***

 A EXISTAT MINOTAURUL ÎN REALITATE ?

Minotaurul, o creatură mitică din mitologia greacă, era pe jumătate om și pe jumătate taur. Cu un cap de taur și un corp inferior de om, Minotaurul a fost una dintre cele mai monstruoase figuri din vechile legende elene, povestea sa fiind înrădăcinată într-o epocă în care Zeus și panteonul zeilor greci stăpâneau universul.

Deși legenda lui Tezeu și a Minotaurului a rămas o narațiune populară în cultura clasică, se pune întrebarea: există oare un sâmbure de adevăr în această poveste?

Legenda lui Tezeu și a Minotaurului

Legenda Minotaurului începe cu regele Minos, unul dintre cei trei fii ai lui Zeus și ai Europei. Europa, alături de soțul ei uman, regele Cretei, Asterion, și-au crescut împreună copiii – Minos, Sarpedon și Rhadamanthus. După moartea lui Asterion, fiii săi s-au luptat pentru tronul Cretei. Minos, al cărui nume semnifică „rege”, a revendicat conducerea și și-a exilat definitiv frații de pe insulă.

Împreună cu soția sa, Pasiphae, Minos a domnit asupra Cretei susținând că are sprijinul zeilor. Pentru a demonstra acest lucru, a cerut un semn divin de la Poseidon, zeul mărilor, rugându-l să trimită un taur din adâncurile apelor. În schimb, Minos promisese să sacrifice taurul în onoarea zeului. Impresionat de devotamentul său, Poseidon a trimis un taur magnific dintre valuri. Însă, fascinat de frumusețea animalului, Minos nu a avut curajul să-l sacrifice, oferindu-i zeului un alt taur, obișnuit.

Furia lui Poseidon nu a întârziat să apară. Într-o răzbunare cruntă, el a blestemat-o pe Pasiphae, făcând-o să se îndrăgostească de taurul trimis de el. Din această relație anormală s-a născut Minotaurul, o creatură feroce și monstruoasă, al cărui nume înseamnă literalmente „taurul lui Minos”.

Pe măsură ce copilul creștea, devenea tot mai violent, iar Minos, rușinat de monstruozitatea fiului său, i-a cerut lui Dedal, faimosul inventator antic, să construiască un labirint elaborat sub palatul regal, unde Minotaurul urma să fie închis pentru totdeauna.

Sacrificii pentru Minotaur

Pe parcursul construcției labirintului, fiul lui Minos, Androgeos, a fost ucis la Atena, iar regele, furios, a cerut o compensație dureroasă din partea atenienilor: la fiecare nouă ani (sau anual, conform altor versiuni), aceștia trebuiau să trimită șapte tineri și șapte tinere ca sacrificii pentru Minotaur.

Într-un an, Tezeu, fiul regelui atenian Aegeus, s-a oferit voluntar să fie unul dintre cei sacrificați, promițând că va pune capăt terorii Minotaurului. Înainte de plecare, i-a spus tatălui său că, dacă va reuși, va ridica pânzele albe la întoarcere; dacă va eșua, pânzele negre vor anunța moartea sa.

În Creta, cele două fiice ale lui Minos, Ariadna și Fedra, s-au îndrăgostit de Tezeu. Ariadna, dorind să-l salveze, i-a oferit un fir de ață pentru a-l ghida în labirint.

Tezeu a reușit să-l ucidă pe Minotaur, fie cu mâinile goale, fie, conform altor versiuni, cu o sabie ascunsă. După ce a ieșit din labirint cu ajutorul firului Ariadnei, Tezeu a fugit din Creta împreună cu Ariadna și Fedra. Însă, la întoarcerea în Atena, Tezeu a uitat să schimbe pânzele negre cu cele albe, iar regele Aegeus, văzând semnul de doliu, s-a aruncat în mare, crezând că fiul său murise.

Mai ciudat decât ficțiunea

În anul 1899, arheologul britanic Sir Arthur Evans a descoperit ruinele palatului Knossos pe insula Creta. Descoperirile sale au dus la concluzia că acesta ar fi fost palatul legendarului rege Minos.

Decorat cu fresce care reprezentau scene de „săritură peste taur” – un sport în care oamenii săreau peste tauri apucându-i de coarne –, palatul avea o structură complexă, labirintică, ce sugera o posibilă sursă de inspirație pentru mitul faimosului Minotaur.

Pentru Evans, minoicii, nume dat de el civilizației din Creta, ar fi putut fi inspirația pentru mitul lui Tezeu și Minotaurului, o poveste veche de mii de ani care continuă să fascineze și astăzi.

Knossos: posibila casă a legendarului Minotaur

Ruinele Knossos, care pot fi vizitate și astăzi pe partea de nord a Cretei, la sud de orașul Heraklion, sunt impresionante prin dimensiunile lor vaste. Palatul se întinde pe aproximativ 14.000 de metri pătrați, echivalentul a mai mult de două terenuri de fotbal. Aceste proporții ne amintesc de măreția civilizației minoice, care știa cum să construiască pentru a impresiona.

Arheologii au dezbătut mult timp asupra vechimii palatului, datând anumite secțiuni din jurul anului 1950 î.Hr., iar altele chiar mai devreme. Creta, fiind frecvent afectată de cutremure, a impus reconstrucții succesive ale palatului de-a lungul timpului. În cele din urmă, în jurul anului 1300 î.Hr., un cutremur devastator și un tsunami au distrus definitiv Knossos.

Cât despre regele Minos, există unele scrieri care sugerează că un astfel de personaj a existat cu adevărat. Totuși, unii cercetători sunt de părere că „Minos” nu era un nume propriu, ci un titlu regal, asemănător cu „faraon” în Egiptul antic.

Nu se știe cu certitudine dacă acest Minos este același din legenda lui Tezeu și Minotaurul sau dacă a fost un conducător diferit, istoric. Până în prezent, nu există dovezi clare care să ateste că regele Minos a trăit efectiv în palatul de la Knossos. Cu toate acestea, nu este exclus ca un rege pe nume Minos să fi locuit într-un palat similar unui labirint și să fi fost pasionat de sportul săriturii peste tauri. În orice caz, ruinele Knossosului rămân o priveliște de o frumusețe de neegalat.

Dovezi din surse antice

Deși cercetătorii moderni nu sunt convinși că regele Minos și Minotaurul au existat în realitate, chiar și marele filosof Platon menționează indirect povestea. Născut în Atena în secolul al V-lea î.Hr., Platon a fost discipolul lui Socrate și mentorul lui Aristotel, fondatorul faimoasei Academii. Deși s-a concentrat pe concepte fundamentale precum dreptatea, frumusețea și cunoașterea, Platon a lăsat moștenire scrieri care au influențat profund gândirea filozofică și istorică.

În lucrarea sa Critias, Platon vorbește despre popularitatea vânătorii și săriturii peste tauri, dar surprinzător, nu se referă la insula Creta, ci la mitica Atlantida, un oraș scufundat în valuri și pierdut în negura timpului.

Istoricii cred că Atlantida ar putea fi, de fapt, o metaforă pentru Creta, o civilizație care, la rândul ei, a suferit cutremure și tsunami-uri devastatoare. În plus, frescele din Knossos, care înfățișează oameni sărind peste tauri, susțin ideea că obsesia pentru tauri, inclusiv legenda Minotaurului, ar putea avea la bază evenimente reale sau tradiții minoice.

Versiuni alternative ale mitului Minotaurului

O teorie interesantă sugerează că regele Minos și Minotaurul ar putea fi una și aceeași figură, reprezentându-l pe zeul grec Helios, zeul Soarelui, păzitorul jurămintelor și zeul vederii. Helios era reprezentat ca un zeu magnific, purtând veșminte purpurii și o coroană solară. În fiecare zi, el traversa cerul într-un car tras de cai, îmbăindu-se în aurul răsăritului și al apusului.

Deși nu există dovezi solide care să susțină această teorie, un element interesant din mitologia clasică este faptul că Pasiphae, soția lui Minos și mama Minotaurului, era fiica lui Helios. Dacă această teorie ar fi adevărată, ar implica un cerc genealogic complex și paradoxal, în care Pasiphae s-ar fi căsătorit și ar fi născut un copil care ar fi fost, în esență, propriul ei tată – un scenariu straniu, dar nu neobișnuit pentru mitologia greacă.

O altă interpretare a legendei Minotaurului sugerează că povestea simbolizează eliberarea Atenei de sub dominația minoică. Civilizația minoică a fost una dintre cele mai puternice și influente din bazinul mediteranean, iar Atena, la un moment dat, a trebuit să-i plătească tribut. Mitul ar putea fi o alegorie a luptei pentru independență, în care uciderea Minotaurului de către Tezeu semnifică triumful atenienilor asupra minoicilor.

Mitul nu portretizează o imagine favorabilă a civilizației minoice: regele Minos este prezentat ca un lider care nu respectă promisiunile făcute zeilor, soția sa are o relație nefirească cu un taur, iar Minotaurul și fiul uman al regelui sfârșesc printr-o moarte violentă.

În contrast, Platon, în Critias, descrie Atlantida (sau Creta, în această interpretare) ca o civilizație avansată, cu tehnologii superioare și o putere dominantă asupra insulelor vecine, distrusă în cele din urmă de un cataclism natural.

Indiferent de interpretare, mitul lui Tezeu și al Minotaurului a fascinat de-a lungul secolelor atât cercetătorii, cât și publicul larg. Nu putem spune cu certitudine dacă Minotaurul, regele Minos sau Tezeu au existat în realitate, dar este posibil ca legenda să fie o reflectare a unor evenimente istorice reale.

Deși Minotaurul ca ființă jumătate om, jumătate taur pare o creație fantastică, istoria Cretei și misterul ruinele din Knossos ar putea oferi o fereastră către o realitate mai complexă decât ne-am putea imagina

***

 POVESTEA LUI ODETTE SANSON

Odette Sansom a activat în cadrul serviciilor secrete britanice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Spioana a fost capturată şi torturată de către trupele naziste.

A fost trimisă în lagărul de concentrare Ravensbruck, însă a reuşit să supravieţuiască. Povestea sa este potrivită pentru a fi scenariul unui film.

Tinereţea lui Odette Sansom

Odette nu a avut o viaţă obişnuită. S-a născut în Franţa, însă familia sa s-a mutat la Londra. Tatăl său a murit în anul 1916, în Bătălia de la Verdun[Wiki], din Primul Război Mondial, unde şi-au pierdut viaţa circa 700.000 de oameni.

Odette nu avea să uite cuvintele de după Război, ale bunicului său: „În vreo 20 de ani va mai fi un război şi va fi de datoria ta să continui ce tatăl tău a început.”

Odette s-a căsătorit şi a născut trei fete, însă cuvintele bunicului aveau să se adeverească.

În anul 1939 a izbucnit cele de-Al Doilea Război Mondial. Soţul său, Roy, a fost relocat în comitatul Somerset, iar toată familia l-a urmat.

Recrutarea lui Odette Sansom

Într-o zi, o scrisoarea avea să sosească la noua adresă. Era din partea Special Operations Executive. SOE era o instituţie similară serviciilor secrete din zilele noastre. Scopul organizaţiei era acela de a sprijini rezistența franceză împotriva ocupației naziste. Scrisoarea conţinea instrucţiuni pentru o întâlnire secretă.

Fiind vorbitoare fluentă de engleză şi franceză, Odette credea că SOE are nevoie de un translator. Ajungând la locul stabilit, femeia a fost şocată de solicitarea SOE.

Într-adevăr, erau interesaţi de abilităţile sale de vorbire, însă serviciul avea nevoie de femei-spioni, care să adune informaţii vitale pentru Regat. I-au fost prezentate riscurile fizice şi mentale pe care le implică o viaţă dublă.

I s-a cerut să fie curier, una dintre cele mai periculoase misiuni pe care o putea face un agent pentru Aliaţi. 42% dintre curieri au sfârşit ucişi, iar cei care erau prinşi transportând informaţii esenţiale ajungeau să fie torturaţi de către Gestapo. Odette a acceptat postul şi a trimis copiii la un internat, spunându-le că trebuie să lucreze o perioadă în Scoţia.

Prima misiune

Odette Sansom fost trimisă în Franţa ocupată de nazişti, având asupra sa un „kit de spioni”. A fost învăţată cum să folosească un pistol şi i-au fost înmânate câteva tablete cu pastile. O pastilă bine strecurată în cafea putea doborî o persoană pentru cel puţin 6 ore.

De asemenea, pe o tabletă scria „LETAL”. Despre aceasta i s-a spus că o va scoate „definitiv” dintr-o situaţie dificilă. I-ar fi oferit o moarte rapidă şi lipsită de durere în cazul în care ar fi capturată.

Odette făcea echipă cu Peter Churchill, spion la rândul său şi îndrumătorul ei. Cei doi trebuiau să joace rolul unui cuplu şi să se infiltreze în grupurile de interes. Cum relaţia dintre Odette şi soţul său din viaţa reală s-a înrăutăţit, între ea şi Peter a început o poveste de dragoste.

De la mamă de familie, la spioana torturată

Odette şi Peter adunau informaţii vitale pentru Operaţiunea Neptun, care avea să se sfârşească prin Debarcările din Normandia (cunoscută şi ca D-Day).[Wiki]

Cei doi au fost capturaţi de nazişti, după ce un spion care juca rolul unui doctor i-a deconspirat. Fiind îndrăgostită nebuneşte de Peter, Odette a reuşit să-i convingă pe nazişti că ea este la comandă.

De asemenea, i-a făcut să creadă că Peter era rudă cu Winston Churchill, iar acest lucru probabil că i-a ţinut în viaţă. Peter a fost interogat de două ori, în timp ce Odette de 14 ori.

Nu era o femeie torturată, ci o spioană care deţinea informaţii

Odette Sansom a fost supusă la metode îngrozitoare de tortură. Fiind disperaţi pentru a obţine informaţii, naziştii nu s-au gândit că e o femeie torturată în faţa lor, ci o spioană care deţine informaţii esenţiale. I-au smuls unghiile de la picioare cu un cleşte şi au ars-o cu vătraiul fierbinte.

Lagărul de concentrare Ravensbruck

Greşeala naziştilor a fost să o lase pe Odette cu faţa către o fereastră. Femeia şi-a imaginat că este printre copacii verzi de afară. Mai mult, şi-a închipuit că este unul dintre ei, reuşind să-şi menţină forţa mentală şi să reziste durerii.

După ce au văzut că nu pot scoate nicio informaţie de la ea, naziştii au transferat-o în lagărul de concentrare Ravensbruck, din Germania.

Trei luni şi opt zile a stat Odette în carceră solitară. A devenit aproape un schelet şi a făcut tuberculoză, fiind aproape de moarte. Fiind întrebată cum a reuşit să nu o ia razna în acest timp, Odette a spus: „Nu-mi era frică de întuneric. Ştiam multe poezii şi cântece pe care le tot repetam. Îmi îmbrăcam copiii şi redecoram locuinţele tuturor celor pe care îi cunoşteam. Totul în mintea mea.”

Într-una dintre zile a văzut cum o adolescentă a fost împuşcată mortal de un nazist. Femeile din lagăr erau atât de înfometate, încât au început să mănânce bucăţi din fată, cât încă era caldă. Sună absolut îngrozitor, însă aceste lucruri au fost povestite de supravieţuitori.[sursa]

Dacă toate acestea nu erau de ajuns, celula sa se afla chiar lângă crematoriu. Mirosul cadavrelor arse în fiecare zi era oribil. Corpul ei s-a umplut de leziuni și a suferit de dizenterie și scorbut. Părul a început să-i cadă, dinții i-au slăbit și a căzut într-o stare de semi-coma. Medicul infirmier i-a făcut o injecție și a fost trimisă înapoi în celulă. Cu toate acestea, Odette s-a încăpăţânat să rămână în viaţă.

Viaţa de după Război

Trupele Aliaţilor au reuşit să-i învingă pe nazişti. Şiretlicul cu legătura dintre Peter şi Winston Churchill i-a salvat viaţa. Comandantul lagărului Ravensbruck, încercând să cadă bine în ochii trupelor Aliaţilor, a predat-o pe Odette spunând: „Aceasta este domnişoara Churchill. A fost prizonierul nostru.” Acesta credea că Odette este rudă cu Winston Churchill.

Sleită de puteri, Odette le-a ordonat soldaţilor: „Acesta este comandantul Lagărului Ravensbruck. Arestaţi-l!” Ulterior, a depus mărturie împotriva lui, acesta fiind executat. Ajunsă înapoi în Londra, doctorii nu-i dădeau prea multe şanse de supravieţuire. Şi de această dată Odette s-a încăpăţânat să rămână în viaţă.

Odette Sansom s-a căsătorit cu Peter Churchill, însă au divorţat după nouă ani. Au rămas buni prieteni până la moartea acestuia, din anul 1972. Ulterior, Odette şi-a refăcut viaţa cu Geoffrey Hallowes, un ofiţer al SOE.

Fosta spioană a primit numeroase decoraţii din partea armatei şi a Casei Regale. Deşi a suferit traume de neimaginat, nu a vorbit niciodată cu familia sa despre asta, preferând ca în centrul povestirilor sale să se afle colegii săi.

Odette Sansom a murit în anul 1995, la vârsta de 82 de ani, având 6 nepoţi.

**$

 „COPIII DE PIATRĂ”

Corpul uman, o entitate fascinantă și complexă, ascunde și o vulnerabilitate intrinsecă, fiind expus la numeroase amenințări, atât externe, cât și interne. În ce condiții apar „copiii de piatră”, un fenomen rar și neobișnuit, dar care există în realitate?

În circumstanțe rare și nefaste, corpul uman poate adopta o strategie neobișnuită de protecție. Uneori, un ovul fertilizat începe să se dezvolte în afara uterului, în cavitatea abdominală a mamei. Această situație, cunoscută sub numele de sarcină abdominală, reprezintă un risc major, fiind extrem de periculoasă și adesea fatală.

Ce sunt „copiii de piatră”?

Într-un procentaj infim al acestor cazuri, corpul mamei reușește să se apere atunci când fătul moare, transformându-l într-o „piatră”. Desigur, nu este vorba despre piatră în sensul propriu, ci despre un proces biologic complex. Organismul matern învelește fătul în calciu, principalul component al oaselor, printr-un proces numit calcificare. Astfel, fătul este izolat în siguranță de corpul mamei, prevenind riscul de infecții severe, cum ar fi sepsisul.[sursa]

Cât de rari sunt „copiii de piatră”?

Termenul medical pentru un făt calcificat este lithopedion, derivat din greaca veche și traducându-se prin „copil de piatră”. Acest fenomen este extrem de rar, cu doar câteva sute de cazuri documentate de-a lungul istoriei. Ce îl face cu adevărat remarcabil este faptul că, în majoritatea situațiilor, fătul calcificat rămâne nedetectat în corpul mamei timp de ani sau chiar decenii. Descoperirea sa poate avea loc abia după menopauză sau, în unele cazuri, post-mortem.[sursa]

Mai mult, mama poate naște alți copii fără să fie conștientă de prezența fătului calcificat. Acest fenomen rar continuă să fascineze și să intrige lumea medicală.

Se estimează că lithopedionul apare în aproximativ 1,5-1,8% dintre sarcinile abdominale, deși cazurile documentate sunt mult mai puține.

Sarcina abdominală este o formă rară de sarcină ectopică (extrauterină), în care embrionul fertilizat se implantează în afara uterului. Cele mai frecvente sarcini ectopice implică implantarea în trompa uterină, însă ovarele sau colul uterin pot deveni, de asemenea, locații de implantare.

Aproximativ 2% din totalul sarcinilor sunt ectopice, dintre care doar 0,6-4% sunt abdominale. În timp ce astfel de sarcini sunt extrem de periculoase și, de regulă, fătul nu supraviețuiește, există cazuri rare în care o sarcină abdominală rezultă într-un copil născut viu, de obicei prematur.

Scanări CT ale unui lithopedion în abdomenul unui pacient în vârstă de 77 de ani

Un studiu realizat în anul 2023 estimează că, la nivel mondial, apar anual aproximativ 208 milioane de sarcini. Bazându-ne pe aceste cifre și pe ratele inferioare ale sarcinilor abdominale și ale cazurilor de lithopedion, se poate deduce că ar trebui să apară anual circa 374 de cazuri de „copii de piatră”.

Totuși, un studiu din anul 2019 a indicat că mai puțin de 300 de astfel de cazuri au fost documentate în întreaga istorie scrisă a ultimilor 400 de ani. Este posibil ca multe cazuri să rămână nediagnosticate. De exemplu, lithopedioane au fost descoperite în morminte antice, cel mai vechi datând din anul 1100 î.Hr.

Un fenomen pe cale de dispariție?

Potrivit unei analize din anul 1949 a 128 de cazuri, vârsta medie la care o mamă este diagnosticată cu un lithopedion este de 55 de ani.[studiu]

De-a lungul timpului, au fost raportate cazuri remarcabile:

În 1996, un raport detalia descoperirea unui lithopedion la o pacientă de 85 de ani, care născuse patru copii înainte de a avea un „avort incomplet” la vârsta de 41 de ani. Ea a trăit decenii fără să știe că resturile fetale rămăseseră în abdomenul său;

În 2000, un lithopedion a fost descoperit la o femeie de 80 de ani;

În 2014, o pacientă de 77 de ani, care credea că nu fusese niciodată însărcinată, a fost diagnosticată cu acest fenomen;

În 2016, un caz similar a fost identificat post-mortem la o femeie de 87 de ani;

Cu toate acestea, datorită progreselor în îngrijirea ginecologică și obstetrică, cazurile de lithopedion devin tot mai rare. Sarcinile abdominale sunt acum diagnosticate mai devreme, iar intervențiile medicale previn fr ecvent calcificarea fătului.

***

 VIAȚA LUI HENRI COANDĂ

Henri Coandă s-a născut pe 7 iunie 1886, la București. Tatăl său, Constantin Coandă, originar din Craiova, a fost mareșal al curții princiare a prințului Ferdinand în 1911, prim-ministru al României în 1918 și profesor de matematică la Școala Națională de Poduri și Șosele din București. Mama sa, Haydé Danet, născută în Morlaix, Franța, era fiica doctorului francez Gustav Danet, medicul personal al lui Napoleon al III-lea.

Henri Coandă şi pasiunea pentru ştiinţă

La doar trei ani și jumătate, Henri a fost martor la o furtună pe malul Mării Nordului, experiență care l-a fascinat și l-a făcut să fie atras de forța vântului și de zborul păsărilor marine. „S-a îndrăgostit de vânt și de zborul păsărilor, care păreau că au intrat în viața lui pentru totdeauna”, se arată într-un document al Muzeului Aviației.

Henri Coandă urmat cursurile școlii înființate de Petrache Poenaru, un apropiat al lui Tudor Vladimirescu, cu care familia Coandă era înrudită. Henri a fost elev la Liceul „Sf. Sava” din București și apoi la Liceul Militar din Iași, pe care l-a absolvit în anul 1902 ca șef de promoție, repetând succesul tatălui său, Constantin, care fusese la rândul său șef de promoție în anul 1874. În anul 1905, Coandă a absolvit Școala de Artilerie, Geniu și Marină din București, devenind ofițer de artilerie.

Pe lângă pasiunea pentru știință, Henri Coandă avea un interes aparte pentru sculptură, fiind elevul celebrului Rodin. Alături de prietenul său Constantin Brâncuși, a discutat și a analizat „esența zborului”, pe care Coandă a încercat să o transpună în inovațiile sale tehnice.[sursa]

La doar 19 ani, a construit prima machetă a unui avion propulsat de un motor-rachetă cu combustibil solid, dovedind o viziune avangardistă.

A urmat cursuri de specializare la trei universități europene de prestigiu: Școala Politehnică din Charlottenburg (1906), Universitatea de Științe din Liège (1908) și Școala Superioară de Aeronautică și Construcții Mecanice din Paris (1909). La doar 22 de ani, Henri Coandă era deja inginer diplomat, licențiat în științe, specialist în aeronautică și frigotehnie.

În cadrul Școlii Superioare de Electricitate din Montefiore, Coandă a construit un planor cu care a zburat, iar în anul 1907, la Salonul Expoziției de la Palatul Sporturilor din Berlin, a expus pentru prima oară în lume macheta unui avion fără elice, precursorul avionului cu reacție.

Henri Coandă a revoluționat lumea aviației prin invențiile sale, creând o platformă mobilă pentru experimente aerodinamice, montată pe un tren în mișcare. Cu ajutorul acestei platforme, a efectuat măsurători cantitative aeronautice utilizând un tunel de vânt cu fum, o balanță aerodinamică și o cameră fotografică specială, toate concepute de el.

Henri Coandă a obținut, pe 9 august 1910, în Franța, brevetul de invenție pentru motorul „turbo-propulsor”. Pe 15 octombrie 1910, la cel de-al doilea Salon Aeronautic din Paris, a prezentat primul avion cu reacție din lume, precursorul turboreactoarelor moderne. Coandă a testat motorul pe 16 decembrie 1910, la aeroportul Issy-les-Moulineaux, lângă Paris.

În timpul unui zbor de aproape un minut, avionul a luat foc și a ars complet, însă Coandă a scăpat cu leziuni ușoare și o fractură la antebraț. Incidentul a marcat începutul unei serii de studii aprofundate care au pus bazele principiului utilizat și astăzi de constructorii de motoare de avion.

Primul avion biomotor şi efectul Coandă

În anul 1911, Coandă a inițiat construcția primului avion bimotor.

La 24 de ani, a devenit director al uzinelor „Bristol Aeroplane Company” din Marea Britanie, unde, între anii 1912 și 1914, a proiectat mai multe aparate de zbor care s-au remarcat prin performanțele lor. Coandă și-a pus amprenta asupra companiei, transformând Bristol într-una dintre cele mai importante întreprinderi aeronautice din lume.

În anul 1930, Coandă a descoperit „efectul Coandă” (un principiu prin care se creează o zonă de depresiune într-un flux de aer de-a lungul unui perete, permițând fluidului să urmeze direcția peretelui unde s-a creat depresiunea), pe care l-a brevetat în anul 1934 sub denumirea de „procedeu și dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”.

Bazându-se pe acest fenomen, în anul 1935 a proiectat o „aerodină lenticulară”, un aparat de zbor în formă de „farfurie zburătoare”, fără piese mecanice, care putea decola și ateriza pe verticală, se menținea în aer într-un punct fix și se deplasa cu viteze mari (până la 800 km/h), având o rază de acțiune de 5.000 km.

Printre celelalte aplicații ale „efectului Coandă” se numără poșta pneumatică, turbinele cu gaze, propulsia vehiculelor aeriene și frâna de recul pentru arme de foc (Coandă a creat primul tun fără recul pentru avioane). O aplicație deosebit de importantă a fost utilizarea acestui efect în sistemele logice cu acționare fluidică, aplicate în automatică.

De asemenea, „efectul Coandă” a fost folosit la construirea aparatelor medicale pentru respirație artificială. Tot pe baza acestui efect, Coandă a conceput un sistem de transport în tuburi pentru corpuri solide, cu viteze de 500-600 km/h. Testele preliminare pentru acest sistem au fost realizate sub egida Institutului Național de Creație Științifică, fondat de Henri Coandă, dar după moartea savantului, proiectul a fost abandonat.

Spiritul său inventiv s-a manifestat și în alte domenii ale tehnicii. A creat un nou material de construcție, numit „beton-lemn”, a conceput primele elemente prefabricate din beton pentru case, a dezvoltat un aparat portativ de mici dimensiuni pentru desalinizarea apei de mare și a proiectat un dispozitiv pentru detecția lichidelor în sol, folosit în prospecțiuni petrolifere.

Henri Coandă a anticipat cu peste 30 de ani evoluțiile în știință și tehnologie. Celebrul inginer francez Gustave Eiffel spunea despre el: „Coandă s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme!”

În anii ’60, Coandă a colaborat cu US Air Force și NASA în cadrul unor programe de cercetare secrete. A dezvoltat o torpilă subacvatică, capabilă de o viteză de 160 km/h, nedetectabilă de radare. În 2001, cercetătorul Valeriu Avram de la Muzeul Aviației a relatat că generalul american James T. Curie, într-o vizită la Sala „Henri Coandă”, a dezvăluit neoficial că, în 1965, a văzut o „farfurie zburătoare” într-un hangar al unei baze militare americane din Nevada, despre care i s-a spus că fusese construită de Coandă. O altă invenție a sa, „epoleții zburători”, a fost folosită cu succes în Programul „Apollo”.

Revenirea în România

Reîntors în România în 1970, după șase decenii de absență, Coandă a pus în practică numeroase proiecte științifice de mare valoare, creând un veritabil „institut de inteligență românească”, adunând în jurul său cercetători care i-au devenit discipoli.

Într-un interviu, Coandă a afirmat: „Am spus de mai multe ori că nu trebuie să admirăm o mașină, un automobil sau un aeroplan… Adevărul este că trebuie să admirăm creierul care a fost capabil să le facă. Acest creier este ceea ce noi numim materie cenușie, și ea se află în mare cantitate la noi în țară și lipsește în alte părți. Mă întreb dacă n-am putea să reevaluăm această materie cenușie, adică gândirea românească, astfel încât cei din alte țări să vină să cumpere ideile noastre, iar nu noi să plătim altora transformările ideilor românești.”

Continuatoarea acestei viziuni a savantului este Fundația Națională „Henri Coandă” pentru Sprijinirea Tinerilor Supradotați.

Henri Coandă a fost distins cu titlul de doctor honoris causa al Institutului Politehnic din București (1967), a devenit membru al Academiei Române (1971) și membru de onoare al Academiei Aeronautice Regale Britanice (1971).

Coandă a realizat peste 250 de invenții și a obținut 700 de brevete de proprietate intelectuală în numeroase țări. La Muzeul Aviației se află aproape 700 de kilograme de documente care i-au aparținut, conținând informații valoroase chiar și pentru nivelul tehnologic actual.

Mai puțin cunoscut este faptul că Henri Coandă a studiat structura și calitatea apei potabile timp de peste 60 de ani. Călătorind în întreaga lume, el a descoperit și a testat apa din zone izolate, cum ar fi Ținutul Hunza din nordul Pakistanului, unde oamenii trăiesc plini de vitalitate, fără boli sau carii dentare, și au depășit frecvent vârsta de 100 de ani.

Observând că organismul uman conține peste 70% apă, iar creierul 90%, Coandă a fost convins că apa protejează sănătatea și întârzie procesul de îmbătrânire mai mult decât orice alt nutrient. El a ajuns să prezică longevitatea locuitorilor dintr-o regiune testând calitatea apei potabile.

Coandă a adunat 1.500 de fotografii cu fulgi de zăpadă, susținând că niciun fulg nu seamănă cu altul. „Am fotografiat zăpada în diverse locuri, pentru că noi suntem 70% apă, iar pentru a înțelege existența fizică a unui individ, trebuie să cunoaștem apa pe care o consumăm. Vroiam să-mi dau seama dacă zăpada, care este cristalizarea apei dintr-un loc, este la fel peste tot. Nu, nu este. Zăpada din Asia sau America este total diferită de cea de aici, din România. Stând mult într-o țară, hrănindu-ne acolo, ajungem să ne modificăm încetul cu încetul. Eu însă încerc cât mai mult să păstrez caracteristicile pământului unde m-am născut”, a afirmat savantul român într-un interviu realizat în anul 1969 pentru Televiziunea Română.

Henri Coandă a murit în data de 25 noiembrie 1972, când cădeau primii fulgi de zăpadă. Avea 86 de ani.

Realizările sale, recunoscute la nivel internațional, l-au consacrat pe Henri Coandă ca una dintre personalitățile proeminente ale secolului XX, un loc de cinste în panteonul științei universale.

Invenţii şi descoperiri ale lui Henri Coandă

Dincolo de pasiunea sa pentru aviație, Henri Coandă a abordat de-a lungul vieții numeroase alte domenii științifice, printre care construcțiile, arta, transporturile, ecologia și medicina.

1910: Coandă a realizat un dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă), cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru comparație și stabilirea profilului ideal. Dispozitivul a fost montat pe un vagon, în fața unei locomotive, și testele s-au desfășurat la viteza de 90 km/h pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior, Coandă a făcut aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum și o cameră fotografică specială, de concepție proprie, stabilind astfel un profil de aripă funcțional pentru aparatele sale de zbor;

1911: Coandă a prezentat la Reims un aparat de zbor bimotor cu o singură elice, în care cele două motoare erau cuplate, permițând oprirea unuia dintre ele în timpul zborului;

1911: Coandă a realizat o sanie cu reacție, echipată cu un motor Gregoire de 30 CP, pe care a numit-o Perce Neige (Ghiocelul). Sania a fost binecuvântată în decembrie de preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, iar apoi a fost dusă în Rusia, unde a participat la un concurs de sănii cu motor lângă Sankt Petersburg, în ianuarie-februarie 1911;

1911-1914: În calitate de director tehnic al uzinelor Bristol, Coandă a proiectat mai multe aparate de zbor „clasice” (cu elice), cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912, unul dintre acestea a câștigat premiul întâi la Concursul Internațional de Aviație Militară din Marea Britanie;

1914-1918: Coandă a lucrat la Saint-Chamond și SIA-Delaunay-Belleville, proiectând trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut a fost Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului, similar avionului de transport Caravelle, la proiectarea căruia Coandă a contribuit;

1921: Coandă a inventat un material nou, numit bois ciment (ciment cu aspect de lemn), utilizat pentru decorațiuni, precum cele din Palatul Culturii din Iași, ridicat în 1926;

1926: În România, Coandă a dezvoltat un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol, utilizat în prospecțiuni petrolifere.

1927: Din cauza lipsei de metal, Coandă a construit în Golful Persic, pentru companiile franceze, vagoane și rezervoare-cisternă din beton granitat pentru depozitarea petrolului;

1928: Împreună cu arhitectul francez J. Dupre, Coandă a proiectat un imobil sub formă de piramidă cruciformă, cu 700 de apartamente, 100 de metri înălțime și 220 de metri latura la bază, ce urma să fie construit în estul Parisului;

1930: Coandă a observat pentru prima dată „efectul Coandă” în timpul studierii primului său avion cu reacție din 1910. Flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare au avut tendința de a rămâne lângă fuzelaj. După 20 de ani de studii, Coandă a formulat principiul din spatele efectului, iar profesorul Albert Metral l-a numit „efectul Coandă”. În urma acestei descoperiri, Coandă a inventat „ajutajele Coandă” sau „ejectoarele Coandă”;

1935: Coandă a construit aerodina lenticulară, un aparat de zbor în formă de lentilă, capabil să decoleze și să aterizeze vertical, să se mențină în aer într-un punct fix și să zboare cu viteze mari pe orizontală;

1954: Coandă a dezvoltat un sistem de desalinizare a apei de mare folosind energia solară. În sudul Franței, a produs 1.600 de litri de apă potabilă din apă de mare în doar 12 ore, utilizând 6 metri pătrați de oglinzi solare;

1960: Coandă a conceput un sistem de transport în tuburi pentru substanțe solide containerizate, propulsate prin diferențe de presiune, ce permitea atingerea unor viteze de până la 700 km/h. Acest sistem ar fi permis transportul de persoane, de exemplu, între București și Ploiești, în doar 6 minute. Ideea a fost reluată mai târziu de Elon Musk, în proiectul său Hyperloop.

***

 ALBERT CAMUS, FILOZOFUL FRANCEZ NĂSCUT ÎN ALGERIA

Născut în 7 noiembrie 1913, la Mondovi/El Tarf, provincie a Algeriei, într-o familie de-o sărăcie lucie, Yousuf Karsh Albert Camus, filosof, scriitor (recompensat cu Premiul Nobel în 1957), poet, jurnalist, actor, dramaturg, luptător în Rezistența Franceză, fotbalist etc. avea să-și piardă viața într-un accident de mașină în drum spre Paris, la Villeblevin, într-o zi de iarnă, 4 ianuarie 1960.

Venit pe lume într-o familie cosmopolită - tatăl, un țăran francez alsacian ai cărui străbuni se stabiliseră încă din secolul al XIX-lea în colonia nord-africană; mama, o țărancă analfabetă originară din Insula Mallorca -, greu încercată de greutăți felurite, mai ales după decesul părintelui în Primul Război Mondial, în bătălia de pe Marna, Albert a fost al doilea născut (după Lucien). Forțată după moartea năprasnică a soțului să se mute într-o mahala a Algerului și să-și crească băieții asistată doar de un frate infirm, doamna Catherine Camus, spanioloaică tenace, muncea zi și noapte, fie ca angajată la o fabrică de cartușe, fie ca spălătoreasă în casele somptuoase ale francezilor înstăriți.

Respins ca profesor de filosofie

Deși strâmtorați financiar, frații Camus au mers la școala comunală din capitala Algeriei, apoi mezinul Albert s-a înscris la liceu (întrerupt în 1930 din cauza tuberculozei). Au urmat cursurile facultății de filosofie, tot la Alger. În 1936, după ce este nevoit să lucreze, spre a-și putea continua studiile, ca vânzător de piese de automobil, zilier la un agent maritim, slujbaș la prefectură, Albert se angajează ca actor în trupa Radio-Alger. Activează în cadrul Casei de Cultură și întemeiază Le Théâtre du travail (devenit mai târziu Théâtre de l’Équipe). În 1937, nu este admis să se prezinte la concursul pentru titularizare ca profesor de filosofie, din motive de sănătate. Publică la Alger prima sa carte, volumul de eseuri L’Envers et l’endroit (Fața și reversul), căreia îi urmează o altă culegere de eseuri, Noces (Nunta). În acest timp, semnează, ca redactor-reporter, în ziarul Alger républicain (1938). 

Căsătorit de două ori

„După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Albert vrea să se înroleze, dar este respins din nou din motive de sănătate. În 1940, se recăsătorește (prima căsătorie, urmată curând de divorț, avusese loc în 1933) cu Francine Faure, originară din Oran. Se mută la Paris, unde este angajat ca secretar de redacție la Paris-Soir. În 1941, Albert Camus intră în Rezistență. Participă la publicarea ilegală a ziarului Combat (1943) și începe să publice clandestin Lettres à un ami allemand (Scrisori către un prieten german). În 1942, apare L’Étranger (Străinul), în 1943, Le Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif), iar în 1944, piesa Caligula. În 1944, are loc premiera piesei Le Malentendu (Neînțelegerea), apărută în același an. Camus ia apoi conducerea ziarului Combat, împreună cu Pascal Pia. În 1947, publică La Peste (Ciuma), roman distins cu Premiul criticilor.”, nota Angela Ion, coordonatoarea Dicționarului de scriitori francezi (Polirom, 2012), în miezul minibiografiei dedicate filosofului dependent de nicotină.

„Primul Om” găsit în șanțul morții

„Sănătatea fragilă îl obligă uneori la perioade de inactivitate - remarca în continuare cercetătoarea Angela Ion. Albert Camus a călătorit mult, luând atitudine prin apeluri, articole, conferințe, în diferite probleme politice și umanitare. Distins, în 1957, cu Premiul Nobel, Camus redactează doi ani mai târziu o parte din romanul Le Premier Homme (Primul om), rămas neterminat. Moare într-un accident de automobil la Villeblevin, lângă Montereau.” Manuscrisul „Primului Om” a fost găsit la locul accidentului, în șanț, cu paginile înmuiate în sânge și noroi, vânturate de vântul rece. Se spune că acest roman neterminat ar fi, de fapt, bijuteria cea mai de seamă a operei camusiene.

Din puțul gândirii camusiene:

„Oare cum să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune?

Camus a afirmat explicit în nenumărate rânduri că nu aparține existențialismului: „Nu, nu sunt existențialist”, spunea el într-unul dintre interviurile sale (noiembrie 1945). „Sartre și cu mine suntem întotdeauna mirați când ne vedem numele citate alături […] Amândoi ne-am publicat toate cărțile, fără excepție, înainte de a ne cunoaște. Când ne-am cunoscut, n-am făcut decât să constatăm tot ceea ce ne desparte. Sartre este existențialist, și singura carte de idei pe care am publicat-o, Mitul lui Sisif, este îndreptată împotriva filosofilor numiți existențialiști”. Iată de ce unii critici și istorici literari au plasat ideile de căpătâi ale lui Albert Camus în marginea existențialismului.

Existențialist de margine

Dar dacă fiul periferiilor algeriene nu este existentialist, unde/cum poate fi plasată/clasificată opera sa? Literata Angela Ion: „Într-adevãr, Camus se separă de Sartre printr-o idee fundamentală, hotărâtoare pentru întreaga sa gândire. Căci, dacă pentru Sartre existența precedă esența, pentru Camus, dimpotrivă, există o natură umană dată odată pentru totdeauna, valoare preexistentă către care omul trebuie să tindă și criteriu suprem la care trebuie să se raporteze. În această diferență esențială trebuie de altfel să căutăm explicația primă a rupturii care va surveni la un moment dat între cei doi scriitori. Camus poate să fie inclus în generația de scriitori existențialiști afirmată în Franța în ajunul, în timpul și în anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru numeroase motive.”

O evidență a inimii, o evidență a intelectului

Concret? „Cel mai important ar fi următorul: pentru el, ca și pentru orice gânditor existențialist, cunoașterea nu este posibilă decât prin intermediul unei experiențe concret trăite, experiență individuală, foarte intimă și necomunicabilă în esența ei, foarte subiectivă așadar (Camus admite că i se poate opune, în numele aceluiași principiu al cunoașterii posibile numai prin intermediul experienței trăite, o altă experiență, aflată la originea unei cunoașteri cu totul diferite), manifestată mai întâi ca efect sau senzație (după Camus, se poate ajunge la ideea absurdului numai prin intermediul sentimentului absurdului - teză comună tuturor gânditorilor existențialiști). O atare cunoaștere este o evidență a inimii înainte de a deveni, într-o a doua etapă, o evidență a intelectului, care reia și aprofundează acel adevăr-limită prin propriile sale mijloace, cele ale rațiunii.”

Moralist, nu filosof!

În completare: „Întâlnim și la Camus refuzul, manifestat de toți filosofii existențialiști, de a fi sistematic (sistemul fiind rezultatul unui demers care afirmă prioritatea rațiunii), refuz afirmat în mod peremptoriu într-un text antologic, în care scriitorul se declară a fi mai curând moralist decât filosof, circumscriind printr-o formulă fericită locul primejdios și dificil de menținut unde se situează gândirea sa: «Nu sunt un filosof. Nu cred destul în rațiune pentru a crede într-un sistem. Vreau doar să știu cum trebuie să te comporți și, mai exact, cum poți să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune». Dar, deși pretenția filosofică este mai mică în cazul lui Camus decât în cel al lui Sartre, cei doi scriitori au în comun același mod de a concepe demersul literar ca demers complementar unei gândiri filosofice exprimate în paralel prin eseuri de filosofie. Caracterul mult mai explicit al eseului va pune în lumină sensul operei literare - conceput ca sens ascuns, simbolic -, în timp ce eseul se va îmbogăți el însuși cu viața, concretă și misterioasă totodată, a operei literare gemene. Astfel, cele două elemente, textul filosofic și opera literară, vor iradia unul asupra celuilalt, într-o indestructibilă unitate.” 

Sisif și Prometeu - absurd și revoltă

Cronologia operelor camusiene marchează evoluția unei meditații care se organizează în „cicluri”, după cum scriitorul însuși o sugerează. „Există astfel un prim mare ciclu, care ar putea fi numit ciclul absurdului sau al lui Sisif: Le Mythe de Sisyphe, L’Étranger, Caligula, Le Malentendu, urmat de un alt ciclu, al revoltei sau al lui Prometeu: La Peste, L’Homme révolté (Omul revoltat), L’État de siège (Starea de asediu), Les Justes (Cei drepți). În operele aparținând ciclului absurdului, scriitorul meditează în primul rând asupra descoperirii absurdului și asupra demersului prin care acesta este asumat, deși reflexul revoltei este deja prezent, și aceasta în mod necesar, de vreme ce evidența absurdului este de îndată urmată la omul camusian de o mișcare de revoltă.”, evidenția profesoara Angela Ion.

Solitar și solidar 

Tot aici: „Al doilea ciclu fundamentează, întemeindu-se pe evidența absurdului, legitimitatea revoltei (este vorba de o revoltă metafizică, îndreptată împotriva unei lumi și a unui destin absurd, care are așadar loc doar pe planul conștiinței: «Revolta metafizică este mișcarea prin care un om se ridică împotriva condiției sale și a întregii Creații. Este metafizică pentru că ea contestă scopurile omului și ale Creației» - L’Homme révolté). Dacă primul ciclu este înainte de orice ciclul individului solitar, al doilea este ciclul individului solidar, solidar în revolta sa (metafizică) cu ceilalți, pe care îi descoperă în luptă cu același destin absurd («Mă revolt, deci suntem» - L’Homme révolté).” Concluzia: „Aceste două cicluri sunt perfect simetrice în ceea ce privește genul de opere pe care le reprezintă, în amândouă meditația camusiană dezvoltându-se paralel într-un eseu filosofic, un roman și două piese de teatru.”

65 de ani se vor fi împlinit în 4 ianuarie 2025 de la moartea filosofului Albert Camus

1957 este anul în care Albert Camus a fost distins cu Premiul Nobel.

„Nu sunt un filosof. Nu cred destul în rațiune pentru a crede într-un sistem.”, Albert Camus

„Vreau doar să știu cum trebuie să te comporți și, mai exact, cum poți să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune.”, Albert Camus

„Împărăția mea este această lume.”, Albert Camus

***

 AMINTIRI DESPRE PĂTRĂȘCANU

1954: În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Lucrețiu Pătrășcanu si Remus Kofler au fost executati la închisoarea Jilava. In procesul lor au aparut si alte figuri ale subteranei comuniste. Au fost condamnati in aceasta mascarada intre douzeci d de ani si pe viata. Au fost eliberati pe rind. Ultimul eliberat a fost Belu Zilber, in august 1964, zece ani mai tirzu. Belu Zilber fusese arestat in februarie 1948. Patrascanu in aprilie acelasi an. Bellu Zilber, a plătit pentru că era in anii 30-40 cel mai bun prieten al lui Patrașcanu, liderul comunist căzut în dizgrația Moscovei.

14 mai 1970. Într-un apartament din piața Pache Protopopescu, seara, cîțiva indivizi pătrund într-un apartament. O imobilizează pe bătrîna din casă și percheziționează tot. Sertarele, șifonierul, debaralele, biblioteca. Banii găsiți sunt o sumă mică. Ce căutau, era un manuscris. Il găsesc și îl au. Sunt ridicate toate copiile găsite.

Cînd locatarul apartamentului Herbert (Belu) Zilber, se întoarce acasă, noaptea tirziu, găsește totul răvăși, iar pe bătrîna din casă, legată. Banii dispăruți nu îl impresionează. În schimb dispariția manuscrisului, da. Era o pierdere ireparabilă. Bellu Zilber înțelege că nu era vorba de o spargere făcută de niște hoți obișnuiți, în căutare de bani și lucruri de preț. Ținta spargerii era manuscrisul. A depus o plingere la Miliție, fără să își facă iluzii. Bineînțeles, niciodata hoții nu au fost identificați și prinși. Paguba nu a fost recuperată.

Cine era locatarul apartamentului din piața Pache Protopopescu ?

Belu Zilber a fost unul din personaje cele mai pitorești ale Bucureștiului. De statură mică, aproape un pitic, era un teribilist, vorbăreț, spiritual, contradictoriu și paradoxal. Era una din figurile care făceau gloria cafenelelor, redacțiilor și saloanelor timpului. Prieteniile lui erau din toate zonele. De la Emil Cioran, Mihail Polihroniade, pînă la Geo Bogza, Gogu Rădulescu… Plecat in anii 20 la studii in Franța, la Grenoble să studieze ingineria, se întoarce fără a-și lua o diploma. Asta nu l-a împiedicat să pretindă că are una și să profeseze ca inginer. În Franța a devenit comunist și agent Komintern.

Întors în țară a fost arestat sub acuzația de spionaj în favoarea URSS. Scandalul a fost intens mediatizat in epocă. Ministrul de război a trebuit să demisioneze. Făcea parte dintr-o rețea numeroasă cu zeci de agenți. Bellu Zilber, judecat, condamnat eliberat la recurs. Zvonuri insistente au circulat că ar fi devenit informator al Siguranței. În anii 30 scria articole de politică externă in presa de stînga. A lucrat la Institutul de Conjunctură, ca apropiat colaboratot al lui Virgil Madgearu.

În anii 40 este unul dintre cei care adunau fonduri si le distribuiau pentru comuniști – interesant, fără să fie deranjat de Siguranță. A fost unul din inițiatori Memoriului intelectualilor adresat in aprilie 1944 mareșalului Antonescu. Împreună cu vărul său, Mihail Sebastian și alții, a contribuit la apariția primelor numere ale României libere, patronată de Lucrețiu Pătrășcanu. Pătrășcanu a fost prietenul lui cel mai apropiat încă din anii 30. În anii 1944-48 Zilber se amestecă printre liderii noului regim dar întreține relații și cu diplomați englezi și americani la București, pe care îi ține la curent cu adevărata situație a României. A participat la Conferinta de pace de la Paris ca expert. Aici a furnizat informații oficiale ale delegației române americanilor cărora le cerea să nu lase România pe mîinile rușilor. Jocul lui nu a scăpat neobservat. În februarie 1948, exclus din partid, a fost arestat.

A fost inclus în “ lotul Pătrășcanu “ în procesul care se pregătea liderului comunist. A colaborat cu anchetatorii și a fost unul din pricipalii martori ai acuzării în proces, aprilie 1954. Atitudinea lui făcut să nu fie condamnat la moarte, ca prietenul său Pătrășcanu. Pedeapsa lui Bellu Zilber a fost condamnare la închisoare pe viață. În 1964 a eliberat, ca efect al decretulului de amnistie.

Ceausescu, Chivu Stoica, Gheorghiu Dej, Maurer si Bodnaras* După ieșirea din închisoare a făcut nenumărate memorii către liderii partidului cerînd reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. La CC PCR – acolo unde s-a plins în scris și în nenumărate audiențe a fost refuzat. Mai mult : a fost acuzat că el l-a trădat pe Pătrășcanu chiar de cei care au pus la cale judecarea și condamnarea lui – Dej, (mort în martie 1965), Bodnăraș, Drăghici, Moghioroș, Borilă, Coliu, în 1968 cînd intr-o mascaradă politică Pătrășcanu a fost reabilitat.

Ca și pînă în 1948 se manifestă gălăgios, se lăudă cu isprăvile sale. Relata oricui că își scrie memoriile. A atras astfel atenția o dată în plus autorităților. Securitatea l-a pus sub supraveghere. Nimeni din aparatuL PCR nu voia să dezgroape trecutul. Mulți vinovați se găseau în funcții înalte și voiau ca episodul sîngeros Pătrășcanu, ca și altele, să fie uitate. Manuscrisul memoriilor sale interesa în cel mai înalt grad șefii partidului. Belu Zilber stătuse 17 ani în inchisoare – 1948 pina în 1964. Ca vechi comunist, membru de partid din 1920, știa multe. Biografiile șefilor PCR nu erau un secret pentru el. Între felul cum îi înfățișa propaganda oficială și realitate era o distanță imensă. Șefii regimului doreau ca multe istorii să rămînă secrete.

Mișcarea comunistă a fost zguduită din cînd în cînd de dezvăluirile unor “ tovarăși de drum “ sau “ comuniști renegați “ care au rupt cu comunismul și au spus adevărul. Mărturiile lui Kravcenko, Arthur London, Djilas etc, provocaseră mari scandaluri mediatice și politice din care imaginea comunismului ieșise mult micșorată. Printre români, cazul Panait Istrati, a făcut vilvă. A fost primul care s-a dezis și a mărturisit într-o cartea apăruta incă în 1929 “ Vers un autre flame “ că s-a înșelat. Existența unui manuscris de memorii, semnat Belu Zilber, omul care știa totul despre poveștile imunde ale comunismului românesc, era un pericol, o amenințare pentru oamenii cei mai puternici din România de atunci.

De ce s-au hotărit în mai 1970 să intre în posesia manuscrisului ? Pentru că pericolul ca manuscrisul să ajungă în Occident spre un editor era iminent. Un ziarist francez se afla la București. El urma să se întîlnească a doua zi, 15 mai, în holul hotelului Athenee Palace cu Belu Zilber. Se cunoscuseră în 1946 la Paris, în timpul Conferinței de pace. Cum aflase Securitate de aceste preparative? Belu Zilber mărturisise unei femei care il frecventa, Monica Sevianu, că urma să trimită manuscrisul la Paris. Monica Sevianu luase parte la jaful băncii naționale din 29 iulie 1959. Eliberată în 1964 după un scurt popas în Israel, revenise în România, Securitatea o plasase pe lîngă Belu Zilber cu misiunea să-l influențeze “pozitiv“ ? Ea a prevenit autoritățile despre planul lui Belu Zilber!? Asta spun arhivele, dar ar mai fi de cercetat diverse verisuni care circula prin folclorul bucureștean.

La 14 mai 1970 agenți ai Securității au pătruns în apartamentul său din bd.Pache Protopopescu. Lucrurile nu s-au încheiat aici. Belu Zilber a rescris cartea. Nu mai apucat să o termine. A lăsat acest manuscris prin testament în 1975 drului Gheorge Brătescu care l-a păstrat în mare secret. Belu Zilber a murit in martie 1978. În 1991 dr-ul Gheorghe Brătescu a publicat versiunea refăcută a cărții pe care o ținuse ascunsă. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1997, el a cerut arhivelor SRI cele 242 file furate de Securitate în 1970. Manuscrisul a fost găsit. Intuiția lui Belu Zilber, că spargerea a fost comisă de Securitate, s-a adeverit. Manuscrisul în forma lui originară a fost tipărit în 1999 (ed. Humanitas). Între timp comunismul căzuse, era deja o aventură clasată a istoriei.

***

 AMOR ÎNTRE COMUNIȘTI

Sfîrșitul primului război mondial, mai ales lovitura lui Lenin în Rusia, au creat mari iluzii. Cei intorsi din tranșee, generatia care ajungea la maturitate in 1918-1920 respingeau trecutul. Voiau o lume mai bună, care sa nu mai ducă la un măcel cu milioane de morți. Bolșevismul părea să fie soluția. Lenin promitea fericirea pe pămînt nu dupa moarte ci în timpul vietii. Un societate fără exploatare, fără clase suprapuse, fără săraci și bogați. Atmosfera din Europa era incendiară. O intreaga generatie a fost confiscată de aceste „ idealuri” – utopia comunista. Ana și Marcel Pauker s-au aflat printre cei prinși în această ambuscadă istorică.

Cine a fost Marcel Pauker? Nu avea origini proletare, așa cum cerea decalogul bolșevic. Provenea dintr-o familie burgheză. Se născuse la Bucuresti in 1896. Tatăl, evreu, bogat, proprietarul, printre altele, al celui mai influent jurnal economic românesc, Argus. În decembrie 1918 se inscrie in Partidului Socialist, care luase avint pe fundalul evenimentelor din Rusia. In anul urmator, se căsătoreste cu o militanta in acelasi partid – Hannah Rabinsohn (n 1893, la Codaesti, Vaslui). In 1921 el a absolvit in 1921 Politehnica din Zurich. Cine e Hannah Rabinsohn? Bunicul rabin, tatal haham. Este cu trei ani mai in virsta decit Marcel Pauker, soțul ei. A predat limba ebraică la o scoala evreiască din București. In 1918-1919 urmează cursurile Facultătii de medicină din Zurich. Abandoneaza dupa doi ani pentru nașterea primului lor copil – mort un an mai tirziu, din nefericire. Vor mai avea impreuna doi copii.

Doi indragostiti sunt doi indragostiti – indiferent de credință sau de lipsa ei. Cazul lor e ceva mai special pe fundalul acelei epoci. Istoria poate sa iti joace o farsă, (ca în acest caz) si să schimbe semnele și să te trezesti pe contrasens. Ana și Marcel nutreau speranta nu numai să fie ei fericiți, dar si să schimbe lumea. Pentru asta s-au afiliat „revoluției” condusă de Lenin&Trotski. Au aderat altfel spus la Comintern. De unde să știe ca în pokerul ăsta de lume au mizat prost? Cominternul nu era garda revoluționara menită să elibereze omul. Era statul major format de niste gangsteri politici care plănuiau să subjuge lumea in numele unei utopii politice nefaste. Se numea in termenii propagandei roșii de atunci „revolutia mondiala” si „trecerea de la capitalism la comunism”. Cei doi erau pur si simplu orbi la ce se petrece de fapt. Neințelegerea aceasta va avea consecințe tragice asupra lor.

Ana si Marcel Pauker s-au afiliat aripii radicale, de stinga, a Partidului Socialist si au cerut transformarea lui intr-un partid bolsevic gata să rastoarne prin violenta regimul politic din România. Traiau iluzoriu in plin „romantism revolutionar. Iluzia aceasta avea să le distruga vietile. În decembrie 1924 sunt arestați odată cu interzicerii activitatii PCR. Au reusit sa se sustraga procesului, evadînd. Au fost judecati in contumacie si condamnati. Intrau in clandestinitate, au părăsit existența normală, legala, si au dispar in underground. Se ascund, au acte false, alte nume. Poliția de Siguranță este pe urmele lor peste tot. Le s-a păru a aventură, erau tineri, indrăgostiți. Credeau că apațin „părții bune a omenirii.”Puteau sa renunte, sa se retraga, sa-si vada de viața lor, ( cum le cereau famillile)celo doi, dar optiune lor a fost alta.

Pe canale obscure ajung la Moscova, unde absolvă Scoala de cadre a Comintern și primesc cetățenia sovietică. Devin „revolutionari de profesie”. Urmează drumuri nesfirsite prin Europa ca agenți Comintern, spioni, excutanți ai ordinelor Moscovei. Romantismul revoluționar dispare pentru a face loc disciplinei și subordonării. Ordinele, misiunile date de Comintern îi despart. Ajung în destinatii diferite. Iubirea treptat se stinge. Se văd mai rar, promiscutatea si conditiiile clandestinititatii isi produc efectele. Adesea nu se pot deplasa împreuna. Nu renunța la atasamentul lor fata de „idealuri„. Iși sacrifica mariajul, copiii, iubirea de la început de dragul unei revoluții imaginare. Sunt prinși într-un angrenaj. El se întoare in secret in Romania pauker 3unde se amesteca in luptele fracționiste din PCR. Este rechemat in URSS, scos din cadrele PCR, trimis ca simplu inginer la Magnitonkork. Deja la Lubianka incepe sa fie considerat un trouble-maker – devationist, indisciplinat, etc. Ana Pauker are alt parcurs. Opereaza in Occident, in Franța mai ales. Nici măcar nu își pot scrie, ca să nu fie depistați de Politie. În aceste conditii ce mai rămîne din povestea lor? Mai nimic. Duc vieți separate, au legături amoroase în afara cuplului. Au și cite un copil făcut cu altcineva. Dar rămin căsătoriți, nu divorțeaza. Sunt în continuare devotați revoluției pe care credeau că o servesc.

Ana Pauker primeste misiune sa se intoarca la Bucuresti sa reorganizeze PCR, aflat în prag de disparitie. În iunie 1936 este arestată. E trimisa in judecată, procesul se judeca la Craiova cu multa mediatizare organizata în toată Europa de Comintern. Ajunge celebră, o figură importantă a miscării comuniste, o eroină….Un detasament din Brigăzile Internationale din Spania ii poarta numele. O fabrică din URSS etc. La proces primeste o pedeapsa de zece ani, maximul prevăzut de lege .Este trimisa la inchisoarea de femei Dumbrăveni. De remarcat ca familia lui face toate dilingentele pentru a-i ușura soarta. Paukerii erau oameni foarte influenți. Ii trimite pachete, scrisori, haine, angajează avocati. Era totusi mama copiilor lui Marcel…

La 5 februare 1937, la ordinul luI Stalin, Prezidiul Comintern decide inființarea unor comisii de control în toate partidele comuniste si trecerea la o mare epurare. Unul dintre cei care cade victimă acestui ordin este Marcel Pauker. Se gasea de mai multi ani in Occident, la Viena, ca trimis/ emisar al Comintern-ului. Este chemat la Moscova să dea reportul. Fusese trecut la Lubianka pe listele negre pentru a fi lichidat. Pauker întelege exact ce se întîmpla. La Moscova aveau loc procesele Marii terori. Kamenev, Zinoviev si altii „părinti ai revoluției” fusesera judecati public si condamnati pe baza unor acuzatii fanteziste. Credea Marcel Pauker că liderii din 1917/18 erau în realitate spioni, trădători..? Nu cred. Era bine informat. Totusi iși ia riscul să se ducă la Moscova. Se stia nevinovat, vrea sa isi pledeze cauza. Era însă curată o sinucidere. Rămine pină azi un mister de ce o face? Dacă rămînea in Occident iși salva viața. Să înțeleg că își oferea și moartea revoluției nu numai viata?

Ajunge la Moscova cu trenul prin Varsovia, la 8 octombrie 1937 si se instaleaza la Hotel Lux, rezervat Comintern-ului. Găseste o atmosfera irespirabilă, de delatiune și teroare. I se comunica oficial că a fost exclus din PCR pentru fractionism și troțkism. Odată concediat este arestat de NKVD și dus la Lubianka pentru a fi anchetat. E acuzat de trădare si spionaj în favoarea Romaniei. Se recunoaste vinovat de ambele acuzații. Este deferit justiției sovietice. La sfirșitul lunii iulie 1938 este adus in fata tribunalului militar. Este condamnat la moarte și executat cu un glonte în ceafă la Lubianka în data de 16 august. Unele surse dau ca sigur faptul Marcel Pauker a fost arestat in urma unui denunț făcut de ea. Nici o sursa documentară nu o dovedește. Cînd Marcel Pauker a fost arestat/judecat/executat 1938 ea se afla în inchisoare. A aflat aici – citind Scinteia, adusa clandestin, despre soarta Marcel Pauker. Ramarca ei – ”Dacă Partidul a considerat așa, înseamna că era vinovat” Cît credea, nu știm dar Partidul era Dumnezeu, instanța supremă pentru un „revoluționar de profesie”, avea întotdeauna dreptate.

In 1940 Ana Pauker este eliberata si trecuta în URSS, în urma unui acord între București și Moscova – efect al pactului Ribbentrop-Molotov. Este primita triumfal de autoritatile sovietice, se organizeaza mitinguri. Pravda și Isvestia publică nenumărate articole de salut. Ana Pauker primeste functii imporante in ierarhia Cominern și i se repartizează un apartement luxos din centrul Moscovei, unde isi aduce de la orfelinat copii făcuți cu Marcel. Mai avea unul facut cu Eugen Fried, agent Cominer foarte important, ucis de Gestapo in 1943. Copul ere creccu de nevasta lui Maurice Thorez Marie. Ana Pauker se intereseaza de soarta lui mArce. E sfătuita să renunte, ceea ce si face. In 1943, 22 mai, Stalin dizolvă Comintern-ul. Printre semnăturile de pauker 8pe documentul final găsim si pe cea a Anei Pauker, alături de Dolores Ibarruri, Maurice Thorez, Palmiro Togliatti, Gheorghi Dimitrov etc.

Revine in România dupa intrarea Armatei roșii in București, la 16 septembrie 1944, pe aeroportul Băneasa. Se face detestată de o mare parte a populației, care o vede ca principal emisar al Moscovei. Era. În lupta pentru putere pierde partida in fața facțiunii condusă de Gheorghiu Dej. In februarie 1953 a fost arestată în pregatirea unui proces politic, alături de Lucrețiu Pătrășcanu arestat din 1948. Norocul ei a fost că la 5 martie 1953 moare Stalin. La insistente lui Molotov este eliberată în aprilie 1953. Nu a fost reabilitată, nu a mai jucat nici un rol politic. Întretine relații strinse cu familia Marcel Pauker. În anii 50 este o persoană privata. A lucrat pentru o editură. Moare de cancer in 1960 la 3 iunie. Este arsă la Crematoriul uman. Familia a refuzat sa i se cînte Internaționala.

Intre Ana si Marcel Pauker a fost o poveste de iubire. A fost distrusă de avaturile secolului XX, de iluzia utopiei bolșevismului. Au participat la o revoluție care nu a existat. Au plătit prețul.