii, iar fiecare flacără de lumânare devine un legământ tăcut între om și Dumnezeu.

Lecția Joiei Mari

Joia Mare ne învață că iubirea adevărată nu fuge când apar încercările. Că smerenia este o formă de curaj. Că iertarea nu înseamnă slăbiciune, ci forța de a rămâne om în fața nedreptății.

Și mai ales că, în cele mai întunecate ceasuri, lumina sufletului nostru trebuie să rămână aprinsă.

Joia Mare este o zi în care inima bate altfel. Nu e doar o dată din calendar. E o zi în care iubirea divină a ales să rămână, chiar și când a fost trădată. E o zi care ne cheamă la iertare, smerenie și încredere.

$$$

 Testamentul lui Petru Cel Mare

„Întemeiez această cugetare a mea pe aceea că naţiunile Europei au ajuns, în mare parte, într-o bătrîneţe vecină cu pieirea” În numele prea sfintei şi nedespărţitei Treimi, Noi Petru I-ul, tuturor descendenţilor şi succesorilor şi guvernului naţiei rossieneşti: Marele Dumnezeu de la care ţinem existenţa noastră şi Coroana noastră, luminîndu-ne cu lumina sa şi sprijinindu-ne cu sprijinul său, îmi îngădui a privi poporul rus ca un popor chemat în viitor la dominaţia generală a Europei. Întemeiez această cugetare a mea pe aceea că naţiunile Europei au ajuns, în mare parte, într-o bătrîneţe vecină cu pieirea spre care merg cu paşi mari; trebuie ca ele să fie lesne şi sigur cucerite de către un popor tînăr şi nou, cînd acesta va fi atins toată forţa şi creşterea sa.

Privesc dar invaziunea ţărilor Occidentului şi Orientului de către Nord ca o misiune periodică decretată în cugetele Providenţei care tot astfel a regenerat poporul roman prin invaziunea barbarilor. Emigrările oamenilor polari sînt ca fluxul Nilului care, în toate epocile, îngraşă cu mîlul său ţările slăbite ale Egiptului. Am găsit Rusia gîrlă şi o las râu; urmaşii mei vor face din ea o mare întinsă, destinată a face roditoare Europa sărăcită, şi undele ei se vor revărsa peste toate stăvilarele ce nişte mîini slăbănoage ar putea să-i aşeze în cale, şi descendenţii mei ştiu să-i dirijeze cursul; pentru aceea eu le las învăţămintele următoare pe care le recomand atenţiunii şi observaţiilor lor statornice.

– De a întreţine naţiunea rusă într-o stare de război permanent, a ţine soldatul rus în necontenit război, a nu-l lăsa să se repauseze decît pentru îmbunătăţirea finanţelor statului; a reforma armatele, a alege momentele oportune pentru atac. A face astfel ca pacea să servească războiului şi războiul păcii, în interesul măririi şi prosperităţii crescînde a Rusiei.

– A chema prin toate mijloacele posibile, de la popoarele instruite ale Europei, căpitani în timp de război şi savanţi în timp de pace, pentru a face să profite naţiunea rusă de foloasele celorlalte ţări, fără a face să le piardă pe ale ei proprii.

– A lua parte în orice ocaziune la afacerile şi certele Europei şi mai ales ale Germaniei care, fiind mai apropiată de noi, ne interesează de-a dreptul.

– A diviza Polonia întreţinînd tulburări şi gelozii continue; a interesa pe puternici cu preţul aurului, a influenţa dietele, a le corupe spre a avea o acţiune în alegerea regilor, a numi partizani şi a-i proteja, a face să intre trupele moscovite şi a le ţine în ţări străine pînă ce va veni ocaziunea pentru ca să rămînă acolo pentru totdeauna. Dacă puterile vecine se opun, a le potoli momentan îmbucăţind din ţară pînă se va putea lua tot ce este de luat.

– A lua de la Suedia cît se va putea mai mult şi a face să fim atacaţi de ea pentru a avea un pretext de a o subjuga. Pentru aceasta, trebuie izolată Danemarca de Suedia şi a întreţine rivalitatea lor.

– A lua totdeauna pe soţiile principilor ruşi dintre principesele Germaniei, pentru a înmulţi alianţele ca familii, a apropia interesele şi a uni Germania cauzei noastre sporindu-ne influenţa.

– A căuta de preferinţă alianţa Engliterei pentru comerţul nostru cu o putere care are mai multă trebuinţă de noi pentru marina sa şi care poate fi mai folositoare dezvoltării marinei noastre.

– A da în schimb lemnul nostru şi alte produse contra aurului ei şi a stabili între neguţătorii, mateloţii lor şi ai noştri raporturi continue care să-i formeze pe ai noştri în marină şi comerţ.

– A se întinde neîncetat către Nord, în lungul Balticei, precum şi spre Sud, în lungul Mării Negre.

– A se apropia pe cît este posibil de Constantinopol şi Indii. Cel ce va domni peste aceste ţinuturi va fi adevăratul suveran al lumii. Prin urmare, a provoca războaie continue atît turcului cît şi Persiei. A aşeza şantiere pe Marea Neagră, a se face stăpînă din ce în ce mai mult peste această mare, precum şi peste Baltica, punct îndoit şi necesar la reuşita proiectului;

– A grăbi decadenţa Persiei; a pătrunde pînă la Golful Persic; a stabili dacă este posibil, prin Siria, vechiul comerţ al Orientului şi a înainta pînă la Indii, care sînt antrepozitul lumii. Odată ajunşi acolo, n-am avea nevoie de aurul Engliterei.

– A se căuta şi a întreţine cu grijă alianţa Austriei, a sprijini în aparenţă ideile sale de domnie suitoare asupra Germaniei şi a provoca împotriva ei şi pe sub mînă gelozia prinţilor. – A face să se ceară ajutoarele Rusiei de către unii, ca şi de către ceilalţi şi a impune asupra acestor ţări un fel de protecţiune care să prepare domnia viitoare.

– A se interesa Casa Austriei, ca să gonească pe turc din Europa, şi a neutraliza geloziile sale din timpul cuceririi Constantinopolei, provocînd un război cu vechile state ale Europei, sau dîndu-i o porţiune din cucerire care i se va lua înapoi mai tîrziu.

– A se întruni împrejur toţi grecii dezbinaţi sau schismatici, care sînt răspîndiţi în Ungaria sau Polonia, a-i centraliza, a-i sprijini şi a stabili dinainte o predominare universală printr-un fel de autoritate şi de supremaţie sacerdotală; vom avea atîţia prieteni printre fiecare din inamicii noştri.

– Suedia dezmembrată. Persia învinsă. Polonia subjugată. Turcia cucerită. Armatele noastre reîntrunite. Marea Neagră şi Baltica păzite de corăbiele noastre. Trebuie deocamdată a propune separat şi foarte secret Curţii din Versailles, pe urmă Curţii Vienei de a împărţi cu ele imperiul universului. Dacă una din doua acceptă, ceea ce este nelipsit dacă vom flata ambiţia şi amorul lor propriu, a se servi de una pentru a sfarîma pe cealaltă, angajînd cu dînsa pe rînd o luptă care nu va fi îndoielnică, Rusia posedînd pentru ea tot Orientul şi o mare parte a Europei.

– Dacă, ceea ce nu e probabil, fiecare din ele ar refuza oferta Rusiei, trebuie a le crea certuri şi a face să se ruineze una pentru alta. Atunci, profitînd de un moment decisiv, Rusia ar tăbărî trupele sale concentrate mai dinainte asupra Germaniei. În acelaşi timp, două flote considerabile ar pleca una din Azov şi cealaltă din portul Arhanghelsk încărcate cu trupe asiatice, sub convoiul flotei armate ale Mării Negre, ale Balticei. Înaintînd prin Mediterană şi prin Ocean, ele ar inunda Franţa de o parte şi Germania de altă parte şi aceste două ţinuturi biruite, restul Europei ar trece lesne sub noi, fără a mai da o lovitură de puşcă. Astfel se poate şi trebuie să fie supusă Evropa.”

Sursa: adevarul.ro

$$$

 Omul care l-a avertizat pe Ceaușescu că Gorbaciov și URSS au decis să-l îndepărteze din funcție... 

Și a trăit până la adânci bătrâneți dintr-o amărâtă de pensie specială dată de Ion Iliescu și PSD...

Aristotel Stamatoiu a fost șeful serviciilor secrete din România în perioada 1 decembrie 1984 - 6 ianuarie 1990 și a făcut parte din triada aflată la conducerea Securității(consiliul colectiv de conducere al DSS) în decembrie 1989.

Născut la 6 octombrie 1929, în comuna Scoarța, județul Gorj, Aristotel Stamatoiu își finalizează studiile liceale la Tg. Jiu (1949), după care urmează cursurile Facultății de Comerț și Cooperație din cadrul Institutului de Studii Economice și Planificare din București (1949-1952). 

Aristotel Stamatoiu a fost membru în CC al PCR.

În anul 1972, era colonel, adjunct al șefului Direcției a III-a - Contraspionaj - a Securității. 

În anul 1981, era general-maior, șeful Direcției III, ulterior secretar de stat.

La data de 1 decembrie 1984, a fost numit în funcția de adjunct al ministrului de interne și șef al Centralei de Informații Externe, din cadrul Direcției Securității Statului.

La data de 6 ianuarie 1990, ca urmare a schimbării regimului comunist, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu este eliberat din funcția de adjunct al ministrului de interne și trecut în rezervă prin Decretul C.F.S.N. nr. 26/06.01.1990 pentru „fapte incompatibile cu calitatea de ofiţer”.

La 21 iunie 1972, Aristotel Stamatoiu a semnat o nota in care prezinta discutia dintre ambasadorul RFG la Bucuresti, Erwin Wickert, si o sursa a Securitatii, discutie privitoare la Paul Goma.

Nota din 6 decembrie 1981 a gen.mr. Emil Macri era adresata lui Aristotel Stamatoiu.

Generalul Aristotel Stamatoiu s-a autodeclarat primul care l-a avertizat pe Nicolae Ceauşescu că România este sub controlul sovieticilor şi că se pregăteşte înlăturarea lui, dar dictatorul l-a ignorat. 

”La Moscova, Gorbaciov i-a cerut lui Ceauşescu să se alinieze la Perestroika. El credea că-i adulat şi susţinut în interior. Gorbaciov era pus de acord cu americanii, englezii, cu privire la ţările socialiste. 

La Bucureşti, Gorbaciov şi-a dat seama că Ceauşescu îl minte în faţă. Sovieticii au fost foarte bine organizaţi informativ la noi. Am aflat asta de la CIA. Aveau condiţii aici, eram sub controlul lor”, a spus generalul Stamatoiu.

A murit la 87 ani, la 28 martie 2016.

$$$

 HERMIONA ASACHI

Ermiona Asachi - fiică de cărturar, soția lui Edgar Quinet. Cum a influențat această româncă de renume lupta pentru realizarea idealurilor naționale

Este o personalitate a vieții culturale românești născută la 16 decembrie 1821 în Viena. Tatăl său a fost marele om de cultură și istoric Gheorghe Asachi. Ea a urmat drumul obișunit al unei fiice de boier, căsătorindu-se la 18, deci în 1839, ani cu un boier, Alexandru Moruzi. Cei doi nu s-au înțeles, așa că tânăra se va despărți și va pleca în Franța, unde spiritul revoluționar creștea în intensitate.

A avut o viață spectaculoasă, devenind femeie divorțată, dispusă să nu accepte compromisuri și nici moda vremii, A fost o pionieră a gândirii moderne românești. Mintea sa deschisă a făcut-o să se căsătorească în Franța, cu un soț, francez, celebru, catolic, ceea ce iar reprezenta o provocare în epocă.

Devine doamna Edgar Quinet

Ajunsă la Paris, în 1845, Ermiona Asachi se va integra în cercul viitorilor pașoptiști. După eșecul revoluției europene de la 1848-1849, Ermiona Asachi va continua să susțină cultural emanciparea Principatelor. În anul 1852, anul morții lui Nicolae Bălcescu, anul proclamării ca împărat a lui Napoleon al III-lea, Ermiona Asachi devine doamna Hermione Quinet, prin căsătoria cu marele prieten al românilor, francezul Edgar Quinet. În perioada 1852-1870, soții Quinet s-au autoexilat în Belgia și elveția, nefiind de acord cu politica împăratului Napoleon al III-lea.

În Moldova, Ermiona Asachi a tradus în limba franceză operele marelui cărturar Gheorghe Asachi. A tradus numeroase lucrări celebre ale epocii scrise de autori străini contribuind și la popularizarea operei lui Benjamin Frankin. A semnat articole în „Albina Românească”, „Spicuitorul moldo-român”. Totodată, numele ei apare într-o impresionantă serie de scrisori către nume mari ale Franței, ca Victor Hugo, Louis Blanc, Jules Michelet.

Ermiona Asachi - memorialistă de limbă franceză

Ermiona Asachi a scris lucrări de analiză teologică, pe baza Bibliei pentru tinerii din Moldova și Muntenia, a publicat experiențele exilului familiei Quinet, un izvor fundamental pentru cine vrea să înțeleagă evoluția Europei postpașoptiste. Ermiona Asachi a redat în scris aspectele unei jumătăți de veac cât a durat prietenia soțului său cu Jules Michelet, un alt susținător al cauzei românești.

A decedat la Paris, în data de 9 decembrie 1900.

$$$

 La 17 Aprilie, 1918 s-a înființat, la Paris, “Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, care a militat pentru unirea cu România. 

Se cunoaște mai puţin despre banaţeanul Traian Vuia că, la 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui, s-a înființat, la Paris, “Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, care a militat pentru dobândirea independenţei Transilvaniei şi unirea cu România.

În timpul primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de Invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate.

A redactat mai multe manifeste destinate soldatilor de nationalitate romana, ceha, slovaca, sarba şi alte naţionalitaţi din randul armatei austro-ungare.

Comitetul a editat si o revista, „La Transylvanie”, la care a colaborat si Traian Vuia cu mai multe articole.

Traian Vuia a fost foarte critic asupra modului in care s-a infaptuit unirea Romaniei cu Banatul şi Transilvania, considerand o mare greseala lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Roman, care sa fi aparat interesele ardelenilor si sa fi permis cu timpul o „occidentalizare” a Romaniei si nu viceversa, o „balcanizare” a Transilvaniei:

”Daca guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce sa danseze pe ghiaţa, ca magarul, şi daca o noua comoţiune europeana nu zguduie din temelii Romania Noua, de acum 20-30 de ani, ne vom trezi balcanizaţi. Dupa ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, daca amestecam fructe sanatoase cu fructe stricate, este evident ca nu cele stricate se vor insanatoşi prin contactul lor cu cele sanatoase, ci şi cele bune vor putrezi”.

”Toata Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zambet şi au zis ca suntem naivi ca n-au avut nevoie decat de a deschide uşa casei in care noi am intrat de voie.

Cand doi indivizi se asociaza, cand doua societaţi fuzioneaza, se face un contract, un pact.

Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate” – i-a scris Traian Vuia, in 1922, avocatului George Dobrin, intaiul prefect al Lugojului dupa Unire şi fruntaş al Partidului Naţional Roman din Banat.

“Trebuie sa ramanem şi de aici inainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor…”

Iată ce scria Traian Vuia în 1922 şi poate înţelegeţi şi ce şi de ce se întâmplă în prezent în societatea românească:

”Cind in 1917 şi 1918 prin forţa imprejurarilor şi neimpins de nici o ambiţiune personala am fost silit sa ma ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit sa vad virful urechilor lor. Ei nu admiteau nici macar termenul „unire”.

Baza anexarei dupa dinşii trebuia sa fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui in razboiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte „droit de conquète” . Şi intr-adevar, Unirea s-a facut pe aceasta baza. Ei, ca sa nu vatame susceptibilitatea şi ştiind ca suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lasat sa vorbim despre Unire, lasind ca timpul sa ne trezeasca. De altcum dinşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decit noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, sa nu uitam proverbul maghiar: „zemesé a világ” – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca sa se instapineasca la noi, sa se aşeze administrativ şi militareşte. Imprejurarile, in special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, ca indata ce s-au simţit stapini, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.

C-un cuvint, „Unirea” a fost o bataie de cuvinte, ea n-a fost decit o anexare deghizata, un hap amar invaluit in zahar. N-avem sa ne invinovaţim decit pe noi inşine: lipsa noastra de inţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastra proverbiala, absenţa unui barbat cu pregatire europeana, o naivitate nepermisa la aceia cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastra: „mintea romanului este cea din urma”. „Denkfacilheit” a romanului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce ma intristeaza mai mult şi ma face sa ma lapad de optimismul meu obicinuit este cind ma gindesc la acea ce mi-aţi repetat de atitea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie sa raminem şi de aici inainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor”…

După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în anul 1932 și în anul 1934.

În timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a facut parte din mișcarea de rezistența din Franța și a fost ales președinte al primului comitet legal al „Frontului Național Român”, unde a depus o muncă asiduă și a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Abia după terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România, unde a murit la 3 septembrie 1950, la București

Bibliografoe: Biblioteca Academiei, Institutul Naţional al Patrimoniului şi alte surse...

$$$

 Moinestiul este „altă lume: în piaţa mare sau pe terase, oamenii aspirau la modernizare. În acest liniştit târguşor de provincie, petrolul şi saxonii au stârnit o mică revoluţie. Oraşul se schimba şi mulţi poftesc la el” (Tristan Tzara) 

Astazi se împlinesc 129 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara (născut la 16 aprilie 1896, în Moinești ca Samuel Rosenstock) – poet și eseist evreu român stabilit ulterior în Franța, unde a trăit pînă la sfârșitul vieții, cofondator al mișcării culturale dadaiste și unul dintre interpreții de autoritate universală ai avangardei literar-artistice a secolului XX, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

În anul 1912, pe vremea cînd era încă în liceu, fonda revista „Simbolul”, împreună cu pictorul Marcel Iancu, cu prozatorul și poetul Ion Vinea, sub oblăduirea lui Alexandru Macedonski și ajutorul unuia dintre cei mai importanți pictori români ai vremii, Iosif Iser. Mișcarea dadaistă, născută în timpul primului Război Mondial, își are originea în orașul elvețian Zürich, acolo unde Tristan Tzara ajunge în toamna anului 1915, alăturându-se unui grup de tineri intelectuali împreună cu care pune bazele planurilor noului curent literar-artistic intitulat „Dada”: „noi ne-am săturat de academiile cubiste şi futuriste, laboratoare de idei despre formă. Să răcnească fiecare, avem înaintea noastră mult de distrus, de negat. Măturaţi, curăţaţi!”. În acest sens, Richard Huelsenbeck îl numea „barbar, autor al propriului stil”, în timp ce François Buot menționa despre „incandescentele manifeste dada, azvârlite în obrazul unei lumi în ruină, tânărul prins în vâltoarea anilor nebuni, teoreticianul suprarealismului victorios şi antifascistul de la tribunele manifestaţiilor dintre cele două războaie.”

Noul curent reprezenta o amplă mișcare îndreptată împotriva cruzimii și atrocităților războiului, împotriva rutinei din viață, gîndire și arte, dezvoltată cu precădere între anii 1916 – 1923 la Cabaret Voltaire, un mic stabiliment de pe strada Spiegelgasse, numărul 1, o locație existentă și astăzi: „ Sunt împotriva sistemelor, cel mai acceptabil dintre sisteme este acela de a nu avea, din principiu, nici unul”, „Avem nevoie de opere puternice, drepte, precise şi pentru totdeauna neînţelese. Logica înseamnă complicaţie, logica este întotdeauna falsă. Ea a tras de firele noţiunilor, cuvinte,în aparenţa lor formală, către capete, centre iluzorii”, „proclamăm opoziţia tuturor puterilor cosmice la această blenoragie a unui soare putred ieşit din uzinele gândirii filosofice, luptă înverşunată cu toate mijloacele dezgustului dadaist”.

„Pentru poezie, dadaismul a însemnat, prin acțiunea sa destructivă, o spargere a cadrelor tradiționale stânjenitoare, sugerând necesitatea lărgirii universului ei specific (pînă la contaminarea și confuzia cu alte genuri – de exemplu sinteza poezie-pictură încercată la revista avangardistă «75 HP» de Victor Brauner și Ilarie Voronca – pictopoezia – care nu era de fapt decît o autohtonizare a colajului cubist plastico-literar al lui Max Ernst). Relativiști pînă la nihilism, închinători ai dinamicii absolute, ei au încercat imposibilul, eșuînd romantic, într-un ținut aflat încă în preajma genezelor”, scria într-un comentariu profesorul universitar Ion Pop, teoretician al avangardei literare, poet, critic și istoric literar.

„Prin Tristan Tzara, moineșteanul universal, noi am dat un cap de mișcare literară și artistică internaționale. Dadaismul, poate cel mai interesant moment literar din câte s-au înregistrat vreodată – ca să nu exagerăm, declarînd Dada o școală literară – a fost opera unui român”, scria într-un studiu literar amplu, criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu.