$$$

 161 de ani de la prima Convenție de la Geneva și înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii

Prima Convenție de la Geneva a fost adoptată în 22 august 1864, într-o perioada critică în istoria politică și militară europeană.

De la înfrângerea lui Napoleon în bătălia de la Waterloo din 1815 și ieșirea la rampă a nepotului sau în campania din Italia din 1859, în Europa de Vest domnise pacea. Totuși, odată cu Războiul Crimeei, Europa a fost zguduită de un nou conflict violent, și deși această se întâmplă "într-o regiune depărtată și neaccesibilă" pentru majoritatea europenilor occidentali, Italia de nord era „atât de accesibilă din toate părțile Europei de Vest încât ea s-a umplut imediat de observatori curioși”; deși vărsarea de sânge nu a fost deosebit de mare față de alte războaie, pentru cei care i-au fost martori, ea a fost ceva șocant și neobișnuit.

Mișcarea pentru adoptarea unui set de legi internaționale care să guverneze tratamentul și îngrijirea răniților și prizonierilor de război a demarat după ce activistul Henri Dunant a fost martor la bătălia de la Solferino din 1859, între tabăra franco-piemonteză și cea austriacă în Italia de Nord.

Suferința celor circa 40.000 de soldați răniți lăsăți pe câmpul de lupta din cauza lipsei de infrastructură, de personal și de convenții care să permită acordarea de ajutor medical a fost cea care l-a împins pe Dunant să acționeze.

La întoarcerea la Geneva, Dunant a publicat relatarea să sub titlul "Amintiri din Solferino" și s-a folosit de calitatea să de membru al Societății de Binefacere din Geneva, pentru convocarea unei conferințe internaționale. Dunant este și cel care care a contribuit la înființarea "Comitetului Internațional pentru Ajutorarea Răniților", viitorul "Comitetului Internațional al Crucii Roșii".

La 22 august 1864, mai multe state europene și-au trimis delegați la Geneva și au semnat Prima Convenție de la Geneva:

Baden (astăzi parte din Germania), Belgia, Danemarca, Franța, Hessa (astăzi parte din Germania), Italia, Țările de Jos, Portugalia, Prusia (astăzi parte din Germania), Spania, Elveția, Württemberg (astăzi parte din Germania). Norvegia și Suedia au semnat și ele în decembrie.

Acesta a fost primul și cel mai elementar tratat și și-a "tras puterea de constrângere din consimțământul implicit al statelor care l-au acceptat și l-au pus în aplicare la efectuarea de operațiuni militare." Acest prim efort permitea doar: "imunitate față de capturare și față de distrugerea clădirilor destinate tratamentului soldaților răniți și bolnavi, primirea și tratamentul cu imparțialitate al tuturor combatanților, protecția civililor care îi ajută pe răniți, și recunoașterea simbolului Crucii Roșii că mijloc de identificare a persoanelor și echipamentelor acoperite de acest acord."

Deși au fost niște reforme reduse, tratatul a avut succes în aplicarea lor.

Din cauza ambiguităților din articolele inițiale și din cauza dezvoltării rapide a tehnicii de război, articolele inițiale au fost revizuite și extinse, foarte mult prin a Două Convenție de la Geneva din 1906 și prin Convenția de la Haga din 1899 prin care articolele și-au extins aplicarea și asupra războiului maritim. A fost reactualizată în 1929 cu unele modificări minore. Dar, așa cum observă Jean S. Pictet, directorul Comitetului Internațional al Crucii Roșii în 1951: "Legea mereu rămâne în urmă generozității; întârzie în a se conformă realităților vieții și nevoilor omenirii”, astfel că este de datoria Crucii Roșii „să asiste la lărgirea ariei de acoperire a legii, pe prezumția că legea își va păstra valoarea", în principal prin revizuirea și completarea acestor principii de baza ale Primei Convenții de la Geneva.