$$$

 S-a întâmplat în 1 martie1445: În această zi, s-a născut Sandro Botticelli, pictor italian. Sandro Botticelli - Alessandro di Mariano Filipepi (n. Florenţa - d. 17 mai 1510, Florenţa) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanţi ai Renaşterii italiene. Frumuseţea şi graţia figurilor create de el, precizia liniilor şi redarea mişcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este şi faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Numele lui Botticelli este derivat din cel al fratelui său mai mare, Giovanni, cămătar care era numit Botticello (Butoiaşul). 

După cum se întâmplă frecvent cu artiştii renascentişti, cele mai multe informaţii despre viaţa şi personalitatea lui Botticelli provin din cartea lui Giorgio Vasari Vieţile celor mai renumiţi arhitecţi, pictori şi sculptori (Vite de’piu eccellenti architetti, pittori et scultori, 1550), cu detaliile adăugate şi corectate din documente. Tatăl lui Botticelli era un tăbăcar care l-a dat pe fiul său Sandro ca ucenic de bijutier după ce acesta îşi terminase şcoala. Dar cum Sandro prefera pictura, tatăl său l-a pus sub tutela lui Filippo Lippi, unul dintre cei mai admiraţi maeştri florentini. Stilul pictural al lui Lippi, care s-a format în prima parte a Renaşterii florentine, a jucat un rol fundamental în formarea artistică a lui Botticelli, iar influenţa primului se simte chiar şi în lucrările târzii ale elevului său. Lippi l-a învăţat pe Botticelli tehnicile de pictură pe panouri de lemn şi de frescă şi i-a format un control sigur asupra perspectivei lineare. 

După ce Lippi a plecat din Florenţa pentru a merge la Spoleto, Botticelli s-a străduit să-şi îmbunătăţească stilul figurativ relativ delicat şi fragil pe care îl deprinsese de la profesorul său. În acest scop a studiat stilul sculptural al lui Antonio Pollaiuolo şi Andrea del Verrocchio, cei mai importanţi pictori florentini din anii 1460. Până în 1470, Botticelli se impusese în Florenţa drept un maestru independent care avea propriul atelier. Absorbit de arta sa, nu s-a căsătorit niciodată şi a locuit cu familia. Între anii 1478-1481, Botticelli a ajuns la maturitate artistică; toate şovăielile din lucrările sale au dispărut, fiind înlocuite de o măiestrie desăvârşită. A reuşit să integreze figuri şi cadre în compoziţii armonioase şi să redea forma umană cu o vitalitate irezistibilă. Ulterior, avea să dovedească un talent inegalabil în ilustrarea textelor narative, indiferent dacă era vorba de vieţi ale sfinţilor sau episoade din Decameronul (Decameron, 1351) lui Boccaccio sau Divina comedie (Divina Commedia, 1321) a lui Dante, într-o formă picturală care este, în acelaşi timp, exactă, economică şi elocventă.

Botticelli a executat lucrări în toate genurile curente ale artei florentine. A pictat retabluri în frescă şi pe panouri, tondi (picturi rotunde), imagini pe panouri mici şi mici tripticuri religioase. Printre retablurile sale (retablul, din latină retro tabula altaris) este un panou vertical, de obicei sculptat, așezat în spatele altarului în bisericile catolice și evanghelice) se numără panouri verticale înguste precum Sfântul Sebastian (San Sebastiano, 1474), mici panouri longitudinale precum celebra pictură Adoraţia Magilor (Adorazione dei Magi, cca 1476) din biserica Santa Maria Novella; retabluri de mărime medie, dintre care cel mai reuşit este cel din capela Bardi (1484—1485), şi lucrări de mari dimensiuni precum retablul Sfântului Barnaba (Pala di San Barnaba, cca 1488) şi Încoronarea Fecioarei (Incoronazione della Vergine e santi, cca 1490).

Măiestria sa timpurie în tehnica frescei este clar vizibilă în tabloul Sfântul Augustin (SantAgostino nello studio, 1480) din biserica Ognissanti, în care energia serioasă şi vigoarea sfântului exprimă atât forţa sa intelectuală, cât şi pietatea religioasă. Trei dintre cele mai bune fresce religioase ale lui Botticelli (finalizate în 1482) au făcut parte din decoraţiile Capelei Sixtine efectuate de o echipă de artişti din Florenţa şi Umbria care fuseseră convocaţi la Roma în iulie 1481.Temele teologice ale frescelor au fost alese astfel încât să ilustreze supremaţia papală asupra bisericii; execuţiile lui Botticelli sunt remarcabile prin strălucita fuziune a secvenţelor simbolice în compoziţii unitare.Tablourile florentine rotunde erau adesea picturi de mari dimensiuni, cu rame bogate, iar Botticelli a realizat lucrări importante în acest format, începând cu Adoraţia Magilor (1473), pe care l-a pictat pentru Antonio Pucci.

Botticelli este primul artist european ale cărui picturi cu subiecte istorice laice s-au păstrat în număr relativ mare şi care sunt egale sau chiar superioare ca importanţă cu picturile sale religioase. Cu toate acestea, o mare parte a lucrărilor laice s-au pierdut; dintr-o perioadă creativă de cca. 40 de ani, doar opt exemple realizate de el supravieţuiesc într-un gen deja bine-stabilit, portretul.Poate că talentul lui Botticelli pentru portrete i-a atras patronajul familiei de Medici, în special al lui Lorenzo de Medici şi al fratelui său Giuliano, care dominau, pe atunci, Florenţa. Botticelli a realizat un portret al lui Giuliano şi portrete postume ale bunicului său Cosimo şi ale tatălui Piero.

După asasinarea lui Giuliano de Medici în conspiraţia Pazzi din 1478, Botticelli a pictat fresca dezonorantă a conspiratorilor spânzuraţi pe un zid al Palazzo Vecchio. Frescele au fost distruse după expulzarea familiei Medici în 1494. Fără îndoială, Lorenzo îl prefera întotdeauna pe Botticelli, după cum susţine Vasari, dar un rol şi mai important în cariera pictorului l-a jucat prietenia constantă şi patronajul lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, capul de familie al noii generaţii de Medici. Multe dintre comenzile primite de Botticelli de la aceşti patroni bogaţi ţineau de obiceiurile florentine legate de nunţi, care,la acea dată, erau de departe cea mai importantă ceremonie într-o familie. Printre cele mai remarcabile exemple ale noilor tendinţe din pictura laică se numără şi patru dintre cele mai celebre lucrări aie lui Botticelli: Primăvara (cca 1477-1482), Pallas şi centaurul (Pallade che doma il centauro, cca 1485), Venus şi Marte (Venere e Marte, cca 1485) şi Naşterea lui Venus (cca 1485). Primăvara sau Alegoria primăverii şi Naşterea lui Venus au fost pictate pentru reşedinţa lui Lorenzo di Pierfrancesco de Medici.

Frescele lui Botticelli dintr-o încăpere din Villa Lemmi, pictate pentru a celebra căsătoria lui Lorenzo Tornabuoni şi Giovanna degli Albizzi în 1486, se inspiră tot din mitologia antică în alegerea subiectelor. În operele târzii din anii 1480 este sesizabil un manierism incipient, la fel şi în opere precum grandiosul tablou Bunavestire (Annunciazione di Cestello, 1490) şi micul tablou Pieta (Pieta, sfârşitul anilor 1490), aflate în prezent în muzeul Poldi-Pezzoli. Începând cu 1494, Florenţa a cunoscut o perioadă dramatică: conducătorii din familia Medici s-au prăbuşit şi s-a instalat un guvern republican dominat de Savonarola. Acesta era un idealist ascet care tuna împotriva corupţiei Bisericii şi prevestea reînnoirea sa viitoare. Conform relatării lui Vasari, Botticelli a fost un adept devotat al lui Savonarola, chiar şi după ce călugărul a fost executat în 1498.Tensiunile spirituale din aceşti ani se reflectă în două picturi religioase, apocalipticele Răstignire mistică ( 1497) şi Naşterea mistică (1501), care exprimă credinţa lui Botticelli în reînnoirea Bisericii. Tragedia Lucreţiei (Storie de Lucrezia, cca 1499) şi Istoria Virginiei Romana (Storie de Virginia, 1499) par să condamne tirania familiei Medici şi să ridice în slăvi republicanismul.

Botticelli, conform relatării lui Vasari, a fost pasionat multă vreme de studiul şi interpretarea Divinei Comedii a lui Dante. Avea câteva planuri să ilustreze prima ediţie tipărită din 1481 şi a lucrat intermitent, în anii următori, la un set neterminat de desene mari care adăugau fiecărui cânt un comentariu vizual complet. Era foarte căutat şi de meşterii gravori, de maeştrii în broderii şi de tapiseri, cărora le oferea modele; printre puţinele desene ale sale care s-au păstrat există câteva ce pot fi asociate cu aceste tehnici. Deşi Vasari îl descrie pe Botticelli ca fiind sărac şi bolnav în ultimii săi ani, alte dovezi sugerează că el şi familia sa au rămas destul de prosperi. A primit comenzi pe tot parcursul anilor 1490 şi a continuat chiar şi în 1505 să-şi plătească dările, chiar dacă o făcea cu întârziere, către Compania Sfântului Luca, ghilda florentină a pictorilor. Dar lipsa unor noi comenzi şi şovăiala din ultimele desene pentru Dante sugerează faptul că, poate, a fost doborât de boală. La moartea sa în 1510 a fost îngropat în biserica Ognissanti.

Surse:

http://www.galeriadearta.com/pictura/sandro-botticelli-455.htm

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.britannica.com/biography/Sandro-Botticelli

https://www.theartstory.org/artist-botticelli-sandro-life-and-legacy.htm

https://destepti.ro/pictorul-sandro-botticelli-si-arta-renascentista

https://study.com/academy/lesson/sandro-botticelli-paintings-facts-quiz.html

http://ziarullumina.ro/sandro-botticelli-pictorul-genial-al-gratiei-feminine-79467.html

http://www.mixdecultura.ro/2014/07/sandro-botticelli-vrajitorul-din-florenta/

$$$

 S-a întâmplat în 1 martie 1565: La această dată, a fost fondat oraşul Rio de Janeiro. Rio de Janeiro (însemnând „râu de ianuarie”) este numele unui oraş din sud-estul Braziliei şi în acelaşi timp şi al unui stat al federaţiei braziliene. Adesea, în mod colocvial, oraşului i se mai spune doar Rio. Oraşul este faimos pentru plajele sale Copacabana şi Ipanema cu hoteluri aşezate de-a lungul lor, pentru imensa statuie a lui Isus Cristos Mântuitorul („Cristo Redentor”) de pe muntele Corcovado şi pentru carnavalul său anual.Golful în care este situat Rio de Janeiro (Golful Guanabara) a fost descoperit de europeni la 1 ianuarie 1502, prin exploratorul portughez Gaspar de Lemos; l-a numit „Rio" pentru că a crezut că era mai degrabă o gură de râu decât un golf.Oraşul Sfântul Sebastian Rio de Janeiro a fost fondat la 1 martie 1565 în onoarea regelui Sebastian I al Portugaliei.

Rio de Janeiro a fost capitala Braziliei din 1764 până în 1960, atunci când guvernul a fost transferat în orașul Brasília, dar el a rămas unul dintre cele mai importante orașe din țară, al doilea ca mărime după São Paulo. Între 1808 și 1821, în timpul invaziei napoleoniene a Portugaliei metropolitane, orașul a devenit capitala Portugaliei și a imperiului portughez. Orașul este împărțit adesea în centrul său istoric (Centro), Zona de Sud cu atracțiile ei turistice (plajele sale sunt cunoscute pretutindeni în lume), Zona de Nord, dezvoltată industrial, Zona de Vest și regiunea nouă Barra da Tijuca.

Rio este un oraș al contrastelor, și deși mare parte din oraș concurează cu metropolele cele mai moderne ale lumii, un procent important din milioanele de locuitori a zonei metropolitane trăiesc încă în gospodării sărace. Cele mai neprimitoare sunt mahalalele, cunoscute sub numele de favelas, construite îndeobște pe dealuri, unde clădirile înalte sunt dificil de construit, iar accidentele, provocate în general de ploi, sunt frecvente. Favelele, la fel ca în cazul ghetourilor din București sau Budapesta, se confruntă cu probleme legate de droguri, crime și atacuri banditești.

Carnavalul de la Rio oferă mai multe distracții, incluzând faimoasele parade Escolas de Samba în Sambadromul Marquês de Sapucaí și binecunoscutele „blocos de carnaval” care străbat întreg orașul. Cele mai faimoase sunt:

-Cordão do bola preta: paradele din centrul orașului; este unul dintre cele mai tradiționale „bloco de carnaval”.

-Trupa Ipanemei: parada homosexualilor care străbate plaja Ipanema.

-Suvaco do Cristo: paradă în grădina botanică, chiar sub brațul statuii Cristo Redentor. Traducerea literală a denumirii „Suvaco do Cristo” este „Subsoara lui Cristos”; ea se explică prin așezarea ei în apropierea statuii monumentale.

Rio de Janeiro este orașul de origine a patru cluburi de fotbal braziliene: Flamengo, Botafogo, Fluminense și Vasco. Faimosul Stadionul Maracanã este de asemenea situat în Rio de Janeiro. În cadrul Campionatului Mondial de Fotbal 2014, acesta a găzduit o mare parte din meciuri.Orașul a mai găzduit ediția din 2007 a Jocurilor Panamericane, între 13 și 29 iulie. Plaja Copacabana a fost locul de desfășurare a competițiilor de triatlon și volei de plajă; competiția de yachting s-a desfășurat în Golful Guanabara. Un stadion nou, Stadionul Olimpic „João Havelange”, s-a inaugurat cu această ocazie. Cea de-a XXXI-a ediţie a Jocurilor Olimpice din 2016 a avut loc la Rio de Janeiro

Surse:

https://edifica.ro/destinatii-turistice/rio-de-janeiro/

https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/rio-de-janeiro-perla-americii-latine

https://www.momondo.ro/descopera/articol/lucruri-despre-rio-de-janeiro

http://www.rador.ro/2016/05/21/destinatie-de-vacanta-rio-de-janeiro/

$$$

 S-a întâmplat în 1 martie 1788: În această zi, a venit pe lume Gheorghe Asachi, cărturar umanist, scriitor şi arhitect, întemeietor al învăţământului (1813), al teatrului românesc (1816) şi al presei (1829) în Moldova. Gheorghe Asachi (d. 12 noiembrie 1869) a fost poet, prozator şi dramaturg român care s-a născut la Herţa, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Precursor al generaţiei paşoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lembergdin Polonia, unde studiase în tinereţe, manuscrisul Ţiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. 

El și-a făcut studiile la Lvov, Viena şi în Italia.Întemeietor al învățământului (1813), al presei („Albina românească”) şi al teatrului (1816) în Moldova. A scris sonete (în manieră petrarchistă), fabule, balade, poeme fantastice („Turnul lui But”), influențate de clasicism şi de preromantism, drame şi nuvele istorice, prelucrări. În 1820, alături de Veniamin Costache, refăcea Seminarul de la Socola, aducând, din Ardeal, profesori de specialitate: I. Costea, I. Manu, V. Fabian-Bob şi Vasilie Popp. Asachi este cel care organizează prima reprezentație teatrală în limba română, la 27 decembrie 1816, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iași, cu pasto­rala Mirtil și Hloe, prelucrare de Florian după S. Gessner.

În 1834, ia ființă primul institut de educație a fetelor din Moldova şi, în 1841, școala de arte şi meșteșuguri din Iași, completându-se, astfel, sistemul de instrucţie conceput de el întru „propăşirea” prin ştiinţă şi cultură. Eforturile referendarului se văd încununate la 16 iunie 1835 prin inaugurarea Academiei Mihăilene, instituţie de învăţământ superior după model european, ce funcționa cu trei facultăți (filosofie, drept, teologie) şi două cursuri „extra­ordinare”. Prin clasele de pictură şi arhitectură, introduse la Academie, se anticipă crearea învățământului artistic. La 15 noiembrie 1836, se înfiinţează Conservatorul filarmonic-dramatic prin strădania lui Ştefan Catargiu, a spătarului Vasile Alecsandri, tatăl poetului, şi a lui Asachi, ce va fi şi profesor de declamație.

La 1 iunie 1829, editează „Albina românească”, prima gazetă politică şi literară din Moldova, ce sugera din titlu o deschidere spre ambele principate. Cu o apariţie întinsă pe două decenii, deşi cu întreruperi şi scăderi de formă şi, de la un timp, concurată de periodicele lui Mihail Kogălniceanu, gazeta a fost susţinută şi de suplimentele ei: „Foaia oficială” (1832), „Alăuta românească” (1837-1838) – de interes literar, „Foaia sătească a Principatului Moldovii” (1839-1840, 1846-1851) şi „Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie”. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, şcoală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost şi unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). 

A organizat primele reprezentaţii teatrale în limba română (1816) şi Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce şi adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade. Versifică legendele istorice Dochia şi Traian, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ. A scris şi nuvele istorice (Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna ş.a.), care au constituit sursa de inspiraţie pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-asachi/

https://www.bncreanga.md/pdf/Gheorghe_Asachi.pdf

https://www.artline.ro/Gheorghe-Asachi-20558-1-n.html

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1785

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_gheorghe_asachi.htm

http://euromentor.ucdc.ro/nr_1/6%20-%20GHEORGHE%20ASACHI.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 1 martie1810: În această zi, s-a născut compozitorul şi pianistul Frederic Chopin. Frédéric Chopin (n. Żelazowa Wola - d. 17 octombrie 1849, Paris) a fost un compozitor polonez de muzică pentru pian în perioada romantismului, acesta fiind considerat a fi unul dintre cei mai prolifici şi influenţi compozitori de muzică pentru acest instrument.

Tatăl lui Chopin, Nicholas, imigrant francez în Polonia, lucra ca preceptor în diverse case aristocratice ale vremii, între care şi familia Skarbek din Zelazowa Wola, unde Nicholas s-a şi căsătorit cu o rudă mai săracă a proprietarilor. Când micul Frédéric avea opt luni, tatăl său a fost angajat profesor de franceză la un liceu din Varşovia. Chopin însuşi a frecventat apoi acest liceu din 1823 până în 1826.Toată familia manifesta înclinaţii artistice şi, încă din pruncie, Chopin era extrem de impresionat când le auzea pe mama sau surorile sale mai mari cântând la pian. La şase ani încerca să reproducă ceea ce auzise şi voia să compună el însuşi melodii. 

Anul următor, Chopin a început să ia lecţii de pian cu Wojciech Zywny, un profesor de 61 de ani cu o largă cultură muzicală şi un acut simţ al valorii. Învăţăturile simple ale lui Zywny i-au fost curând insuficiente elevului său, care a descoperit de unul singur o metodă originală de interpretare la pian şi a fost lăsat să evolueze neîngrădit de reguli academice şi disciplinare. Chopin a început să fie invitat la serate private de la o vârstă fragedă, iar la opt ani a apărut pentru prima oară în public, la un concert de binefacere.Trei ani mai târziu, a cântat în faţa ţarului Alexandru I, care se afla la Varşovia pentru inaugurarea Parlamentului. Consolidarea reputaţiei sale de copil-minune nu s-a datorat doar concertelor. La şapte ani, Chopin a compus o poloneză în sol minor care a fost publicată, iar la scurt timp după aceea, unul dintre marşurile sale a atras atenţia marelui duce rus Konstantin, care l-a orchestrat pentru ca detaşamentul său militar să-l cânte la parade. 

Au urmat alte poloneze, mazurci, variaţiuni, ecoseze şi un rondo, aşa încât, la 16 ani, familia l-a înscris la nou- înfiinţatul conservator din Varşovia, condus de compozitorul polonez Joseph Elsner, cu care Chopin începuse deja să studieze teoria muzicală. Cu greu s-ar fi putut găsi un profesor mai bun pentru tânărul compozitor, căci, deşi insista asupra unei formări tradiţionale, Elsner, el însuşi compozitor cu înclinaţii romantice, şi-a dat seama că imaginaţia elevului n-ar trebui îngrădită de pretenţii strict academice.Chiar înainte să ajungă protejatul lui Elsner, Chopin dovedise interes faţă de muzica populară poloneză şi receptase acele impresii care, ulterior, aveau să pună o amprentă naţională inconfundabilă asupra operei sale. La conservator, a urmat cursuri riguroase de armonie şi compoziţie; în sfera tehnicii interpretative i s-a permis să evolueze în mod profund individual.

În ciuda activei vieţi muzicale a Varşoviei, Chopin avea nevoie imperioasă de o experienţă muzicală mai vastă, aşa încât devotaţii săi părinţi au găsit bani pentru a-l trimite la Viena. După o călătorie preliminară la Berlin în 1828, Chopin a vizitat Viena, unde a debutat în public în 1829. Un al doilea concert i-a confirmat succesul şi, la întoarcerea acasă, tânărul muzician şi-a pregătit viitoarele izbânzi peste hotare compunând Concertul nr. 2 în fa minor (1829) şi Concertul nr.1 în mi minor (1830), ambele pentru pian, ca şi alte piese pentru pian şi orchestră menite să-i pună în valoare originalitatea remarcabilă a stilului interpretativ. Din aceeaşi perioadă (1829-1832) datează şi primele studii pentru pian, compuse pentru a da posibilitatea – lui şi altora – de a exersa până la perfecţiune noua sa metodă de interpretare.

În martie şi octombrie 1830,Chopin şi-a prezentat noile creaţii publicului varşovian. A părăsit apoi Polonia, cu intenţia de a vizita Germania şi Italia pentru a studia mai departe, dar, abia ajuns la Viena, a aflat de revolta polonezilor împotriva stăpânirii ruseşti. Acest eveniment, ca şi starea de nelinişte din întreaga Europă l-au făcut să rămână, fără să poată compune, la Viena până în iulie următor, când a decis să plece la Paris. La scurt timp după sosirea în oraşul care era, pe atunci, centrul culturii europene şi în miezul curentului romantic parizian, înflorit ceva mai târziu, Chopin şi-a dat seama că acesta era mediul în care geniul său putea rodi. A stabilit curând legături cu numeroşi emigranţi polonezi şi cu generaţia mai tânără de compozitori, între care Franz Liszt, Hector Berlioz şi, pentru scurt timp, Vincenzo Bellini şi Felix Mendelssohn.Cercurile în care talentul şi distincţia sa l-au ajutat să intre cu repeziciune au recunoscut de îndată în el artistul ideal potrivit momentului şi, după o scurtă perioadă de incertitudine, Chopin s-a lansat în principalele îndeletniciri ale vieţii sale – predarea muzicii şi compoziţia. Veniturile substanţiale din aceste două ocupaţii l-au scutit de necesitatea de a da concerte, faţă de care Chopin avea o repulsie înnăscută.

După debutul parizian în concert, în februarie 1832, Chopin şi-a dat seama că delicateţea sa extremă la pian nu răspundea tuturor pretenţiilor din sălile mari de concert. Dar întâlnirea, ceva mai târziu în acelaşi an, cu bogata familie de bancheri Rothschild i-a deschis, pe neaşteptate, noi orizonturi. Cu manierele elegante, ţinuta delicată şi sensibilitatea sa înnăscută, Chopin s-a transformat rapid într-unul dintre favoriţii marilor familii pariziene, atât ca interpret, cât şi ca profesor de muzică. Printre creaţiile sale pentru pian din această perioadă se numără două minunate culegeri de studii (1829-1836), de o intensă poezie, Balada în sol minor (1831-1835), Fantezia-impromptu (1835) şi numeroase piese mai mici, printre care mazurci şi poloneze inspirate de puternicele sentimentele naţionaliste ale compozitorului.Legăturile amoroase de tinereţe ale lui Chopin cu Constantia Gladkowska în Varşovia (1830) şi Maria Wodzinska în Dresda (1835-1836) se destrămaseră, în ciuda logodnei cu cea de a doua. În 1836, compozitorul a întâlnit-o pentru prima oară pe romanciera Aurore Dudevant, cunoscută sub pseudonimul George Sand, care ducea o viaţă considerată pe atunci libertină. Legătura lor a început în vara lui 1838.

În toamna respectivă, Chopin a plecat împreună cu ea şi copiii ei, Maurice şi Solange, să-şi petreacă iarna pe insula Mallorca. Au închiriat aici o vilă fără pretenţii, ducând o existenţă idilică până când vremea însorită s-a sfârşit şi Chopin a căzut bolnav. Când zvonurile despre tuberculoza sa au ajuns la urechile proprietarului vilei, Chopin, George Sand şi copiii ei au fost siliţi să se mute şi n-au găsit adăpost decât într-o mănăstire în îndepărtatul sat Valldemossa. Frigul şi umezeala, alimentaţia proastă, suspiciunile ţăranilor faţă de menajul lor neobişnuit şi lipsa unui pian potrivit au încetinit producţia artistică a lui Chopin şi i-au înrăutăţit sănătatea oricum precară. Privaţiunile îndurate în această perioadă au grăbit declinul treptat al stării sale fizice generale, încheiat cu moartea de tuberculoză zece ani mai târziu. 

George Sand şi-a dat seama că numai plecarea imediată putea să-i salveze viaţa. Familia a sosit la Marsilia la începutul lui martie 1839, şi, graţie unui medic priceput, Chopin şi-a revenit după mai puţin de trei luni, suficient pentru ca perechea să-şi poată face planuri despre o viitoare întoarcere la Paris.Vara lui 1839 au petrecut-o la Nohant, casa de la ţară a lui George Sand, la cca 290 km sud de Paris. Perioada de după întoarcerea din Mallorca avea să fie cea mai fericită şi productivă din viaţa lui Chopin şi lungile veri petrecute la Nohant au dat naştere unei serii de capodopere.Pentru a avea o sursă regulată de venituri, Chopin a recurs din nou la lecţii particulare de muzică. Metoda sa permitea o mare flexibilitate a încheieturii şi a braţului şi o digitaţie îndrăzneaţă, neconvenţională, încurajând o agilitate sporită, fără ca obiectivul unei melodii cantabile, de o mare frumuseţe, să fie vreodată abandonat. Noile sale creaţii erau din ce în ce mai căutate şi, pentru că devenise tot mai iscusit în a negocia cu editorii, Chopin şi-a putut permite să trăiască elegant.

Chopin a produs la Nohant o mare parte din muzica sa cea mai inovatoare, nu doar miniaturi, ci şi lucrări de anvergură, precum Fantezia în fa minor (compusă între 1840 şi 1841), Barcarola (1845-1846), Poloneza-fantezie (1845-1846), baladele în la bemol major (1840-1841) şi fa minor (1842) şi Sonata în si minor (1844).Vocabularul său armonic din această perioadă a devenit şi el mult mai temerar, deşi niciodată în detrimentul frumuseţii senzuale a melodiei. Chopin a ţinut la această calitate a muzicii toată viaţa, la fel de mult pe cât a urât titlurile descriptive sau orice aluzie la vreun „program” implicit în lucrările sale. Disensiuni familiale provocate de mariajul fiicei lui George Sand, Solange, au provocat tensiuni în relaţia lui Chopin cu scriitoarea franceză, compozitorul devenind tot mai capricios şi mai irascibil. În 1848 ruptura era deja definitivă, iar mândria i-a împiedicat pe amândoi să iniţieze împăcarea pe care şi-o doreau. După despărţire, Chopin pare să fi renunţat la a mai lupta cu sănătatea sa şubredă. Deprimat şi îndurerat de revoluţia care izbucnise la Paris în februarie 1848, Chopin a acceptat invitaţia de a vizita Anglia şi Scoţia. La Londra s-a bucurat de o primire entuziastă, dar a suportat cu greu programul aglomerat de lecţii demonstrative şi petreceri în case nobile. 

Îi lipsea forţa fizică necesară pentru a rezista şi, în plus, a fost incapabil să compună. Sănătatea i s-a deteriorat vizibil şi cea din urmă apariţie în public şi-a făcut-o pe 16 noiembrie 1848 în sala Guildhall din Londra, când, într-un ultim gest patriotic, a cântat în beneficiul refugiaţilor polonezi. S-a întors la Paris, unde a murit în anul următor. Trupul său, fără inimă, a fost înmormântat în cimitirul Pere Lachaise (inima i-a fost zidită într-o coloană din Biserica Sfintei Cruci din Varşovia).

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, coord.: Ilieş Câmpeanu, Cornelia Marinescu, vol.4, Bucureşti, Ed. Litera, 2010

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2014/10/17/documentar-pianistul-si-compozitorul-frederic-chopin-un-geniu-muzical--13-35-11

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/un-compozitor-de-geniu-frederic-chopin

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/portret-de-compozitor-frederic-chopin/285

https://www.britannica.com/biography/Frederic-Chopin

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/frederic-chopin-simplitatea-este-realizarea-suprema/

https://www.dw.com/ro/mitul-chopin-cel-mai-renumit-pianist-%C5%9Fi-compozitor-al-romantismului/a-5313780

$__$$$

 S-a întâmplat în 1 martie1837: În această zi, a venit pe lume Ion Creangă, scriitor român (d. 31 decembrie 1889, Iaşi). Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, judeţul Neamţ, sau, după unele surse, conform actului din mitrica satului, moşia Mănăstirii Neamţului, Ocolul de sus, ţinutul Neamţului, partea I, care indică drept dată a venirii sale pe lume 10 mai 1839. Pe de altă parte, „Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig”, așa mărturisea Ion Creangă în „Fragment de biografie”...Părinţii săi au fost Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Smaranda Creangă, „răzeşi fără pământuri” din ţinutul Neamţului. Ion a fost primul născut dintre cei opt copii ai familiei sale.

A urmat şcoala primară la Humuleşti, Broşteni şi Târgu Neamţ. La Humuleşti a urmat între 1846-1848 şcoala de pe lângă biserică unde l-a avut dascăl pe bădiţa Vasile (Vasile al Iloaiei), cel luat cu arcanul la oaste. În 1848, mama sa l-a încredinţat pe el şi pe fratele său mai mic, tatălui ei, bunicul lui Ion Creangă pentru a-l duce la Broşteni pe Valea Bistriţei şi a-l înscrie la şcoala de acolo unde era profesor N. Nanu. Între 1853 şi 1854 a fost înscris cu numele de Ştefănescu Ion la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, peste apa Ozanei, unde l-a avut ca profesor pe Isaia Teodorescu (eroul din Popa Duhu). Din dorinţa mamei sale de a-l face preot s-a numărat între 1854 şi 1855 printre elevii Şcolii Catihetice din Fălticeni condusă de N. Conta, după desfiinţarea căreia a trecut la Seminarul Teologic de la Socola - Iaşi. În 1859 s-a căsătorit cu Ileana, fata preotului Ioan Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi şi a fost hirotonit diacon al acesteia în acelaşi an la 26 decembrie. La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Unirii, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil. La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei. 

La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica „Sf. 40 de Mucenici” unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an. S-a înscris, în 1864, la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi pe care a absolvit-o clasându-se pe locul întâi. Remarcat de directorul şcolii, Titu Maiorescu, din anul al doilea, a fost numit institutor la şcoala primară nr.1 din Iaşi de la biserica Sfinţii Trei Ierarhi, dedicându-se apoi activităţii pedagogice. În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr.1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit institutor. La catedră a dovedit calităţi remarcabile: s-a preocupat să dezvolte spiritul de observaţie al copiilor şi să lege conţinutul lecţiilor de viaţă, de preocupările şcolarilor.

La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu. Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă. A fost „oprit din lucrarea diaconiei” şi a fost judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”. Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866.

O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.” Creangă a fost reprimit post-mortem în rândul clerului, ca diacon, în anul 1993. Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei. În septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana, „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că, în anul 1867, Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”. În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi. La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca!” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”.

În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”. A mai publicat şi în alte periodice ale vremii: Albumul macedo-român, Almanahul României June.În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă. În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului.

Tot în iunie, Mihai Eminescu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă. În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi. Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie. În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu. În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa. În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă. În anii următori, starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare. În iunie 1889, Creangă află din ziare despre moartea lui Eminescu, bunul său prieten, moment care avea să îi grăbească şi lui sfârşitul, moment survenit la 31 decembrie 1889, la Iaşi, în urma unei crize de epilepsie. În a doua zi a anului 1890, este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.istoria.md/articol/554/Ion_Creang%C4%83,_biografie

https://basilica.ro/181-ani-de-la-nasterea-scriitorului-ion-creanga/

http://www.rador.ro/2018/03/01/portret-ion-creanga-scriitorul-fara-pereche-povestitorul-minunat-al-copilariei-noastre/

$$$

 1 martie - „Ziua automobiliştilor militari din Armata României”. La 1 martie 1917, a fost înfiinţat în Moldova (în cadrul procesului de reorganizare a armatei române, refugiate) Regimentul de Tracţiune Automobilă, înfiinţare consfinţită prin Înaltul Decret nr. 245 din 22 martie 1917.Acest moment marchează apariţia armei Auto în cadrul organismului militar românesc. 

Regimentul nou-înfiinţat înlocuia Compania de Automobile a Armatei, creată prin Decizia Ministerială nr. 304 din 11 august 1915. Prin Decizia Ministerială nr.520 din 27 martie 1917, se prevedea ca Regimentul de Tracţiune Automobilă să fie structurat, pentru partea activă, pe trei batalioane. Aceste trei batalioane erau „de automobile, autocamioane, autocamionete şi alte asemenea'', iar în compunerea regimentului mai intrau şi companii de motomitraliere, grupuri de autotunuri şi automitraliere. partea sedentară se stipula înfiinţarea unui batalion de depozit şi a unei şcoli de şoferi. Dificultăţile începutului de drum (înzestrarea sub necesităţi cu mijloace auto, ca număr şi putere, traseele lungi şi drumurile desfundate), dificultăţi agravate şi de condiţiile dramatice ale războiului, nu i-au împiedicat pe automobiliştii militari, alături de ceilalţi ostaşi ai Armatei României, să-şi îndeplinească datoria faţă de ţară în timpul Războiului de Întregire.

În deceniile următoare, creşterea gradului de motorizare şi mecanizare a armatei a constituit unul dintre obiectivele de primă importanţă al factorilor de decizie din cadrul organismului militar românesc, automobiliştii militari contribuind, de-a lungul timpului, la îndeplinirea cu succes a misiunilor încredinţate.

Astăzi, unul dintre obiectivele propuse, pe termen mediu și lung, se referă la continuarea acțiunilor de creștere a nivelului de dotare cu tehnică și echipamente militare, prin achiziția de autocamioane și autocisterne, dar și platforme multifuncționale de transport.Toate acestea, alături de autovehicule de teren blindate și neblindate vor asigura îndeplinirea în condiții foarte bune, a sarcinilor și misiunilor la nivelul standardelor naționale și cerințelor de interoperabilitate NATO. Dar tehnica nu înseamnă totul în îndeplinirea unei misiuni. La fel de important este şi factorul uman – şoferul, militar sau civil – care îşi face datoria, ziua sau noaptea, indiferent de starea vremii.

La mulţi ani tuturor automobiliştilor militari români!

Surse:

https://www.mapn.ro/zilele_armelor/

http://presamil.ro/centenarul-automobilistilor-militari/

http://rft.forter.ro/tags/ziua-automobilistilor-militari

http://rft.forter.ro/tags/ziua-automobilistilor-militari

http://www.resboiu.ro/ziua-automobilistilor-militari-si-a-fortelor-pentru-operatii-speciale/

$$$

 1 martie - „Ziua Forţelor pentru Operaţii Speciale” din armata română. Forţele pentru operaţii speciale moderne au fost înfiinţate în Armata României la 1 martie 2003, când a luat fiinţă Batalionul 1 Forţe Speciale, iar la 25 octombrie 2011 s-a înfiinţat Brigada 6 Operaţii Speciale „Mihai Viteazul".

Începând cu anul 2004 s-au derulat numeroase activităţi de instruire în comun cu structurile similare din armatele ţărilor membre ale NATO, iar militarii au participat la exerciţii organizate în ţară şi în străinătate. Din anul 2006, militarii din FOS au luat parte la misiuni în Afganistan, în general împreună cu cei ai detaşamentelor din forţele armate ale SUA. Misiunea de bază a subunităţilor FOS româneşti a fost şi continuă să fie asistenţa militară în sprijinul structurilor de forţe speciale afgane. În anii de prezenţă în Afganistan, militarii şi-au demonstrat competenţele şi spiritul de sacrificiu, personalul FOS primind peste 400 de medalii, ordine, decoraţii şi distincţii americane. Structurile FOS sunt încadrate cu militari selectaţi şi antrenaţi astfel încât să facă faţă efortului fizic prelungit, în medii solicitante din punct de vedere psihic, folosind echipamente specifice şi tactici adecvate. Despre misiunile lor se ştiu puține lucruri îbn spaţiul public și, probabil, așa este cel mai bine, fiindcă misiunile lor implică foarte multă discreție și se bazează pe fapte, nu pe vorbe .Unul dintre atuurile lor este că pot înfrunta oricând, oriunde, orice fel de pericol.

Operatorii FOS sunt luptători puternici, curajoşi, inteligenţi, rezistenţi la eforturi extreme fizice şi psihice, tenace, perseverenţi, agili, animaţi de spiritul perfecţiunii.Gradul de risc ridicat al acţiunilor lor este acoperit cu deprinderi temeinice de acţiune în spaţiul aerian, terestru şi maritim prin capacitatea de paraşutare în condiţii speciale, înot şi scufundare, alpinism şi traversarea zonelor urbane. Luptătorii sunt dotaţi cu elemente de armament şi echipamente performante, compatibile cu dotările structurilor similare ale statelor membre NATO. Structurile de operaţii speciale îşi bazează puterea pe surpriză, viteza de acţiune, ingeniozitate, mobilitate, flexibilitate, înţelegerea mediului de acţiune din punct de vedere cultural şi lingvistic. Militarii din Forţele pentru Operații Speciale nu obișnuiesc să se laude cu misiunile neștiute pe care le îndeplinesc în teatrele de operații, însă camaraderia, spiritul de corp, coeziunea grupului și acțiunile solicitante, desfășurate de cele mai multe ori departe de pământul românesc, vorbesc în numele lor.

La data de 1 iunie 2018, în subordinea directă a CFOS, s-a înfiinţat Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale prin implementarea proiectului demarat în anul 2017, ca parte a programului de modernizare a FOS, pentru organizarea şi desfăşurarea, pe teritoriul României, a primului curs de calificare FOS similar „Beretele Verzi” SUA. Din 180 de candidaţi, un procent de 30% a absolvit cursul în luna iulie 2018, la finalul unui exerciţiu integrator cu trupe în teren desfăşurat la Mangalia, constituind prima promoţie de operatori FOS. La acea dată, comandantul Comandamentului NATO pentru operaţii speciale, NATO Special Operations Headquarters (NSHQ), viceamiralul (SUA) Colin Kilrain a vizitat Ministerul Apărării Naţionale exprimându-şi aprecierea pentru excelentele relaţii de cooperare existente între FOS din Armata României şi structurile similare din SUA, respectiv NSHQ.

La mulţi ani tuturor militarilor Forţelor de Operaţii Speciale, oriunde s-ar afla! 

Surse:

http://rft.forter.ro/actualitate/8915/autoevaluarea-activit%C4%83%C5%A3ii-militarilor-brig%C4%83zii-6-opera%C5%A3ii-speciale

https://monitorulapararii.ro/fortele-pentru-operatii-speciale-in-anul-2018-1-8946

https://www.armataromaniei.ro/blog/61611/comandamentul-for%C5%A3elor-pentru-opera%C5%A3ii-speciale

https://www.armataromaniei.ro/fb-domenii/fos