$$$

 S-a întâmplat în 4 iulie1502: La această dată, avea loc sfinţirea bisericii Mănăstirii Dealu din Târgovişte, ridicată de Radu cel Mare. Importanţa culturală a acestei ctitorii constă în impunerea unui stil arhitectonic românesc şi în activitatea tipografică ce se desfăşura aici. Mănăstirea Dealu, o mănăstire de maici situată pe un deal din apropierea oraşului Târgovişte (6 km nord de oraș). Drumul principal de acces este, pe ultimii doi km până la mănăstire, o pantă cu înclinaţie mare ce şerpuieşte până în vârful dealului.

Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească. Edificiul, dispus pe un plan triconc de tip Vodiţa II, are proporţii zvelte; el măsoară opt metri lăţime şi 21,20 metri lungime la o înălţime de 24 metri (fără acoperiş). Pe lângă tradiţionala turlă pe naos apar aici pentru prima oară două turle pe traveea de răsărit a pronaosului prelungit. Ele evidenţiază funcţia sepulcrală a acestui corp arhitectonic. Această inovaţie va fi preluată de bisericile de la Tutana, Brebu şi Gura Motrului.

Faţadele sunt în întregime placate cu piatră făţuită şi decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Ţara Românească. În decorul turlelor şi cel al faţadei vestice se întâlnesc şi ornamente caucaziene, care se vor regăsi mai târziu, cu mai mare densitate, pe faţadele bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă din 1515 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. În 1985 biserica a fost repictată de arhimandritul Sofian Boghiu. 

Pronaosul bisericii adăposteşte mormântul lui Radu cel Mare şi racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 şi 1913 de Frederic Storck.

Surse:

https://www.manastireadealu.ro/

https://www.youtube.com/watch?v=GylPqs21HsA

https://historia.ro/sectiune/travel/manastirea-dealu-necropola-domneasca-unde-este-567951.html

https://www.antenasatelor.ro/lada-de-zestre/puterea-credintei/puterea-credintei/manastirea-dealu-intre-umbra-lui-radu-cel-mare-si-tiparnita-lui-macarie-id9 193.html

$&&

 S-a întâmplat în 4 iulie1807: S-a născut Giuseppe Garibaldi, general şi om politic italian, unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa şi unificarea naţională a Italiei (d.1882). A luptat pentru eliberarea Italiei de sub austrieci. A organizat două expediţii militare (1862 şi 1867) împotriva Romei papale. A participat, ca voluntar, la apărarea Franţei în Războiul Franco-Prusian (1870-1871).

Giuseppe Garibaldi este una dintre personalităţile extraordinare ale veacului al XIX-lea. El face parte din galeria marilor făuritori ai Italiei moderne, alături de Mazzini, de  Cavour, de regele Victor Emanuel II, afirmându-se totodată în memoria umanităţii ca un erou al timpurilor moderne.

În veacul al XIX-lea, s-au constituit mai multe state naţionale printre care şi Italia şi România. A fost vorba de procese complexe şi complicate. Garibaldi ocupă un loc de seamă în lumea secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre memoria sa a rămas vie. El este un erou al constituirii regatului Italiei, dar a fost şi un  prieten al românilor, pe care i-a înscris în mintea şi în inima sa printre naţiunile care meritau sprijinul său.

Încă de foarte tânăr, el a înfruntat mările şi părea a fi destinat să fie marinar. Constantinopolul, bazinul Mării Negre, Odessa au reprezentat în acei ani de tinereţe o zonă în care a fost prezent. La Constantinopol, a luat contact, în 1832, cu discipoli ai socialismului utopic, iar în anul următor a fost iniţiat la Odessa în  tainele asociaţiei patriotice secrete „Giovine Italia” în fruntea căreia se găsea Giuseppe Mazzini. Din acel moment s-a angajat într-o luptă necurmată pentru eliberarea şi constituirea Italiei, dar totodată şi popoarele lumii şi cauza libertăţii lor  au intrat în vizorul interesului său.

Viaţa şi acţiunile revoluţionare l-au purtat în multe părţi ale planetei, în Franţa, în Tunisia şi apoi în America. El s-a stabilit pentru o vreme în America de Sud,  unde s-a angajat cu arma în mână pentru cauza libertăţii. Fapte de arme, retrageri eroice, lupte în condiţiile cele mai inegale au marcat viaţa lui Garibaldi în acei ani. În 1848, Garibaldi s-a întors în Italia, avântându-se în lupta revoluţionară. Este unul din  fruntaşii republicii romane, ilustrându-se în  lupta de apărare a Romei, iar apoi printr-o retragere exercitată în condiţii extrem de grele. Până la urmă a fost silit să aleagă din  nou calea exilului în afara Italiei.

După ce Cavour a fost chemat de regele Victor Emanuel II în fruntea guvernului, Garibaldi s-a reîntors în 1854 în patrie. Se apropiau momentele hotărâtoare în lupta naţiunii pentru constituirea Italiei moderne şi Garibaldi nu putea lipsi de la ceea ce el considera o datorie sacră. Războiul Crimeii, în care Piemontul s-a implicat, a creat condiţiile pentru legitimarea sa de către celelalte mari puteri ca mare putere europeană. În 1858, Cavour a dobândit sprijinul lui Napoleon III pentru cauza patriei sale în cazul unui conflict cu Austria habsburgică. În 1859 are loc războiul dintre Piemont şi Franţa şi imperiul împăratului Francisc Iosif. Corpul de voluntari condus de Garibaldi luptă eroic, eliberând Como şi Brescia.  După armistiţiul de la Villafranca, Garibaldi contribuie la unificarea cu regatul lui Victor Emanuel II a Italiei centrale, iar apoi se aruncă în marea aventură a vieţii sale: eliberarea sudului Italiei. Conduce cei „o mie” de voluntari  cu care execută o campanie extraordinară înfruntând armata regelui Neapolelui. Patrioţii i se alătură în Sicilia şi el reuşeşte să cucerească Palermo şi apoi întreaga insulă, pentru a debarca apoi în Calabria.  La 7 septembrie 1860, a intrat triumfal în Neapole, singur într-o trăsură deschisă, înaintea sosirii oştirii sale, într-o atmosferă de entuziasm delirant. O lună  mai târziu, într-o istorică întâlnire pe râul Volturno, avea să remită regatul cucerit lui Victor Emanuel II, el retrăgându-se în insula sa Caprera.

În 1862, a încercat să elibereze Roma, pentru a o transforma în capitala firească a noului regat al Italiei. La Aspromonte s-a lovit însă de trupele guvernului italian, care nu voia să rişte un război cu Franţa. Rănit, a fost închis la Varignano, timp de câteva luni. În anii următori, eroul italian va sprijini lupta de eliberare a Poloniei răsculate şi tot în acei ani a plănuit o acţiune de eliberare în Europa de Sud-Est, vrând să debarce  pe coasta adriatică în fruntea garibaldienilor săi. În 1864, s-a bucurat la Londra de o primire triumfală.

Noul război din 1866, care a opus Italia şi Prusia Austriei habsburgice, a oferit  prilej lui Garibaldi pentru o campanie victorioasă în Trentin. Pacea va aduce Italiei Veneţia. Dar mirajul Romei îl atrăgea din nou pe patriotul italian, care a încercat iarăşi în 1867 o acţiune de eliberare a Cetăţii eterne. Nesprijinit de guvernul italian, Garibaldi n-a reuşit nici de data aceasta. Dar, peste trei ani, în septembrie 1870, Roma avea să devină  capitala necontestată a Italiei regelui Victor Emanuel II. Când Imperiul al Doilea s-a prăbuşit, Garibaldi şi-a pus spada la dispoziţia noii republici franceze, ajutând-o să continue lupta de rezistenţă.  El era un  luptător pasionat pentru cauza  libertăţii.  A fost un  adevărat cetăţean al lumii, combătând armatele cotropitoare, absolutismul şi reacţiunea clericală.

Garibaldi a fost interesat şi de români, întreţinând relaţii cu democraţii revoluţionari şi în primul rând cu C.A. Rosetti. În rândurile luptătorilor garibaldieni s-au găsit şi români, între ei  numărându-se  maramureşanul Nicolae Dunca şi căpitanul  Ioan Mircea  de la Gireţ. „Şi aici, în Italia – scria filoromânul Vegezzi Ruscalla – sunt foarte mulţi români şi un mare număr şi-au vărsat sângele în Italia meridională”. Numai în bătălia de la Volturno au căzut eroic pe câmpul de luptă 29 de români.

În Principate, Garibaldi era admirat şi iubit. În 1859, în „Buletinul resbelului din Italia”, ce apărea la Bucureşti, mazzinianul Canini îl populariza pe erou. C.A. Rosetti, care-i aşezase portretul în redacţia „Românului”, alături de cel al lui Mazzini, a păstrat legături epistolare cu eroul italian şi cu aghiotantul acestuia, Augusto Vecchi. El le trimitea cu regularitate foaia sa, pe care Garibaldi o citea, înţelegând „ceva” din limba română. Faptele lui Garibaldi erau urmărite cu deosebită simpatie de întreaga presă română. În noiembrie 1860, „Tribuna  Română” de la Iaşi îl numea „eroul nemuritor al Italiei”. Mai târziu, în primăvara anului 1861, foaia ieşană „Dacia” îşi exprima nădejdea restatornicirii înţelegerii între Garibaldi şi Cavour, “aceşti doi mari soldaţi ai unităţii italiene”. În 1862, când el a adresat o proclamaţie popoarelor din Europa orientală, îndemnând la insurecţie şi la conlucrare, l-a vizitat un grup de tineri români şi i-au adresat cuvinte înflăcărate: „Sunteţi, pentru poporul nostru, ca pentru toate,  ca un mit, un simbol de mărire, de bunătate, de glorie, curat de orice pată de base ambiţiuni şi de vile interese”. În acelaşi an, aflând vestea rănirii şi arestării lui Garibaldi la Aspromonte, C.A. Rosetti scria îndurerat în „Românul”: “Salutare ţie, purtător al sfântului stindard al independenţei şi unităţii naţionale ! Lumea zice c-ai căzut, sacrificiul tău însă te face mai mare decât totdeauna şi România, care a auzit ş-a înţeles bătăile inimii tale, acum cutează a rădica vocea ei spre tine şi a-ţi zice că te recunoaşte, te respectă, te iubeşte, te veneră, te înţelege”. Apoi, timp de mai multe luni, „Românul” a consacrat  primele sale coloane telegramelor pe care le trimitea Augusto Vecchi lui Rosetti. În octombrie, Vecchi îi telegrafia optimist: „El este voios ca cum n-ar fi rănit. Vă mulţumeşte de iubirea voastră şi vă roagă a saluta în locu-şi pe poporul român”. În alt număr, Rosetti exclama entuziast: „Trăiască generalul nostru ! Trăiască Garibaldi !”.

Planurile de eliberare a Europei orientale ale lui Garibaldi, în care el includea şi pe români, n-au putut fi realizate, dar ele l-au preocupat necontenit. În 1863-1864, în timpul insurecţiei din  Polonia,  a trimis emisari în Principate, iar în 1866 a plănuit din nou antrenarea poporului român în  lupta pe care Italia o purta împotriva Austriei habsburgice,. „Ce măreţ orizont – scria el mai târziu în Memoriile sale – se înfăţişa spre Răsărit pentru noi… câte elemente simpatice şi prietenie găseam noi în acea parte a Europei răsăritene”.

Peste un deceniu, bătrân, dar păstrând aceeaşi vioiciune a spiritului şi neînfricată bărbăţie, Garibaldi era cu gândul alături de popoarele care luptau împotriva dominaţiei otomane. A primit vizita deputatului moldovean Negură, căruia i-a dat îndemnul participării românilor la luptă  şi i-a mărturisit că citea  „Românul”. În acelaşi an – 1876 – Garibaldi scria  lui Ştefan Sihleanu, un  alt admirator al său, dojenind pe români pentru întârzierea intrării lor în luptă şi un  alt îndemn era adresat de el, în 1877, garibaldianului român Titus Dunca. „Mă întrebi – îi scria acestuia – ce trebuie să faceţi ? Ei bine, spune tineretului român că şi voi, ca şi bulgarii, grecii, macedonenii, thesalonienii, albanezii, epiroţii şi celelalte popoare ale Orientului trebuie să combateţi sub drapelul libertăţii, până veţi goni Semiluna dincolo de Bosfor”. Peste puţin, dorinţele bătrânului luptător s-au împlinit. România a intrat în luptă pentru a-şi dobândi neatârnarea. Acum el scria colonelului Sgarellino, comandant al unui corp de garibaldieni, luptători împotriva otomanilor, rugându-l ca voluntarii acestuia „să spună fraţilor români că, deşi departe, gândul şi inima lui Garibaldi sunt cu ei…”. 

La 2 iunie 1882, Garibaldi s-a stins din viaţă, senin, împăcat cu sine însuşi. Italia îi datora în bună măsură unitatea. Dar era şi o mare pierdere pentru umanitate şi, în orice caz, o pierdere pentru români. Adunarea deputaţilor de la Bucureşti a telegrafiat Camerei italiene: „Garibaldi aparţine tot atât Italiei, cât şi popoarelor care au luptat pentru reconstituirea lor naţională”. Oamenii de pretutindeni datorează respect amintirii neînfricatului luptător al libertăţii, italianului care a trăit, simplu şi modest, o viaţă de erou. 

Surse:

http://www.garibaldi.it/

https://www.treccani.it/enciclopedia/giuseppe-garibaldi/

https://www.britannica.com/biography/Giuseppe-Garibaldi

https://www.understandingitaly.com/giuseppe-garibaldi.html

https://www.ebsco.com/research-starters/history/giuseppe-garibaldi

http://www.istoriesicivilizatie.ro/garibaldi-si-romanii/

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii _Roxana-Utale-5.html

&&&

 S-a întâmplat în 4 iulie1854: La această dată, s-a născut Victor Babeş, bacteriolog şi morfopatolog român, fondator al şcolii româneşti de microbiologie, membru al Academiei Române. Victor Babeş (n. Viena, Austria – d. 19 octombrie 1926, Bucureşti) a fost medic, bacteriolog, profesor, membru al Academiei Române, părintele şcolii medicale româneşti moderne. Unele surse indică drept zi de naştere 28 iulie 1854, iar altele ziua de 4 iulie. Ca de obicei, mie îmi place să îl menționez în postări în ambele zile.

Este fiul lui Vincenţiu Babeş şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel. A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea. A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886. În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume.

În 1887 se mută la Bucureşti, ca profesor la catedra de bacteriologie.A ocupat această funcţie până în anul 1926.Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”).Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular. În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. Între 1916-1918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale.În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an.

A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei, precursor la imunologiei moderne.Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei.A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide. A publicat peste o mie de lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice.

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care (ca și tuberculoza) avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut: „Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei rușini naționale, vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor." De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinei profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.Concepția sa filozofică, înscrisă pe linia materialismului este expusă în lucrările: Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filosofie (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum și fideism. A susținut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii și al cauzalității.

Victor Babeș a pus bazele publicațiilor „Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie“ (1889), „România medicală“ (1893) și „Archives des sciences médicales“ (1895).A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. 

A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare.  A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti, iar mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti.

Surse:

Revista „Familia”,13/15 august 1895, Oradea, An XXXI, nr. 33

Priminescu, Ruxandra Melania – Evoluţia activităţii institutelor de cercetare, reflectată în documentele fondului arhivistic naţional, Revista NOEMA, volumul VIII, Editura I.C.I., 2009 

Haţieganu, Iuliu – Dr. Victor Babeş, Revista “Societatea de mâine”, Cluj-Napoca, An III, 5 şi 12 decembrie 1926

https://www.romania-actualitati.ro/arhiva-emisiuni/nume-mari/victor-babes-o-valoare-europeana-id71224.html

https://www.rador.ro/2016/10/19/portret-victor-babes-autorul-primului-tratat-de-bacteriologie-din-lume/

https://muzeulbucurestiului.ro/o-mare-personalitate-a-romaniei-victor-babes/

https://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-83-ani-moartea-lui-victor-babes-19-10-2009

https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/starea-de-sanatate/babes-parintele-bacteriologiei-288807.html

http://www.radiotimisoara.ro/2015/10/15/personalitatea-zilei-victor-babes-unul-dintre-precursorii-ideilor-moderne-asupra-antibioticelor/

http://www.rador.ro/2016/10/19/portret-victor-babes-autorul-primului-tratat-de-bacteriologie-din-lume/

http://www.rador.ro/2018/07/28/portret-victor-babes-eminent-microbiolog-autorul-primului-tratat-de-bacte riologie-din-lume/

$$$

 S-a întâmplat în 4 iulie1864: La această dată, apărea un decret domnesc privind înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, care reunea într-un singur corp facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere. Primul rector a fost juristul Gh. Costaforu. (4/16). Înfiinţată prin Decretul nr.765 din 4 / 16 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi reclamându-se ca succesoare a structurilor de învăţământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din Bucureşti a contribuit şi contribuie în mod decisiv la dezvoltarea şi modernizarea învăţământului, ştiinţei şi culturii româneşti.

Universitatea din Bucureşti a fost întemeiată ca şcoală superioară la patru ani după fondarea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă. În 1864,  la data înfiinţării, aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al său, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru. Primul doctorat în cadrul Universităţii Bucureşti a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut  „epoca de aur” între cele două războaie mondiale.

Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15 700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea „Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York. În anul 1945 această perioadă remarcabilă a luat sfârşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist.După câţiva ani, unii profesori s-au întors, dar atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise.

După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte. În prezent, Universitatea din București numără 19 facultăţi, 21 de şcoli doctorale, peste 2.000 de cadre didactice şi cercetători, peste 20.000 de candidaţi anual, peste 30.000 de studenţi şi, în medie, camzece mii de absolvenţi la toate ciclurile de învăţământ numai. Nu în ultimul rând, Universitatea din București a încheiat acorduri inter-universitare cu peste 53 de ţări prin intermediul cărora s-au format multe mii de studenţi străini.

Surse:

https://unibuc.ro/despre-ub/istoric/repere-istorice/

http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-infiintarea-universitatii-bucuresti-16-iulie-2014--6065.html

http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-infiintarea-universitatii-bucuresti-16-iulie-2014--6065.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/03/4-iulie-1864-prin-decret-domnesc-se-infiinteaza-universitatea-din-bucuresti-principatele-unite-ale-moldovei-si-valahiei/

https://www.qmagazine.ro/universitatea-din-bucureşti-povestea-primilor-15 0-de-ani/

$$$

 S-a întâmplat în 4 iulie1927: În această zi, s-a născut Gina Lollobrigida, actriţă italiană de film şi fotoreporter (d. 16 ianuarie 2023 , Roma). 

Luigina „Gina” Lollobrigida s-a născut la 4 iulie 1927, la Subiaco, în regiunea Lazio, un pitoresc sat de munte din centrul Italiei. Ea a fost una din cele patru fete ale tâmplarului și fabricantului de mobilă Giovanni Lollobrigida, alături de Guiliana, Maria şi Fernanda. Pleacă la Roma pentru a lua lecţii de canto, dar frecventează şi studiourile Cinecitta unde are diverse îndeletniciri, printre care şi aceea de figurantă, sub pseudonimul Diana Loris. Debutul ei în această ipostază are loc în anul 1946, în filmul lui Riccardo Freda, „Aquila Nera”/ „Vulturul negru”. A studiat pictura şi sculptura, la Academia de Arte Frumoase din capitala Italiei. În anul 1947 a participat la concursul „Miss Italia”, obţinând locul al treilea, după alte doua frumuseţi ale cinematografiei italiene, Lucia Bosé şi Gianna Maria Canale.Imediat dupa acest moment a primit, în acelaşi an, nu mai puţin de şapte roluri mai mici în diferite producţii cinematografice, care aveau să o aducă în atenţia criticii mondiale de film, mai ales prin frumuseţea sa răpitoare.

În anii de după război, în care Europa se reconstruia din temelii, iar Italia dădea semne că renunță la neorealism în favoarea strălucirii cinametografiei hollywoodiene, Lollobrigida a devenit un sex-simbol veritabil, fiind poreclită „La Lollo”, dar a preferat să rămână seducătoarea Italiei, după ce a refuzat contracte tentante, pe termen lung, la Hollywood. În anul 1949, Gina se căsătoreşte cu doctorul şi producătorul de origine iugoslavă Milko Skofic, care avea să-i dăruiască un fiu, pe Milko Skofic Jr. În anul 1952 joacă rolul remarcabil Adeline La Franchise, în producţia „Fanfan la Tulipe”, şi tot în acelaşi an apare în „Enrico Caruso: leggenda di una voce”, în rolul Stella.

Primeşte apoi câteva roluri importante la Hollywood, în comedii şi filme de acţiune, rămase memorabile, dintre partenerii de platou fiind de menţionat Rock Hudson, Sylvia Sydney sau Humphrey Bogart. Poate cea mai celebră din aceste realizări cinematografice, este „Beat the Devil”, în regia lui John Huston, film realizat în anul 1953. A fost alintată deseori cu apelativul „Mona Lisa secolului XX”, tocmai fiindcă era unică, prin apariţie şi interpretare. În anul 1954 a apărut în pelicula „Pâine, Dragoste și Visuri”, prestaţia sa aducându-i premiul Nastro d’Argento, echivalentul italian al Oscarurilor, iar în anul 1955 primeşte calificativul de „La donna più bella del mondo”, după rolul remarcabil jucat de ea în filmul cu același nume, care i-a adus și primul premiu David di Donatello pentru cea mai bună actriță. O altă prezenţă remarcată de critică şi de public este aceea din filmul lui Luigi Zampa, „La Romana”, din anul 1955.

În anul 1956 i se atribuie rolul Lola în producţia „Trapez”, în acelaşi an ea întruchipând şi personajul Esmeralda în „Cocoşatul de la Notre Dame”.În 1959, apare în „Solomon și regina din Sheba”, în rolul Sheba, apoi, în 1964, apare în „Woman of Straw”/”Femeia de paie”, întruchipând-o pe Maria Marcello.Sunt doar câteva din cele mai importante apariţii din cele peste 80 de producţii cinematografice în care a jucat.

Începând cu anii ’70, se retrage, treptat, din cinema, însă a continuat să-şi trăiască viaţa din plin. Cu filmul din 1972 al lui J. Skolimowski, „King, Queen, Knave”/”Rege, Damă, Valet”, cariera ei de actriţă pentru marele ecran, în perioada de glorie, se încheie. După ce divorţează, în anul 1971, de doctorul Skofic, Lollobrigida are mai multe relaţii, care au făcut deliciul presei italiene, însă s-a remarcat, repede, ca fotojurnalist, una dintre realizări fiind un interviu în exclusivitate cu liderul cubanez Fidel Castro, un dialog care a apărut ulterior în documentarul „Ritratto di Fidel”/„Portretul lui Fidel”, produs și finanțat de Gina Lollobrigida. Nu puţini au fost aceia care au „şuşotit” referitor la o presupusă idilă a actriţei cu celebrul dictator latino-american.

În anul 1973, Gina Lollobrigida își publica albumul fotografic „Italia Mia”, iar în 1985, a fost nominalizată ca ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor de către Jack Lang, ministrul francez al culturii de la acea vreme, datorită realizărilor sale artistice în sculptură şi fotografie. În anul 1986 a condus juriul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, iar ultima sa apariţie cinematografică a fost în filmul „XXI”, în anul 1991, avându-l ca partener de platou pe Gérard Depardieu.În anul 1992 a fost decorată cu „Légion d’honneur”, de către François Mitterrand, preşedintele Franţei, iar în anul 1994 îi apărea un alt album fotografic – „Wonder of Innocence”.

În anul 1999, ea a candidat, fără succes, pentru un loc în Parlamentul European, cu o platformă – program bazată pe acţiuni umanitare, şi tot în acel an, la 16 octombrie, a fos nominalizată ca Ambasador al Bunăvoinţei, sub auscpiciile Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO).În anul 2000, Lollobrigida mărturisea într-un interviu: „La școală, am studiat pictura și sculptura, dar întâmplător am devenit actriță…Am avut mulți amanți și încă trăiesc povești romantice. Am fost și sunt foarte răsfățată. Toată viața, am avut mult prea mulți admiratori.”

În anul 2003, Gina își inaugura o expoziție de sculptură. În anul 2006, actriţa italiană s-a logodit cu un antreprenor spaniol, Javier Rigau Rafols, şi a anunţat că se va căsători cu acesta, deşi, la vremea aceea, vedeta avea 79 de ani, iar logodnicul ei 44 de ani. Această relaţie a artistei este semnificativă pentru modul în care oameni apropiaţi ei au încercat, de-a lungul anilor, să profite de ea. Relaţia celor doi era mult mai veche, prima dată ei întâlnindu-se la Monte Carlo, în anul 1985, ea având atunci 57 de ani, iar el… 23. La început totul a fost doar atracţie fizică, iar dragostea a venit mai târziu, însă momentul din 2006 a prilejuit presei spaniole publicarea mai multor articole în care îl acuza pe viitorul mire că este în realitate homosexual şi un vânător de zestre. Amănuntele picante au înfuriat-o pe actriţă, aceasta rupând logodna.

În 2013, Gina Lollobrigida a descoperit cu stupoare că era, de fapt, căsătorită cu Javier Rigau Rafols, din 2010, momentul petrecându-se la Barcelona, în absenţa ei, pe baza unei procuri semnate de mână. La aflarea acestei veşti, ea a declarat: „M-a făcut să semnez câteva documente în limba spaniolă, spunând că erau pentru un proces împotriva avocatului său. Astăzi, sunt sigură că a făcut acest lucru pentru a-mi moşteni averea“. Ea a solicitat deschiderea unei anchete oficiale. În mai 2015, actriţa s-a prezentat la un tribunal italian şi a cerut instanţei să îl condamne la închisoare pe fostul ei iubit, pe care l-a acuzat că a obţinut prin înşelătorie semnătura ei pe un act de căsătorie, cu scopul de a-i fura averea. Antreprenorul spaniol, care a negat acuzaţia de înşelătorie, risca o pedeapsă de şase ani de închisoare dacă va fi găsit vinovat.

 În martie 2017, însă, Gina Lollobrigida a pierdut procesul pe care l-a intentat spaniolului Javier Rigau Rafols. Tribunalul din Roma i-a dat dreptate, însă, lui Rigau – cel care, în paranteză fie pus, a fost reprezentat de avocatul Michele Gentiloni, nimeni altul decât fratele premierului italian Paolo Gentiloni -, ajungând la concluzia că sunt cununaţi legal, absolvindu-l de acuzaţiile de înscenare şi de fals. Deşi Gina Lollobrigida a afirmat, în repetate rânduri, că nu a avut niciodată relații intime cu Javier Rigau și nu a fost de acord să se mărite cu el, spaniolul a reuşit astfel să convingă judecătorul că actriţa italiană a semnat actele de căsătorie de bunăvoie, în 2010.

 În 2012, la împlinirea a 85 de ani, Luigina Lollobrigida continua să-și trăiască pasiunile – sculptura și fotografia: „Arta înseamnă frumusețe. Am avut norocul să mă nasc cu multe talente. Fac ceea ce simt. Nu urmez moda; mai degrabă încerc să exprim emoțiile pe care le-am simțit în viața mea”, spunea ea. În anul 2013, ea şi-a vândut, la licitaţie, mare parte din colecţia de bijuterii, din sumele colectate ea donând circa cinci milioane de dolari cercetărilor în domeniul terapiilor cu celule stem.

În aprilie 2014, Milko Skofic Jr., unicul ei fiu, a deschis un proces, cerând unei instanţe judecătoreşti din Roma să o decadă pe mama sa din drepturile administrative ale averii de 51 de milioane de dolari. Conform susţinerilor acestuia, Lollobrigida, pe atunci în vârstă de 87 de ani, era incapabilă, din punct de vedere mental, să îşi mai administreze afacerile, însă în 9 iulie, în acelaşi an, actriţa i-a dat o lecţie usturătoare de viaţă fiului ei, instanţa respingând cererea, ea reuşind, apoi, să-l dezmoştenească. 

În ianuarie 2017, actriţa a fost internată într-un spital din Trigoria, fiind diagnosticată cu pneumonie. Lollobrigida a câştigat în carieră de şase ori premiul David di Donatello, două premii Nastro d’Argento (în 1954 şi 1963) şi şase premii Bambi Awards, a fost nominalizată de trei ori pentru premiile Golden Globe, o dată pentru BAFTA şi a câştigat în 1961 premiul World Film Favourite – Female. Gina Lollobrigida, una dintre cele mai cunoscute și iubite actrițe din Italia, a încetat din viață la vârsta de 95 de ani. 

Surse:

http://www.browsebiography.com/bio-gina_lollobrigida.html

https://www.britannica.com/biography/Gina-Lollobrigida

https://www.cinemagia.ro/actori/gina-lollobrigida-4966/

https://www.imdb.com/name/nm0518178/

https://www.dcnews.ro/la-90-de-ani-gina-lollobrigida-icoana-a-stilului-si-a-feminitatii_549131.html

http://www.rador.ro/2017/07/04/portret-gina-lollobrigida-fermecatoarea-diva-a-cinematografiei-italiene-i mplineste-90-de-ani/

$$$

 S-a întâmplat în 4 iulie1934: În această zi, a murit Marie Sklodowska-Curie, fiziciană şi chimistă franceză de origine poloneză; împreună cu soţul său, fizicianul şi chimistul francez Pierre Curie, a descoperit şi izolat, în 1898, elementele radiu şi poloniu; contribuţii fundamentale la studiul radioactivităţii; a pus bazele radioterapiei; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1903 (împreună cu Pierre Curie şi Henri Becquerel) şi pentru chimie pe 1911 (n. 1867, la Varşovia).

Marie Sklodowska-Curie (născută Maria Sklodowska), renumită pentru cercetările efectuate în domeniul radioactivităţii, pentru descoperirea poloniului şi a radiului, ca şi pentru introducerea termenului de „radioactivitate'', este totodată prima femeie căreia i-a fost decernat un Premiu Nobel şi primul savant care a primit două Premii Nobel (în două domenii diferite - fizică şi chimie).Marie Sklodowska-Curie s-a născut la 7 noiembrie 1867, la Varşovia, în Polonia, într-o familie de profesori. Era cel mai mic copil din cei cinci ai familiei - patru fete şi un băiat.

Între anii 1872-1878 Maria Sklodowska a primit educaţie şi instruire în familie, învăţând limbile franceză şi germană, precum şi primele noţiuni de fizică şi chimie, Şi-a terminat studiile secundare (gimnaziul) în 1883. Cum greutăţile nu au ocolit-o, încă de pe când era adolescentă (mama ei moare în 1878), în perioada 1884-1890 este nevoită să lucreze ca guvernantă şi ca învăţătoare la diverse familii, pentru a-şi câştiga existenţa. Au urmat mari sacrificii în vederea strângerii banilor pentru a putea pleca să-şi continue studiile la Paris.

În 1891, ea pleacă la Paris, invitată de sora sa mai mare, Bronia, care urma aici studii în medicină. În acelaşi an începe studiile la Sorbona (1891-1894). În 1983 a luat prima examenul de licenţă în fizică, iar în 1894 a luat a doua examenul de licenţă în matematici.În această perioadă lucrează în laboratorul profesorului Gabriel Lippman. La Paris îl cunoaşte, în 1894, pe fizicianul francez Pierre Curie, urmând o perioadă de amplă corespondenţă între cei doi. Pierre Curie era, din 1882, şef de lucrări la Şcoala de Fizică şi Chimie din Paris, unde a lucrat timp de 22 de ani. În 26 iulie 1895 Maria Sklodowska s-a căsătorit cu Pierre Curie, devenind Marie Sklodowska-Curie.

Este o perioadă de mari descoperiri în fizică (în 1895 fizicianul german Konrad Wilhelm Röntgen descoperă razele X, iar în 1896 fizicianul francez Henri Becquerel descoperă fenomenul de radioactivitate, la uraniu), iar Marie Curie începe acum cercetările în domeniul radioactivităţii. Continuând cercetările cu diferite minereuri, Marie Curie a constatat că un anumit minereu de uraniu, numit pehblendă, are o radioactivitate mai intensă decât elementele uraniu şi toriu, trăgând concluzia că pehblenda trebuie să conţină un element nou, mai radioactiv decât uraniul. Marie Curie a făcut o comunicare în acest sens la Academie. În tot acest timp, Pierre Curie a urmărit cu interes experienţele efectuate de soţia sa, pentru ca din 1898 să înceapă colaborarea soţilor Curie în cercetările asupra pehblendei. Marie Curie şi-a dat seama că a descoperit un nou element chimic. Continuând cercetările, concluzionează că pehblenda conţine două elemente responsabile de emisia acelor unde radioactive mai puternice. În 1898 reuşeşte să izoleze unul dintre aceste elemente, care se va numi poloniu, după Polonia, ţara de origine a savantei. 

La 12 mai 1898 soţii Curie descoperă radiul, cel de-al doilea element nou găsit în pehblendă. La 26 decembrie 1898 ei comunică într-o notă Academiei de Ştiinţe existenţa radiului în minerale de uraniu, mai activ decât uraniul şi toriul.Primele cercetări au fost efectuate de soţii Curie în condiţii grele, adesea neprielnice, mai exact într-un hangar. La 12 septembrie 1897 se născuse prima fiică a celor doi, Irene Curie, viitoarea savantă Irene Joliot-Curie, iar la 6 decembrie 1904 s-a născut cea de-a doua fiică a lor, Eve Curie, viitoare ziaristă, scriitoare şi pianistă. Cei doi soţi au depus o muncă asiduă în laborator, Marie Curie îngrijindu-se în paralel şi de creşterea celor două fetiţe. Ea avea să mărturisească mai târziu că, în pofida tuturor greutăţilor, cei mai frumoşi ani din viaţa sa au fost cei petrecuţi în laborator. 

În perioada 1899-1900, au avut loc ample cercetări şi experienţe pentru separarea şi măsurarea greutăţii atomice a radiului.Marie Curie devine, în 1900, profesoară la Şcoala normală superioară din Sevres. Continuând cercetările, reuşeşte, în 1902, să prepare un decigram de clorură de radiu şi să-i măsoare greutatea atomică (226).În 1903 Marie Curie îşi susţine teza de doctorat cu tema „Cercetări asupra substanţelor radioactive''.

Soţilor Curie le este conferită în noiembrie 1903, din partea Royal Society din Londra, medalia Davy. La 10 decembrie 1903 Academia de Ştiinţe din Stockholm a conferit soţilor Curie jumătate din Premiul Nobel pentru Fizică, jumătate fiind conferit lui Henri Becquerel, descoperitorul razelor de uraniu. Din motive de sănătate, soţii Curie nu vor pleca la data chemării pentru a li se conferi Premiul Nobel. Pierre şi Marie Curie pleacă la Stockholm pentru conferirea Premiului Nobel. 

În octombrie 1905, Pierre Curie devine titularul catedrei de fizică creată pentru el la Sorbona. Ca profesor la Sorbona, el are trei colaboratori: un şef de lucrări, funcţie în care este numită Marie Curie, un preparator şi un laborant. Din păcate, câteva luni mai târziu, la 19 aprilie 1906, Pierre Curie moare în urma unui accident stupid, sub roţile unei căruţe. Consiliul Facultăţii de Ştiinţe din Paris a decis în unanimitate, la 13 mai 1906, să încredinţeze catedra ce fusese creată special pentru Pierre Curie soţiei acestuia, Marie Curie. Era pentru prima dată când un post în învăţământul superior francez era încredinţat unei femei. Marie Curie, profesor titular la Sorbona, predă, după 1908, singurul curs de radioactivitate din lume. În acelaşi an se ocupă de publicarea operei lui Pierre Curie, iar în 1910 elaborează un magistral „Tratat de radioactivitate''. Ea descoperă, de asemenea, o metodă pentru a doza radiul prin măsurarea emanaţiei sale, publică o „Clasificare a radioelementelor'' şi o „Tabelă a constantelor radioactive'', şi prepară primul etalon internaţional al radiului, care este depus în mod solemn la Biroul de Greutăţi şi Măsuri de la Sevres.

În anul 1911 obţine al doilea Premiu Nobel, de data aceasta în chimie.Până atunci nici un al laureat nu fusese distins de două ori cu această înaltă recompensă ştiinţifică. În anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial Marie Curie primeşte titlul de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universităţi. Tot acum începe la Paris construcţia unui Institut al radiului, înfiinţat de Universitatea din Paris şi de Institutul Pasteur. Laboratorul de radioactivitate al acestui institut, a cărui construcţie s-a încheiat în 1914, a fost pus sub conducerea Mariei Curie. 

La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Marie Curie se informează rapid despre organizarea serviciilor sanitare şi constată o gravă lacună, anume spitalele din zona frontului şi chiar şi cele din spatele frontului erau lipsite aproape cu totul de instalaţii pentru raze X, atât de necesare serviciilor chirurgicale pentru examinarea fracturilor şi localizarea proiectilelor. Marie Curie găseşte o soluţie, şi anume ea creează primul „automobil radiologic''.Mai exact, într-un automobil obişnuit a amplasat aparatura Röntgen şi un dinam, care, acţionat de motorul automobilului, furniza curentul necesar. Acest post mobil complet circula din spital în spital încă din august 1914. Marie Curie se mai ocupă de echiparea a încă 20 de „automobile radiologice'' şi de instalarea în spitale a două sute de săli de radiologie.În această campanie cu adevărat eroică este ajutată şi de fiica ei mai mare, Irene, care, de altminteri, o ajută între anii 1916-1918 la Institutul Radiului. 

În 1921 întreprinde, împreună cu fiicele sale, o călătorie în Statele Unite ale Americii, prilej cu care este răsplătită pentru meritele sale cu medalii şi noi titluri de Doctor Honoris Causa. Anul următor este aleasă membru al Academiei de Medicină din Paris, iar Consiliul Societăţii Naţiunilor de la Geneva o numeşte membru al Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală. În 1924 guvernul român îi conferă Mariei Curie Medalia de Aur „Bene Merenti'' Clasa I cu brevet. Este diagnosticată cu cataractă, la începutul anilor '20, fiind operată de patru ori până în 1930. Ia parte la numeroase congrese ştiinţifice, conferinţe, vizitează laboratoare şi contribuie la înfiinţarea la Varşovia, în Polonia, a unui Institut al radiului, în 1932. În paralel, continuă activitatea la Institutul Radiului din Paris. Din 1919 până în 1934, nu mai puţin de 483 de studii şi comunicări ştiinţifice, printre care 34 de teze, au fost publicate de chimiştii şi fizicienii Institutului Radiului. Din cele 483 de studii, 31 sunt rodul muncii Mariei Sklodowska-Curie.

În timp, ca urmare a expunerii la radiaţiile puternice, a muncii intense, Marie Sklodowska-Curie s-a îmbolnăvit. În primăvara lui 1934 starea de sănătate i se deteriorează rapid, diagnosticul pus de medici fiind „anemie pernicioasă aplastică, cu evoluţie rapidă, febrilă''. A murit la 4 iulie 1934 la sanatoriul din Sancellemoz, Franţa. A fost înmormântată în cimitirul de la Sceaux, alături de soţul ei. În 1935 a apărut post-mortem lucrarea sa „Radioactivitatea''. În anul 1995 rămăşiţele pământeşti ale soţilor Marie şi Pierre Curie au fost transferate la Pantheonul din Paris. 

Surse:

https://ziarullumina.ro/documentar/marie-curie-istoria-unei-vieti-jertfite-stiintei-112118.html

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/marie-curie-a-fost-declarata-cea-mai-influenta-femeie-din-istorie

https://www.biography.com/scientist/marie-curie

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1903/marie-curie/biographical/

https://giovannisogari.com/consumehealth-msca-project/who-was-marie-sklodowska-curie.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/11/07/documentar-150-de-ani-de-la-nasterea-savantei-marie-sklodo wska-curie-03-54-34

$$$

 4 iulie - „Ziua Crucii Roşii Române". La mulți ani tuturor celor care activează în cadrul Crucii Roşii Române!

Societatea de Cruce Roşie din România s-a înfiinţat şi a primit recunoaşterea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii la 4 iulie 1876, la doi ani după aderarea ţării noastre la Prima Convenţie de la Geneva „pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie''. Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Române (CRR) se regăseau importante personalităţi ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza şi dr. Carol Davila, Primul preşedinte al CRR, care îşi avea sediul într-o aripă a actualului Spital Colţea din Bucureşti, a fost prinţul Dimitrie Ghica (1876-1897).

În 1919, Societatea Naţională de Cruce Roşie din România (SNCRR) adera la Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1954, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. Principiile adoptate la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii, de la Viena, în 1965 şi reactualizate, în 1985, au stat la baza întregii activităţi a SNCRR, începând cu 22 decembrie 1989.La 20 iulie 1876, prima ambulanţă a CRR a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. A urmat Războiul de Independenţă (1877-1878), când Crucea Roşie a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în diferite oraşe din ţară.

Între anii 1888 şi 1892, societatea şi-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1891, s-a înfiinţat şcoala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înfiinţat un spital şcoală cu zece paturi. Prin Statutul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societăţii. De aceea, în 1906, au pus bazele „Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România'', prima preşedintă aleasă fiind Irina Câmpineanu.Societatea era activă în paralel cu cea înfiinţată în 1876 şi se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război şi calamităţi, pregătind personal voluntar. În 1915, Adunarea Generală a SNCRR a aprobat fuziunea celor două entităţi. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste''.

În timpul Primului Război Mondial, misiunea Crucii Roşii a fost aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în Bucureşti şi în ţară. Însăşi regina Maria s-a implicat în operaţiunile desfăşurate în sprijinul răniţilor. Ulterior, CRR a oferit asistenţă miilor de prizonieri eliberaţi din captivitate, care încercau să se întoarcă la casele lor, dar şi invalizilor, bolnavilor şi orfanilor de război. SNCRR şi-a concentrat eforturile, cu prioritate, în direcţia sprijinirii acţiunilor de combatere a bolilor contagioase - tuberculoza, malaria, holera - şi ridicării gradului extrem de scăzut de educaţie sanitară a populaţiei.

Un moment deosebit care a marcat evoluţia Crucii Roşii în România l-a constituit crearea Crucii Roşii a Tinerimii. În 1939, Crucea Roşie avea ca membri 72.000 de tineri. Între anii 1930-1937, în incinta Spitalului Militar din Bucureşti s-a construit un pavilion destinat funcţionării şcolii de infirmiere voluntare, apoi, în cadrul coloniei de vară de la Mangalia, s-a mai construit încă un pavilion. Numărul filialelor a crescut de la 84 în 1926 la 100 în 1938, iar numărul membrilor a crescut în aceeaşi perioadă de la 18.000 la 30.000.În 1940, în urma ultimatului dat de URSS, a Dictatului de la Viena şi a Tratatului cu Bulgaria, când România a pierdut o parte din teritoriile sale, Crucea Roşie Română, aflată sub înaltul patronaj al reginei Elena, a ajutat miile de refugiaţi. 

Tot în 1940, la 25 iunie, prin Convenţia de la Geneva din 1929, care reglementa situaţia aviaţiei sanitare aflată sub emblema Crucii Roşii pe timp de conflict armat, a fost posibilă apariţia Escadrilei Albe a Crucii Roşii Române, prima escadrilă sanitară pilotată de femei.

 După intrarea României în cel de-al doilea război mondial, CRR şi-a mobilizat toate resursele materiale şi umane pentru a acorda sprijin neîntrerupt răniţilor, bolnavilor, prizonierilor şi refugiaţilor, acţionând astfel în condiţii de război total. Peste 2.750 de surori voluntare de Cruce Roşie şi 2.430 de auxiliare sanitare ale Crucii Roşii au muncit pe front şi în spital şi au fost organizate şase spitale de campanie, 16 spitale de zonă interioară, 55 de cantine de gară şi 40 de infirmerii.

Instaurarea dictaturii comuniste a marcat şi destinul CRR, care până în 1989, şi-a pierdut autonomia. Sfârşitul anului 1989 şi anul 1990 au reprezentat pentru CRR începutul revenirii la misiunea de bază a organizaţiei. A început o perioadă de democratizare şi de aliniere la standardele internaţionale ale Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. După 1990, Crucea Roşie Română a început un proces de reorganizare a activităţii pe baza celor şapte Principii Fundamentale ale Mişcării Internaţionale: Umanitate, Imparţialitate, Neutralitate, Independenţă, Voluntariat, Unitate, Universalitate.În 1995, a fost adoptată şi promulgată Legea nr.139 privind activitatea Societăţii Naţionale a Crucii Roşii Române.Legea recunoaşte organizaţia ca fiind persoană juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică fără scop patrimonial, bazată pe ajutor voluntar. Strategia CRR vizează, în prezent, întărirea capacităţii sale operaţionale. Cu sprijinul financiar şi moral al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Crucea Roşie Română a început un program de dezvoltare organizaţională pentru a răspunde tot mai prompt şi corespunzător situaţiilor de urgenţă.

Anul 2003 a marcat un nou reper în evoluţia şi repoziţionarea Crucii Roşii Române în societatea românească. Prin adoptarea unui nou Statut prin care s-a reuşit separarea legislativului de deliberativ şi prin derularea unui program de dezvoltare organizaţională cu sprijinul Federaţiei Internaţionale şi al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, s-a mai făcut un pas în direcţia alinierii la standardele internaţionale actuale. Cu sprijinul financiar şi moral al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, CRR a început un program de dezvoltare organizaţională pentru a răspunde tot mai prompt şi corespunzător situaţiilor de urgenţă.

În 2007, Crucea Roşie Română a lansat seria Galelor Crucii Roşii, eveniment umanitar cu scopul strângerii de fonduri şi ajutoare în sprijinul persoanelor vulnerabile. Prin aceste Gale au fost lansate proiecte generoase precum Banca de alimente, Puncte de prim ajutor în localităţile izolate, Ajutor la domiciliu pentru vârstnici, proiecte cărora li s-au alăturat numeroase personalităţi din lumea artistică, sportivă, a mediului de afaceri. De-a lungul anilor au devenit voluntari sau susţinători ai Crucii Roşii artişti şi sportivi ca Margareta Pâslaru, Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Răzvan Lucescu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Păunescu, Florin Piersic, Stela Popescu, Corina Chiriac, Leonard Doroftei, Nadia Comăneci, Angela Similea, Luminiţa Anghel, Horia Brenciu, Monica Anghel, Smiley, Andra, Dinu Iancu Sălăjanu, Maria Dragomiroiu, Carmen Rădulescu, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Ovidiu Komornyik, Marcel Pavel, Loredana, Elena Gheorghe, Sofia Vicoveanca, Nicolae Voiculeţ, Paula Seling, Nicola, Alex Velea, Aneta Stan, Alexandra Ungureanu, membrii trupelor Iris, Direcţia 5, Voltaj, Krypton, Animal X, Hi-Q, Vunk, Oana Pellea, Monica Davidescu, Florina Cercel, Andrei Păunescu, Matilda Pascal Cojocăriţa şi multe alte persoane publice care şi-au asociat imaginea cu Crucea Roşie Română.

În septembrie 2012, realizatorul TV Iuliana Tudor a devenit primul Ambasador al Crucii Roşii Române. Distincţia i-a fost acordată la Gala Crucii Roşii - ediţia a V-a. La 15 mai 2015, Principesa Moştenitoare Margareta a României a fost aleasă preşedinte al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, continuând o tradiţie a Familiei Regale începută de Regina Maria. La 24 iunie 2017, steagul României a fost prezent la Solferino în mijlocul celor aproximativ 8.000 de voluntari ai Crucii Roşii din întreaga lume participanţi la evenimentul Fiaccolata da Solferino a Castiglione, pelerinajul care a parcurs drumul pe care fondatorul Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Henry Dunat, l-a străbătut în 1859, la Solferino. Atunci, Dunat a parcurs 15 km pe jos, pentru a aduna femeile din satul apropiat şi acorda primul ajutor răniţilor în urma bătăliei de la Solferino. Tot în 2017, Ziua Crucii Roşii Române a fost sărbătorită la Palatul Elisabeta, în prezenţa Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei, preşedintele Crucii Roşii Române.

Crucea Roşie Română este singura organizaţie umanitară cu o reţea funcţională pe întreg teritoriul ţării. Având 47 de filiale, aproape două mii de subfiliale, peste 1.300 de comisii şi circa 5.500 de voluntari care se implică activ în activităţile umanitare, Crucea Roşie beneficiază de o structură unică. Astfel, organizaţia este prezentă la fiecare nivel teritorial: judeţ, municipiu, oraş, comună şi sat.

Surse:

https://crucearosie.ro/cine-suntem/istoria-crucii-rosii-romane/

https://radioromaniacultural.ro/ziua-crucii-rosii-romane/

http://ziarulfaclia.ro/ziua-crucii-rosii-romane-de-141-de-ani-in-prima-linie-a-asistentei-umanitare/

https://www.romaniaregala.ro/jurnal/ziua-crucii-rosii-romane-4-iulie-2018/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/04/ziua-crucii-ro sii-romane--138595