marți, 2 septembrie 2025

$$$

 🙊 Toti vorbesc despre urs obisnuit cu om, dar nimeni nu stie cum se ajunge acolo, presupun ca statul langa urs face asta. Gresit !!! Ursul cand sta langa tine, e deja obisnuit demult...


🙉 Primul pas este mersul omului in padure, pe munte.

Asa ia contact ursul cu bipedul si nu neaparat prin a-l vedea. Ci prin urina si fecale lasate in urma. Da, animalele asa se cunosc, asta daca nu stiati. Mergi in padure, te ia treaba si o lasi acolo. Vine ursul miroase si descopera ceva nou. 

Fiecare fiinta are un miros specific (hormoni, feromoni, transpiratie, boala) si e lasat in Natura, pe poteca prin urme si prin aer. Ursul simte tot ce misca. 

Si nu in ultimul rand, resturile de mancare si ambalajele lasate prin paduri, asa se obisnuieste cu alte gusturi si arome. 

La cati oameni sunt de la pandemie incoace prin paduri, cum ar putea ursul sa nu vada, sa nu simta omul si sa nu se obisnuiasca cu el !? Plina padurea de atv-uri, biciclete, motoare, masini si utilaje de prelucrarea lemnului. Ursul o fi surd si orb, nu stie ca omul e in spatele acestor zgomote care il deranjeaza !? 


🙈 Omul isi impune prezenta fortat asupra ursului, ma indoiesc ca exista urs in tara asta sa nu stie ce insemna om si sa nu ia contact cu el prin cele expuse mai sus. Nu mai exista padure virgina fara prezenta omului in ea. Toate animalele stiu deja de om. Depinde insa, de cum se folosesc de acest aspect.


Deeeeeci, obisnuita ursului cu omul nu se face prin prezenta omului langa el la containere sau la drum. Ursul daca sta, stie deja de ceva timp de om si nu se mai sperie, nu mai fuge. Ursul e inteligent, stie sa se foloseasca de noi, de ocaziile pe care i le facilitam !!


 Ps: Am uitat cel mai important contact al ursuletului cu omul: cand ii impusca mama !!! Vine vanatorul criminal si trage in ursoaica, care se prabuste langa pui, aia simt, aia vad, aia sufera !! Stiu ca omul i-a luat mama de acolo, stiu ca ii ia si ii duce in alta parte, sau ii lasa acolo sa traiasca in frica si sa sufere de foame. Ursuletii aia cresc stiind ca omul e cel care i-a facut rau. Primul contact cu omul este cel negativ, cel care i-a creat o trauma, oare cum va reactiona cand va creste si un om prost il enerveaza !? Tot animalul va fi vinovat...

$$$

 ✨🐍 Nunta șerpilor – mitologie, magie și taina primăverii 🐍✨


Când soarele primăverii începe să dezlege pământul din îmbrățișarea iernii, pădurile și poienile ascund o priveliște pe care puțini au curajul să o privească până la capăt. În iarbă, lângă izvoare sau la marginea bălților, șerpii de apă ies din ascunzători și încep un dans străvechi.


O femelă stă nemișcată, iar în jurul ei zeci de masculi se încolăcesc, unul peste altul, formând un ghem viu care pulsează și se mișcă asemenea unui trup uriaș. Limbile lor fâlfâie, solzii strălucesc în lumina dimineții, iar întreaga priveliște pare desprinsă dintr-un vis al pământului. Oamenii i-au spus acestei minuni „nunta șerpilor”.


🌀 Simbol al renașterii

În mitologia populară, această împerechere nu era privită ca un simplu act al firii. Ea era văzută ca un ritual cosmic, o hierogamie – adică o „nuntă sacră” care readuce echilibrul în natură. Se spunea că, după nunta șerpilor, câmpurile vor rodi bogat, apele vor fi curate și pădurile pline de vânat.


💎 Piatra șerpilor

O legendă fascinantă povestește despre „piatra șerpilor”, o mică nestemată care ar apărea în mijlocul ghemului, strălucind o clipă înainte de a dispărea. Cine reușea să o prindă, primea sănătate, noroc și chiar puteri de vindecător. Dar nu oricine putea pune mâna pe ea – doar cei curați la suflet și neînfricați.


🌞 Soarele viu

Ghemul șerpilor mai era privit ca o întruchipare a soarelui care renaște primăvara. Cercurile lor fără sfârșit aminteau de ciclurile eterne ale vieții și ale morții. Bătrânii spuneau că, atunci când vezi șerpi împerechindu-se, privești de fapt cum pământul își primește din nou energia de la cer.


⚠️ Între binecuvântare și blestem

Însă frumusețea acestui ritual venea cu o condiție: respectul. Cine privea nunta șerpilor de la distanță primea spor și sănătate. Cine îndrăznea să o tulbure, atrăgea asupra sa blesteme și boli. Astfel, natura își păstra tainele, iar oamenii erau învățați că miracolul nu trebuie atins cu mâna, ci cu ochii și cu sufletul.


🌿🐍 Taina pădurii

Mitologia românească ne arată că șarpele nu este doar o ființă primejdioasă, ci și un păstrător al echilibrului. Prin nunta lor misterioasă, șerpii devin mesagerii vieții care se reînnoiește, martori tăcuți ai legăturii dintre oameni și natură.


Astăzi, când întâlnim aceste scene rare, nu vedem doar biologia crudă a supraviețuirii, ci și umbrele legendelor care s-au născut din ea. „Nunta șerpilor” rămâne un spectacol al vieții, unde mitul și realitatea se împletesc într-o poveste fără sfârșit.


🔮🐍 Un material realizat de Haiducul Wild

Dacă ți-a plăcut, lasă un comentariu, distribuie și contribuie la păstrarea vie a miturilor naturii!


#MitologiaRomaniei #NuntaSerpilor #SarpeleDeApa #LegendeVii #PiatraSerpilor #TraditiiRomanesti #MistereleNaturii #HaiduculWild #NaturaMistica #TainelePamantului #PovestiDinPadure

$$$

 💡 Thomas Edison – Pionierul luminii


Thomas Edison este considerat unul dintre cei mai mari inventatori ai tuturor timpurilor. Cel mai celebru moment din viața lui a fost inventarea becului electric, un obiect care a schimbat pentru totdeauna modul în care trăim și lucrăm. Totuși, drumul până la succes nu a fost ușor.


⚙️ 1.000 de încercări și mai mult


Edison a lucrat ani de zile la perfecționarea becului. Înainte să reușească, a făcut peste 1.000 de încercări eșuate. Mulți ar fi renunțat după primele zeci de eșecuri, însă el a văzut fiecare greșeală ca pe un pas necesar către reușită.


🗨️ Lecția despre perseverență


Întrebat de un jurnalist cum se simte după atâtea eșecuri, Edison a răspuns:

„Nu am eșuat. Am găsit 1.000 de moduri care nu funcționează.”

Această replică a devenit una dintre cele mai inspiraționale lecții de perseverență, fiind repetată și astăzi ca un simbol al curajului de a nu renunța.


🔧 Un inventator prolific


Becul electric a fost doar una dintre invențiile sale. Edison a deținut peste 1.000 de brevete pentru descoperiri și aparate care au influențat lumea: fonograful, aparatul de filmat și multe îmbunătățiri aduse telecomunicațiilor și distribuției energiei electrice.


🌍 Impact asupra lumii


Grație lui Edison, lumea a fost literalmente luminată. Străzile, casele și fabricile au putut funcționa și după apus, ceea ce a accelerat dezvoltarea societății moderne. Munca lui a deschis calea către progresul tehnologic din secolul XX și a schimbat viața a miliarde de oameni.


🌟 Moștenirea lui Edison


Astăzi, Edison este amintit nu doar ca inventator, ci ca un simbol al determinării și al credinței în visuri. Povestea sa arată că eșecul nu este un capăt de drum, ci o lecție pe drumul către succes. Prin ambiția lui, a demonstrat că adevărata inovație vine din răbdare, curaj și muncă neobosită.

$$$

 Tu, iartă-ne, limbă română!

    Adrian Păunescu


De toată trădarea aceasta,

De toată pornirea păgână,

De toată vânzarea de frate,

Tu, iartă-ne, limbă română!🇷🇴

 

De toată supunerea oarbă,

De toată iuţeala de mână,

De toată uitarea de sine,

Tu, iartă-ne, limbă română!🇷🇴

 

De felul cum trecem Ardealul,

Ca marfa, din mână în mână,

De cinica negustorie,

Tu, iartă-ne, limbă română!🇷🇴

 

De singurătatea în care

Moldova furată se-ngână

Şi Prutul ne ghilotinează,

Tu, iartă-ne, limbă română!🇷🇴

 

De harta aceasta bolnavă

Şi scoasă silit din ţâţână,

De Legi şi Tratate mizere,

Tu, iartă-ne, limbă română!

 

De noi, ce-am ajuns interjecţii

Şi oameni cu fruntea-n ţărână,

De toţi surdomuţii ce suntem,

Tu, iartă-ne, limbă română!🇷🇴

 

De-aceste concesii, ce ţara

O rană o fac să rămână,

De-aceste nedrepte hotare,

De neamul acesta, ce moare,

Tu, iartă-ne, limbă română!🇷🇴

$$$

 Emanoil Petruț și soția sa Catinca Ralea



  .CATINCA RALEA a fost o femeie extraordinara, personalitate culturală remarcabilă. Traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-TV, a fost una dintre prezentele distincte ale micului ecran, om de rafinata cultura, traducator si jurnalist, „profesionista a întrebarii”, cum a fost apreciata pentru finetea, eleganta si ineditul cu care îsi croia interviurile.

       -Jurnalist de radio de o rafinata cultura, care a condus timp de mai multi ani sectia de limba engleza de la Radio Romania, a stat de vorba pentru noi toti si le-a adresat intrebari, pe care am fi vrut sa le punem si noi, sau unele la care nici n-am fi visat, unora dintre cei mai importanti dintr-un secol: Saul Bellow, Henry Kissinger, Henry Moore, Duke Ellington, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard.

       -A fost fiica lui MIHAI RALEA (eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, profesor la Universitatea din IAȘI, membru al Academiei Române, director al revistei „VIAȚA ROMÂNEASCĂ ” (din 1933) 

Catinca Ralea s-a născut la Bucureşti, la 5 septembrie 1929.....iar într-o zi de 19 ianuarie a anului 1981, CATINCA se stingea lasand in urma un gol imens in sufletul sotului ei, EMANOIL PETRUȚ, care trecea si el in nemurire doi ani mai tarziu. Amandoi sunt impreuna de ani si ani, in odihna vesnica, la Cimitirul BELLU.

       -În semn de recunoștință, în anul 2003, CATINCĂI RALEA i s-a decernat premiul In memoriam din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului.

       -O stradă din BUCUREŞTI şi o sală de consiliu a Societăţii Române de Radiodifuziune îi poartă astăzi numele.

$$$

 Pierdut acum mai bine de 400 de ani, trupul lui Mihai Viteazu a fost găsit la o mânăstire de pe malul Oltului

(sursa textului: romanialibera.ro)

Istoria oficială ne spunea că Mihai Viteazu, făuritorul primei Uniri a românilor, a fost decapitat în anul 1601. Apoi capul i-a fost dus la Mânăstirea Dealu de la Târgoviște, iar despre trup se credea că a dispărut.

O întâmplare recentă aduce lumină într-una dintre cele mai mari enigme ale istoriei românilor. Trupul lui Mihai Viteazu, făuritorul primei Uniri - cea din anul 1600, a fost descoperit la Mânăstirea Plăviceni de pe malul Oltului.

Osemintele au fost găsite în anul 2010 de călugării de la Plăviceni, dar a durat ceva timp până ce importanța acestei descoperiri a fost confirmată cu mijloace științifice. Starețul Mânăstirii Plăviceni, părintele Teoctist Moldovanu, a intuit că osemintele îi aparțin marelui voievod, pornind de la câteva date certe: mânăstirea a fost ctitorită de Doamna Stanca – văduva lui Mihai Viteazu, hramul mânăstirii este al Arhanghelului Mihail, iar din scheletul deshumat în anul 2010 lipseau capul și mâinile – ceea ce corespunde mărturiilor istorice privind modul cum a fost ucis și mutilat Mihai Viteazu, în anul 1601.

Numele inițial al mânăstirii a fost Alunișul, pornind de la legenda că Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazu, a ajuns aici și s-a ascuns într-un alun, pentru a nu fi prinsă de turci. Iar biserica Mânăstirii Plăviceni este singura din România care a avut, chiar de la înființare, doar hramul Sfântului Arhanghel Mihail (nu Mihail și Gavril), tocmai pentru a insista asupra personalității lui Mihai Viteazu.

Starețul Teoctist a decis să ceară o expertiză asupra osemintelor găsite la Plăviceni, bazându-se pe material ADN provenit de la mama lui Mihai Viteazu, Teodora Cantacuzino, care este înmormântată la Mânăstirea Cozia.

În final, expertiza medico-legală a confirmat speranțele călugărilor de la Plăviceni. Mânăstirea lor, pierdută într-o pădure de pe malul Oltului, adăpostește osemintele primului domn al celor trei Țări Române.

$$$

 👩🏻CURIOZITĂȚI DE POVESTE…😲

Știați că, floarea-de-colț nu este doar o floare rară, ci un indicator ecologic prețios, care oferă informații despre sănătatea habitatului în care crește??😲

Floarea de colț este una dintre cele mai fascinante și delicate plante din flora României, admirată deopotrivă pentru frumusețea ei aparte și pentru locurile sălbatice în care își face apariția. Denumirea științifică “Leontopodium alpinum” provine din greacă și înseamnă „picior de leu”, datorită formei florii acoperite cu peri fini, asemănători cu o blană pufoasă. În realitate, aspectul său alb-argintiu și catifelat amintește mai degrabă de o bijuterie naturală, născută direct din stânca rece, sub cerul alpin, unde doar vântul și 🦅vulturii sunt stăpâni.

Această floare rară crește exclusiv în zonele 🏔️montane înalte, în general între 1.700 și 2.500 de metri altitudine, unde condițiile sunt dure, solul este sărac, iar temperaturile pot scădea drastic chiar și vara. Floarea-de-colț își face loc printre fisurile calcaroase ale stâncilor abrupte, unde lumina soarelui este directă, dar solul reține puțină apă. Adaptarea sa la acest mediu ostil este uimitoare, perișorii care îi acoperă frunzele și florile nu sunt doar ornamentali, ci au rol de protecție termică, reducând evaporarea și reflectând radiațiile UV puternice de la altitudine.

În cultura populară românească, floarea-de-colț a căpătat o aură mistică. Este văzută drept un simbol al iubirii pure, al dorinței neîntinate și al curajului, mai ales datorită locurilor greu accesibile în care crește. Timp de generații, tinerii 👩‍❤️‍👨îndrăgostiți urcau în munți ca să găsească și să ofere o floare-de-colț ca dovadă a sentimentelor lor sincere. Găsirea acestei flori era percepută ca o dovadă de devotament și forță interioară, un gest cu profunde semnificații morale și afective.

Pe lângă frumusețea sa, floarea-de-colț are o valoare științifică importantă, fiind un relicvar al florei glaciare europene. Ea a supraviețuit din epocile glaciare în regiunile alpine, unde climatul a rămas favorabil supraviețuirii sale. Este o specie emblematică pentru biodiversitatea montană, iar prezența ei indică un ecosistem echilibrat, cu un grad redus de intervenție umană. Astfel, floarea-de-colț nu este doar o floare rară, ci un indicator ecologic prețios, care oferă informații despre sănătatea habitatului în care crește.

Din cauza aspectului său unic și simbolismului asociat, floarea-de-colț a fost intens culeasă de-a lungul timpului, mai ales în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. Cererea mare, combinată cu habitatul său limitat și cu ritmul lent de regenerare, a dus la scăderea alarmantă a populațiilor naturale. Din acest motiv, floarea-de-colț este astăzi protejată prin lege, fiind interzisă culegerea, comercializarea sau deteriorarea habitatelor sale. În România, ea este inclusă în lista speciilor strict protejate, iar multe dintre rezervațiile naturale montane o au ca specie-simbol.

În prezent, floarea-de-colț continuă să fascineze turiștii, botaniștii și iubitorii de natură prin prezența sa tăcută și discretă pe crestele înalte ale 🏔️Carpaților. Nu este ușor de găsit și nici nu se lasă ușor observată, dar tocmai această raritate îi amplifică farmecul. Ea rămâne un simbol al frumuseții sălbatice, al echilibrului fragil dintre om și natură și al valorii pe care o are fiecare formă de viață, oricât de modestă ar părea. Într-o lume tot mai grăbită, floarea-de-colț ne amintește de răbdare, de respect și de bucuria lucrurilor simple, pure și autentice…😊

🤗Text preluat🤗

$$$

 Romanță de toamnă

   Adrian Păunescu 


Când frunzele-n copaci încep să moară,

Se pare că un vânător ciudat

A tras în Cer și l-a iluminat

Cu petice de piei de căprioară.


Rugina crește-n clopote, când bat,

Și-un blând fitil în lumânări de ceară,

Lumina-n râuri a-nceput să moară

Și cârduri pleacă la un alt arat.


De-ai apărea acum, de peste seară,

Mi-ar fi cu neputință să mai știu,

De unde vii, atâta de târziu,

Din moarte sau din muzica ușoară?


Dar uite că borhotul de rachiu

Se strânge în butoaie, de cu vară,

Se face proba pietrelor de moară

Și grâul măcinat e încă viu.


Întoarce-te din moarte, domnișoară,

Cum urcă rumegușul pe burghiu,

Mai vino să numești acest pustiu

Al toamnei început de primăvară.


Dă-i sângelui puterea să tresară,

Așa cum s-a-nvățat de timpuriu,

Ajută-mă să pierd acest pariu

Pe frunze și pe piei de căprioară.


M-am săturat să sufăr și să scriu,

Să văd că suferința mă repară,

Și, totuși, te iubesc ca prima oară,

Și-i toamnă, și-i prăpăd, și e târziu.


18 august 1992

$$$

  

🐝 Cum arată și unde trăiește

 • Albina cu dungi albastre (Amegilla cingulata) se distinge prin dungi albastre opalescente pe abdomen, spre deosebire de clasicele nuanțe de galben și maro ale albinelor obișnuite.

 • Această specie trăiește în zonele tropicale, subtropicale și temperate din Australia, fiind răspândită pe coasta de est și sud, dar apare și în grădinile urbane.

🌸 Comportament și importanță

 • Albina cu dungi albastre este solitară, nu formează colonii mari și nu produce miere, dar are un rol esențial în polenizarea plantelor, folosind o tehnică specială numită „buzz pollination” (polenizare prin vibrație).

 • Această capacitate o face extrem de valoroasă pentru unele culturi agricole și pentru ecosistemele naturale din Australia.

🎨 Diversitatea culorilor la albine

 • Pe lângă această specie, există și alte albine sălbatice din Australia cu nuanțe vii de verde sau chiar roșu, principalul avantaj fiind camuflajul și atragerea polenului.

 • Amegilla cingulata este considerată una dintre cele mai frumoase și uimitoare albine sălbatice datorită culorilor sale neobișnuite și aspectului spectaculos.

$$$

 🌳 Un arbore al longevității


Măslinul este un simbol al vieții de durată, capabil să trăiască peste 1.000 de ani. În condiții favorabile, unele exemplare depășesc chiar și două milenii, continuând să înflorească și să ofere roade. Longevitatea sa i-a făcut pe oameni să-l considere un arbore sacru, venerat în mituri și legende.


🏛️ Rădăcini antice


În Grecia, Italia și Israel există măslini care au fost plantați în Antichitate și încă dau rod astăzi. Acești martori vii ai istoriei au văzut imperii ridicându-se și prăbușindu-se, păstrându-și neclintită prezența. Pentru localnici, ei nu sunt doar copaci, ci adevărate monumente naturale.


🌿 Frunze veșnic verzi


Frunzele de măslin sunt mici, tari și argintii pe partea inferioară, oferind arborelui un aspect strălucitor în bătaia soarelui. Această adaptare îl ajută să reziste secetei și să suporte veri toride. În culturile mediteraneene, ramura de măslin este un simbol universal al păcii și al împăcării.


🫒 Fructe pline de viață


Măslinele nu sunt doar gustoase, ci și pline de nutrienți esențiali. Din ele se obține uleiul de măsline, considerat „aurul lichid” al Mediteranei. Acesta este apreciat atât în gastronomie, cât și în medicina tradițională, datorită proprietăților sale antiinflamatoare și antioxidante.


✝️ Un simbol sacru


De-a lungul istoriei, măslinul a fost asociat cu divinitatea și speranța. În Biblie, ramura de măslin adusă de porumbel după potop semnifică pace și renaștere. În Grecia Antică, coroanele de frunze de măslin erau așezate pe capetele învingătorilor la Jocurile Olimpice.


🌍 Legătura cu oamenii


Mai mult decât un simplu arbore, măslinul a devenit parte din identitatea culturală a Mediteranei. El reunește trecutul, prezentul și viitorul, amintindu-ne că natura poate dăinui mult dincolo de generațiile umane. Acolo unde există un măslin bătrân, există și o poveste care merită spusă.🌿✨

$$$

 OMUL CARE TE IUBEȘTE...


 Omul care te iubește îți demonstrează prin fapte sentimentele pe care le are pentru tine. Pentru el vorbele sunt doar o subliniere a faptelor, un fel de cântec, un soi de mângâiere. Îți spune ”te iubesc” pentru că simte, îți spune ”ești frumoasă” pentru că așa te vede, îți spune ”ești lumea mea” pentru că nu vede lumea fără prezența ta în ea. 

 Omul care te iubește se mândrește cu tine și te poartă la brațul lui ca pe cea mai de preț bijuterie. Vorbește despre tine, îți laudă calitățile, te pune pe primul loc în viața lui și nu ar permite nimănui, niciodată să te atingă nici cu o privire, măcar. 

 Omul care te iubește îți oferă protecție; nu te pune niciodată în situații jenante sau ridicole, nu te umilește, te ferește de minciună, îndoială și nesiguranță. 

 Omul care te iubește nu te chinuie, nu te abandonează, nu uită că exiști, nu te minte și nu poartă măști când e lângă tine. El nu se teme să-ți arate iubirea oriunde, oricum și față de oricine.

 Omul care te iubește îți aduce zâmbetul pe buze, soarele în priviri, strălucire pe chip și ar face orice să știe că ești fericită; iar dacă vreodată te-ar face să plângi, singurele lacrimi ar fi de fericire.

 Omul care te iubește știe că timpul tău e neprețuit și nu te obligă să îl aștepți. 

Pentru omul care te iubește, singura lui lume ești tu! Dacă te are pe tine, are totul! 

                                     * Carmen Tudor Sapnaa *

      Be magic! 💞

$$$

 Decontul final

Adrian Păunescu


Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,

Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.


Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,

C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,

Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,

Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.


Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,

Şi eu încă sunt viu,

Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns

Pentru-o oră de plâns.


Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,

Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,

Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,

Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.


Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,

Fără pic de păcat.

Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tăcând

Şi spitalul din gând.


Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,

Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,

Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii

Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.


Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,

Te aştept sus în cer,

Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,

Să mă ierţi ca pe-un mort.


Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,

C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,

Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,

Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.


Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,

Să-ţi dau anii-napoi,

Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,

Eu să mor, să fim chit.

$$_

 MEMORIE CULTURALĂ - J.R.R. TOLKIEN


În data de 3 ianuarie 1892 - se naste J.R.R. Tolkien, părintele ficțiunii fantastice.

John Ronald Reuel Tolkien, s-a născut pe 3 ianuarie 1892, în Bloemfontein, Africa de Sud, (d. 2 septembrie 1973) unde tatăl său, Arthur Reuel Tolkien, lucra ca agent bancar. 

Familia s-a mutat în Anglia când Tolkien avea doar 3 ani, după moartea tatălui său, iar Tolkien și mama sa, Mabel, au trăit în condiții economice dificile. 

La vârsta de 12 ani, Tolkien a rămas orfan de mamă, iar acest eveniment a avut un impact semnificativ asupra vieții sale. După moartea mamei, a fost crescut de un preot catolic, iar educația sa s-a desfășurat în principal în școli din Anglia.

Tolkien a studiat la Universitatea din Oxford, unde a obținut licența în limbi moderne și apoi un masterat în filologie. De-a lungul carierei sale academice, Tolkien a devenit expert în limbi vechi și medievale, precum limba anglo-saxonă și limbile germanice. 

A lucrat ca profesor de limbi și literatură engleză la Universitatea din Oxford, unde a fost, de asemenea, un important cercetător al mitologiei și al literaturii medievale. În această perioadă, Tolkien a început să dezvolte poveștile și mitologiile care aveau să devină celebre în lumea literaturii fantastice.

Primul război mondial a avut un impact major asupra vieții lui Tolkien, fiind mobilizat în 1916. A luptat pe frontul de vest și a fost rănit, dar s-a întors acasă în 1917. Această experiență a influențat profund opera sa literară, cu teme de conflict, sacrificiu și curaj regăsite în multe dintre lucrările sale. În perioada interbelică, Tolkien a continuat să lucreze ca profesor și a început să scrie povestiri fantastice.

Tolkien este cel mai cunoscut pentru trilogia sa “Stăpânul Inelelor” (1954-1955), o operă epică de fantezie care a revoluționat literatura genului. Înainte de aceasta, publicase “Hobbitul” (1937), o poveste mai scurtă care a introdus cititorilor lumea Pământului de Mijloc. “Stăpânul Inelelor” a fost un succes enorm și a influențat dezvoltarea literaturii fantasy moderne, având un impact semnificativ asupra autorilor care au urmat. În plus, Tolkien a scris numeroase lucrări care adâncesc mitologia și istoria Pământului de Mijloc, cum ar fi “Silmarillion” (1977), care a fost publicat postum.

Tolkien s-a căsătorit cu Edith Bratt în 1916, iar împreună au avut patru copii. Edith a fost o sursă importantă de inspirație pentru Tolkien, iar legătura lor a fost una deosebit de strânsă, pe tot parcursul vieții sale. J.R.R. Tolkien a murit pe 2 septembrie 1973, la vârsta de 81 de ani.

Din acest univers se inspiră acum mai toate filmele si jocurile cu elfi, gnomi, dragoni si alte fiinte fantastice, iar ecranizarea lui Peter Jackson a celor trei părți din Lord of the Rings e o capodoperă care a câștigat multe premii Oscar - este trilogia mea preferată din toate timpurile.

Citate J.R.R.Tolkien:


“Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți.”


“Tot ce este aur nu scânteiază, nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți; bătrânii care sunt puternici nu se ofilesc, rădăcinile adânci nu sunt atinse de îngheț.”


“Tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ne este dat.”


“Mai bine să nu lași un dragon viu din calculele tale, dacă locuiești lângă el.”


“Cu cât mai mulți dintre noi ar aprecia hrana, veselia și cântecul în detrimentul aurului adunat, cu atât ar fi o lume mai veselă.”


“Oamenii care nu sunt înțelepți nu pot fi păziți. Nimeni nu poate să îi îndrepte dacă nu știu unde sunt.”


“Nu e bine să pleci un dragon viu din calculele tale, dacă locuiești lângă el.”


“Mintea umană este un lucru minunat, dar foarte neînțelept, dacă nu se găsește în ea mai multă înțelepciune.”

$$$

 MEMORIE CULTURALA - ALEXANDRU PALEOLOGU


Alexandru Paleologu s-a născut in data de 14 Martie 1919, București (d.2 Septembrie 2005, București) într-o veche familie boierească care revendică descendența din ultima dinastie a Imperiului Bizantin, familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române la începutul secolului al XVIII-lea. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Tatăl său, Mihail Paleologu, a fost deputat PNL și apoi secretar general în Ministerul de Justiție (1930) și la Finanțe (1932). Mama lui Alexandru Paleologu a fost Elena Pennescu-Vidrașcu, cea de-a doua soție a lui Mihail Paleologu. 

După divorțul de Mihail Paleologu, Elena (fostă Pennescu-Vidrașcu) s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol. 

Mihail Paleologu s-a recăsătorit cu Emilia Ștefănescu, iar cu această a treia soție a avut un al doilea fiu, Andrei, frate vitreg cu Alexandru.

Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret din București și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept.

În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu la începutul lunii octombrie 1944 într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti.

La Ministerul de Externe este angajat în urma unui concurs de admitere. 

Este dat afară din diplomație în 1948 de către Ana Pauker. Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar și fascist. 

În autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani, Al.Paleologu scrie: “În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc.în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic.” (Tudorel Urian, Viețile…p. 146, Op. cit.).

Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) în orașul Câmpulung-Muscel până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese și putea reintra în legalitate. 

În 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat. Arestările în respectivul lot încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, iar ultimul arestat din lot, în ianuarie 1960, este Nicolae Steinhardt. Sunt arestați 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani de muncă silnică. Paleologu este arestat pe 8 septembrie 1959 iar la ora 2 noaptea este obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare “Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București) și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani de degradare civică, pentru motivul “uneltire” contra regimului comunist.

Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar este condamnat „pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale”. La interogatoriul lui Alexandru Paleologu în cadrul procesului C.Noica, C.Pilat…, Paleologu a declarat:” …eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii.”. 

În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Alexandru Paleologu a fost bun prieten cu Nicu Steinhardt. A fost grațiat în 1964 și iese din închisoare la 24 iunie 1964.

După ieșirea din închisoare urmează o perioadă de readaptare. Este reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, Secția Artă Veche. Devine secretar literar la Teatrul “C. I. Nottara” din București în 1967 și membru al Uniunii Scriitorilor, iar între 1970 și 1976 este redactor la Editura “Cartea Românească.”

După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989, și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu “golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar “ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhiste. 

După aceea, devine membru al Partidului Alianței Civice, înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales între 1992 și 1996 senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, fiind între 1996 și 2000 senator de Vrancea și între 2000 și 2004 senator de București.  

În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris.

A decedat la 86 de ani în casa sa de pe strada Armenească nr. 34, București.


Alexandru Paleologu despre iubire:


"Esențial în viață este doar iubirea. Iată concluzia, după o viață de om: nimic nu contează în afara iubirii."

$$$

 Lasă-mi, toamnă...


Ana Blandiana


Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ţi-i dau.

Ieri spre seară-n vântul galben

Arborii-n genunchi plângeau.


Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfâşie.


Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.

Dimineaţa bolta scurse

Urlete de ciocârlii.


Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi

Fructele şi lasă

Urşii neadormiţi, berzele neduse,

Ora luminoasă.


Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.


Bună dimineața tuturor!

Septembrie binecuvântat cu iubire!

$$$

 

"Annie Wilkins – Femeia care a refuzat să moară înainte să-și împlinească visul

În anul 1954, viața lui Annie Wilkins părea sfârșită. Pierduse tot: ferma moștenită de la familie, rudele ei nu mai erau, iar medicii i-au dat un verdict necruțător:

👉 la 63 de ani, i se mai dădeau doar doi ani de trăit.

Dar Annie nu a acceptat această sentință. În inima ei mai ardea un singur vis: să vadă, măcar o dată înainte de moarte, Oceanul Pacific. Refuzul de a se resemna Autoritățile i-au propus să se mute la azilul săracilor din comitat. Annie a spus nu. Nu voia să moară uitată, în anonimat, între zidurile reci ale unei instituții. Ea încă dorea să trăiască.

Și atunci a luat o hotărâre nebunească pentru acele vremuri: să pornească spre vestul Americii … călare.

Pregătirea plecării și-a cumpărat, cu ultimii bani, un cal bătrân și obosit, pe nume Tarzan, a îmbrăcat o salopetă bărbătească (mai practică pentru drum lung decât hainele femeiești ale vremii);

și-a luat alături câinele credincios, un metis pe nume Depeche Toi („Grăbește-te!”, în franceză).

Fără hartă, fără bani, fără garanții. Doar cu credința simplă că oamenii Americii nu-și pierduseră încă bunătatea.

O călătorie împotriva timpului și a lumii moderne, călătoria a durat aproape doi ani. Annie a parcurs peste 6.000 de kilometri:

- a traversat munți și râuri;

- a înfruntat furtuni de zăpadă și călduri sufocante;

- a străbătut șosele rapide, dominate deja de automobile, într-o Americă aflată în plină schimbare – televiziunea intra în case, oamenii deveneau mai grăbiți, mai suspicioși.

Dar Annie, cu pasul lent al calului și cu simplitatea ei, trezea în sufletele celor pe care îi întâlnea amintirea ospitalității de altădată. Întâlnirile de pe drum

Pe parcurs, Annie a cunoscut:

- oameni obișnuiți, care îi ofereau hrană, adăpost sau doar un zâmbet;

- dar și personalități ale vremii: pictorul Andrew Wyeth, comediantul Groucho Marx, realizatorul Art Linkletter.

I s-a propus să rămână în diverse locuri, să muncească, să primească o casă, chiar și să se mărite. Însă Annie refuza mereu politicos. Avea un singur țel: să ajungă la Ocean.

Victoria împotriva morții

Și într-un final, după doi ani de drum, Annie a văzut Pacificul. Nu doar că a învins boala și previziunile medicilor, dar a demonstrat că:

- nicio vârstă nu este prea înaintată pentru a visa;

- niciun drum nu este prea lung dacă este parcurs cu credință și speranță.

Moștenirea ei

Annie Wilkins a devenit un simbol al:

rezistenței în fața destinului;

libertății de a-ți alege viața;

umanității într-o lume care părea să o piardă.

Ea nu a călărit doar împotriva morții, ci și împotriva uitării. A reamintit Americii – și lumii întregi – că:

„Niciun vis nu este prea mare, niciun drum prea lung … dacă îl parcurgi cu credință.”


Text copiat.

Casa Floarea Vietii

$$$

 

Dacă un om te iubește cu adevărat, va veni la tine în orice chip: va sosi, va păși, va galopa, va zbura ori va înota. Chiar și târându-se, dacă nu va putea merge. Iar de nu va mai putea nici târî, atunci îl vei afla căzut în drumul către tine, asemenea acului unei busole. Așa cum a fost descoperit scriitorul Stevenson în pădure, fără cunoștință. Zăcuse două zile, vlăguit de puteri, dar a fost găsit și îngrijit. Și îndată ce a reușit să se ridice, șovăind, și-a reluat călătoria. Mergea către femeia iubită, Fanny Osbourne. Și, în cele din urmă, a ajuns la ea.


Fanny nu era nicidecum potrivită pentru Stevenson. Îl întrecea cu zece ani – lucru de neconceput în secolul al XIX-lea. Avea doi copii. Și, mai presus de toate, era măritată. Soțul risipitor îi frânsese inima cu cruzime. Divorțul, în acele vremuri, era aproape imposibil. Ușor ne putem închipui cum a primit familia tânărului scriitor această iubire: cu refuz hotărât. Nici Fanny nu voia să-i strice viitorul. Ea s-a întors în America, iar el, resemnat, a revenit în Scoția.


Dar Stevenson a iubit-o pe Fanny așa: pur și simplu a recunoscut-o. A știut că ea era aleasa lui încă din clipa când i-a zărit silueta, nedeslușită, în pragul unei uși – fără să-i vadă chipul! Și a iubit-o pe dată, iar ea i-a răspuns cu aceeași inimă. Iar dragostea n-a pierit. Căci, într-o zi, Fanny i-a scris o scrisoare din America. Se spune că i-a mărturisit despre o boală grea. Atunci, scriitorul firav, slab și tuberculos a cumpărat de îndată un bilet pe un vapor și a pornit spre celălalt continent. Călătoria era cumplită și nesfârșit de lungă. Dar a ajuns!


Numai că femeia iubită plecase într-un alt oraș. Nu putea nici să-i scrie, nici să-i telefoneze. Poate nici nu știa că el plutea pe mare spre ea. Stevenson a urcat într-un tren groaznic, al imigranților, și s-a dus să o caute acolo. Dar nu a găsit-o: ea plecase mai departe. Epuizat și bolnav, scriitorul a încălecat un cal și a pornit în galop către Fanny. A călărit două zile, apoi a căzut fără simțire. Când a fost readus la viață și ușor îngrijit, și-a reluat drumul, pe jos, către cea pe care o iubea. Și a ajuns! Așa arată iubirea adevărată.


Apoi, viața le-a zâmbit. Fanny s-a vindecat, soțul abuziv i-a dăruit, în sfârșit, divorțul, iar copiii ei l-au îndrăgit pe tatăl vitreg. Ba chiar l-au ajutat să scrie: fiul a contribuit la „Comoara din insulă”, iar fiica i-a copiat manuscrisul. Cartea le-a adus faimă și belșug. Și-au dus traiul în tihnă.


Înțelegeți, dacă un om iubește cu adevărat, își va găsi timp să vină la voi, dacă îl chemați ori măcar îi spuneți că sunteți în primejdie. Va veni pe apă, prin văzduh, în galop sau pe jos, șchiopătând. Iar dacă nu are timp ori nu găsește puterea – aceea nu este iubire. Este doar o umbră, un contur în prag, dar nu iubirea însăși. Și nu trebuie să vă amăgiți. Dacă ați fost în nevoie și în primejdie, iar omul nici măcar n-a încercat să urce într-o mașină ori într-un tren ca să ajungă la voi, nu e iubire. Și cel mai probabil nu veți fi împreună. Chiar dacă nu vă despart continente, ci doar câteva străzi…


©️ Anna Kirianova

$$$

 

Așa era cândva:


"Mamele noastre mergeau cu rufele la râu și transformau cea mai obositoare muncă în cea mai frumoasă întâlnire a săptămânii...


Marțea și joia, râul se umplea de râsete și de bătuturile femeilor pe plăcile de lemn. Nu era doar o corvoadă, era cel mai așteptat moment social al săptămânii, când toate femeile din sat se adunau la malul apei cu coșurile pline de rufe murdare.


"Măi, Floarea, ce faci cu cămașa asta?" râdea Maria, arătând spre un tricou plin de pete. "Bărbatul tău se bălăcește ca purcii prin curte!" Râsetele răsunau pe toată valea, amestecându-se cu sunetul apei și cu plescăitul rufelor pe pietrele netede.


Fiecare își avea locul ei la râu. Ileana lângă piatra mare că avea spatele rău, Ana mai în vale că avea mulți copii și îi trebuia spațiu, Veturia pe marginea râului dând sfaturi tuturor.


"Pentru petele de sânge pui sare și apă rece, dragă," îi explica bătrâna unei tinere. "Apa caldă face sângele să se închege." Și așa se transmitea înțelepciunea casnică care nu se învăța din cărți.


Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă comunitatea adevărată - nu cea virtuală, ci cea din muncă comună și povești împărtășite la malul râului.


Copiii alergau goi pe mal, făceau băltoace și se jucau cu broaștele. Fetițele învățau să recunoască petele, băieții construiau diguri de pietre. Săpunul era făcut acasă din unsoare și cenușă, mirosea aspru dar curăța mai bine ca orice.


Se vorbea despre cine se mărită, cine e însărcinată, care vecină și-a cumpărat vacă nouă. "Ai auzit de Maria lui Ion? S-a logodit cu băiatul de la moară!" Și iar râsetele umpleau văzduhul.


Rufele spălate se întindeau pe pietre să se usuce. Cămășile albe fluturau ca steaguri în vânt, iar culorile rochiilor făceau râul să arate ca un rug de primăvară.


La amiază, femeile își făceau pauză la umbra sălciilor. Scoteau pâine cu slănină din coșuri, iar povețele deveneau mai intime. Prieteniile se întăreau în acele momente de liniște.


Te-ai întrebat vreodată ce am pierdut când am câștigat confortul modern? Pentru că atunci când mașinile de spălat au apărut, nu s-a pierdut doar tradiția spălatului la râu - s-a pierdut cea mai importantă rețea socială a femeilor de la țară.


Astăzi spălăm singuri, în beciul casei. Dar nimeni nu ne mai spune cum să scoatem petele grele din viață, nimeni nu ne mai dă sfaturi despre copii, nimeni nu ne mai ascultă necazurile.


Râul acela știa toate secretele satului. Femeile se spălau pe ele și pe ai lor, dar și sufletele și-le curățau acolo, în râsetele și lacrimile împărtășite."

Preluare net 

Pagina:Viață de românaş

$$$

 Pentru că m-au enervat cu un exemplu stupid, venit din incultură, vreau să-i enervez și eu pe neomarxiștii de stânga din USR, cu un exemplu care sigur o să-i crizeze. 


Generalul cu patru stele Mircia Chelaru, fostul șef de stat major al Armatei Române. Cu un dosar penal fabricat și încheiat penibil, că fapta nu există, ca să-i închidă gura. Statul paralel a încercat să închidă gura unui general cu patru stele, dacă vă puteți imagina. 


Dar iată ce spune domnul general: 


“Voi, ăștia care trăiți cu impresia că învingerea Ucrainei va însemna că ne trezim cu rușii la ușă!

Am o veste foarte proastă pentru voi!

Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară!

Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze!

Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!

Când a fost vreodată Rusia judecată, când a plătit Rusia daune cuiva?! Când vreodată Rusia a fost pusă în genunchi?! Când?! 

Nu și-au cerut scuze niciodată pentru ce au facut! Dimpotrivă, au primit și despăgubiri pentru nenorocirile pe care le-au lăsat în urmă pe unde au fost!

Pe ruși nu îi injuri, nu îi calci în picioare și după aia beți împreună, vă pupați la primărie, dansați, vă faceți frați de cruce și rămâneți prieteni pe vecie! Cu rușii trebuie să fii atent. Să păstrezi relații de bună vecinătate.

Nu spune nimeni să îi pupăm în fund. Ci că trebuie să avem o politică deșteaptă și relații diplomatice cordiale! Să arătăm că îi respectăm și că merităm să fim respectați. Relații cordiale, mă, istericilor! 

Că războiul se termină, dar Rusia rămâne lângă noi! Ce, nu v-a mai vândut Vestul rușilor?!

Pactul Ribbentrop-Molotov vă spune ceva?! Expresia "sferă de influență" nu vă pare cunoscută, tolomacilor?! 

Credeți că s-ar da înapoi să ne facă cadou rușilor acum dacă ar avea vreun avantaj promis și garantat de Kremlin din asta?! 

Rusia nu a jucat bambilici niciodată în istorie! Asta am făcut-o noi! Noi ne-am furat și ne furăm singuri căciulile! 

Pe planeta noastră Rusia este, totuși, o superputere. Și o superputere nucleară, cu resurse naturale pentru care Vestul ar da nu doar o mână și un picior să se înfrupte, ci ar sacrifica țări întregi. Cum face acum cu Ucraina.

Visul cu înfrângerea Rusiei este foarte, foarte frumos, dar în prezent este o utopie - ca să nu spun că e pura demagogie politică occidentală, care vă aruncă praf în ochi!

Cât timp Putin trăiește, va fi tătucul lor.

Lăsați naibii gogorițele și truismele sforăitoare și priviți realitatea în față: nu există șanse ca Rusia să fie îngenunchiată decât prin declanșarea unui al treilea război mondial și sacrificarea întregii planete pentru un rezultat incert. Pentru că un al treilea razboi mondial va fi un război cu arme neconvenționale, cu arme chimice, biologice, nucleare. Și cum Putin e dement, cum spuneți chiar voi, nu se va sfii să le folosească. Iar răspunsurile NATO vor fi în oglindă. 

Chiar și așa, nu e sigur că va exista o Rusie înfrântă! 

Mai bine vă gândiți foarte bine ce faceți cu politicienii țării asteia și cât îi mai lăsați să își bată joc de noi!

Mai bine îi întrebati pe guvernanți, parlamentari și președinte ce poziție ar trebui să aibă România în contextul actual. Pentru că războiul se va încheia la un moment dat și rușii vor rămâne ca un cui în talpa noastră, că așa au fost mereu. 

Și să vă gândiți și la care ar trebui să fie poziția noastră în fața unei posibile alianțe a Rusiei cu China. Și amintiți-le tuturor demagogilor și visatorilor ca NATO nu va veni să ne apere noi dacă va avea ținte mai importante de apărat! Și va avea! Între apărarea peninsulei Alaska și a României, ce credeți că va apăra NATO?! Spuneți-le idioților noștri de politicieni că BRIC se poate transforma oricând și într-o alianță militară pe față! Și România va fi așa cum a fost cu adevărat mereu: pe cont propriu!

Pentru că indiferent de alianțele semnate, mereu am fost SINGURI!

Nimeni nu ne-a susținut interesele pentru că așa era corect! Totul a avut și are un preț! Un preț extrem de greu pentru națiunea română care acum doarme în papuci și care a lasat și lasă toți hoții, lingăii, corupții, incompetenții, scârnăviile, trădătorii de neam și de țară să o conducă !"


Aș vrea să comentați temele deschise de generalul Chelaru, nu să vă referiți la el. Uitați-vă la steaua indicată, nu la degetul care o arată.


Acum tăvăliți-vă! Vă las dreptul. :)

$$$

 Fabulă: 

Câinele locuia la măcelărie. Într-o zi, vrând, dar neprimind, mai multe oase, câinele se supără pe măcelărie și amenință că pleacă. Măcelăria îi transmise, la oră de vârf, că nu-i pasă. Poți să pleci, suntem reci, iarna ni-i pe veci. Gen.

Câinele se prefăcu atunci că are o dilemă.

Apoi, câinele primi un os în plus și rămase.

Morala: 

Câinele nu pleacă de la măcelărie, taman când măcelăria așteaptă să primească marfă. 30 de miliarde de oase, din care două miliarde pentru consultanță.

$$$

 -- Ce-ați făcut la anatomie?

-- Corpuri geometrice.

-- Cum așa?...

-- Păi, la oră a venit profa de mate.

-- Cum e posibil una ca asta?!...

-- Sunt discipline din aceeași arie curriculară!

-- Și la matematică ce v-a predat?

-- Sarea-n bucate.

-- Termină odată cu glumele astea nesărate!

-- Nu e nicio glumă. La geometrie, doamna de chimie ne-a vorbit despre clorura de natriu!

-- Și la chimie ce ați făcut?

-- Educație fizică.

-- Poate vrei să spui fizică, fiindcă trebuie să fie din aceeași arie curriculară!...

-- Da. Doar că s-a comasat sportul cu fizica și acum poate preda chimia și proful de educație fizică.

-- Nu mai înțeleg nimic!

-- Nici eu... Însă nimeni nu ne înțelege pe noi, elevii... Ei vor doar să facă economie la buget...

$$$

 Femeia rănită a înflorit! 🌸


A înflorit atunci când a înțeles că nu mai trebuie să demonstreze nimic cuiva. 


Nici cui a pierdut-o. Nici cui n-a știut s-o țină. Nici cui n-a văzut-o. Nici cui n-a știut să o iubească.


A înflorit când a început să se aleagă pe ea. Cu totul. 


Și nu a mai acceptat jumătăți. 


Când a înțeles că liniștea ei nu merită zgomot.


A înțeles că iubirea nu se cere, nu se forțează, nu se negociază.


Și că vorbele rămân simple cuvinte în lipsa faptelor.


Iar prezența cuiva nu valorează nimic, dacă vine cu haos și durere.


Femeia rănită a înflorit...


În tăcere.


Într-o dimineață oarecare.


Într-o pauză de gânduri.


Într-un moment în care a simțit că ea este suficientă.


A înflorit pentru că, în sfârșit, s-a întors spre ea.


Și și-a promis că nu se va mai abandona vreodată.


De acum, știe ce să nu îi mai permită altui om.


Și așa frumoasă este această femeie!


Jurnalul unui Adam

$$$

 La 9 ani, a fost abuzată.

La 14 ani, a născut un copil care, din păcate, a decedat la scurt timp după aceea.

La 19 ani, a fost concediată de la primul ei loc de muncă la televizor - i s-a spus că „nu este potrivită pentru televiziune”.


La 22 de ani, s-a confruntat cu respingeri și critici constante.


La 23 de ani, a atins fundul prăpastiei și aproape a renunțat la emisiuni.


Dar s-a concentrat pe singurul lucru pe care îl făcea mai bine decât oricine altcineva: să se conecteze cu oamenii.


La 32 de ani, a lansat The Oprah Winfrey Show.


La 35 de ani, era talk-show-ul numărul 1 din America.


La 41 de ani, a câștigat o nominalizare la Premiul Oscar pentru rolul său din The Color Purple.


La 49 de ani, a devenit prima femeie de culoare miliardară din istorie.


Astăzi, Oprah are o avere de peste 2,5 miliarde de dolari și este una dintre cele mai influente femei de pe pământ.


Lecția?

Trecutul tău nu te definește.

Durerea ta poate deveni puterea ta.

Continuă să fii prezentă. Continuă să construiești. Continuă să crezi.


#fblifestyle

$¢$

 Bogdan Petriceicu Hasdeu, un domn venerabil cu o barbă ce părea să fi văzut mai multe epoci decât un manual de istorie, avea o slăbiciune nobilă – femeile. Nu că ar fi fost singurul intelectual prins în mrejele inimii, dar Hasdeu reușea cumva să transforme această înclinație într-o formă de mândrie națională.


Se spune – și se spune cu destul de multă convingere prin cercurile în care se bea coniac cu dicționarul limbii române la subraț – că soția sa, o doamnă înțeleaptă și probabil dotată cu o răbdare monastică, își vărsase cândva oful unei prietene:


– Cum de-l mai iubești? întrebă prietena, cu acea expresie de compasiune pe care femeile o stăpânesc perfect.


Iar răspunsul, zice-se, a venit cu promptitudinea unei replici din teatru:


– Nu-l pot lăsa! E mare patriot!


Hasdeu însuși povestea întâmplarea, cu mândria cu care alții își recită genealogia sau nota de la bacalaureat. A rostit-o, se pare, în Aula Academiei, de față cu tot neamul cuvintelor încrucișate și al latinismelor pedante.


Dar, dragă cititorule, asemenea povești sunt doar vârful unui aisberg sentimental și istoric, pe care îl vei putea explora – dacă îndrăznești – în serialul „Sex și memorie. Istoria trăită altfel”, publicat de ziarul Libertatea. Primul episod se află acolo, în tărâmul magic al comentariilor. Accesează linkul!

$$$

 

Spirala morții furnicilor 🌀 este un fenomen fascinant, dar tulburător, observat la unele specii de furnici. Totul începe atunci când un grup își pierde contactul cu traseul de feromoni lăsat de restul coloniei. În lipsa acestui „fir invizibil”, insectele încep să urmeze orbește furnica din față, iar rezultatul este un cerc aproape perfect, un dans macabru al naturii.


• Mecanismul din spatele spiralei


Furnicile se orientează mai ales prin semnale chimice. Dacă drumul este întrerupt sau colonia devine dezorientată, unele dintre ele intră într-un circuit închis. Neavând un mecanism de corectare, continuă să se învârtă fără oprire, până când energia se epuizează. Finalul este tragic: furnicile cad una câte una, victime ale propriei discipline colective.


• O lecție dureroasă de cooperare oarbă


Fenomenul a fost descris pentru prima dată de naturalistul William Beebe în 1921, când a observat o spirală uriașă de 370 de metri diametru. Fiecare furnică avea nevoie de două ore și jumătate pentru a încheia un singur cerc. Acest exemplu arată cât de ușor un comportament util și cooperant se poate transforma într-o capcană mortală atunci când lipsesc repere externe.


Spirala morții rămâne una dintre cele mai dramatice dovezi că uneori natura pedepsește tocmai perfecțiunea instinctelor. 🕷️

$$$

 

În Indonezia există trei lacuri vulcanice așezate unul lângă altul, dar cu ape de culori diferite – un fenomen natural rar, care atrage anual mii de vizitatori. Ele se află pe vârful vulcanului Kelimutu, în insula Flores, iar nuanțele lor par desprinse dintr-o operă de artă: de la albastru-turcoaz și verde smarald până la roșu aprins sau chiar negru.


• Un spectacol cromatic unic

Deși sunt vecine, fiecare dintre cele trei ape are propria culoare, care se schimbă imprevizibil. Uneori transformarea se produce lent, în decurs de ani, alteori surprinzător de repede, în doar câteva luni. Fenomenul este rezultatul reacțiilor chimice dintre mineralele din lacuri și gazele vulcanice care ies din adâncuri.


• Legende și semnificații locale

Pentru locuitorii din Flores, lacurile Kelimutu nu sunt doar o atracție naturală, ci locuri sacre. Tradiția spune că ele găzduiesc sufletele celor plecați din această lume: tinerii, bătrânii și oamenii răi – fiecare într-un lac aparte. Culorile ar fi o expresie a stării lor spirituale.


• O destinație de neuitat

Drumul până la crater trece prin păduri tropicale și zone montane, dar priveliștea finală răsplătește fiecare pas. Kelimutu este unul dintre puținele locuri unde știința și mitologia se întâlnesc, iar natura oferă un spectacol vizual imposibil de uitat.

$$$

 

Într-o lume care judecă repede după aparențe, povestea unei femei plină de greutăți și eroism redefinește însăși semnificația frumuseții.

 

 În 1914, Mary Ann Bevan s-a confruntat cu pierderea sfâșietoare a soțului ei, care a lăsat-o mamă singură cu patru copii de întreținut. Luptându-se cu facturile și cu o nevoie disperată de a se întreține, s-a trezit într-o poziție imposibilă, agravată de o afecțiune medicală cunoscută sub numele de acromegalie. Această tulburare hormonală a provocat schimbări fizice semnificative, alterându-i trăsăturile și transformând-o într-o țintă a ridiculizării într-o societate care prețuia conformismul. Pentru a câștiga bani pentru familia ei, Mary Ann a luat o decizie curajoasă și dureroasă: a participat la un concurs care a etichetat-o ​​cu cruzime „Cea mai urâtă femeie din lume”, pe care l-a câștigat.


Victoria ei, însă, nu a fost una de mândrie, ci de necesitate. Călătoria lui Mary Ann a dus-o în circuitul spectacolelor de circ, unde a devenit un spectacol nedorit pentru un public curios și adesea crud. Fiecare batjocură și privire pe care a îndurat-o a fost o masă pe masa copiilor ei, fiecare râs un pas către educația lor și un viitor mai bun.  Și-a transformat suferința profundă într-un act altruist de iubire neclintită a unei mame, transformând umilința publică într-un mijloc de supraviețuire. Sacrificiul ei a fost imens, deoarece și-a schimbat propria demnitate pentru bunăstarea celor pe care îi era cel mai dragi. Când ne uităm la povestea sau fotografia ei astăzi, este esențial să vedem dincolo de eticheta crudă pe care societatea i-a impus-o. Mary Ann Bevan nu era urâtă; era un far al unei forțe extraordinare, al rezistenței și al devotamentului nemărginit, o dovadă a ideii că adevărata frumusețe nu se găsește în perfecțiunea fizică, ci în curajul tăcut și imens de a îndura de dragul iubirii.

$$$

 Domnul Dan, explorator și nu prea


Ne-am dus în Cotroceni ca să vedem cum arată cele două case memoriale „Ion Minulescu și Claudia Millian” & „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, aflate într-un bloc interbelic, pe același palier.

O altă zi caniculară. Așa îmi arată și telefonul, așa se și simte. E vineri dimineață și sunt în fața Palatului Cotroceni. E totul amorțit în jur și dinspre Cotroceni nu vine nicio mișcare, niciun scârțâit de poartă, nicio adiere de vânt. Întorc spatele înaltei porți, traversez și intru într-un bloc de pe strada Gheorghe Marinescu. Împing ușa grea de metal și urc până la etajul 2, unde mă așteaptă muzeograful Adrian David. E echipat corespunzător: pantaloni scurți, cămașă cadrilată și mască. Arată spre ușile apartamentelor 11 și 12 și mă întreabă: „Cu ce să începem? Cu Minulescu sau cu Rebreanu”? 


Hotărâm să intrăm în apartamentul nr 11 („Casa memorială Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”) și Adrian îmi indică o măsuță pe care sunt dezinfectanții. În timp ce-mi frec palmele cu o substanță de culoarea azurului, privirea îmi fuge pe pereții vestibulului tapetați cu desene, tablouri și fotografii: portretul lui Rebreanu făcut de George Löwendal, o poză cu el tânăr la Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu, acuarele de Francisc Șirato și Camil Ressu inspirate de proza lui Rebreanu, un autoportret realizat în Norvegia, la Bergen, în 1928, plus fotografii de familie, unele făcute chiar de scriitor cu un aparat Laika. 

Vestibulul duce în living, o încăpere aerisită și luminoasă din care poți să vezi Cotroceniul, ticsită și ea cu lucrări de artă. În aripa stângă sunt piese de mobilier Biedermeier, tablouri și busturi care le reprezintă pe Puia (fiica adoptivă a scriitorului) și pe actrița Fanny Rădulescu, soția acestuia, iar în cea din dreapta se văd icoane pe sticlă foarte vechi din Transilvania, orologii, un candelabru cu opt brațe, dulăpiorul pentru jocul de bridge, un alt portret al lui Rebreanu (înfățișat ca academician), și încă zeci de alte obiecte care mă năucesc și pe care nu le pot identifica. Într-o vitrină sunt bijuterii de jad și din sticlă de Murano, porțelanuri și patru păpuși (Mimi, Bambulina, Maria Servilla și Alma) cumpărate (și botezate) de Liviu Rebreanu din Italia.

$$$

 Cine l-a împușcat pe Liviu Rebreanu pe 23 August 1944?


Catalin Oprisan 


La peste șapte decenii și jumătate de la evenimentele de atunci, întrebările încă persistă. Unii spun că un cancer de plămâni l-a luat pe marele nostru prozator, alții jură că autorul lui ”Ion” a fost lovit de un glonț al unui soldat român, în noaptea în care am întors armele contra nemților. Ce se știe cu siguranță este că s-a stins în prima zi de septembrie

 

 

Liviu Rebreanu, unul dintre marii noștri prozatori, s-a stins când nu adunase șase decenii de viață

 

”Pe la miezul nopții, unchiul ei (n.r. – al Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere, când o putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește către Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se află pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”.

Rândurile aparțin lui Ivon Porter, agent al forțelor speciale britanice la București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acțiunea descrisă se petrece pe 23 august 1944, când Armata Română a întors armele contra nemților.

Directorul Teatrului Național este marele scriitor Liviu Rebreanu. A cărui dată de deces apare ca fiind 1 septembrie 1944. 


Noi l-am omorât pe autorul ”Pădurii Spânzuraților?”


Primul dintre cei 14 copilași ai învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicăi, o mare iubitoare de teatru, pleacă la drum în viață pe 27 noiembrie 1885. Locul de baștină-i e Târlișua, dar, mai apoi, familia se mută în Maieru, pe valea Someșului Mare. Ceva mai târziu, omul de litere avea să declare că ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc 10 zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.

Dă drumul la scriitură. Mai întâi în limba maghiară, apoi în română. Multe amintiri din copilărie. Pentru că printr-a IV-a e îndrăgostit lumea, naște ”întâia și ultima mea poezie”. E topit după o actriță dintr-o trupă ambulantă, așa că zămislește un vodevil. În primul an de studiu de la Școala Reală Superioară de Honvezi din Șopron obține calificativul ”eminent”. La 1 septembrie 1906 primește repartiție în armata austro-ungară. E sublocotenent. Nu rezistă. Pe 12 februarie 1908 demisionează, se întoarce în Prislopul Năsăudului. Părinții mai să piară de inimă rea, îl credeau om realizat. Debutează în același an, pe 1 septembrie, cu povestirea ”Codrea” (”Glasul inimii”), la Sibiu, în Revista ”Luceafărul”, condusă de O. Goga.

Deoarece are penița acidă și militează pentru drepturile românilor de peste munți, execută puțină arestuire la Văcărești, apoi la închisoarea Gyula. Eliberat în miez de auggust 1910, se găsește într-o situație materială precară. Simte că nu stăpânește, prea bine, limba română, dar la București, Ștefan Antim, redactor-șef la ”Ordinea”, îi întinde o mână de ajutor, fiind angajat acolo.

Filele călindariului arată 1911, când Liviu Rebreanu își întâlnește marea iubire. Idila începe la Teatrul Național din Craiova, unde era secretar literar. Îi cade cu tronc actrița Ștefana Rădulescu, ”Fanny” pentru amici, aboslventă de Conservator de Artă Dramatică, 26 de primăveri și o fetiță de trei. Rebreanu e pierdut, cade în mrejele sale. La nici un an de când privirile li se întrepătrunseseră, devin soț și soție, pe 19 ianuarie 1912. Orbit de amor, Liviu cere ca în actul de căsătorie să se treacă și recunoașterea micuței Florica, deși gestul era totalmente ilegal. Se iubesc mult. Scrisorile, unele interminabile, încep sau se termină cu ”Sfânta mea soție și iubită nevestică” ori cu ”Mult iubitele mele suflete”.

 

A lucrat șapte ani la ”Ion”! Drama din ”Pădurea spânzuraților!”


În martie 1913, se apucă de ”Ion”, prima sa capodoperă. Lucrează mult, până pe 20 iulie 1920. ”Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum trei decenii”, avea să scrie cu puțin înainte de a părăsi scena vieții. ”Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe costele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”... ”În Ion am lucrat într-un fel și până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa”, spunea Rebreanu. Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ioan Belciug, notarului Soessel, cel care, mai târziu, avea să-l viziteze pe autor la București, spre a-i mulțumi pentru feljul cum l-a zugrăvit în roman.

Începe Primul Război Mondial. În august 1916, Regatul declară război Austro-Ungariei. Se oferă voluntar, cererea nu îi este aprobată. În 6 decembrie, germanii ocupă Bucureștiul. Închis în casă, continuă să scrie la ”Ion”.

Liviu are un frate, pe Emil, născut în 1891. Ajunge pe front în Galiția, în Rusia, în Italia, e decorat cu ”Medalia de aur pentru vitejie”. Drama sa începe în 1917, când regimentul său este trimis să lupte pe frontul românesc. Naționalist convins, e acuzat, pe 12-13 mai, de crimăm de dezertare și de spionaj. E condamnat la moarte și executat, prin spânzurare, la Ghimeș-Palanca, pe 14 mai. Liviu Rebreanu află de dramă abia peste doi ani. Avea în cap un roman, încă de pe vremea când Emil îi trimitea, de pe front, scrisori, merge la locul tragediei. Primele pagini sunt scrise în 1919. Cea de-a doua sa capodoperă, ”Pădurea spânzuraților”, vede lumina tiparului în 1922.

Încep să iasă vorbe. Ardelenii îl scot de la suflet. Acuză cele două ființe din viața sa, Fanny și Puia-Florica, de faptul că l-au îndepărtat de familie, că-l manipulează cum vor ele. Soția e din ce în ce mai impulsivă, dar Rebreanu nu reacționează. Se zice că ar fi rupt o umbrelă în capul actriței Puia Ionescu, care se îndrăgostise de scriitor. Ce-i drept, la casa sa din Valea Mare, aflată la trei kilometri de Pitești, soseau multe tinere aspirante la statului de actriță, dar don Liviu le respingea cu politețe. Aici, la ”cuibul său literar”, cum îi plăcea să-i spună locului, avea să scrie alte capodopere precum ”Răscoala”, ”Jar”, ”Gorila” ori ”Amândoi”.

E unul dintre puținii scriitori interbelici care poate trăi – destul de bine – din ceea ce face. Lui Camil Petrescu îi este greu să scoată, de la editură, 5.000 de lei. Lui Rebrfeanu, băncile îi acordă împrumuturi cu cinci zeroruri, iar tipografiile abia așteaptă să-i scoată cărțile. Are șofer, un ”Chevrolet” roșu și un ”Dodge 1930”. Devine directorul Teatrului Național din București, între 1928 -1930, apoi, din nou, între 1941-1944. Are patru pogoane cu vine și o biblioteacă imensă. Joacă mult table. Deși cel de-al Doilea Războli Mondial mușcă din Europa, Rebreanu găsește puterea de a merge la Berlin, Dresda ori Viena, pentru a vorbi despre cultura românească.

 

 

Prima copertă a unuia dintre cele mai faimoase romane ale literaturii noastre

 

Simte că ceva nu este în regulă. Face, la început de ianuarie, un control radiologic, iar medicul îi spune că a sesizat o ”opacitate suspectă” la plămânul drept. Pentru că e un fel de rudă cu pacientul, doctorul Vasile Tițescu îi propune o operație. Deși e de acord cu ea, maestrul o amână. Pe 4 aprilie 1944, după bombardamentele aliate asupra Bucureștiului, decide să se retragă la Valea Mare. Nu se mai întorcea, niciodată, în orașul lui Bucur. Scrie, pe 7 iulie, în ”Jurnalul” său: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”. Cu toate acestea, trimite depeșă prietenilor că a ”trecut houl cel greu”.

La final de iulie, aceștia vin să-l vadă. Casa e plină de musafiri: uite-l pe Camil Petrescu, uite-l pe Mihail Sorbul! Se bea bere. Zice că e bucuros că i s-a interzis să fumeze. La București, ”amicii” merg la Mareșalul Antonescu, care este de acord cu înlocuirea sa, pentru că ”având o maladie prelungită și poate nevindecabilă, Teatrul nu este cârmuit așa cum trebuie”. Dar ministrul Ion Petrovici se ține tare, iar mutarea nu se produce. La început de august 1944, Rebreanu plănuiește o vizită la minister, la Pucioasa. Familia se opune, dar el pleacă. Chiar dacă sosirea sa ”i-a impresionat pe mulți”, toți au considerat-o o imprudență. ”Era alb ca varul și slăbit la jumătate”, nota Ion Petrovici. Acasă, la Valea Mare, fiica îi vede ”fața descompusă”. Soarbe doar puțin lapte, cere să se ducă singur în pat, se împiedică de covor și cade!

Undeva pe la 15 august, Petrovici îi întoarce vizita. ”Rebreanu zace prăpădit. Abia mai putea să rostească o vorbă-două”. Are 59 de ani. Și crize cardiace, adăugate suferinței pulmonare.

Pe 23 august 1944, întoarcem armele. Trecut pe tratament puternic, în ultimele zile, Liviu Rebreanu pleacă spre București.

Aici intervine în scenă englezul Ivor Porter.

Fost lector de limba engleză la Universitate, între 1939 și 1941, revine în România în decembrie 1943, ca agent al forțelor speciale britanice (S.O.E.), cu scopul declarat de a impulsiona mișcarea de rezistență antihitleristă din țară, reprezentată de Iuliu Maniu. Porter se știe cu Rică Georgescu. În timp ce Mareșalul Antonescu este arestat, acesta poate ieși din închisoare, grație unui tratament mai special. Când generalul Manolescu și invitații săi vor să iasă din București, spre Periș, căile sunt blocate și păzite de către Armata Română. Generalul nu oprește la somație, soldatul trage, iar Liviu Rebreanu, aflat în mașină, este rănit, fiind transportat la spital, unde decedează!

Cât adevăr există în această relatare?

Este foarte probabil ca Liviu Rebreanu să se fi găsit în acea mașină ce mergea spre dineul din locuința generalului, la Periș. Asistentele medicale nu-l mai însoțeau. Mama Monicăi Lovinescu, pe care evenimentele din 23 august o prind la București, nu poate părăsi orașul decât pe 26 august. Ajunge la Lucieni, în județul Dâmbovița, unde se află fiica sa, și îi dă acesteia vestea ”morții lui Rebreanu”.

 

 

Mormântul lui Liviu Rebreanu din Cimitirul ”Bellu”

 

Rănit, scriitorul este internat în noaptea de 23 spre 24 august. Dintre rudele sale, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat, cu serviciul, în capitală, l-ar fi putut vizita la spital. Se spune că acesta ar fi cerut o ambulanță, pentru transportul la Valea Mare, unde Liviu putea fi îngrijit mai bine, dar Bucureștiul era, încă, blocat. Amintirile Puiei Florica, din 1969, nu spun nimic despre aceste evenimente și revin în actualitate abia pe 27 august, când Rebreanu ajunsese, deja, acasă. Dar e clar că în acele vremuri nu puteai scrie nimic rău despre insurecția condusă de P.C.R.

În zilele următoare, medicul curant constată o evoluție îngrijorătoare a bolii. La 29 august, Rebreanu cere să plece la București, pentru a se interna la clinica doctorului Lupu. Ambulanța a sosit, cu greu, pe 31 august, dar pacientul nu a mai fost urcat în ea. ”Era inutuil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul și distanța”... Se vede treaba că aducerea rănitului pe acele meleaguri nu fusese o idee prea bună.

Certificatul medical eliberat la cererea familiei de doctorul Tițescu, la 10 septembrie 1944, precizează că ”Liviu Rebreanu a sucombat la vârsta de 58 de ani, suferind de insuficiență circulatorie (asistolie)”.

Marele scriitor e înmormântat în curea bisericii din comună. Vremurile nu permit pompă. La căpătâiul său vorbește doar un învățător, de fapt un ofițer rezervist, care comanda o companie ce pleca spre front.

Pentru că deja comuniștii sunt cocoțați la putere, vestea morții lui Liviu Rebreanu e trecută cu vederea. O notă, mică, din ”Democratul”, numărul din 5 septembrie, consemnează, superficial: ”Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din județul Argeș, înmormântarea scriitorului și fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societății scriitorilor, precum și unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naționale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”.

Peste doar câteva luni, Liviu Rebreanu avea să fie deshumat și adus la Cimitirul ”Bellu”, unde-și doarme somnul de veci alături de Caragiale, Eminescu ori Coșbuc.

Nici azi, la 82 de ani de la a sa moarte, nu se știe ce l-a ucis cu adevărat!

$$$

 ZESTREA 


LIVIU REBREANU


( varianta a romanului rebrenian " ION ") 


POVESTEA lui ION cu RODOVICA ( femeia bogată ) 


Obs. Însemnările, inedite, prefigurează episoade din schemele de mai târziu ale romanului " Ion ". 

La început " Ion " a fost " ZESTREA " , iar ZESTREA a fost " TEMEREA " , iar TEMEREA o poveste : " POVESTEA lui ION cu RODOVICA ". Ion o bate pe Rodovica și ea se spanzura. În alta scriere, bătută ca și Ana de taică-său, că l- a făcut de minune în sat , fuge de- acasă , pentru ca apoi s- o găsim lângă un văduv din satul vecin. " O căruță duce pe cei doi miritei, amândoi cu câte o copila în brațe, și ei sunt fericiți și bucuroși ". În alte pagini , Ion ucide pe un Victor cu cinci lovituri de sapă, prinzandu- l că dă târcoale Rodovicai ; până la urmă, ajuns de blesteme , cade la pat. ( " Și se uscă , se topește. Degeaba toate doftoriile babelor . Incepe a- i cădea carnea . Și s- a stans și el ". Nici Lang, prea linistitul domn Lang , nu " sta locului " , omorandu- și nevasta că l- a înșelat din nou , la el în casă cu notarul. 

(...) Peste ani, Rebreanu avea de ales dintre mulții săi Ioni și Ane ( in scrierea variantei definitive a cărții " Ion " ) . 

" Povestea lui Ion cu Rodovica. Femeia bogată de altcum nu prea mândră , iubește de nespus pe Ion . Părinții ei se codesc pentru că lon e sărac. Și fata- l iubește nebună iar din iubirea lor se naște ceva . În sfârșit sunt siliți să o mărite după Ion . Ion acum e închipuit, se codeste el de ea , o incunjura căci n- a învoit cu zestrea. Fata se stange după el și abia - abia îl pot înduplecat s- o ieie. Apoi se multă la părinții lui Ion. Soacra progleta, nora prostuta și nătânga, dă în partea Savistei , a oloagei. Ajung la scârbă de multe ori , mai ales că soacra trage mai mult în partea lui Iacob ( intr- o primă varianta a romanului , Iacob este fratele lui Ion ) , care deși mai bătrân inca nu e însurat, ci a fost catunit pe zupa și a pierdut prin Bosnia vreo 6 ani. Aici acasă numai spre greutate li- e. S- așa ajung la scârbă tot des , des . Bătrânul Vasile n- are vot în chestie. Acum Ion tot se înfurie cu bogăția; ÎI TREBUIE TOT MAI MULTĂ MOȘIE. Se duce când la socru- său sa- i dea o grădină sau altceva , care el e un om nepăsător și- i zice : < Eu ți-am am dat femeie iar tu trebuie să fii bărbat ! > Rodovica ( in varianta definitiva a romanului " Ion " , aceasta poarta numele de " ANA " ) e stingherita, NIMENI NU E PE PARTEA EI . A crescut rămasă de mamă , bătută și batjocorita de toți, cari numai pentru avere o băgau în sama. Ion, dimpotrivă, deși SĂRAC ca DEGETUL , a fost flăcău luat în seamă de toți, stiutor de carte , cetitor de gazetele azvârlite de popa văduv, cântăreț care nu- și da rândul să învețe cântări de la ai dascălului. A slujit la sași, s- a caznit și a muncit de copil mic. Om proglet, iute la mânie; pretin bun cu Ion a lui Tănase, cel mai tare fecior din sat. Rodovica îl teme ( e geloasă) , căci el e plăcut iar ea se tot hazește ( urâțeste) . Si se cearta des din multe pricini , din moșie mai ales. Apoi se însoară și Iacob și ia o fată săracă cu care a slujit el undeva . Se au dragi ( se iubesc ) . Și vin pe capul astorlalți ." 

ZESTREA [ continuare ] 

" Ion se înfurie , se sfadesc ( se cearta ) . In urmă ajung la bătaie. Ion se gata sa- și facă casă. Și aici se sfadeste cu tatăl său : < Da- mi moșie! > , < D- apoi de unde sa- ți dau dacă n- am . Cât am a vost o fi după moartea noastră. Așteaptă ! > Ion ar vrea să- i scrie pe el partea lui ; i- e frica să nu- l scoată frate - său 

( Iacob ) din moșie . Nu se potrivesc nicicum. Și se duc toți la nunta unei rude: fata lui Login cu doi spuri ( copii din flori, fără tată legitim ) care se marita cu un văduvoi. Și când vin acasă trăiți Ion o bate pe femeia- sa, după ce aceasta se spanzura. 

Epizoade : școala ungureasca , clădirea noiei biserici , moartea vacii Dumana, îngroparea ei , etc. , casa lui Dumitru Sânzianu, vinderea ei la Zidovu, treburile lui cu copiii, moartea lui ; Avrum se spanzura pentru pădurile ; Savista oloaga în drum , etc. 

Un individ , tatăl lui Ion , care tușește tot mereu ; îl apuca tusa și nu- l lasă până ce nu- I albestreste toată fața. 

[ față plina de zbarcituri și neagra ca o coaja de nucă ] . 

(...) ". 

Sursa " CAIETE " , vol. I , de Liviu Rebreanu, prezentate de Niculae Gheran ( editorul de baza al lui Rebreanu) . Editura Dacia , 1974. Fragmente din capitolul " SCHIȚE ", pag. 105- 107.


$$$

 DESPRE LIVIU REBREANU 


Liviu Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil, om superstiţios care a avut vise neîmplinite şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat. Până la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a pus pentru prima dată sentimentele pe hârtie.   

Creaţiile de la începuturi nu au fost publicate niciodată. ”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933.   

Îndrăgostit şi romantic Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi. Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui. Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor.

 Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat. Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”. ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.

 Fanny a fost femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat până la moarte. Corespondenţa dintre cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru pentru realismul din romane, un romantic incurabil. ”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. 

Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”, mai scria Rebreanu. Scriitor meticulos dependent de cafea Rebreanu scria numai noaptea, ajutat de cafea şi ţigări pentru că numai noaptea îi oferea liniştea necesară actului creaţiei. Se spune că în nopţile inspirate îl prindeau zorii zilei treaz creând, după a douăzecea ceaşcă de cafea. Şi-a descris nopţile de lucru în interviul dat în 1933. ”Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu. Scriitorul şi-a mărturisit dependenţa de cafea şi ţigări, nelipsite în nopţile lungi de creaţie. ”Ca să pot rezista atâtor nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înşir câteva rânduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini” mai mărturisea Rebreanu în acelaşi interviu. Beat de muncă Un om beat de muncă, aşa era văzut Rebreanu în perioadele în care lucra la un roman. Scria la masa de lucru de lângă bucătărie, ore în şir, oprindu-se doar pentru a se răcori cu apa de la chiuvetă. ”Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale.Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată”, povestea Tudor Vianu despre scriitor. Un om foarte superstiţios Scriitorul realist era, în viaţa de zi cu zi, un om foarte superstiţios. Nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. ”Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi e simpatic – cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic”, mărturisea Rebreanu. A scris ”Pădurea spânzuraţilor” inspirat de moartea fratelui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurătoare în 1917, la pădurea Ghimeş-Palanca, fiind condamnat la moarte pentru crimă, dezertare şi spionaj.Rebreanu a aflat de moartea fratelui său, abia în 1919. Se spune că scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Moartea lui Emil Rebreanu i-a inspirat, într-un final, celebrul roman ” Pădurea Spânzuraţilor”. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. A început ” Pădurea Spânzuraţilor” în 1919 şi cartea a fost publicată în 1922. Nu se ruga niciodată Deşi se considera un om credincios, nu se ruga niciodată. ”Cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru când îl porţi pe Dumnezeu mereu cu tine”, spunea Rebreanu în 1933. Vise neîmplinite Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes, să facă înconjurul lumii şi să cânte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă de timp. ”Între altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina şi n-am urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Aş fi vrut să cânt bine din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei”, mărturisea Rebreanu în interviul din 1933. Scriitorul şi-a dorit să facă înconjurul lumii şi să stea măcar două luni în Rusia Sovietică. Nu şi-a îndeplinit visele de la maturitate, dar mărturisea că şi-a atins idealul din tinereţe. ”Mi-am realizat visul tinereţii mele. Trecând peste toate vicisitudinile vieţii, am ajuns să scriu şi în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură şi artă, idealul e atât de îndepărtat, încât e imposibil să-l realizezi complet”, mai spunea Rebreanu în interviul din 1933.

$$$

 PROŞTII


 Liviu REBREANU 


Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.

— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!

— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!...

Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol:

— Doamne-ajută!...

Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:

— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!...

Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:

— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva...

Dumnezeu să v-ajute!...

Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.

În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.

— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.

— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.

— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.

Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.

— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică...

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai

îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.

— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.

— Pesemne... Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.

Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.

Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.

Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:

— Nu mai vine...

— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.

Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea.

— Vine cineva... zise înăbuşit.

Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.

— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.

— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.

— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?

— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine...

— Vă duceţi departe?

— Ba nu... Până la Salva...

— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Aşa... Ce să facem?

Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.

— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.

Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.

— Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.

— Noroc, bombăni scurt hamalul.

— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.

— Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...

Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...

Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeniţite.

Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.

În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:

— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...

Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!...

...Din depărtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.

— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei,

întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.

— Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.

|ăranii se holbară uluiţi unul la altul.

— Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:

— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!

Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:

— Năsăud... o minutăăă!

Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.

— Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!

Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze...

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.

— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.

— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful aruncându-i biletele.

— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi...

— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:

— Gataaa!

Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.

— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.

Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.

— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.

Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.

— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!

Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii.