$$$

 LA MULȚI ANI,ROBERT POWELL!

    Astăzi 82......

     Născut într-o zi de 1 iunie 1944...

    -Actorul care l-a interpretat pe lISUS în celebrul film "lISUS din NAZARET",a reuşit atât de bine să se identifice cu IISUS HRISTOS, încât nu s-a putut desprinde prea uşor de imaginea Mântuitorului nici în viaţa reală, oamenii venerându-l şi cerându-i binecuvântare şi mântuială chiar și  pe reţelele de socializare...

       „Niciodată nu am încetat să spun şi să repet întregii lumi încă din 1977 că eu nu sunt lisus Hristos. Sunt doar un actor britanic şi un comedian. M-am săturat să văd poze afişate în locuri sfinte sau te miri unde. Eu doar am jucat într-un film pentru a-mi câştiga existenţa. Ardeţi pozele cu mine şi veneraţi-l doar pe adevăratul Dumnezeu! Eu sunt doar un actor"    

   Robert Powell

     -Biblia și Viața Mântuitorului au reprezentat tema  fascinante în istoria cinematografiei încă din vremea filmului mut. Un film apreciat de public este "IISUS DIN NAZARET" realizat de Franco Zeffirelli in anul 1977, având ca actor principal pe ROBERT POWELL, despre care există părerea unanim acceptată că a făcut cel mai bun rol al Mântuitorului, din toate timpurile.  

    -Filmul a fost realizat la cererea Papei Paul al VI-lea. Miniserialul  de televiziune de 6 ore si 16 minute , prezintă nașterea, o parte din viață, judecata, moartea și Învierea lui ISUS, așa cum apare în Noul Testament.     A fost difuzat pentru prima oară în Duminica Floriilor si a Sfintelor Paști din anul 1977

     -Pentru rolul lui IISUS au dat probe doi mari actori AL PACINO si DUSTIN HOFFMAN. ZEFFIRELLI, remarcând ochii lui ROBERT POWELL , realizează că acei ar putea fi ochii lui IISUS , si le-a cerut celor de la machiaj și îl machieze așa cum ar fi trebuit să arate Isus . În momentul în care POWELL a ieșit de la machiaj, toată echipa de filmare a încremenit. Se aflase omul perfect pentru a-l întruchipa pe MÂNTUITOR.Astfel,acesta a devenit rolul vieții lui. Actorul a mai jucat și în alte filme, dar nu a reușit să se mai despartă de imaginea lui IISUS. Actorul avea vârsta de 33 de ani, vârsta Mântuitorului, când a primit rolul. Chiar și după aproape 50 se ani 

interpretarea lui ROBERT POWELL în "IISUS DIN NAZARET" rămâne una din cele mai remarcabile performanțe 

actoricești din toate timpurile. Acest rol a avut un impact puternic atât asupra carierei actorului, cât si asupra vieții milioanelor de oameni din întreaga lume.

CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!

 Text preluat

$$$

 La multi ani, 

ROBERT POWELL 

~Vocea și privirea care au dat viață lui Iisus~ 

Pe 1 iunie 1944, în Salford, Greater Manchester, Anglia, se năștea Robert Powell – actorul britanic cu ochi albaștri pătrunzători și voce gravă care a rămas pentru totdeauna în memoria a milioane de oameni ca Iisus din miniseria Jesus of Nazareth (1977).

Copilăria sa a fost marcată de anii de război. Tatăl său era inginer mecanic (ocupație rezervată, deci nu a plecat pe front), iar mama casnică. A crescut cu un frate mai mare, Harry, născut în timpul Bătăliei Angliei. A studiat dreptul la Universitatea din Manchester, dar a descoperit pasiunea pentru actorie și a renunțat la o carieră „sigură”. „Am avut o copilărie obișnuită pentru acea vreme, dar cu umbrele războiului deasupra noastră”, a amintit el.

Succesul a venit treptat: roluri în Doomwatch, Tommy (1975) cu The Who, Mahler (1974) și apoi marea lovitură – Iisus lui Franco Zeffirelli. A jucat zeci de ani în teatru, film și televiziune, câștigând premii și admiratori prin intensitatea și discreția sa. A rămas fidel stilului britanic clasic, evitând excesele Hollywood-ului.

Viața personală i-a adus stabilitate. A cunoscut-o pe soția sa, dansatoarea Barbara „Babs” Lord (din trupa Pan’s People), în culise la BBC. S-au căsătorit pe 29 august 1975, chiar înainte de filmările pentru Jesus of Nazareth. Au împreună doi copii: Barney (n. 1977) și Kate (n. 1979). Robert a fost prezent la nașterile lor și a descris momentul ca pe una dintre cele mai puternice experiențe: „Când l-am văzut pe fiul meu prima dată, am simțit că este prima persoană pentru care aș muri cu dragă inimă. La fel și cu fiica mea.”

Astăzi, la 82 de ani, el și Babs se bucură de câini („nepoții surrogați”) și de o căsnicie solidă de aproape 50 de ani.

„Cred că monogamia e puțin nenaturală, dacă sunt total sincer… dar când găsești persoana potrivită, devine excepțională.” 

– Robert Powell

La mulți ani, Robert! Cu aceeași demnitate și lumină interioară care au luminat ecranul atâția ani. 

Respect!

CULTURA CU RIOZITATI GANDURI

&&&

 S-a întâmplat în 2 iunie1247: La această dată, prin „Diploma Ioaniţilor", regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270) îi acorda lui Rembald, preceptorul Ordinului Cavalerilor Ioan de Ierusalim (Ioaniţi), Banatul de Severin; cu acest prilej, documentul semnalează, între Dunăre şi Carpaţi, existenţa unor formaţiuni politice româneşti conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi de cnejii Ioan şi Farcaş.

Cavalerii Ioaniţi au fost chemaţi de regele Ungariei să apere teritoriul regatului de repetatele invazii ale tătarilor. În schimbul acestor obligaţii, regele le-a dat cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara Severinului împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi Ţara voievodului Litovoi care a fost lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până atunci. Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara Cumaniei, dacă o pot cuceri, ce se află la răsărit de Olt, cu excepţia Ţării lui Seneslau „voievodul românilor” în aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat Cavalerilor Ioaniţi pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români în aceleaşi condiţii.

Au fost astfel amintite în această diplomă de donaţie cinci formaţiuni statale româneşti: Ţara Severinului, Cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş şi Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.Problema localizării acestor formaţiuni statale se mai discută şi azi de istoriografia românească. Important este faptul că după marea invazie a tătarilor din 1241-1242, care a distrus în mare parte viaţa politică, socială şi economică a popoarelor situate la sud-estul Europei, în teritoriile locuite de români a început să se cristalizeze din nou o viaţă politică proprie în forme tradiţionale, cnezatele şi voivodatele, care vor duce în final la întemeierea statului feudal Ţara Românească.

Din acest important izvor istoric rezultă că atât la răsărit de Olt unde se afla Ţara Cumaniei stăpânită de tătari cât şi în teritoriul donat Cavalerilor se aflau unele formaţiuni politice româneşti, unele într-o mai strănsă dependenţă de regatul Ungariei, anume cnezatele lui Ioan şi Farcaş iar altele Voievodatele lui Seneslau şi Litovoi erau lăsate românilor cu obligaţia de a împărţii veniturile şi de a apăra ţara împreună cu cavalerii ioaniţi. Ceea ce n-a remarcat în mod deosebit istoriografia românască în textul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi este pasajul care se referă la interdicţia Cavalerilor de a coloniza în teritoriul primit cu populaţie din regatul Ungariei, respectiv din Transilvania. Pasajul este extrem de relevant în ceea ce priveşte tendinţa populaţiei „de orice neam” de a se stabili la sud de Carpaţi. Cavalerii, se precizează în textul Diplomei: „vor avea grijă şi se vor strădui să populeze nu numai regiunile amintite dar şi alte regiuni din Regatul nostru, iar ţăranii (rusticii) din regatul nostru de orice stare şi neam ar fi şi pe saşi şi teutonici din Regatul nostru nu-i va primi să se aşeze în regiunile sus amintite fără îngăduinţa regească osebită”. 

Dacă saşii şi teutonicii au fost nominalizaţi în Diplomă, ceilalţi ţărani „de orice neam”, nu puteau fi decât românii din Transilvania. Această precizare confirmă faptul că tendinţa generală a migrării populaţiei româneşti nu era din sudul Dunării spre Regatul Ungariei, respectiv spre Transilvania, conform teoriei istoriografiei maghiare, ci invers, din nord spre zonele de câmpie de la sud şi est de Carpaţi care se eliberau atunci de stăpânirea tătară, fenomen interzis de regele Ungariei.  Se confirmă astfel relatările cronicarului Anonimus, că în Transilvania existau încă de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor, formaţiuni statale româneşti, respectiv Voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut, unde exista o ţară românească, o ţară mamă, din care românimea a iradiat în tot cursul evului mediu, în funcţie de situaţia politică şi economică, din regatul Ungariei spre alte teritorii româneşti situate la estul şi sudul Carpaţilor. Exemplele cele mai cunoscute sunt cele privitoare la întemeierea Moldovei la care a contribuit voievozii Dragoş Vodă şi Bogdan Vodă originari din Maramureş ca şi Negru Vodă din Făgăraş, considerat primul descălecat al Ţării Româneşti, după relatarea cronicilor muntene din secolul al XVII-lea. Cu această precizare, Diploma Cavalerilor Ioaniţi reprezintă un foarte important izvor istoric privind procesul de continuitate a românilor din Transilvania.

Surse:

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48112/1/Pop+Ioan+Aurel-Aspecte+confesionale+si+bisericesti-2002.pdf

http://istorieveche.ro/2015/02/08/diploma-cavalerilor-ioaniti-1247-un-act-si-o-continuitate-romaneasca-la-sud-de-carpati-si-nord-de-dunare/

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/10/25/diploma-cavalerilor-ioaniti-2-iunie-1247/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr14/diploma_cavalerilor.htm

https://www.scribd.com/doc/49151924/01-Diploma-Cavalerilor-Ioaniti-Bela-al-IV-lea-1247

http://www.istorie-pe-scurt.ro/tara-dinaintea-tarii-romanesti-diploma-cavaleril or-ioaniti/

&&&

 S-a întâmplat în 2 iunie1821: În această zi, s-a născut omul politic Ion C. Brătianu; ministru şi prim-ministru în mai multe rânduri; lider al grupării liberale radicale, a pus bazele Partidului Naţional Liberal (1875), pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii; pe plan intern, rol important în elaborarea şi aplicarea sistemului constituţional parlamentar democratic; Guvernele conduse de el au iniţiat măsuri de consolidare a monarhiei, pentru stimularea industriei şi organizarea finanţelor ş.a; membru de onoare al Academiei Române.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Piteşti - d. 4 mai 1891, Florica, judeţul Argeş), personalitate marcantă a vieţii politice din România în veacul al XIX-lea, membru de onoare al Academiei Române, a contribuit prin bogata sa activitate la constituirea statului român modern.A fost în centrul eforturilor de unificare a diverselor facţiuni de nuanţă liberală într-o singură formaţiune politică, Partidul Naţional Liberal, fiind ales şi întâiul preşedinte al acesteia.Brătianu s-a situat întotdeauna în prim planul evenimentelor istorice care au marcat destinul poporului român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea Independenţei de stat.

Una dintre personalităţile cu o bogată experienţă politică, Ion C. Brătianu a avut o activitate guvernamentală impresionantă, deţinând cel mai lung mandat de prim-ministru al României până în perioada comunistă.În timpul ministeriatelor sale, s-au adoptat măsuri importante pentru modernizarea şi consolidarea statului român. Ion C. Brătianu era al cincilea copil al stolnicului Constantin Brătianu. Doi dintre fraţii săi, Dimitrie şi Teodor, vor îmbrăţişa la rândul lor cariere politice. Primele studii le urmează în localitatea natală sub atenta îndrumare a dascălului Nicolae Simonide. Din adolescenţă, părinţii îl trimit să urmeze o carieră militară şi va face parte, pentru o scurtă perioadă de timp, dintr-un escadron de cavalerie condus de fratele său, Teodor.După terminarea studiilor secundare militare primeşte gradul de praporcic (sublocotenent). Dând dovadă de calităţi intelectuale excelente, începând cu 1841 Brătianu decide să plece la studii universitare în capitala Franţei, unde urmează cursurile Şcolii Politehnice. La Paris, a găsit mediul intelectual şi social adecvat pentru formarea lui ca om politic. În acest mediu îl cunoaşte pe C. A. Rosetti, de cei doi tineri legându-se o strânsă prietenie prin care vor acţiona pentru aplicarea principiilor liberalismului.

La Collége de France, cei doi audiază regulat prelegerile marilor dascăli, Jules Michelet şi Edgar Quinet, care îşi vor pune amprenta asupra dezvoltării lor personale. De la cei aceştia, viitorii lideri radicali vor căpăta ideea conştiinţei naţionale şi valori democratice precum libertatea individului sau egalitate socială.Tot la Paris, Brătianu se remarcă în cadrul acţiunilor „Societăţii studenţilor români” (1845) şi se înscrie în două loji masonice ale radicalilor francezi, în cadrul căreia se formează ca revoluţionar. În aceste cercuri, tinerii români conştientizează idealurile naţionale, fiind cuprinşi de un profund sentiment patriotic.În februarie 1848, în momentul izbucnirii revoluţiei franceze, Brătianu se angajează cu toată hotărârea în mişcările studenţeşti care acţionau pentru răsturnarea regimului Monarhiei din Iulie.

Ion C. Brătianu se întoarce în ţară în momentul avântului revoluţionar. În scurt timp, el devine unul dintre cele mai importante personaje ale revoluţiei din Muntenia. Este numit membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, secretar al guvernului provizoriu şi prefect al Poliţiei Capitalei în acele zile de agitaţie.După înfrângerea mişcării revoluţionare, Ion C. Brătianu se refugiază în exil la Paris.De aici continuă activitatea pentru sprijinirea cauzei naţionale a românilor în faţa opiniei publice occidentale. De asemenea, se logodeşte cu Mathilde Kestner. Aflând însă că părinţii ei nu ar accepta plecarea în România, el a renunţat la intenţii. Se va căsători în ţară cu Pia Pleşoianu.

În iulie 1857 majoritatea paşoptiştilor sunt lăsaţi să revină în ţară. Brătianu se angajează din plin în activităţi pentru susţinerea cauzei unioniste.Este ales membru al Divanului ad-hoc şi al Adunării Elective de la Bucureşti, unde votează dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Unite.Împreună cu bunul său prieten C. A. Rosetti, Brătianu se afirmă ca lideri ai curentului radical. Prin eforturile celor doi colegi şi prieteni se pun bazele valorilor şi principiilor liberalismului românesc. Ei organizau reuniuni politice denumite ironic de adversari „cursuri”, tocmai pentru caracterul lor instructiv asupra masei de participanţi relativ neexperimentate.

Domnitorul Cuza se arăta reţinut în implicarea radicalilor în afacerile ţării. De aceea, în prima parte a regimului cuzist a obţinut doar portofoliul Finanţelor în Guvernul Nicolae Golescu din Muntenia. După instaurarea regimului personal, Brătianu şi Rosetti se numără printre liderii mişcării de opoziţie împotriva domnului. Ei erau conştienţi că lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Sistemul instituţional era în criză deoarece personalul din administraţie, format din partizani ai domnului, se constituiau într-o camarilă ce punea intersele proprii mai presus de interesul naţional.În cele din urmă, forţa unită a opoziţiei reuşeşte să-i impună domnitorului să abdice de la putere printr-un complot bine organizat, pus în practică în seara zilei de 10/11 februarie 1866.

După acest eveniment, Ion C. Brătianu a jucat rolul decisiv în aducerea lui Carol I pe tronul României. Refuzul lui Filip de Flandra i-a determinat pe liderii politici de la Bucureşti să se reorienteze. Noua opţiune, prinţul Carol de Hohenzollern, a fost recomandată de însuşi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Abilitatea diplomatică a politicianului român nu dă greş, astfel că tânărul Carol acceptă să devină noul „domnitor al românilor”. Mai mult, Brătianu a avut misiunea grea de a-l însoţi spre drumul său la Bucureşti pe tânărul principe, care pe paşaport figura drept cetăţean elveţian din cauza războiului ce se declanşase între Prusia şi Imperiul Habsburgic.

Personalitatea puternică a noului domn i-a luat încă de la început prin surprindere pe radicali. Brătianu s-a numărat printre cei care au alimentat mişcările antidinastice. În august 1870 este acuzat împreună cu alţi radicali de complicitate în evenimentele de la Ploieşti, când un grup de răzvrătiţi proclamase republica. Ordinea a fost restabilită în câteva ore, iar justiţia s-a pronunţat două luni mai târziu, achitându-i pe participanţii civili, printre care şi Brătianu.Aceste evenimente au fost repede uitate, iar Ion C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, devenind cel mai apropiat colaborator al lui Carol I, duet politic care a adus ţării noastre Independenţa de stat.

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu.Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta un program comun în unsprezece puncte care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie radicală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868.

Unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului. După acest prim eşec, radicalii rămân cei mai bine organizaţi şi încep să acţioneze ca principala forţă de opoziţie, prin majorităţile parlamentare şi prin manifestările populare.Moderaţii, care preluaseră puterea, n-au putut coaliza în jurul lor forţele liberale. În schimb, radicalii s-au întărit prin atragerea de partea lor a lui Ion Ghica şi a susţinătorilor săi, care devine între timp şi prim-ministru (decembrie 1870 – martie 1871). Mai mult, aceştia au profitat de slăbirea monarhiei, mai ales prin scandalul afacerii Strousberg, şi au început să provoace agitaţii antidinastice şi republicane. Carol I a fost profund afectat de aceste manifestaţii şi a fost la un pas de abdicare.

Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis constituirea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Totodată, liberalii radicali au început treptat să renunţe la convingerile republicane şi să îmbrăţişeze ideea modernizării României într-un regim monarhic constituţional.Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile. Încă din primul an liderii grupărilor au semnat împreună documentul intitulat „Adresă la alegători”, semnând ca „membrii ai partidului liberal întrunit”.Prin intermediul presei liberale aceştia expuneau principiile fundamentale ale liberalismului.

În planul conducerii politice, liberalii se pronunţau pentru un guvern românesc „prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională”, dar pentru aceasta presa liberală trebuia să persevereze în a asigura triumful libertăţii electorale, a libertăţii cuvântului, a presei, a întrunirilor, a învăţământului naţional, a dreptului de petiţie şi pentru instruirea juriului.Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii. Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875. Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar - Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar - Paşa.La 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Naţional Liberal. Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare.

Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.Unificarea grupărilor liberale într-o singură formaţiune politică a dat roadele mult aşteptate. Primul test la alegerile pentru Senat din martie 1876 a fost trecut cu brio, căci liberalii au câştigat, iar la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor din iunie 1876, Partidul Naţional Liberal a obţinut o majoritate covârşitoare.Drumul spre putere a început cu formarea unui „cabinet de tranziţie” în aprilie 1876, condus de Manolache Epureanu.După numai trei luni, acesta îşi depune mandatul şi demisionează din partid, nemulţumit de hotărârea partidului de a trimite în bloc la judecată mai mulţi foşti colegi miniştri în cabinetul condus de Lascăr Catargiu.

După câştigarea alegerilor din iunie 1876, Ion C. Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iulie). În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului.Măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan extern deoarece se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană. Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat.

Liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că la 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.La 12 aprilie începe de facto războiul ruso-turc. Artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port.„Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.La 10 mai Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.

Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc reprezenta un real avantaj. Conform tratatului, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic.Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie, astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.

În aceste condiţii, la 16 august 1877 are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu. Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor.

Primele operaţii militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I la 30 august, unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a fost încercuirea Plevnei pentru a o determina să se predea. La 9 noiembrie forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii se predau la 28 noiembrie 1877. Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin – Belogradcik. În cele din urmă, otomanii capitulează la 23 ianuarie 1878. În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor români.Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat la 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea.

În timpul marii guvernări liberale, Ion C. Brătianu a adoptat importante măsuri pentru consolidarea şi modernizarea statului român. În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace. Guvernul a trecut imediat la aplicarea reformelor care au schimbat total faţa României: 3.000 km de căi ferate şi şosele, înfiinţarea Băncii Naţionale (1880), răscumpărarea căilor ferate (1880), proclamarea Regatului (14 martie 1881), aderarea la Dubla Alianţă (1883), legea electorală din 1884, reducerea termenului învoielilor agricole la 2 ani şi jumătate, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885), legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887).

Ion C. Brătianu a avut cea mai lungă guvernare din istoria modernă, întreruptă doar în perioada 10 aprilie - 8 iunie 1881 când a predat conducerea Consiliului de miniştri fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida ceremonia de încoronare a lui Carol I (10 mai 1881).Ion C. Brătianu avea o puternică personalitate, iar acest lucru a determinat formarea mai multor disidenţe în rândul partidului. Mişcările împotriva guvernării Brătianu au pornit încă din ianuarie 1880 când Gheorghe Vernescu şi susţinătorii săi formează Partidul Liberalilor Sinceri. După mai multe insuccese parlamentare, aceştia vor fuziona pe 17 martie 1884 cu politicienii conservatori, formând o nouă formaţiune politică hibridă intitulată Partidul Liberal Conservator.

Destituirea forţată din funcţia de prim-ministru a alimentat tot mai mult disensiunile dintre cei doi fraţi Brătianu, astfel că Dumitru va acţiona pentru răsturnarea cabinetului condus de fratele său. Din 1882, Dimitrie C. Brătianu şi adepţii săi se organizează în jurul ziarului „Naţiunea”, iar pe 8 noiembrie 1885 vor forma Partidul Liberal Democrat, atrăgându-l de partea sa şi pe Mihail Kogălniceanu. În 1884, Ion C. Brătianu a stăruit pentru o nouă revizuire a Constituţiei, în care să fie stipulată noua titulatură a ţării, Regatul României, dar care să consfinţească şi o nouă lege electorală prin reducerea colegiilor de la IV la III, măsură care era evident în favoarea burgheziei. Constantin A. Rosetti a considerat această lege ca fiind nedemocratică, ceea ce a produs ruptura politică între cei doi vechi prieteni şi fondatori ai liberalismului românesc.

Rosetti a creat o disidenţă în sânul partidului, grupată în jurul ziarului „Lupta”, care, după decesul fruntaşului radical (1885), va fi continuată de Gheorghe Panu sub forma Partidului Democrat Radical (16 aprilie 1888).Toate aceste formaţiuni şi disidenţe s-au grupat sub o singură voce unitară de opoziţie la adresa guvernului şi a personalităţii lui Ion C. Brătianu. Această forţă, cunoscută sub denumirea de „Opoziţia Unită”, a acţionat în mod violent pe tot parcursul anilor '80 pentru răsturnarea guvernului condus de Brătianu.În cele din urmă, la 20 martie 1888, Ion C. Brătianu a fost nevoit să-şi depună mandatul din cauza unei puternice răscoale ţărăneşti izbucnite în primăvara acelui an.

Odată cu plecarea de la putere a fruntaşului liberal,„Opoziţia Unită” nu şi-a mai găsit sensul. În aceste condiţii, toţi foştii disidenţi încep să se întoarcă în sânul Partidului Naţional Liberal, cu excepţia radicalilor lui Panu care vor fuziona cu Partidul Conservator în 1897.În martie 1890 are loc împăcarea istorică între cei doi fraţi Brătianu, iar în noiembrie 1891 are loc destrămarea Partidului Liberal Conservator.În urma acesteia, sincerii se întorc în PNL, iar conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator. Aşadar, la sfârşitul vieţii, Ion C. Brătianu a lăsat Partidul Naţional Liberal ca o formaţiune puternică, unită şi pregătită să promoveze în administraţia statului valorile şi principiile liberalismului.

Spre sfârşitul vieţii îi este recunoscută şi apreciată enorma contribuţie la modernizarea şi consolidarea statului român. La 19 martie 1885 Academia Română îl alege membru de onoare.Contemporanii l-au numit „fondatorul dinastiei de la Florica”, reşedinţa familiei.Trei dintre fii săi, Ionel, Vintilă şi Dinu, dar şi nepotul Gheorghe, au continuat opera politică a părintelui lor. Ion C. Brătianu s-a stins din viaţă pe 4 mai 1891, la vârsta de 70 de ani.La moartea sa exista un stat puternic, cu finanţe solide, un regat independent. La 21 mai 1891, cotidianul francez „La Liberté” îşi deschidea ediţia aducând un elogiu operei politice a lui Ion C. Brătianu:

Surse:

Apostol, Stan, Ion C. Brătianu: Un promotor al liberalismului în România, Bucuresti, Editura Globus, 1993

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007

Nicolescu, C. Nicolae, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-c-bratianu-vizirul-romaniei-secolului-al-xix-lea

https://www.academia.e du/19814305/1._Ion_C._Bratianu

&&&

 S-a întâmplat în 2 iunie1952: La această dată, începea guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Născut la 8 noiembrie 1901 într-o familie de muncitori din Bârlad, absolvent a patru clase primare şi trei industriale, Gheorghiu-Dej a lucrat ca ucenic pe la diverse locuri de muncă, angajându-se în cele din urmă electrician la Atelierele C.F.R. din Galaţi. Atras de idealurile miscarii muncitoreşti, s-a implicat in acţiunile revendicative ale  sindicalistilor galăţeni. Acuzat de „agitaţie comunistă”, la 15 august 1931 a fost mutat disciplinar la Atelierele C.F.R. din oraşul Dej, adăugându-şi ulterior ca apelativ numele acestui oraş. Ulterior, a fost  trimis la Atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti.

S-a înscris în Partidul Comunist din România în anul 1930, iar in 1933 a fost condamnat la 12 ani de închisoare în urma rolului pe care l-a jucat în organizarea grevei de la Atelierele Griviţa.In 1936 este membru al Comitetului Central al PCR, devenind liderul facţiunii din inchisori a partidului.(termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită). ste mai apoi transferat în lagărul de la Targu Jiu, unde a fost inchis în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu, devenind mentorul politic al acestuia. Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor cu ajutorul unui grup de agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Serghei Nikonov – Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mișa Posteuca etc

Evadează din lagăr în 1944 iar în 1945 este ales secretar general al PCR, dar nu a reuşit să preia controlul total asupra partidului comunist, decât după ce în 1952 a eliminat din partid membrii facţiunii moscovite, conduse de Ana Pauker.A fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.Moare în data de 19 martie 1965 în Bucureşti din cauza unui cancer la ficat.  

Influenţa stalinistă s-a manifestat in România în special prin Gheorghiu-Dej. La nivel politic, toate iniţiativele româneşti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de aşa natură tendinţele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieţii sale, pentru a obţine permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască. De asemenea, până la moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej nu a schimbat linia de represiune politica dictată de la Moscova, represiune care viza intreaga societate românească.Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei in interiorul partidului comunist aflat la conducerea ţării, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele şi pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potenţiali.

Prima etapă a epurărilor întrepinse de Dej a început în 1945, prin lichidarea (asasinarea) grăbita a lui Ștefan Foriș, fost conducator al partidului comunist in timpul războiului şi a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid Lucreţiu Patrăşcanu, un comunist cu o buna pregătire intelectuală si foarte ambitios, in care Dej vedea un adversar politic personal.Temându-se ca Hrusciov (noul lider de la după moartea lui Stalin) va dori inlocuirea sa cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea fizică a acestui adversar al său, în urma unui proces regizat în culise.

A doua etapă a epurărilor intrepinse la vârful propriului partid i-a avut drept ţinte principale pe Ana Pauker şi pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si Teohari Georgescu, care făceau parte din gruparea moscovită.In 1952, având consimţământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva gruparii Anei Pauker, acuzând-o de „politică de stânga”, „împăciuitorism” etc. Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturaţi toate abuzurile, eşecurile si nerealizarile regimului; in locul celor epuraţi, si-a numit oameni fideli, din propria sa echipă.Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca „Unități de Muncă”.

Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6).Persoanele pasibile de a fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950.Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”. 

În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut pentru că a frecventat biblioteca franceză din București.A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al Academiei Române). La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”.Documentul a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă.Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii).Erau excluși de la aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”.

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenţilor regimului şi de noi epurări.Mulţi dintre supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi abia în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului şi statului. Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a materializat prin crearea companiilor mixte Sovrom,instrumente de jefuire a poporului român  prin care economia română, pusă la remorca celei sovietice  a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate a URSS. Dintre acestea, cele mai importante pentru Uniunea Sovietică au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care au intrat în funcțiune imediat. Ultimul sovrom, „Sovromcuarțitul”a fost revândut de sovietici românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către ocupantul rus.

La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”.În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. În 1958, Dej convinge guvernul sovietic să retragă ultimele trupe ale armatei roşii de pe teritoriul României. .

În data de 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare de cancer la ficat, existând teorii conform cărora a fost iradiat intenţionat în timpul ultimei sale vizite la Moscova, din cauza politicii tot mai independente pe care o imprimase Partidului Muncitoresc Român al cărui conducător era.Fruntaşul comunist Gheorghe Apostol afirma ca Dej l-ar fi numit pe el succesor la conducerea partidului, însă Ion Gheorghe Maurer a manevrat lucrurile de aşa manieră încât sa fie ales conducător al  partidului Nicolae Ceausescu,(unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).

Probabil cea mai reprezentativă acţiune  politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aceea de  indepărtare a României de modelul de conducere sovietic. În 1958, după moartea lui Stalin, Dej a introdus un nou mod de guvernare, un comunism de tip naţional, eliberat de influenţa URSS.Declaraţia  PMR din aprilie 1964 a statuat independenţa partidului comunist român  fata de Moscova, asigurând şi o anumita susţinere a populaţiei faţă de liderii partidului.Viaţa culturală şi educaţia s-au liberalizat, dar nu total, în România. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu ţările din Occident, practic rupte după 1948, sunt reluate si ajung la un nivel modest, dar promiţător.Dej reia şi legatura cu Iugoslavia, al carei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin.

Totuşi, este de reţinut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic şi-a mentinut neştirbit controlul intern asupra societăţii şi nu a cedat nici unul din prerogativele sale dictatoriale.Deasemenea s-a creat o legatură intre SUA şi România, presedintele Lyndon B. Johnson spunând despre România că este o ţară comunistă prietenoasă. John McGee, diplomat reprezentant al Marii Britanii la Bucuresti, trimitea pe 8 iunie 1964 un document către toate ambasadele Regatului Unit din ţările comuniste în care era scris: „Comunicatul emis pe 2 iunie, după intâlnirile bilaterale dintre România şi SUA la Washington, a contribuit la crearea unei atmosfere emoţionante, mulţumind şi insufleţind deopotrivă inaltele cercuri oficiale, cât şi oamenii de pe strada”. „Conducătorii români caută o intensificare pe toate fronturile a relaţiilor cu Vestul, dar aceasta este o diferenţă de grad, nu de gen, consecvenţa cu progresul in aceeaşi direcţie de-a lungul ultimilor trei ani, şi nu implică in niciun fel abandonarea poziţiei lor – comuniştii convinşi aplică politici comuniste – adică sunt nerabdători să promoveze interesele româneşti prin menţinerea şi lărgirea unor relaţii de prietenie de toate felurile cu toate celelalte state: Uniunea Sovietică, SUA, China comunistă, Regatul Unit al Marii Britanii, Franţa, Africa şi ţările asiatice.”

Între 1950 şi mijlocul anilor ’60, România a devenit prima ţară din blocul comunist care a făcut comerţ independent cu vestul. Succesul eforturilor de a extinde relatiile eterne romane a fost evident la înmormântarea lui Gheorghiu-Dej, unde au participat 33 de delegaţii straine, inclusiv una trimisa din Franţa de catre Charles de Gaulle. Politica lui de interacţiune economică cu vestul a pregătit terenul pentru succesorul lui, Nicolae Ceausescu.

Gheorghe Gheorghiu-Dej este considerat „artizanul” industrializării României şi cel care a făcut posibilă detaşarea ţării de sub dominaţia de tip imperialist a URSS. Tot el i-a fost mentor politic celui care avea să fie ultimul preşedinte comunist din Romania, Ceaușescu, răsturnat violent de la putere în decembrie 1989. După moarte, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București, fiind  exhumat după revolta anticomunistă din 1990 și reînmormântat în cimitirul Bellu (Șerban-Vodă).

Surse:

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/23-august/gheorghe-gheorghiu-dej-primul-sef-de-stat-comunist-el-poarta-raspunderea-victimelor-regimului-109483

https://www.academia.edu/33069514/BIOGRAFIILE_LUI_GHEORGHE_GHEORGHIU-DEJ_%C3%8ENTRE_POPULARIZAREA_DE_PRIM%C4%82_INSTAN%C8%9A%C4%82_%C5%9EI_CONSTRUC%C8%9AIA_UNUI_CULT_AL_PERSONALIT%C4%82%C8%9AII

http://www.comunismulinromania.ro/index.php/gheorghiu-dej-biografie/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/02/11/o-biografie-neromantata-a-sefului-comunist-gheorghe-gheorghiu-dej-video/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/02/11/o-biografie-neromantata-a-sefului-comunist-gheorghe- gheorghiu-dej-video/

$$$

 S-a întâmplat în 2 iunie1953: În această zi, la catedrala Westminster din Londra (unde au loc toate evenimentele oficiale ale familiei regale britanice), s-a desfăşurat ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (urcată efectiv pe tron la 6 februarie1952). Ceremonia a avut loc la Westminster Abbey şi a fost condusă de Geoffrey Fisher, Arhiepiscop de Canterbury. La 27 de ani, Elisabeta devenea cel de-al 38-lea monarh încoronat în această catedrală.

Regina Elisabeta a II-a (născută Elizabeth Alexandra Mary de Windsor, d. 8 septembrie 2022, Siorrachd Obar Dheathain, Scoția, Regatul Unit) ) s-a născut la 21 aprilie 1926, la Londra, ca fiică a prinţului Albert, duce de York, viitorul rege George al VI-lea şi a Elisabetei Bowes-Lion, ducesă de York. Regina Elisabeta a II-a a fost şeful Casei de Windsor, Casa Regală a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.Cursul vieţii prinţesei Elisabeta avea să se schimbe în 1936, odată cu moartea suveranului George al V-lea, bunicul său de care era foarte apropiată. În decembrie 1936, după abdicarea lui Eduard al VIII-lea, fratele său, ducele Albert de York a fost proclamat rege, sub numele de George al VI-lea. După ce tatăl său a urcat pe tron, prinţesa Elisabeta a devenit moştenitoare a tronului, având titlul de Alteţa Sa Regală Prinţesa Elisabeta.

La 6 februarie 1952, regele George al VI-lea a murit în somn, la reşedinţa de la Sandringham, el suferind de cancer la plămâni. Prinţesa moştenitoare Elisabeta, care avea doar 25 de ani a fost imediat proclamată suverană a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, sub numele de Elisabeta a II-a.Anunţul morţii tatălui său a venit în momentul în care se afla în vizită oficială în Etiopia, într-un tur al Commonwealth împreună cu soţul său Philip, ducele de Edinburgh. S-a întors imediat în ţară, statutul său fiind recunoscut oficial, la 8 februarie, în cadrul Consiliului de Ascensiune întrunit la Palatul St. James din Londra. Cu acest prilej, heralzii regali din Anglia şi Scoţia au proclamat în mod public regina în scurte ceremonii ţinute la Londra, Windsor şi Edinburgh.

După 15 luni, în care importantul eveniment a fost pus la punct până în cel mai mic detaliu, la 2 iunie 1953 s-a desfăşurat la Westminster Abbey ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a. Ceremonia de încoronare a avut loc în faţa a peste 7.000 de invitaţi, inclusiv prim-miniştri şi şefi de state din Commonwealth, şi a milioane de oameni care au ascultat la radio sau au privit la televizor pentru prima dată o transmisiune făcută în direct a unui astfel de eveniment. Însă, în era de dinaintea comunicaţiilor prin satelit sau a înregistrărilor, alte milioane de spectatori din America de Nord au avut de aşteptat câteva ore până au reuşit să vadă ceremonia. Prima ceremonie care a fost transmisă în direct la radio a fost cea a regelui George al VI-lea în 1937.

Prim ministrul Sir Winston Churchill, dar şi alţi oameni politici, s-au numărat printre cei care s-au opus transmiterii în direct la televizor a ceremoniei din interiorul Catedralei, văzând acest fapt ca pe o intruziune a tehnologiei într-un moment sacru, ceremonia de încoronare fiind bogată în semnificaţii religioase şi asociaţii istorice vechi de sute de ani. Ultimul cuvânt l-a avut tânăra regină, care a decis transmisiunea în direct a întregului eveniment.Singurul moment care nu a fost televizat a fost acela al ungerii sfinte cu mir.

Designerul britanic Norman Hartnell a fost însărcinat cu realizarea rochiei de ceremonie.Aceasta nu a fost văzută de nimeni până ziua încoronării, un poliţist păzind zi şi noapte camera unde era realizată. Şcoala Regală de Brodat (Royal School of Needlework) a decis ca tot personalul, inclusiv elevii să ajute la brodarea rochiei. Norman Hartnell a gândit rochia ca pe o imagine a speranţei pentru Regat după o serie de ani dificili. Astfel, au fost cusute pe rochie simbolurile florale ale ţărilor din Regatul Unit şi ale celorlalte state din cadrul Commonwealth, între care: trandafirul englez Tudor, ciulinul scoţian, prazul galez, trifoiul irlandez, frunza arţarului canadian, feriga de argint din Noua Zeelandă, florile de lotus pentru India şi Ceylon, grâul, bumbacul şi iuta pentru Pakistan.

Elisabeta a II-a a depus jurământul de credinţă, fiindu-i înmânate simbolurile autorităţii - globul, sceptrul şi inelul regal cu safire şi rubine. Cel mai important moment a fost acela în care Arhiepiscopul de Canterbury a aşezat coroana masivă din aur a Sfântului Edward, ce cântăreşte peste două kilograme şi este împodobită cu 440 de pietre preţioase şi semipreţioase, pe capul Elisabetei, finalizând astfel încoronarea noii regine a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Arhiepiscopul de Canterbury a prezentat-o ca fiind„Regina domniilor voastre fără echivoc'', prin drept ereditar.Invitaţii, la rândul lor, s-au ridicat şi au strigat „God Save the Queen!'', momentul fiind marcat de trâmbiţele care au răsunat şi de salvele de tun care au fost trase. În transmisiunile radio şi TV s-au făcut auzite cuvintele Reginei: „De-a lungul întregii mele vieţi şi cu toată inima mea mă voi strădui să fiu vrednică de încrederea voastră''.În ziua ceremoniei, un număr estimat la aproape trei milioane de oameni s-au aflat pe străzile Londrei pentru a fi părtaşi la o nouă etapă a monarhiei britanice. Mulţimea era aşezată de o parte şi de alta a traseului ce pornea de la Palatul Buckingham şi se încheia la Westminster Abbey. Regina Elisabeta a II-a şi prinţul consort Filip au făcut acest traseu în trăsura regală aurită, care a fost folosită pentru prima dată în 1761 la încoronarea lui George al III-lea şi căsătoria acestuia cu prinţesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz.

Regina Elisabeta a II-a a fost guvernatorul suprem al Bisericii Anglicane, conducătorul suprem al forţelor armate, fiind şi sursa onorurilor, conferind medalii şi ordine. În 1977, a avut loc Jubileul de Argint, respectiv 25 de ani de la ascensiunea sa pe tron, în 2002 a fost aniversat Jubileul de Aur şi în 2012, Jubileul de Diamant, marcând 60 de ani de domnie. Regina Elisabeta a II-a a fost cel mai longeviv monarh din lume, iar în istoria Regatului Unit are cea mai lungă domnie, depăşind-o pe regina Victoria (1837-1901) la 9 septembrie 2015. La 6 februarie 2017, regina Elisabeta a II-a a sărbătorit Jubileul de Safir, în această zi împlinindu-se 65 de ani de la urcarea sa pe tron. În 2018, regina Elisabeta a II-a a aniversat împlinirea a 66 de ani de la urcarea sa pe tronul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în cadrul unei ceremonii private desfăşurată pe domeniul său de la Sandringham. Aniversarea a fost salutată cu 41 de salve de tun de către Trupele regale de artilerie călare în Green Park din Londra şi cu 62 de salve de tun de Honourable Artillery Company la Turnul Londrei.Jubileul de Platină a început la 6 februarie 2022, marcând 70 de ani de când regina a urcat pe tron după moartea tatălui ei.

La 8 septembrie 2022, Palatul Buckingham a anunțat că regina se află sub supraveghere medicală la Castelul Balmoral, după ce medicii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la sănătatea suveranei. Declarația spunea: „În urma unei evaluări suplimentare în această dimineață, medicii reginei sunt îngrijorați de sănătatea Majestății Sale și i-au recomandat să rămână sub supraveghere medicală”. Cei patru copii ai Elisabetei, împreună cu nurorile ei și nepoții Prințul William și Prințul Harry au călătorit la Balmoral. Moartea ei a fost confirmată în acea seară, la 18:30 BST, punând în mișcare Operațiunea London Bridge și, pentru că a murit în Scoția, Operațiunea Unicorn.

Elisabeta a fost primul monarh care a murit în Scoția de la Iacob al V-lea în 1542. Cauza morții ei a fost înregistrată drept „bătrânețe”.

Surse:

http://royalcentral.co.uk/

http://news.bbc.co.uk/.

https://adevarul.ro/international/europa/ceremonia-incoronare-reginei-elisabeta-ii-a-marii-britanii-8_51adc1b4c7b855ff5657afd2/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/god-save-the-queen-incoronarea-reginei-elisabeta-ii-a-marii-britanii

https://a1.ro/premium/65-de-ani-de-la-incoronarea-reginei-elisabeta-a-iia-aflata-in-etiopia-a-aflat-ca-tatal-ei-a-murit-in-somn-si-ca-e-regina-povestea-rochiei-de-matase-grea-cat-suverana-insasi-id767998.html

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23100767-regina-elisabeta-marii-britanii-implineste-astazi-93-ani.htm

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/06/02/documentar-65-de-ani-de-la-incoronarea-reginei-elisabeta-a-ii-a-a-regatului-unit-al-marii-britanii-si-irlande i-de-nord--118506

$$$

 S-a întâmplat în 2 iunie1964: În această zi, a plecat în eternitate Dumitru Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist; iniţiator al cercetărilor morfologico-geografice în domeniul creaţiei folclorice şi anticipator al metodei structuraliste în studiile literare; membru al Academiei Române; arestat în 1950 şi deţinut în închisoarea de la Sighet până în 1955, fără a fi judecat.

Dumitru Caracostea (n. 10/22 martie 1879, Slatina– d. București) a fost critic, istoric literar și folclorist român. Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisticieni ai literaturii române. În pofida vârstei sale înaintate, a fost arestat de autoritățile comuniste în anul 1950 și ținut la închisoare timp de cinci ani ca deținut politic.Pe linie paternă avea o descendență aromână. Și-a început studiile la Slatina, pe care le-a continuat la Colegiul „Sf. Sava” din București. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde își ia licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu. În 1909, obține o bursă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lübke. Susține două doctorate, în 1913, unul în filosofie, altul în filologie romanică. 

Din 1920, devine docent la Universitate, iar în anul 1930 profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular. Datorită strădaniilor sale, în 1933 ia ființă Institutul de Istorie Literară și Folclor. A fost ministrul educației naționale în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 septembrie 1940) și guvernul Ion Antonescu (1) (4 - 14 septembrie 1940). În perioada 1941 – 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.

În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950, el a fost arestat și ținut timp de cinci ani în închisoare fără a fi judecat În penitenciarul Sighet s-a convertit la greco-catolicism prin intermediul preotului profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare.

A colaborat la revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Langue et littérature, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească etc. Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitate eminesciana, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu de stilistică literară.

Surse:

Ioana Bot, D. Caracostea, teoretician și critic literar, București, Editura Minerva, 1999; ediția a II-a revăzută și adăugită, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001

Lucian Chișu, Activitatea lingvistică a lui Dumitru Caracostea, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1998

Lucian Chișu, Prejudecata Caracostea, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2002

Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995

http://www.autorii.com/scriitori/dumitru-caracostea /index.php