S-a întâmplat în 1/13 februarie 1861: La această dată, începeau să funcţioneze, la Bucureşti, mici ateliere pentru fabricarea muniţiilor si materialelor de artilerie, care vor forma Arsenalul Armatei. După Unirea Principatelor, în Muntenia și Moldova existau doar prăfării în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei. Aceste stabilimente echipate rudimentar nu erau capabile de a aproviziona eficient o armată modernă. În anul 1860, ministrul de război de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare în Principatele Unite.
În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect privind construirea unei capsulării. Acesta a fost aprobat de domnitorul Cuza, care a decis înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat funcția de director în cadrul acestei instituții. La 23 noiembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a aprobat construcția Direcției stabilimentelor de material de artilerie, precum și organizarea acesteia în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.Inițial, Direcția stabilimentelor de material de artilerie trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), însă Pirotehnia și Arsenalul au fost mutate în Dealul Spirii deoarece la Malmaison a fost înființată o cazarmă.Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgușor, lângă Ploiești, unde se afla deja o prăfărie.
În luna iulie a anului 1862, când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, aici erau fabricate tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și artificii. În luna octombrie a aceluiași an, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. Întors în țară după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ.În anul 1865, fabricarea gloanțelor se realiza în mod automat. Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”.În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le cunoaşte, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională.
Fiecare pas politic şi/sau militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenţia militară la nordul Dunării.
Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza.Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării. După experienţa de la Floreşti, în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison, Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 la Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere. Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o conducere unică. La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul Major General în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”.Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forţă, noilor structuri militare. Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti, pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt, la Iaşi, pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova, pentru trupele dispuse dincolo de Olt.
S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor şi gloatele care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.
Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19.000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24.500 cît numărau trupele teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie, înrolări de bună voie şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.
La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective). În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte. De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.
Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european.Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc. O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.
Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent. Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.
Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare, celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa. În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1863 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.
Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.
La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.
Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne.
Surse:
* Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987
Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989
Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
https://www.defense.ro/1861
http://www.romania-actualitati.ro/unirea_principatelor_romane_si_infiintarea_armatei_nationale-123212
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza
https://www.forter.ro/content/artileria
http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm
