$$$

 REPERE ALE PLĂCERII 

  Azi vreau să vorbesc despre plăceri, mai ales, despre frumos. Ce? Am mai vorbit? Da, am mai vorbit și voi mai vorbi, pentru că îmi place tema!

  Mai întâi să facem distincție între frumos și bun. Frumosul și bunul sunt forme ale plăcerii. Când ne place un lucru pentru că este util, spunem că acest lucru este bun; când un lucru ne place fără să-i găsim vreo utilitate, spunem că este frumos. 

(Observație. Uneori nu se poate face o disjuncție între bun și frumos. Designerii au grijă ca un lucru bun să fie și frumos).

   După Montesquieu, mai sunt și alte forme ale plăcerii: păcatul, delicatul, tandrul, ingenuul, grațiosul, nobilul, sublimul, maiestosul și nu-mai-știu-ce-ul. El vorbește despre plăceri naturale (care depind de constituția minții) și plăceri dobândite (care depind de educație și experiență). 

    Plăcerile naturale vin din interiorul, sunt înnăscute, depind de calitatea predecesorilor. Prin urmare, aceste plăceri nu se învață, le moștenim ca și pe unele atitudini, cum ar fi demnitatea și comportamentul. Așa se face că, fără o pregătire prealabilă, unora le plac operele de artă plastică, muzica clasică, anumite filme, altora le plac kitsch-urile, manelele și alte filme. Unii știu, fără o pregătire prealabilă, să aranjeze în mod armonios lucrurile frumoase, făcându-le mai frumoase, alții le pun de-a valma, nelalocul potrivit, atenuându-le valoarea și frumusețea. Stop! Aici am vrut să ajung. În legătură cu a doua categorie de oameni, nepoțelul meu de 10 ani, Andrei, spunea: „Unii oameni, cu cât vor să facă lucrurile mai frumoase, cu atât le fac mai proaste, pentru că le pun greșit sau le fac greșit”.

    Plăcerile dobândite sunt cele formate după naștere prin educație sau prin imitație.

    Se înțelege de la sine că aceste forme diferite de plăcere constituie obiectul gustului, gust care este diferit de la om la om, este înnăscut, dar poate fi educat. Prin urmare, gustul și plăcerea sunt înrădăcinate în subiect. 

    „Originea frumosului, binelui și a plăcutului se află în noi înșine”, spunea cineva (îmi scapă numele). „Despicând firul în patru” pe această temă, împreună cu filosoful David Hume, privind relația dintre subiect și obiectul contemplat, putem spunea că frumusețea se află în mintea celui care o contemplă, nu în obiectul contemplat. Rezultă de aici un subiectivism al judecăților și al percepției noastre asupra frumosului. Pe de altă parte, Immanuel Kant se întreba despre posibilitatea de a da validitate intersubiectivă judecăților despre lucrurile pe care le găsim frumoase, cu toate că „de gustibus discutandum non est”.

   Și totuși, ar fi eronat să considerăm că variabilitatea subiectivă este absolută: sculpturile Venus din Milo și David a lui Michelangelo, tabloul Mona Lisa al lui Leonardo da Vinci au plăcut aproape tuturor de secole sau chiar de milenii.

   Dar nu se poate vorbi la nesfârșit despre frumos neglijând existența urâtului, ca o tainică și uneori voluptoasă ispită tabu. Manierismul și barocul dezvoltă un gust special pentru lumea violenței, morții și a ororii. Apare aici și un interes aparte pe elemente ale imperfecțiunii feminine, privite ca stimul al voluptății. 

   Iconografia creștină îl prezintă pe Satana ca simbol al urâtului, deși Satana a fost un înger. Iată și aici o distanțare și o coeziune între frumos și urât.

  Tot așa, după cum s-a mai spus, singurătatea unei femei frumoase este la fel de dramatică precum singurătatea unei femei urâte. Se poate spune, la nivel declarativ, că extremele se ating, ca un arc voltaic.