&&&

 La o agenție de servicii exclusiviste pentru doamne se prezintă o blondă superbă și extrem de hotărâtă. Scoate un teanc uriaș de bani, îl pune pe masă și spune: 💰🔥

– Nu mă uit la bani! Vreau cel mai puternic și viril bărbat pe care îl aveți, care să mă facă să mă simt cu adevărat satisfăcută!

Recepționera zâmbește profesional:

– La camera 7 îl găsiți pe un american... un sportiv de performanță, foarte rezistent! 🇺🇸

Se duce blonda, intră în cameră, iar după vreo 5 reprize intense, americanul cade lat, epuizat total. Blonda își pune halatul, se întoarce la recepție și zice plictisită:

– Altceva mai bun n-aveți? Pe ăsta l-am terminat deja... 🥱

– Încercați la camera 10, avem un rus solid cât un munte! 🇷🇺

Se duce blonda și acolo. După vreo 7 partide consecutive, rusul se declară învins, cere un pahar cu apă și adoarme buștean. Blonda revine la recepție, tot nemulțumită:

– Serios, ceva mai de soi, cu adevărat rezistent, nu aveți în clădirea asta?! 😤

Recepționera oftează și îi șoptește la ureche:

– Bine... urcați la etajul 2, camera 1. Acolo e un chinez micuț, dar face minuni! 🇨🇳

Se duce blonda, intră în cameră și începe acțiunea. După vreo 3 partide, chinezul se oprește brusc și zice într-o română stricată:

– Eu vrea se refacă puțin...

Se dă chinezul jos din pat, face rapid 20 de genoflexiuni, 30 de flotări, se rostogolește rapid pe sub pat, iese pe partea cealaltă plin de energie și îi mai trage blondei încă 3 reprize de vis! 🏋️‍♂️🤸‍♂️

După o vreme, chinezul obosește iar: „Eu vrea refacere!”. Coboară din pat, face aceleași exerciții, intră sub pat, iese ca nou și o ia de la capăt.

La a 21-a repriză, blonda, complet extenuată și cu ochii pe jumătate închiși, se gândește: „Băi, e miraculoasă gimnastica asta a lui! Ia să încerc și eu, că nu mai pot de oboseală...” 🥵

Sare din pat, face rapid genoflexiunile, flotările, iar când se bagă cu capul sub pat să facă rostogolirea de final... ce să vezi?! Acolo erau ascunși încă 200 de chinezi  care așteptau la rând!!!

###

 Un tip merge la cabinetul unui psiholog pentru un control de rutină. Medicul ia o foaie de hârtie, desenează cu creionul o simplă linie orizontală și îl întreabă pe pacient: 🩺📝

– Ia spuneți-mi, domnule dragă, ce vă sugerează această linie?

– O femeie dezbrăcată, întinsă pe plajă! Răspunde tipul fără să clipească. 👱‍♀️🏖️

Medicul ridică din sprâncene, nu zice nimic, dar mai desenează pe foaie un cerc perfect:

– Interesant... Dar acest cerc? Ce vă sugerează?

– O femeie dezbrăcată, cu sâni mari și forme generoase! 😍

Psihologul mormăie ceva în barbă, își reglează ochelarii și desenează rapid un pătrat:

– Am înțeles... Dar acum? Desenul acesta geometric ce vă sugerează?

La care pacientul, cu o figură complet impasibilă și serioasă:

– Clar ca lumina zilei, domnule doctor: patru femei dezbracate, una lângă alta! 🧍‍♀️🧍‍♀️🧍‍♀️🧍‍♀️

Doctorul lasă oftând creionul din mână, se lasă pe spătarul scaunului și îi spune pe un ton grav:

– Domnul meu, diagnosticul este extrem de clar. Cred că știu care este problema dumneavoastră: sunteți complet obsedat sexual! 🧠❌

La care pacientul sare de pe scaun, bătând cu pumnul în masă, plin de indignare:

– Poftim?! Eu sunt obsedat sexual?! Păi, iartă-mă, domnule doctor, dar cine naiba a desenat aici toate  porcăriile astea?!

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai1707: În această zi, s-a născut Carl von Linné (cunoscut şi sub numele de Carolus Linnaeus sau Carl Linnaeus), botanist, zoolog şi medic suedez; a elaborat clasificări ale plantelor şi animalelor, punând ordine în cunoştinţele botanice şi zoologice acumulate până la el.Carl Linnaeus s-a născut la Stenbrohult, în Suedia. Tatăl său, Nils Ingemarsson Linnaeus, grădinar şi pastor Lutheran, dorea ca şi fiul său să urmeze aceeaşi meserie, însă Carl, pasionat de botanică, şi-a dezamăgit părinţii, intrând l-a Universitatea Lund, în 1727, pentru a studia medicina care la vremea aceea era bazată foarte mult pe plante.

Cele două universităţi din Suedia, Lund şi Uppsala, erau, totuşi, prea sărace pentru a ţine cursuri de anatomie, chimie sau botanică. Astfel, cei care doreau sa le urmeze, trebuiau să plătească destul de mult pentru a acoperi costurile necesare. Poate chiar mult prea mult pentru Carl Linnaeus, un student sărac.Cu toate acestea, mânat de entuziasmul său nemărginit şi de pasiunea pentru plante, viitorul botanist reuşeşte să primească ajutorul necesar din partea unor persoane, printre ele numărându-se şi Dr. Kilian Stobaeus (1690-1742), care îi oferi cazare şi cursuri gratuite.Mai târziu, în vara anului 1728, Carl Linnaeus se hotărăşte să se transfere la Uppsala, care, deşi cândva o universitate prestigioasă, suferise un declin inevitabil în momentul în care nu a mai fost posibilă obţinerea fondurilor necesare întreţinerii ei.Grădina botanică era, astfel, foarte săracă.

Viaţa era chiar mai grea la Uppsala, însă tânărul student, căruia norocul îi surâde la fiecare pas, este remarcat de Olof Celsius (1670-1756), teolog şi naturalist, unchiul lui Anders Celsius, creatorul scării termice, care îi oferă cazare şi mâncare gratuită, fiind plăcut surprins de faptul că tânărul îşi petrece timpul liber studiind.Celsius îi încredinţează protejatului său responsabilitatea de a da studenţilor instrucţiuni despre plantele din grădina botanică, deşi el însuşi era un student. Ce îi inspira atâta încredere lui Olof Celsius? Faptul că de anul nou primise în dar de la Linnaeus manuscrisul „Praeludia sponsaliorum plantarum”, care trata împerecherea plantelor şi analogia acestora cu animalele. Astfel, acesta constituie primul pas în lunga carieră a lui Carl Linnaeus.

Aflând de la un vechi prieten despre minunăţiile Laponiei, Carl Linnaeus organizează în 1732 prima sa expediţie botanică şi etnografică în această zonă. Cum era de aşteptat, se ridică din nou problema banilor, primind din partea universităţii la care preda o sumă care nu acoperea pe deplin cheltuielile necesare acestei expediţii care durează de pe 12 mai, până pe 10 septembrie.Această expediţie a dus în cele din urmă la publicarea în 1737 a lucrării „Flora Lapponica”(„Flora Laponă”), aceasta având un rol important în nomenclatura speciilor arctic-alpine.În 1735 Carl Linnaeus îşi obţine diploma în medicină la Universitatea Harderwijk din Olanda. Lucrarea sa consta în traducerea notiţelor sale despre botanică în latină.În acelaşi an, publica prima ediţie a „Systema Naturae” („Sistemul Naturii”). În 1736 face o vizită Universităţii Oxford din Londra, după care se întoarce la Amsterdam, unde începe să scrie „Genera Plantarum”, o lucrare ce reprezintă punctul de start al taxonomiei sale.

În 1738, Carl Linnaeus publică „Hortus Cliffortianus”, o lucrare ce descrie magnifica grădină a unui bancher din Amsterdam,  George Clifford. Relaţiile pe care le avea cu negustorii olandezi l-au ajutat foarte mult în colectarea plantelor din toată lumea. Anul 1739 reprezintă  o perioadă importantă din viaţa lui, el căsătorindu-se cu Sara Elisabeth Morea, pe care o întâlnise în 1734, în Dalarna.Întors în Suedia, Carl Linnaeus primeşte postul de profesor de medicină practică şi botanică la Universitatea Uppsala (1741). În timpul petrecut aici, aduce îmbunătăţiri remarcabile grădinii universităţii, care primeşte numele său: „Grădina Linnaeus”. Reputaţia sa creşte din ce în ce mai mult, lucru de care era perfect conştient, nefiind un om foarte modest. Deseori spunea „Deus creavit, Linnaeus disposuit”, în traducere: „Dumnezeu a creat, Linnaeus a organizat”.

Un lucru interesant pe care îl face Linnaeus în 1744 este inversarea scării termice pe care o inventase Anders Celsius. Original, 100 fiind punctul de îngheţare a apei, 0 fiind punctul de fierbere a acesteia. În următorii ani,Carl Linnaeus face numeroase expediţii în diferite zone ale lumii, studiind fauna şi vegetaţia de acolo. În perioadele în care nu călătorea, el clasifica plantele şi animalele pe baza notiţelor pe care şi le lua în timpul explorărilor pe care le efectua. Câştigând o profundă admiraţie din partea regelui suedez Adolf Fredrik, Carl Linnaeus este înnobilat în anul 1757, primind numele de  Carl von Linné. Totuşi, înnobilarea lui este oficial recunoscută abia în 1761, după lungi perioade de discuţii.

Carl Linnaeus nu s-a rezumat la a clasifica necuvântătoarele, el a încercat să clasifice chiar şi oamenii. Astfel el a „creat” mai multe rase:  Africanus, Americanus, Asiaticus, Europeanus şi Monstrosus, cea din urmă referindu-se la pitici din Alpi şi la uriaşii din Patagonia, a căror inexistenţă a fost cu adevărat stabilită abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Carl Linnaeus a fost tatăl a şapte copii, dintre care doar unul a reuşit să-i calce pe urme, fiind singurul care a fost şcolarizat. Carl Linnaeus cel Tânăr, cum era numit pentru a evita confuziile, nu a reuşit totuşi să câştige o reputaţie mare, la fel ca şi tatăl său, el preluându-i postul de profesor de la Universitatea Uppsala, după moartea acestuia.Carl Linnaeus suferă în 1774 un atac cerebral, urmat de un al doilea în 1746, în urma căruia paralizează parţial. Moare în 1778, în Catedrala Uppsala, unde este şi înmormântat. Alături de el este înmormântat şi fiul său, 5 ani mai târziu.

Carl Linnaeus este inventatorul unui sistem de clasificare numit sistemul binomial. Desigur, organismele aveau denumiri latine şi înainte de acest sistem, însă ele erau lungi şi greoaie, un exemplu fiind denumirea tomatei: „Solanum caule inermi herbaceo, foliis pinnatis incisis, racemis simplicibus”. Ce a făcut Linnaeus pentru a simplifica lucrurile? Mai întâi, el a împărţit organismele în grupuri, pe baza asemănărilor dintre ele. A creat regnurile, pe care le-a divizat în clase, ordine, genuri, apoi în specii. Sistemul binomial constă în denumirea unui organism folosind doar genul şi specia. Astfel, lungul nume al tomatei se rezumă la Solanum lycopersicum.

Pe parcursul vieţii sale, Linnaeus publică multe lucrări, precum „Systema Naturae”(1735)”, „Bibliotheca botanica” şi „ Fundamenta botanica”(1736); „Genera plantarum”, „Flora Lapponica” şi „Critica botanica” (1737); „Hortus Cliffortianus” (1738); „Flora Suecica” (1745); „Fauna Suecica” (1746); „Species plantarum” (1753), ultima sa publicaţie fiind „Mantissa altera plantarum” (1771).

Surse:

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/22.Carl%20Linne_300%20ani%20de%20la%20nastere.pdf

https://ucmp.berkeley.edu/history/linnaeus.html

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-carl-linne?overrideMobileRedirect=1

https://www.britannica.com/biography/Carolus-Linnaeus

http://ziarullumina.ro/carl-von-linn-un-naturalist-in-gradina-paradisului-112948.html

https://www.scientia.ro/biografii/72-biografii-biologie/1492-carl-linnaeus-parintele-taxonomiei-si-ecologi ei-moderne.html

_-_-_-&&&&

 S-a întâmplat în 23 mai1871: În această zi, s-a născut Garabet Ibrăileanu, critic şi istoric literar; eseist şi romancier, membru post-mortem al Academiei Române (1948). Garabet Ibrăileanu, critic, istoric literar, eseist şi romancier, s-a născut la 23 mai 1871, la Târgu Frumos, judeţul Iaşi, într-o familie armenească de negustori.

Urmează şcoala primară la Bacău şi Roman (1879-1883) şi gimnaziul la Roman (1883-1887). Între 1887-1890, el face studii liceale la Bârlad, perioadă în care fondează societatea culturală „Orientul”. În 1889-1890 scoate la Roman, împreună cu Panait Muşoiu şi Eugen Vaian, revista „Școala nouă”, de orientare socialistă, unde publică încercări literare şi traduceri sub pseudonimul Cezar Vraja.În perioada 1891-1895 a urmat cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Iaşi, fiind în paralel şi bursier al Școlii Normale Superioare, secţia de istorie-filosofie. A fost apoi profesor de limba română la licee din Bacău şi din Iaşi (1900-1908), iar din 1908 — profesor universitar de istoria literaturii române şi estetică literară la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi.A devenit doctor în litere în 1912, cu teza „Opera literară a d-lui Vlahuţă”. Despre „Opera literară a d-lui Vlahuţă”, George Călinescu spune, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982) că este „de un mare interes, fiindcă ea schiţează în introducere estetica lui Ibrăileanu, restul slujind ca o demonstraţie didactică”.

Garabet Ibrăileanu s-a impus ca o personalitate marcantă a vieţii culturale, prin intensa activitate publicistică şi literară desfăşurată.A colaborat, încă din perioada studiilor universitare, cu articole politice şi de critică literară la diverse reviste şi ziare ale timpului: „Lumea nouă” — organ al Partidului Social-Democrat (1894, ca redactor), „Munca”, „Critica socială” (1892), „Evenimentul literar” (1893-1894) din Iaşi, „Noua revistă română” din Bucureşti, „Curentul nou” din Galaţi.În martie 1906, a fondat la Iaşi, împreună cu Constantin Stere şi Paul Bujor, revista „Viaţa românească”, de care va fi legat toată viaţa, mai întâi ca simplu redactor, apoi ca un „spiritus rector”, fiind ideologul poporanismului literar, pledând pentru specificul naţional în literatură. A rămas la conducerea revistei şi a cenaclului acesteia până în 1933, semnând şi polemici cu ecou în epocă. A susţinut, prin publicarea lor în revistă, mulţi scriitori, între care M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, G. Topârceanu.

George Călinescu scrie, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, că: „profunda estetică a lui Ibrăileanu, sclipitoare de intuiţie, şi deloc greşită, se bizuie pe valoarea absolută a artistului, în chip necesar selectabil de către criticul comprehensiv, şi pe o explicaţie conceptuală, cu atât mai plină de efecte cu cât e mai în spiritul timpului”. A editat, în 1918, la Iaşi, ziarul „Momentul”, suprimat de cenzură după 49 de numere, iar în 1919 (februarie-decembrie) a apărut, la iniţiativa şi sub conducerea sa, revista săptămânală „Însemnări literare”. În domeniul criticii literare s-a afirmat cu „Spiritul critic în cultura românească” — debutul său editorial (1909).Au urmat alte volume precum: „Scriitori şi curente” (1909), „Note şi impresii” (1920), „După război. Cultură şi literatură” (1921),„Scriitori români şi străini” (1926), „Studii literare” (1930), cărora li se adaugă şi eseurile — „Literatura şi societatea” şi „Creaţie şi analiză”.În 1933 îi apare romanul „Adela”, despre care George Călinescu scria că este”„romanul unui cazuist, însetat de certitudini şi înspăimântat de contradicţiile ce răsar la tot pasul, al unui intelectual cu acţiunea erotică paralizată de prea multă disociaţie”. Garabet Ibrăileanu a devenit, la 28 octombrie 1948, membru de onoare post-mortem al Academiei Române. S-a stins din viaţă la 12 martie 1936, la Bucureşti.

Surse:

Gheorghiu Mihai Dinu, Ibrăileanu, romanul criticului, București, Albatros, 1981

Holban Ioan, Proza criticilor. Lovinescu; Ibrăileanu, București, Minerva, 1983

Al. Piru, G. Ibrăileanu. Viața și opera, București, Minerva, 1971

Antonio Patraș, Ibrăileanu: către o teorie a personalității, Cartea Românească, 2007 

https://jurnalul.antena3.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/vraja-lui-garabet-ibraileanu-514705.html

http://www.dozadebine.ro/garabet-ibraileanu-personalitate-marcanta-a-vietii-culturale/

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_garabet_ibr aileanu.htm

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai1880: În această zi, s-a născut Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg şi publicist; membru al Academiei Române. Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut la Bucureşti, într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.Anii copilăriei au fost trişti, Arghezi mărturisind ulterior: „Este cea mai amară vârstă a vieţii.N-aş mai voi să fiu o dată copil”. Totuşi perioada Şcolii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje fiind aproape de sufletul său, printre aceştia aflându-se învăţătorul Abramescu şi profesorul de Limba română Gîrbea.Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei.

A urmat apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Arghezi afirma, peste ani: „… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa.Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.În anul 1896 are loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi.

Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziţia de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila. La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu. Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.

Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească. În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.

În anul 1910 revine în ţară după cinci ani de pribegie – perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor –, alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. Cel mic a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie aleasă, însă, în 1924, la doar 19 ani, decide să-şi ia soarta în mâini şi pleacă pe cont propriu la Paris, unde doi ani mai târziu obţine cetăţenia acestui stat şi devine, în timp, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului.Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile „Facla”, „Viaţa Românească”, „Teatru” sau „Rampa”. El şi-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în îmbinare cu numele de familie al tatăului – Theodorescu-Tudor.La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda. În anul 1916, România intră în primul război mondial, iar Arghezi împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori – între care cei mai cunoscuţi fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi, în anul 1919, şi duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti, colegi de detenţie.

În anul 1926, Arghezi cumpără terenul de 17.250 mp pe care şi-a construit celebra locuinţă „Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcăreşti. Aici Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii 15 ani. În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, „Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găseşte în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar „Bilete de papagal”. În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul „Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri „Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi „Poarta neagră”, de anii de detenţie.După decizia Consiliului de Administraţie al Radioului public din 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învăţământul superior din ţara noastră era într-o decădere simţitoare, era inaugurată emisiunea Universitatea Radio, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualităţii, dar şi pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât ele să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali.

Printre personalităţile care au avut o contribuţie esenţială la dezvolotarea patrimoniului cultural românesc şi care s-au aflat în faţa microfonului Universităţii Radio, într-o colaborare permanentă, s-a aflat şi Tudor Arghezi.Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, „Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Zdreanţă” etc. În toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială catastrofală, şi a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate şi a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor.

În anul 1934 vede lumina tiparului romanul „Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul „Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul „Cimitirul Buna-Vestire”. În anul 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi intră într-o perioadă de suferinţă ce părea să-i aducă sfârşitul, însă este vindecat miraculos datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alţii au susţinut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu efect placebo.

În anul 1939 publică volumul de versuri „Hore”, iar în 1942, romanul „Lina”. În anul 1943 apar, sub genericul „Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliţiei, însă Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat „Baroane”, care conţine atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger. Arghezi este din nou reţinut şi aruncat în închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităţilor.Este eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor. Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenţii. Ba mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact.Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”

Viziunea lui Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu 1947, i se interzice orice apariţie în presă, în 1948 este dsfiinţat, în „Scânteia”, într-un celebru articol „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară în exil, la Mărţişor, alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi. Cărţile poetului sunt retrase din librării, tipografia de la Mărţişor este devastată, iar comuniştii au fost aproape să-i ia şi casa.Însă chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.

În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”. Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte…Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl srbătoresc amplu, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste.

În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul „Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi” şi „Cu bastonul prin Bucureşti”.La 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veşnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.autorii.com/scriitori/tudor-arghezi/tudor-arghezi-date-biografice.php

https://www.academia.edu/18366821/Tudor_Arghezi_-_fisa_biobibliografica_

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/150-tudor-arghezi-1880-1967

https://radioromaniacultural.ro/portret-viata-nestiuta-a-lui-tudor-arghezi-de-la-geniu-literar-fara-bacalaureat-la-detinut-mun citor-si-calugar/

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai1883: În această zi, s-a născut inginerul energetician Dimitrie Leonida; a proiectat şi a condus lucrările de construire a centralei electrice Grozăveşti din Bucureşti; a elaborat (în 1908) primul proiect de construcţie a unui baraj la Bicaz şi de amplasare a unei centrale hidroelectrice (proiect realizat între anii 1951 şi 1960); a întemeiat primul muzeu tehnic din ţară (1908), azi „Muzeul tehnic prof. ing. D. Leonida”, şi a iniţiat prima expoziţie a electricităţii din România (1928).

Dimitrie Leonida (născut la Fălticeni; decedat la 14 martie 1965) a fost un inginer, specialist în energetică, profesor universitar, om de știință român.Dimitrie Leonida s-a născut la Fălticeni ca fiu al ofițerului Atanase Leonida și al Matildei Leonida (născută Gill). Școala primară a început-o la Galați în 1890, clasa a III-a a terminat-o la Buzău, de unde a mers la București la școala Clemența, apoi la Școala Primară Petrache Poenaru din București. Primele două clase de liceu le urmează ca extern la Liceul „Sf. Sava" din București, clasele 3 și 4 de liceu la Gimnaziul „Mircea cel Bătrân" – Constanța, iar din din clasa a 5-a frecventează cursurile Liceului „Mihai Viteazul" din București. În ultimul an al liceului, în clasa a VIII-a, Leonida s-a retras de la școală și s-a pregătit în particular, după care a susținut cu succes toate examenele.

Pasiunea pentru tehnică a fost hotărâtoare atunci când își va alege profesia,el dorind să devină inginer. A ales să studieze electricitatea la Politehnica din Charlottenburg, chiar dacă înainte de a pleca în străinătate trebuia să satisfacă și stagiul militar. În perioada studiilor universitare efectuate la Politehnica din Charlottenburg (1903 - 1908), lângă Berlin, vizitează Muzeul Tehnic din München (1903).În anul IV va concepe proiectul „Metropolitanului din București", cu linia principală Gara de Nord-Sf. Gheorghe-Calea Moșilor și ramificația Sf. Gheorghe-Filaret , fiind printre cei dintâi care au propus construirea unei rețele de metrou în București, iar proiectul de diplomă va avea ca tema „Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz.".

Deși a avut oferte de la renumita firmă Siemens pentru un contract pe 5 ani și de la Școala Politehnică din Charlottenburg pentru un post de asistent, Dimitrie Leonida s-a întors în România în anul 1908, cu titlul de „Elektroingenieur”, și s-a angajat la Primăria capitalei, unde s-a ocupat de verificarea instalațiilor electrice noi ce urmau să fie racordate la rețea, problema tramvaielor, abordează problema metroului al cărui prim proiect îl făcuse în anul IV de facultate și construirea unui canal navigabil Argeș - București – Dunăre, cu port la București și centrale hidroelectrice la București, Orăști, Budești, Fundeni.

În anul 1908 Dimitrie Leonida a înființat prima Școală de Electricieni și Mecanici din România, care va funcționa peste 45 de ani și va pregăti mii de specialiști din domeniul electric și mecanic. Un an mai târziu, în 1909, a înființat și primul Muzeu Tehnic din România (actualul Muzeu Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”), pe care îl donează în 1951 statului român prin Ministerul Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice. În anul 1912 a proiectat centrala termoelectrică de la Grozăvești, iar în anul 1914 a proiectat Centrala de la Botoșani.Împreună cu Nicolae Caranfil (viitorul director al Societății Comunale București și al Societății Generale de Gaz și de Electricitate), Christea Niculescu și prof. Andronescu, a înființat în anul 1913 societatea Energia, prima societate particulară românească din domeniul electrotehnic. Societatea Energia a înființat în anul 1914, pe Calea Moșilor din București, o fabrică de materiale electrice operată de ingineri români, iar în 1919 a fuziunat cu „Societatea Teleromână” de la Cluj și a cumpărat o fabrică din Timișoara, care va produce o gamă largă de mașini, transformatoare și aparate electrice.

În 1921, Dimitrie Leonida editează prima revistă cu tematică energetică din România care poartă numele Societății pe care o înființase: Energia.În 1927 devine membru al primului birou de conducere al Comitetului Electrotehnic Român.În anul 1928 Leonida a organizat în Parcul Carol I „Prima Expoziție a Electricității din România”. A fost profesor universitar la Timișoara (1924-1941) și București (1941-1945). A participat la planul de electrificare a României.A fost membru în Consiliul superior al apelor (1926) și în Consiliul superior al administrației întreprinderilor și avuturilor publice (1929), Administrator și apoi Director tehnic la Societatea Generală de Gaz și Electricitate (1937-1942), Director al Direcției electrificării din CFR (1942-1945),Consilier superior al CFR (1945-1948), în 1948 iese la pensie. Continuă să lucreze în Consiliul superior al CFR și la Institutul de studii și proiectări hidroenergetice (ISPE); Consilier în cadrul Departamentului Energiei Electrice (1950-1955).

Pentru activitatea sa, a fost distins cu titlul de Laureat al Premiului de Stat. A fost membru al „American Institute of Electrical Engineers“ (1920);membru al „American Associations for the Advencement of Science“ (1920); membru al Royal Society of Arts din Londra (1935); A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935[2]. Este laureat al Premiului de Stat clasa I și titlul de Laureat la Premiului de Stat pentru întreaga sa activitate științifică didactică și pentru pregătirea de cadre în domeniul energetic (1954). În anul 1961 i s-a oferit Ordinul Muncii clasa I. Numele său este purtat de mai multe instituții de învățământ din București, Iași, Constanța, Oradea și Petroșani, de străzi din mai multe localități, de cel mai important Muzeu Tehnic din România și de o stație de metrou din București.

Surse:

Basgan I.,Dimitrie Leonida. Colecția „Savanți de pretutindeni”, Editura Științifică, 1967

Moroianu, D., Ștefan, I.M., Pasiunea Științei, Editura didactică și pedagogică, București, 1968

Aurel Tudorache, Dimitrie Leonida - Studiu Monografic, Editura AGIR, București, 2011

http://www.csc.matco.ro/dleonida.html

http://www.mnt -leonida.ro/

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai 1948: La această dată, în virtutea Protocolului sovieto-român încheiat la Moscova, la 4 februarie 1948, s-a semnat, pe Insula Şerpilor, un proces-verbal de către Nikolai P. Şutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din Bucureşti, şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar al R. P. Române, prin care insula (în suprafaţă de 17 ha), situată în Marea Neagră, a fost cedată Uniunii Sovietice...Procesul-verbal nu a fost ratificat însă niciodată de parlamentele României şi URSS. După destrămarea URSS, Insula Şerpilor a trecut în stăpânirea Republicii Ucraina.

Problema Insulei Șerpilor pentru România a început acum câteva decenii, dar istoria acestei bucăți de stâncă este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antică, este în fapt o stâncă așezată în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei. Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, este astăzi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina. Această formațiune de stânci, de 17 hectare, este atât de plină de istorie, cât și de mituri. Stânca în formă de X, are în unele locuri 41 de metri deasupra nivelului mării, are o lungime de 1.973 de metri, cu un perimetru neregulat, putând fi străbătută în 40 de minute cu piciorul. Privită de departe, Leuke sau Insula Șerpilor apare ca o cetate înconjurată de ziduri înalte de piatră, în realitate faleze abrupte cu puține terase litorale, doar pe țărmul nordic are un golf deschis pe unde se poate pătrunde mai ușor.

Astăzi, Insula Șerpilor pare o stâncă goală, fără vegetație, fără apă potabilă, imposibil de închipuit că cineva a locuit-o vreodată. Numele actual de Insula Șerpilor l-a dat un soi de șarpe de apă, care ajungea până la doi metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această specie, larg răspândită pe insulă, a pierit din cauza amplelor lucrări militare făcute de către sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mâna omului. Grecii au denumit insula Leuke, iar romanii Insula Alba, datorită numeroaselor construcții, devenite cu timpul ruine de marmură albă. Insula apare în izvoare în secolul VIII î. Hr. Legendele Greciei antice povestesc că zeița Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul său, Achile. Achile este eroul care a plecat să lupte împotriva Troiei știind că va fi omorât în această luptă, și ale cărui rămășite au fost aduse de către mama sa, zeița Thetis și puse într-un sanctuar pe insula Leuke.

În antichitate, insula Leuke a găzduit un templu măreț, construit în cinstea lui Achile, eroul aheilor. Micuța insulă – stâncă din Marea Neagră a fost un centru de cult al lumii antice. Aici, pe lângă sanctuarul lui Achile s-au aflat mai multe edificii de cult în care locuiau preoți. În secolele I î. Hr. – I. d. Hr. romanii au cucerit treptat litoralul vestic și nordic al Mării Negre. Se presupune că și insula Leuke a intrat sub stăpânire romană, Pontul Euxin fiind o perioadă îndelungată lac roman. Insula Leuke a fost un loc de escală pentru navigatori. Teritoriul acesta stâncos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de către valurile de migratori, care au trecut prin litoralul pontic. Prea multe relatări despre soarta acestei stânci nu avem, abia în secolul al XIX-lea s-au descoperit ruinele templului închinat lui Achile și alte vestigii. Acestea au fost des coperite de către un căpitan rus, iar descrieri ale acestor descoperiri au fost povestite de către germanul Kohler. Conform acestor relatări, edificiul antic avea un diametru foarte mare, de formă pătrată, iar în Estul sanctuarului se afla un templu închinat lui Achile. Arhitectura templului era asemănătoare celor din Tesalia și Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment. Templul lui Achile a fost menționat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de către geograful grec Ptolemeu și de către istoricul grec Strabon. 

Insula Șerpilor a ajuns în stăpânirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân și din anul 1484, a intrat sub stăpânire otomană, odată cu Chilia și Cetatea Albă. În perioada dominației otomane insula a fost numită de către greci Fidonisi (insula Șerpilor). Această stâncă a fost ocupată de către Imperiul Țarist, deși Tratatul de pace de la București din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, prevedea că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire de către Rusia. Cu toate că nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod direct trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexată de către ruși.Britanicii au construit un far pe insulă, far care dirija navigația pe Marea Neagră.Stăpânirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia de către Imperiul Țarist. Aceste teritorii nu le-au revenit românilor deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia, Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, în acel moment Imperiul Otoman, care și-a luat angajamentul să întrețină farul de pe insulă pentru asigurarea orientării vaselor ce treceau pe Dunăre spre Odessa.

După războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca în locul despăgubirilor de război să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Ismail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor. Se părea că tumultuoasa istorie a insulei lua sfârșit. Primul război mondial nu i-a adus decât un bombardament britanic și distrugerea farului, care a fost reconstruit de români în anul 1922. 

Anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nici o referire la Insula Șerpilor, insula a fost ocupată de către germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici începe istoria puțin clară a insulei. La Conferința de Pace de la Paris delegația sovietică a prezentat o hartă tipărită la o scară foarte mare 1/ 1.500.000, care cuprindea multe inexactități. Greșeala voită nu a fost reparată, insule aflate pe brațul Chilia: Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Șerpilor rămâneau la România. Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, la 10 februarie 1947, prevedea că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a frontierei.

Dar în 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S. România, aflată în sfera de influență sovietică și aflată în plin proces de sovietizare a fost „beneficiara” unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre România și URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de către dr. Petru Groza și Viaceslav Molotov în februarie 1948, și stabilea că Insula Șerpilor intra în componența URSS. Scurt și la obiect! Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al sovieticilor față de un stat cvasi-ocupat, Republica Populară Română. Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, Ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român. Dar Insula Șerpilor a fost predată cu un proces verbal semnat chiar pe insulă, de către Nikolai P. Șutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar la 23 mai 1948. Insula făcea parte, astfel, din RSS Ucraineană, „înapoiată fiind URSS de către R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către parte din autoritățile române, ca să nu mai vorbim de „marele public”.

În august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici somându-i pe cei români să predea farul, românii au refuzat, au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece, stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii. Abuzurile din anii 1948 – 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice încheiat de cele două guverne la București în februarie 1961. Juridic, aceste înțelegeri bilaterale nu sunt constituționale, deoarece orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de parlament, respectiv de Marea Adunare Națională. Miza posesiei acestei insule era legată de importanța sa strategică, dar și de delimitarea platoului maritim continental al României. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discuții în mai multe rânduri din 1967 și până în 1987. În 1987, sovieticii au făcut o ofertă, aceasta fiind refuzată de români. Conform acesteia, sovieticii cedau românilor 4.000 de kmp din cei 6.000 din jurul insulei, dar românii nu au acceptat.

Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. Astfel că, în anul 1991, insula, împreună cu baza militară, a fost preluată de către Ucraina. Ucraina, „succesoarea legitimă” a URSS în zonă a luat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii, urmând „tradiția” sovietică. Importanța militară și strategică, precum și echipamentul militar performant aflat pe insulă au dus la acutizarea problemei apartenenței acestei stânci, la care s-au adăugat și celelalte litigii implicate. Autoritățile ucrainene, moștenitoare ale abuzului sovietic, au înțeles să-l perpetueze, litigiul cu România democrată pornind din anii’ 90. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni, în anul 1997, s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris mii de articole, dar care rămâne un act internațional pe deplin valabil cu toate articolele sale.

Negocierile româno-ucrainene din 1991 până în 1997, din 1997 și până în 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, care arată puterea de a tergiversa a unui stat, față în fața cu încercările binevoitoare ale celuilalt. Fără îndoială că atât „cazul” Insulei Șerpilor, cât și „cazul” Bâstroe, fac astăzi parte din istoria dreptului internațional și juriștii se vor apleca asupra laturii juridice și vor publica cărți de referință, cazurile pot fi material didactic pentru studenții în drept. Pașii până la Curtea Internațională de Justiție de la Haga au fost mulți, timp în care statul ucrainean a încercat să schimbe statutul acestei insule, să modifice însăși geografia, să creeze o altă realitate, în fața căreia argumentele istorice, juridice, de bun simț să nu mai fie valabile.Ucraina a preluat moștenirea sovietică pretinzându-se în același timp a fi un stat democratic, dar a apelat în problema insulei la abuz și presiune.

Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și ai Ucrainei, întărând în vigoare în anul 2004. Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive a rămas în 1997 și în anii ce au urmat o problemă deschisă a relațiilor bilaterale. Nedreptățile istorice suferite de România în urmă cu peste șase decenii nu au fost reparate, ci dimpotrivă, fiind legiferate. Actorii acelor acte istorice au astăzi scuza unui context internațional tulburat de presiuni și oferte de colaborare, dar istoria le va atribui, fără îndoială, acceptarea și promulgarea acestor rapturi teritoriale. Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri sterile. Istoria consemna, ca urmare, singura stâncă din lume pe care se afla atunci o sucursală de bancă și un hotel fără canalizare, „realizări” ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alături de alte „realități” create peste noapte...

Proiectul Achilia – crearea unei zone economice libere pe Insula Șerpilor menit doar să-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat. Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza acestei dispute, transformând-o dintr-una exclusiv strategică într-una strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga în fața Curții Internaționale de Justiție. Ceea ce puțini se pare că au înțeles este legat de faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula rămâne și prin decizia CIJ în componența Ucrainei, iar zona în dispută a fost împărțită între România (79, 34%) și Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de kmp și 2.300 de kmp. Insula Șerpilor aparține Ucrainei, o realitate cu care statul român, românii vor trebui să se obișnuiască. Efectele Pactului Ribbentrop–Molotov ne marchează în continuare soarta. Cu toate acestea, hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga va rămâne în istoria recentă a României ca un moment în care adevărul a dominat „realitățile” fabricate de către un stat care moștenind „diplomația stalinistă” o cosmetizează pentru a intra în structurile euro-atlantice. Actualul război ruso-ucrainean continuă să arunce o „ceață a războiului” asupra viitorului acestei disputate insule...

Surse:

https://www.mae.ro/node/3109

https://www.amosnews.ro/insula-serpilor-scurt-istoric-2014-09-26

https://www.ziarulnational.md/insula-serpilor-locul-interzis-din-marea-neagra-secretele-taramului-legendar/

https://www.caleaeuropeana.ro/tag/insula-serpilor/

https://www.dw.com/ro/insula-şerpilor-decizie-favorabilă-româniei/a-3999047

http://www.romania-actualitati.ro/10_ani_de_la_extinderea_teritoriala_a_romaniei-123511

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/insula-serpilor- un-conflict-incheiat