$$$

 CORNELIU BABA

„Ideea care m-a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci, care mă urmăresc obsesiv în drama picturii mele.” Corneliu Baba s-a născut pe 18 noiembrie 1906.

Iată ce scria, spre sfârşitul vieţii, Corneliu Baba, unul dintre cei mai importanți pictori români, în „Însemnările unui pictor din Est”. „Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de-a lungul secolelor, Istoria.” A murit la 91 de ani, în decembrie 1997. 

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe. 

Creația sa profund personală, racordată la tradiţia occidentală, realizată într-un limbaj unic, cum susțin foștii săi studenţi Henri Mavrodin, Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu sau Ştefan Câlţia, azi artişti cu un loc sigur în peisajul contemporan, înseamnă mult pentru arta românească din secolul XX. Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe. 

Dând dovadă de o vocaţie cultivată din copilărie de tatăl său, pictor de biserici, a traversat un întreg secol, lucrându-şi asiduu talentul, pe care-l respecta, nerisipindu-şi energia creatoare, căutând să dea chip obsesiilor în tablouri a căror valoare s-a bucurat de recunoaştere unanimă. A iubit deopotrivă lectura şi muzica, fiind fascinat de George Enescu, căruia avea să-i picteze un portret tulburător mai târziu, descoperit în timpul unui concert susţinut cândva la Craiova, oraşul natal al pictorului: „Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”. 

Încă de la primele sale desene, datând din anul 1916, anul intrării României în război, alături de Antanta, s-a aplecat cu acribie asupra omului și a chipurilor lui, studiindu-le în paralel cu studiul naturii. A rămas dincolo de programe estetice, fără să se afilieze la vreunul, fără să se regăsească total în vreunul. Deși în opera lui de tinerețe se simt ecouri din diferite orientări – expresionism, avangardă etc. –, creația lui Corneliu Baba se va apropia apoi de realism, dar unul profund personal, care l-a impus, făcându-i totodată şi un mare deserviciu. A rămas fidel crezului romantic – pictura este o taină pe care n-o descifrează teoreticienii sau ideologii, idee pentru care a pledat în faţa studenţilor, în lunga lui carieră pedagogică, începută în 1939, când era deja asistent la Catedra de Pictură a Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, la care el însuşi studiase sub îndrumarea lui Nicolae Tonitza. 

În 1945 a devenit profesor de pictură la același institut, dar peste doar câțiva ani, în 1949, a primit interdicţia de a mai preda, din motive rămase incerte. 

A părăsit Iaşiul şi s-a stabilit la Bucureşti. El însuşi a mărturisit-o mai târziu, în „Însemnările unui pictor din Est”: „Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întâlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte”. Sunt anii în care a acceptat să ilustreze „Mitrea Cocor”, cartea obedientă a lui M. Sadoveanu, şi „Bietul Ioanide”, romanul lui G. Călinescu. Mai târziu pentru acest gest a fost acuzat de pactizare cu regimul, pe care, pe altă parte, îl condamna neîncetat. Şi alte episoade din cariera sa au fost folosite în scop denigrator: scrisoarea din 1962, prin care cerea să devină membru al Partidului Muncitoresc Român, lucrări ca „Odihnă la câmp” şi câteva portrete sociale. 

Obsesia pentru portret, prezentă în destinul său decenii întregi, a fost decisivă pentru evoluția artistului. Datorită portretelor sale unice, Corneliu Baba şi-a găsit un loc numai al lui, odată cu prima expoziţie personală din străinătate (la Bruxelles, abia în 1964), după participarea la expoziţii de artă românească la Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad, Helsinki, Atena, Viena. Au urmat Londra, Tokyo, Beijing, Tel Aviv, Boston, New York, Washington, Chicago, Palma de Mallorca, Lisabona, Buenos Aires, Glasgow. 

Supravieţuind clipei, opera lui Corneliu Baba, explică acelaşi critic, respira acelaşi aer ca marea pictură occidentală, răspunzând creator influenţei exercitate de Goya, El Greco şi Rembrandt. Ciclurile originale dedicate arlechinului, regelui nebun, spaimei (cu primul desen început în ziua cutremurului din 1977), precum şi numeroasele portrete de personalități ale epocii sau de membri ai familiei, departe de normele artei academice, au fost o modalitate constantă de exprimare a condiţiei tragice a omului, rămânând principalele sale reuşite artistice. Corneliu Baba a pictat chipuri halucinante, de coșmar sau pur și simplu de vis, studiind revolta şi suferinţa, folosind cum numai el știe culorile, lumina şi umbra. 

Prin spaţiul geografic în care a funcţionat, a fost un om al Estului. Prin racordarea la tradiţia picturii europene, prin afinitățile sale artistice, a fost un spirit al Vestului. A filtrat coşmarul trăit în spaţiul real printr-o conştiinţă artistică singulară, cum spunea el însuși, turnându-l în forme care ţin de un spaţiu spiritual ce transcende istoria. Tablourile, răspândite în diverse muzee şi colecţii, dintre care cea mai bogată este Colecţia Baba de la Muzeul de Artă din Timişoara, au rămas mărturie. La Timișoara, unde există 27 de tablouri ale sale, tocmai s-au întors luna aceasta 7 tablouri ale sale, care au fost expuse, alturi de tablouri semnate de Pablo Picasso, de exemplu, la Muzeul Academiei Naționale de Arte din Beijing.

__$$$_

 AUTORITATEA PALESTINIANĂ

Retrospectiv privind, potrivit Bibliei, evreii au fost cei care au populat primii Palestina. Ulterior, în 135 d.Hr., romanii au cucerit regiunea şi i-au expulzat pe evrei, lipsindu-i de o entitate teritorială şi politică proprie. După cucerirea romană, puţini evrei au rămas în acele teritorii intrate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Începând cu secolul al VII-lea, teritoriile palestiniene au fost ocupate de arabi, iar populaţia a fost, în mare parte, islamizată.Apoi, în 1517, otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, teritoriile fiind transformate în provincii otomane.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, apariţia sionismului a accentuat dorinţa evreilor de a avea un stat propriu. În perioada decembrie 1917–1918, în timpul Primului Război Mondial, armata britanică a ocupat întregul teritoriu al Palestinei.

Înainte de ocupaţia britanică, la 2 noiembrie 1917, ministrul de externe al Imperiului Britanic, Arthur Balfour, a făcut o declaraţie – „Declaraţia Balfour”. Documentul anunţa disponibilitatea guvernului britanic de a permite instalarea evreilor în Palestina, britanicii urmărind atragerea capitalului evreilor în contextul Primului Război Mondial. Se încerca crearea, de către britanici, a unui cămin evreiesc în Palestina.

În 1919, după ce arabii au înţeles conţinutul Declaraţiei Balfour, aceştia s-au unit împotriva sioniştilor, constituind o societate creştino-musulmană. Această mişcare era condusă de familia Husseini, descendentă a Profetului. În scopul împiedicării formării unui stat evreiesc, au fost întreprinse acţiuni ale arabilor palestinieni precum trimiterea unor petiţii la Liga Naţiunilor denunţând politica sionistă. Cu toate acestea, organizaţia nu a luat măsuri de vreme ce politica sionistă avea aprobarea expresă a mandatarului britanic, ca instrument al Ligii.

Ca urmare a deciziilor adoptate la Conferinţa de la San Remo (1920), când s-a hotărât desfiinţarea Imperiului Otoman, un nou stat, Palestina, a fost creat. Acest teritoriu a fost pus sub mandat britanic, armata britanică administrând şi guvernând teritoriul.

Iniţial, arabii din Palestina au avut relaţii bune cu noii veniţi, dar aspiraţia acestora spre formarea unui stat arab i-a determinat să dezaprobe mandatul britanic şi emigraţia evreilor.

Segregarea dintre cele două populaţii s-a accentuat începând cu jumătatea anilor ‘30, când evreii şi-au constituit structuri proprii, cu sprijinul diasporei.

Revoltele palestiniene şi masacrul de la Hebron

În 1928, autorităţile mandatoare au recunoscut dreptul de proprietate al musulmanilor asupra „Zidului Plângerii” din vechiul oraş al Ierusalimului şi au reintrodus, pentru evrei, la solicitarea arabilor, interdicţia privind plasarea de bănci sau de obstacole lângă „Zidul Plângerii”. Tocmai încălcarea prohibiţiei de către evrei prin instalarea, lângă „Zidul Plângerii”, în septembrie 1928, în ziua de Yom Kippur sau „Ziua Ispăşirii”, a unui paravan care să separe femeile de bărbaţi, i-a alarmat pe arabii palestinieni. Aceştia se temeau de faptul că evreii intenţionau să-şi clădească o sinagogă în preajma „Zidului Plângerii” şi, treptat, să acapareze Muntele Templului de deasupra Zidului, inclusiv Moscheea Al Aqsa.

Tulburările începute în anul 1928 au fost provocate de arabii din Palestina aflată sub regimul mandatar britanic, şi îndreptate împotriva evreilor. Aceste violenţe au fost generate de disputa dintre musulmani şi evrei pentru accesul la „Zidul Plângerii”.

Astfel, în august 1929, după ce arabii i-au atacat pe evreii care se rugau la Zid, au urmat protestele evreilor care scandau că Zidul le aparţinea. Drept răspuns, arabii palestinieni au distrus sinagoga şi cărţile de rugăciune ale evreilor şi au extins revolta, culminând cu uciderea, la Hebron, a câtorva zeci de evrei.

Conflictul dintre cele două comunităţi s-a amplificat, în ciuda emiterii, de către autorităţile britanice, a unei Carte Albe, în cuprinsul căreia se afirma că se menţinea status quo-ul şi că evreii, ca popor minoritar, aveau permisiunea de a aduce, pentru rugăciunea la Zidul de Apus, doar obiectele permise pe vremea turcilor. De asemenea, în document se recomanda înfiinţarea unui Consiliu Legislativ alcătuit din reprezentanţii tuturor comunităţilor palestiniene, fapt nerealizat.

În urma revoltelor arabe şi a masacrului de la Hebron, datorită presiunii statelor arabe, al căror petrol devenea semnificativ, şi pe fondul creşterii numărului de imigranţi evrei în Palestina, în mai 1939 a fost proclamată o nouă Cartă Albă de către guvernul britanic, care limita imigraţia evreiască, respingea ideea formării unui stat evreu şi a proclamării unuia palestinian. Totuşi, se afirma că în anul 1949, Palestinei i se va acorda independenţa cu o conducerea duală, arabo-evreiască.

În contextul intensificării acţiunilor evreilor pentru a-şi întemeia un stat şi, ca urmare a sprijinului acordat de SUA în acest sens, în martie 1945, arabii palestinieni şi-au construit propriile structuri. Astfel, la Cairo s-a înfiinţat Liga Statelor Arabe (Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Arabia Saudită, Yemen, Palestina).

Războaiele arabo-israeliene

1. Războiul din 1948 (al-Nakba)

Pe fondul declanşării de către evrei a unui război de gherilă contra mandatarilor britanici care se împotriveau emigrării evreilor torturaţi din Occident în Palestina, problema teritoriilor palestiniene a fost dezbătută la Organizaţia Naţiunilor Unite.

În 1947, în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost adoptată, cu o majoritate de două treimi, Rezoluţia 181, prin care se stabilea partajarea Palestinei în două entităţi distincte, independente-un stat evreu şi unul arab, Ierusalimul şi Betleemul beneficiind de un regim internaţional sub autoritatea ONU. Arabii palestinieni şi evreii s-au opus acestei soluţii, în primăvara anului 1948 aceştia declanşând un război de gherilă. Opinia poporului arab era similară cu a liderilor săi din moment ce arabii nu erau alfabetizaţi, erau săraci şi tindeau să urmeze liderul.

Astfel, în mai 1948, după retragerea trupelor engleze din Palestina, evreii şi-au proclamat statul Israel, fără intervenţia ONU. Liga Arabă şi-a trimis armatele pentru a restabili securitatea în zonă. Războiul din 1948 i-a dezrădăcinat pe arabii palestinieni din locurile lor. Palestinienii au fost separaţi de casele lor, evacuaţi şi expulzaţi.

În urma confruntărilor militare, Israelul a ocupat din teritoriul ce revenea palestinienilor conform planului ONU. Din moment ce acest plan nu era acceptat de niciuna dintre părţi, evreii au considerat că nu încălcau legislaţia internaţională.  

În ianuarie a fost încheiat un armistiţiu, la propunerea Egiptului, conform căruia teritoriul Gaza trecea sub administraţie egipteană.

În urma negocierilor de la care Irakul s-a retras, Malul Vestic al Iordaniei (CisIordania/West Bank) (cea mai mare parte a teritoriului destinat statului palestinian), precum şi Ierusalimul de Est, vor intra în componenţa Transiordaniei, care se va numi Regatul Haşemit al Iordaniei.

În urma negocierilor cu Siria, care şi-a retras trupele din Palestina, statul evreiesc va ocupa 78% din teritoriul Palestinei, nu 56% cât se preconiza. 

În mai 1949, Israelul a devenit stat membru ONU (sub formă de republică parlamentară), ideea de stat palestinian fiind îngropată:el nu exista ca entitate politică, ci era împărţit între Iordania şi Egipt.

În ceea ce priveşte problema palestiniană, se considera că era de competenţa statelor arabe vecine Israelului.

În 1959, preşedintele irakian Kassem a lansat ideea unei guvernări palestiniene în Gaza şi Cisiordania.

 În replică, în 1964, preşedintele Nasser al Egiptului, a anunţat, în cadrul summitul-ului ţărilor arabe, reprezentarea, în Liga Arabă, a entităţii palestiniene şi crearea unui Comandament arab unificat care să controleze unităţile palestiniene armate.  

În acelaşi timp, în luna iunie a anului 1964, în partea de est a Ierusalimului s-a înfiinţat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), o organizaţie politică şi paramilitară a arabilor palestinieni formată din Mişcarea Fatah, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat de Eliberare a Palestinei şi alte fracţiuni palestiniene. O.E.P. a luat fiinţă din iniţiativa statelor arabe în frunte cu preşedintele Egiptului, Nasser .

2. Războiul de şase zile(iunie 1967)

Având multiple cauze anterioare, războiul de şase zile a fost declanşat de Israel, care a atacat Egiptul din cauza blocadei navale a strâmtorii Tiran. Armata israeliană a învins armatele arabe aliate şi a cucerit Fâşia Gaza (Egipt), Înălţimile Golan (Siria) şi Cisiordania (Iordania).

Drept urmare, Rezoluţia de la Khartoum[xx]sugerafaptul că statele arabe nu vor face pace cu Israelul(cei 3 nu – „nu pace, nu negocieri, nu discuţii”cu Israelul). Rezoluţia de la Khartoum a condus la Războiul de Yom Kippur din 1973.

3. Războiul de Yom Kippur

Statele arabe, Egipt şi Siria, au pornit atacul surpriză asupra Israelului pentru a recupera teritoriile pierdute în 1967. S-au alăturat acestui război Irakul şi alte state arabe.

În primele zile ale războiului, egiptenii şi sirienii au obţinut victorii semnificative. Apoi, începând cu a doua săptămână de lupte, sirienii au fost scoşi din zona platoului Golan, iar în sud, în peninsula Sinai, egiptenii au fost înfrânţi de armatele israeliene, acestea trecând dincolo de Canalul Suez (vechea linie de încetare a focului) şi încercuind o întreagă armată egipteană. Presiunea exercitată de Statele Unite ale Americii asupra Israelului a determinat această ţară să se abţină de la distrugerea armatei egiptene.

Aşadar, odată cu încetarea ostilităţilor la recomandarea ONU, statele arabe au depăşit trauma psihologică suferită în urma războiului din 1967. Datorită succeselor limitate din Sinai, Egiptul a negociat de pe alte poziţii cu Israelul.

Astfel, în septembrie 1978, la Camp David, Egiptul a negociat un tratat de pace cu Israelul, având ca mediator Statele Unite ale Americii. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acordului de pace israeliano-egiptean din 1979. Conform acordului de pace, Israelul urma să-şi retragă din Sinai trupele şi coloniştii în schimbul unor relaţii normale cu Egiptul şi a unei păci durabile.

Comunitatea arabă nu a fost de acord cu semnarea tratatului de pace deoarece acesta însemna, implicit, recunoaşterea Israelului ca stat. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă, iar preşedintele său, Anwar Sadat, a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981.

III. Acordurile de la Oslo

Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite şi aflat consecutiv sub o administraţie egipteană şi iordaniană, apoi, din 1967, sub cea israeliană, poporul palestinian şi-a constituit grupări politice şi militare care să-l reprezinte. Pe lângă OEP, în 1959 fusese înfiinţată, de către Yasser Arafat, Mişcarea de Eliberare naţională a Palestinei – Fatah, o grupare militară care şi-a creat celule în Cisiordania şi Gaza şi a instruit trupe de gherilă.

Pe fondul intensificării violenţelor dintre arabi şi evrei şi al izbucnirii, în decembrie

1987, a unei revolte palestiniene – Intifadă, care a inclus manifestări puternice, greve şi acte de nesupunere civică, în scopul dobândirii suveranităţii palestiniene asupra Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza, s-a format, în vara anului 1988, gruparea extremistă Hamasdin Frăţia Musulmană, localizată în Gaza.

Începând cu anii ’90, au fost întreprinse acţiuni de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian. În 1991, negocierile au fost purtate cu ocazia organizării unei conferinţe la Madrid, apoi au urmat discuţii secrete la Oslo pentru ca, în septembrie 1993, să se semneze, oficial, la Washington, în prezenţa preşedintelui OEP, Yasser Arafat, a primului ministru israelian, Yitzhak Rabin şi a preşedintelui american, Bill Clinton, un acord denumit „

Declaraţia de Principii privind Aranjamentele Interimare de Autoguvernare”. Acest document a reprezentat primul acord direct dintre guvernul Israelului şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP).

Acordurile de la Oslo puneau bazele unei auto-guvernări palestiniene, stipulând înfiinţarea Autorităţii NaţionalePalestiniene, responsabilă de administrarea teritoriului aflat sub controlul său. 

Totodată, acordurile prevedeau că, în termen de cinci ani, Israelul trebuia să se retragă din teritoriile ocupate şi să predea controlul palestinienilor. Israelul urma să acorde autonomie palestinienilor în etape. Cu toate acestea, evreii îl considerau pe Rabin trădător, în vreme ce palestinienii din mişcarea Hamas reîncepuseră lupte violente în Gaza.

Acordurile au fost aplicate odată cu retragerea trupelor israeliene din Ierihon (13 mai 1994) şi din Fâşia Gaza (18 mai 1994). La data de 1 iulie 1994, Yasser Arafat a devenit preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene.

În 1995, tot la Wahington, au fost semnate acordurile asupra extinderii autonomiei palestiniene în Cisiordania, împărţită în trei zone. Un alt acord a fost încheiat în 1998, la Wye River, în conformitate cu care autoritatea palestiniană trebuia să primească încă o parte din teritoriul Cisiordaniei. Deşi perioada de autonomie palestiniană trebuia să se finalizeze în 1999, negocierile privind statutul final al Cisiordaniei şi Palestinei au fost amânate.

În septembrie 2000 a izbucnit a doua Intifadă, o perioadă de acte intense de violenţe israeliano-palestiniene, cauzată de vizita premierului israelian de atunci, Ariel Sharon, pe esplanada moscheii musulmane Al Aqsa.

În aprilie 2003, cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, ONU şi Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – Roadmap for Peace– pentru soluţionarea conflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acţiuni coordonate ale ambelor părţi, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic. 

În vara lui 2005, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din Fâşia Gaza. Au fost evacuaţi locuitorii israelieni, iar armata a fost retrasă de pe teritoriul Gazei, menţinând totuşi controlul frontierelor.

În 2009, au avut loc operaţiuni militare israeliane în Fâşia Gaza. Autoritatea Palestiniană s-a retras de la negocieri în semn de prostest. 

În 2010, la Washington, s-a încercat reluarea unor negocieri directe. Dialogul dintre preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmoud Abbas şi premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a fost întrerupt după ce Israelul a continuat, începând cu 26 septembrie, colonizarea în teritoriile ocupate.

$$$

 BUREBISTA - REGELE REGILOR

Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia". Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Cum va fi aratat acel stralucit barbat, care, acum doua milenii, ridicandu-se dintre ai lui, a unit triburile geto-dace, faurind un imperiu dacic? Care vor fi fost insusirile lui morale si fizice? Documentele vremii nu spun nimic despre acest lucru sau cele care spun s-au pierdut, in schimb in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele si izbanzile sale si ale neamului sau, ceea ce obliga sa credem ca BUREBISTA avea neobisnuite virtuti ostasesti, politice si diplomatice. Strabon contemporan cu marele rege dac, spune: "Burebista, barbat get, luand conducerea neamului sau, prin abstinenta si ascultare de porunci, a ridicat pe oamenii acestia, asa incat, in numai cativa ani, a intemeiat o mare imparatie si a supus getilor pe aproape toti vecinii; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celtii cei ce se amestecasera cu tracii si iliriii a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Cristasiro, precum si pe taurisci i-a nimicit cu desavarsire"

Burebista a fost un rege pe masura cerintelor si virtutilor neamului sau, geto-dacii, care reprezinta ramura nordica a marelui popor trac, care l-a randul sau are radacini adanci in spatiul carapato-danubiano-pontic. Despre traci Herodot spune: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume dupa cel al inzilor. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de nebiruit si cu mult mai puternic decat toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinta si niciodata nu se va infaptui. De aceea sunt acestia slabi"

Statul dac, sub BUREBISTA a fost rezultatul dezvoltarii vietii materiale si spirituale, prelucrarea fierului, roata olarului, olaritul in sine, agricultura practicata intens si organizat desi cunoscute din vechime acum au luat o deosebita amploare. Ca dovada a acestor dezvoltari este si sporirea populatiei, cand pe langa cresterea numarului de localitati se pot observa si infiintarea unor asezari de tip protourban-centre militare, religioase, politice pe care dacii le numeau in limba lor DAVA.

Lumea geto-daca se caracteriza prin continuitate, particularitate transmisa si romanilor. Izvoarele istorice, la care se adauga numeroase marturii arheologice, vorbesc de existenta, inca din veacurile precedente, a unor capetenii iscusite: DROMICHETE (300), OROLES (sec 2 i.e.n), RUBOBOSTES (sec 2 i.e.n) si altii nenumiti care in fruntea ostirilor dace au infruntat pe sciti, persi, germani, celti, romani. In preajma crearii statului dac condus de BUREBISTA, existau 4 mari uniuni de triburi, care aveau moneda proprie, cu o arie de raspindire foarte mare de la Morava (rau ce desparte Moravia de Slovacia) si pana la Bug si Olbia si din Rodopi pana la Vistula. Dezvoltarea interna a societatii geto-dace ajunsese la un stadiu ce impunea trecerea la un sistem de organizare sociala superioara. BUREBISTA, prin marea sa opera de unificare, a raspuns acestei cerinte istorice, intemeind un stat centralizat, puternic pe care l-a condus timp de 4 decenii!

 

Unirea triburilor geto-dace a fost posibila datorita premiselor etnice, culturale, lingvistice, spirituale si geopolitice. Unitatea etno-lingvistica este explicit aratata de autori antici (Strabon; Sallustius; Trogus Pompeius; Cassius Dio), iar Ptolemeu din Alexandria in "Indreptar geografic" mentioneaza cateva triburi dace (albocensi; buri; costoboci; piefigi; ratacensi; saboci), iar poemul anonim "Mangaierea Liviei" consemneaza tribul dacilor apuli. 

Unitatea religioasa se baza pe credinta in acelasi zeu ZAMOLXIS si pe credinta in nemurire a tuturor tracilor si era deasemenea intarita de prezenta pe tot teritoriul locuit de geto-daci a anahoretilor numiti KAPNOBATAI si KTISTAI. Caile unirii sunt doar doua: pe calea diplomatiei, care a strans in jurul lui Burebista acele capetenii care au inteles necesitatea unei singure autoritati politice si calea razboiului, a armelor pentru cei ce incercau sa-si pastreze privilegiile regionale. Exista posibilitatea ca insusi Burebista sa fi condus cetele geto-bastarne care l-au infrant pe C.Antonius Hybrida in batalia de langa Histria. Dupa ce a reusit sa unifice triburile geto-dace si le-a impus disciplina si respectul fata de legi, BUREBISTA si-a consolidat statul si si-a extins stapinirea, folosind iscusinta sa militara, politica si diplomatica, a distrus puterea celtilor, pana in Slovacia, apoi a cucerit orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre de la Apollonia (Szopol-Bulgaria) pana la Olbia (la limanul Bugului). Intr-un timp relativ scurt, marele rege, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea spre vest si nord-vest pana la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord pana la Carpatii Padurosi spre est pana la Bug si Marea Neagra, iar spre sud, peste Dobrogea, pana in Balcani. Toate partile locuite de geto-daci, de la cursul superior al Dunarii pana la mare, formau un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putand ridica la lupta, potrivit aceluiasi autor, o armata de 200000 de oameni, cifra impresionanta pentru acele timpuri!

Primele expeditii organizate de Burebista asigura flancul estic si sud-estic al regatului sau, intre Carpati si Nistru unde ii supune pe bastarni si ii infrange pe sciti apoi se ocupa de orasele traco-celtilor scordisci. Urmeaza apoi campania impotriva oraselor grecesti de la Pont. Se supun fara lupta: Tyras; Tomis; Callatis; Dyonisopolis; Apollonia in timp ce Olbia; Histria; Odessos si Mesembria sunt atacate violent si supuse. Expeditiile apusene au ca scop asigurarea flancului vestic, unde dupa celto-tracii scordisci din SV, sunt atacate triburile celtice ale Boiilor si Tauriscilor din NV. Stapanind o Dacie asa de mare si putenica, BUREBISTA a intervenit si in politica Romei, care stapanind acum Macedonia constituia un pericol pentru statul dac. Pentru a preintampina un atac roman, BUREBISTA a luat partea lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar. Dupa batalia de la Dyrrachium (Durazzo, Durreo-Albania), regele dac a trimis invingatorului o solie cu misiunea de a negocia o alinta.

Regele Daciei oferea lui Pompei ajutor militar in schimbul recunoasterii de catre acesta a cuceririlor sale. Dar inainte ca oastea daca sa ajunga la locul bataliei, teatru de lupta aflat la o asa mare distanta, Pompei a fost invins de Cezar in batalia de la Pharsala. Cu toate acestea amenintarea getica a continuat sa produca ingrijorare la Roma, incat insusi Cezar se pregatea sa porneasca asupra Daciei, in fruntea unei mari armate pe care o concentrase in Macedonia. Planul nu a mai fost pus in aplicare deoarece in 44 i.e.n Cezar este asasinat in senat. In ce priveste politica interna, sub marele rege dac se stabilesc norme juridice si etice prin indemnarea la sobrietate si abstinenta si desigur prin puterea exemplului. Noul mod de viata are ca centru spiritual Muntele sfant KOGAION dar s-au mentinut si incintele sacre locale. Pe plan local, Burebista mentine in conducere pe sefii de trib localicare s-au supus, in timp ce pe plan central recruteaza oameni noi, insarcinati cu administrarea activitatilor productive, strangerea darilor si supravegherea muncilor obstesti. Astfel se realizeaza sistemul de fortificatii din muntii Surianu intre vaile Sebesului, Muresului, Streiului si Jiului, cuprinzand cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Cugir si Varful lui Hulpe. Exista trei tipuri de cetati astfel construite:

--cetati de piatra ecarisata (blocuri de calcar fasonate)

--cetati de piatra nefasonata legate cu lut

--cetati simple de pamant si lemn.

Teama ca armatele lui BUREBISTA ar putea ocupa provinciile romane a continuat sa ingrijoreze Roma. La un moment dat s-a raspandit zvonul ca dacii au invadat Macedonia, obligand senatul roman sa trimita o delegatie la fata locului pentru a cunoaste adevarul. Marc Antoniu, fostul adjunct a lui Cezar, s-a folosit de zvonurile care circulau pentru a obtine conducerea unei mari armate-lucru initial refuzat de senat - in vederea unei confruntari cu ostile lui BUREBISTA. Odata ajuns la comanda, Marc Antoniu, si-a adus armata in Italia si a pornit al doilea razboi civil.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru "lumea civilizata". Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani "boiii se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe fata pamantului". Acelasi Strabon sustine ca Burebista a "pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci". Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi.

Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?

Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.

El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului său.

$__$$$

 CITATE DESPRE DACI ȘI ROMÂNI (1)

1. Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ( W. Schiller , arheolog american )

2. Istoria este cea dintâi carte a unei naţii . Într-însa ea îşi vede trecutul , prezentul şi viitorul . ( Nicolae Bălcescu )

3. Pe tăbliţele de la Tărtăria , scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer . ( R. Schiller , Reader`s Digest , 7 , 1975)

4. Limba lor ( a românilor ) n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului , încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă . ( Bonfini )

5. Oare trebuie neapărat să ne lăudăm cu toţi care ne-au cucerit ? ( Oltea Predoiu , elevă în clasa a IV-a , ian.1980 )

6. Aceşti volohi nu sunt nici romani , nici bulgari , nici wölsche , ci vlahi ( ROMÂNI ) , urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor , dacilor şi geţilor , care şi acum , îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle , locuiesc în Valachia , Moldova , Transilvania şi Ungaria în număr de milioane . ( Schlözer , Russische Annalen - sec XVIII )

7. ( La soldaţii români ) Dogma nemuririi sufletului îi făcea curajoşi fără margini , dispreţuitori faţă de orice pericol , poftitori de moarte ( apetitus morti ) luptători cu hotărâre şi cu o întreprindere de speriat . ( Metianus Capella )

8. Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru . Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă. ( Michelet , 1859 )

9. Da , am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit , că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric , ANTEISTORIC . ( Cezar Bolliac )

10. ( Zamolxen ) era minunat de înţelept în filosofie . ( Alfonso X El Sabio )

11. Atunci ... de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi , un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri ... De ce te-ai silit împotriva firii , să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri ( geto-dacice ) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? ( Diodor din Sicilia , Biblioteca istorică , XXI , 11-12 )

12. Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo , n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii ... Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi . Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav ! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui , virtutea mamei şi credinţa soţiei ! ( Horaţiu )

13. ( Deceneu ) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei , căci el era în aceasta un maestru priceput . El i-a învăţat morala (...) , i-a instruit în ştiinţele fizicii (...) , i-a învăţat logica , făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (...) , demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului , le-a arătat orbita lunii , şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus , spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc .( Iordanes , Getica , XI , 69-70 )

14. Românii , în decursul acestui lung interval , au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor . (...) Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa , nici să slăbească speranţa daco-românilor . Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă , răbdătoare , întrucât se considera nemuritoare . ( Abdolonyme Ubicini , 1886 ) 15. Neamul geţilor , care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor , dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes . Crezând că nu mor , doar că îşi schimbă locuinţa , ei sunt mai porniţi pe lupte , decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie . ( Iulian , Cezarii ,Traian , 22 )

16. Cato : Feriţi-ne , zei cereşti , ca , printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi , Roma să cadă , iar eu să mai rămân teafăr ... ( Lucanus , Pharsalia , II , 295-297 )

17. Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu . ( Martial , Epigr. , IX , 46 )

18. Tracul Zamolxis , care învăţase pe druizi , printre altele şi divinaţia prin fise şi numere. (Origenes , Philosophumena , I , 2 , 22 )

19. Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi... , pe cheltuiala lui personală , a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava , la tatăl aceluia şi întâlnindu-l , totdeodată a obţinut de la el ... , oraş ... şi a dezlegat poporul ... . Ajungând ( apoi ) preot al Marelui Zeu a săvârşit în chip strălucit procesiunile şi jertfele şi a împărţit şi cetăţenilor părţi de carne ( a animalelor sacrificate ) . Fiind ales preot al lui Serapis , tot aşa a suportat cu vrednicie şi bunăvoinţă cheltuielile . Iar pentru că Dionysos ( zeul ) eponim al oraşului , nemaiavând de mulţi ani preot şi fiind aclamat ( tot ) el de cetăţeni , s-a consacrat pe sine ( acestei slujbe ) ; şi pe vremea iernării lui C ( aius ) Antonius luând ( iarăşi ) coroana zeului ( adică devenind preot ) a împlinit procesiuni şi sacrificii frumos şi cu măreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug . Şi acceptând pe viaţă cununa zeilor din Samothrace , îndeplineşte procesiuni şi sacrificii pentru iniţiaţi şi pentru oraş . ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU ( DUNĂRE ) ŞI DE DINCOLO şi a ajuns de asemenea la acesta ( la Burebista ) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie , a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa , vorbindu-i şi sfătuindu-l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante , atrăgându-şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului ; şi în toate celelalte ( ocazii ) oferindu-se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupră-şi fără şovăire primejdii , pentru a contribui în tot chipul la binele patriei . Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn ( aeius ) Pompeius , fiul lui Cnaeius , imperator al romanilor , şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei , lângă Heraclea Lyncestis ( astăzi Bitoli-Monastir ) , nu numai că şi-a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege , câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor , dar şi pentru patrie a purtat cele mai frumoase negocieri ; în general în orice situaţie a împrejurărilor expunându-se cu trup şi suflet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii ( adică din averea lui particulară ) şi dând puteri noi din averea sa ( de la el însuşi ) la unele dregătorii ale oraşului ( adică ajutând cu bani tezaurul public ) arată cel mai mare zel pentru binele patriei sale . Aşadar , pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oamenii cei buni şi vrednici şi care îi fac lui bine a hotărât Sfatul şi poporul ( dionysopolitanilor ) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat pentru aceste ( merite ) şi să fie încununat el la sărbătoarea lui Dionysos cu o cunună de aur şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în timpul ce urmează , în fiecare an la Dionysii cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de cinste din agora . ( Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion )

20. În ziua de azi , pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni , nu se mai cuceresc teritorii , ci sufletele acelor oameni . Odată ce ai sufletul , ai omul ; iar când ai omul , teritoriul vine de la sine . ( contele de Marenches )

21. Într-adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (...) fie că este vorba de traci (...) , de geţi sau de daci , locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică - era pietrei şlefuite - până în zilele noastre , susţinând astfel , printr-un exemplu poate unic în istoria lumii , continuitatea unui neam . ( André Armad )

22. Dar vă întreb , fraţilor , care sunteţi toţi moldoveni , cum ne lăsaţi pe noi , moldovenii , cei ce suntem rupţi din această Basarabie , să trăim pe celălalt mal al Nistrului ? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului ? Dar să ştiţi că de ne veţi uita , noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre ! Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii . ( Toma Jalbă în congresul ostăşesc revoluţionar de la Chişinău , 20 octombrie 1917 )

23. Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară . Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb . Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului , chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani . Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi , unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc , românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii . Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare . Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni , din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte : Eu mor fericit , pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee , nici copii . Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun . Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate . Oricât de duri ar fi aceşti oameni , eu am putut observa , în cei doi ani pe care i-am petrecut printre ei , trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat . Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare . Orice ar fi , naţiunea română are , prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării , meritele sale proprii . ( geologul german Haquet , despre anii petrecuţi în Transilvania , 1763-1764 )

24. Prefer să mor în mocirlă într-o ROMÂNIE MARE decât să mor în paradisul unei ROMÂNII mici . ( Mareşalul Antonescu )

25. Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate , ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă . Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi . Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri , ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri . ( Regele Mihai )

26. O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor . Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă . ( Profesorul Alexander Rodewald , director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg )

27. Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma . Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi , iar nu de disperare , iar a fi descendentul unui popor de eroi , plin de nobleţe , de amor de patrie şi libertate , a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată . ( Mihai Eminescu )

28. Latineasca , departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane , că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate , sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut . Limba latinească în adevăr se trage din acest grai , iar celelalte limbi mai ales româna sunt însuşi acest grai . ( D`Hauterive , Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei , Ed. Acad. , p. 255-257 , 1902 )

29. Universitatea din Cambridge susţine idee că din Spaţiul Carpatic au roit (după mileniul III î.e.n. ) cei ce se vor numi – indieni , persani , greci , traci , albanezi , italioţi , celţi , germani şi slavi .

30. Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor , vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor . (Huszti Andras)

31. S-a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Muntenia sau Moldova , toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere . ( Antonio Veranzio 1504-1573 )

32. Domnilor deputaţi . Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri ? Pentru ce ne numim noi şi voi ? Ori nu suntem toţi români ? Ori nu avem toţi aceeaşi patrie ? Ori nu suntem toţi fiii aceleaşi mame ? Pentru ce să zicem noi şi voi ? De ce să nu zicem noi , românii ? Nu avem toţi aceeaşi amoare comună ? Care este cauza diviziunii noastre ? Care este mărul de discordie dintre noi ? Acest măr de discordie , să nu-l ascundem , el este Domnia . Cine va fi Domnitorul ? Fiecare îşi are convicţiile sale , fiecare îşi are simpatiile sale personale ; fiecare din noi crede că ţara va fi mai fericită având de Domnitor pe cutare şi pe cutare . Dar discordia există ; căci nu toţi cugetăm asemenea . Din astă discordie rezultă discreditul Camerei , discreditul nostru . Nimeni nu mai are credinţă la noi ; anarhia nu e departe şi inamicul e la porţile noastre . Cum să respingem anarhia ? Cum să oprim pe străini ? Făcând să piară discordia , făcând să piară punctul care ne desparte . Noi ( partida naţională ) declarăm că nu avem nici un candidat ; dumneavoastră ( partida conservatoare ) aveţi vreunul ? Se poate . Însă nici unul din noi toţi nu cred că a venit aici cu hotărârea a face să fie candidatul lui cu orice preţ . Toţi suntem români şi nimeni nu voieşte răul ţării sale , nimeni nu ar voi ca candidatul său să ajungă la Tron pe urme de sânge sau sprijinit de străini . Ar fi o ofensă pentru ţară de a crede că ea a putut trimite la Cameră asemenea oameni . Ca să ne unim toţi asupra aceluiaşi candidat , este posibil ? Cred că nu ; fiindcă am zis , fiecare îşi are credinţa sa . Dar a ne uni asupra unui principiu , ne putem uni ; mai cu seamă când acest principiu este cel mai mare al naţionalităţii noastre . Acest principiu este al Unirii . Mulţi din dumneavoastră , acum un an , au reprezentat ţara în această Cameră şi au susţinut cu căldură Unirea . Prinţul Bibescu , fostul Domnitor , a fost între alţii cel mai elocvent şi ardent apărător al Unirii . S-ar putea oare estimp ca aceste persoane să se contrazică ? Aceasta nu se poate crede . Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire , acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră ! Să ne dăm mâna ca fraţii , să cugetăm că suntem muritori , că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios , creat de noi ! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu . Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza , Domnul Moldovei ! Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta , ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa naţională va fi împăcată că ne-am îndeplinit cu religiozitate o datorie sfântă . (Discursul rostit de deputatul Vasile Boerescu , în şedinţa Adunării Elective a Munteniei , Bucureşti , 24 ianuarie 1859 )

33. Din gradele inferioare au căzut peste 130 , între care şi caporalul Iancu Pastia care , fiind grav rănit de o bucată de obuz ( care i-a rupt pîntecele ) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari , însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd : „ mor foarte vesel , căci po¬ziţia ( reduta ) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea , frumoasa mea Româ¬nie . " ( Căpitan Grigore Bănulescu )

34. În secuime peste 60.000 de români întrebuinţează chiar şi în vatra familială limba maghiară , ne mai având altă dovadă a naţionalităţii lor , decât religia lor ortodoxă . ( Carl F. Marienburg )

35. Aceşti bieţi ţărani , cu mantăile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap , ei de care se râsese atâta , dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci . ( Kohn Abrest )

36. Acest sentiment puternic de a trăi şi de a muri pentru naţionalitatea lor l-au exteriorizat şi l-au consfinţit cu numele de ROMÂN ; şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate , unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste ? ( Ştefan Ludwig Roth , 1848 )

37. Dacii , moesii , tracii n-au fost în toate vremurile aşa de războinici , că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul războiului s-a născut în ŢARA LOR ? Mi-ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile , care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman... ( Flavius Vegetius )

38. Ei vor fi stăpânii lumii , dar noi , vom rămâne stăpânii timpului . ( Paul Tămaş )

39. Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma . Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi , iar nu de disperare , iar a fi descendentul unui popor de eroi , plin de nobleţe , de amor de patrie şi libertate , a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată . ( Mihai Eminescu )

40. Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă , au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă . În recensăminte , de pildă , domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt în realitate . ( Prof. Dr. Julius Jung , 1877 )

$$$

 CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

Constantin Virgil Gheorghiu ( n. 15 septembrie 1916, Războieni , România – d . 22 iunie 1992, Paris , Franța) a fost un scriitor român, cunoscut mai ales pentru romanul său din 1949, „ Ora a 25-a” , publicat pentru prima dată la editura Plon în Franța.

Virgil Gheorghiu s-a născut în Valea Albă, un sat din comuna Războieni , județul Neamț , România . Tatăl său a fost preot ortodox în Petricani . Elev de renume, a urmat liceul la Chișinău din 1928 până în iunie 1936, după care a studiat filosofia și teologia la Universitatea din București și la Universitatea din Heidelberg . 

A călătorit și a stat în Arabia Saudită pentru a învăța limba arabă și cultura arabă, înainte de a scrie biografia lui Mahomed . Cartea a fost tradusă din româna în franceză și din persană în Iran și din urdu în Pakistan; din păcate, această carte nu a fost niciodată tradusă în engleză. Traducerea sa în hindi era în curs de tipărire în India și se aștepta să fie disponibilă până în ianuarie 2020, cu titlul hindi „Un profet pe care nu-l cunoști”. 

Între 1942 și 1943, în timpul regimului generalului Ion Antonescu , Gheorghiu a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe al României ca secretar de ambasadă. A plecat în exil când trupele sovietice au intrat în România în august 1944. Arestat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de către trupele americane, s-a stabilit în cele din urmă în Franța în 1948. Un an mai târziu, a publicat romanul Ora 25 (în franceză: La vingt-cinquième heure ; în engleză: The Twentieth-Fifth Hour ), scris în timpul captivității sale.

Gheorghiu a fost hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române la Biserica Sfinții Arhangheli [ fr ] din Paris pe 23 mai 1963. În 1966, Patriarhul Justinian l-a ridicat la rangul de iconom stavrofor [ ro ] , iar în 1970 a fost numit arhipresbiter al Patriarhiei Constantinopolului la Centrul Ortodox al Patriarhului Ecumenic din Chambésy , Elveția. În 1971, Gheorghiu a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din Franța. 

Este înmormântat în Cimitirul Passy din Paris. 

A 25-a oră

Cea mai cunoscută carte a lui Gheorghiu descrie situația dificilă a unui tânăr fermier român naiv, Johann Moritz, sub ocupația germană, sovietică și americană a Europei Centrale. Johann este trimis într-un lagăr de muncă de către un căpitan de poliție care o râvnește pe soția sa, Suzanna. La început, este etichetat drept „Jacob Moritz”, un evreu. Apoi, el și alți prizonieri evrei evadează în Ungaria , unde este internat ca cetățean al unei țări inamice. Guvernul maghiar își trimite rezidenții străini ca „ muncitori voluntari” maghiari în Germania nazistă . Mai târziu, „Moritz János” este „salvat” de un ofițer nazist care îl consideră un specimen arian perfect și îl obligă să intre în serviciul Waffen SS ca model pentru propaganda germană. Închis după război, este bătut aspru de răpitorii săi ruși, apoi judecat de forțele aliate din cauza muncii sale pentru naziști. Între timp, Traian, fiul preotului Koruga care l-a angajat pe Moritz în satul lor românesc, este un romancier celebru și diplomat minor a cărui primă internare are loc atunci când este ridicat ca străin inamic de către iugoslavi . Odată închiși, cei doi eroi încep o odisee a torturii și disperării. Traian Koruga este profund tulburat de ceea ce consideră a fi mecanicismul și lipsa de umanitate a „societății tehnice occidentale”, unde indivizii sunt tratați ca membri ai unei categorii. Între timp, Koruga scrie o carte , „Ora a 25-a”, despre Johann Moritz și calvarul care așteaptă omenirea. În cele din urmă, Traian își ia viața într-un lagăr de concentrare americano-polonez , în timp ce Johann este forțat de americani să aleagă între a se înrola în armată, chiar în momentul în care al Treilea Război Mondial este pe cale să înceapă, sau a fi internat într-un lagăr (precum și familia sa) ca cetățean al unei țări inamice.

Cartea a fost publicată în traducere franceză în 1949 și nu a fost publicată în România decât în 1991 (prima publicare în România a fost realizată de Editura Omegapres, București, 1991).

În 1967, Carlo Ponti a produs un film bazat pe cartea lui Gheorghiu. Regizat de Henri Verneuil , cu Anthony Quinn în rolul lui Johann, Virna Lisi în rolul lui Suzanna și Serge Reggiani în rolul lui Traian.

Opera

Tărâmul celalalt: versuri , Fundația pentru literatură și artă Regele Carol 2, București, 1938 OCLC 876297515

Cântece de faun , Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1940 OCLC 876297367 

Caligrafie pe zăpadă , Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1940 OCLC 895457097 

Ceasul de rugăciune: poeme , Editura Națională Gh. Mecu, Bucuresti, 1942 OCLC 895126650 

Am luptat în Crimeea , Editura Națională Mecu, București, 1942 OCLC 935326273 

Rumänische Märchen , Ähren-Verl, Heidelberg, 1948 OCLC 720189167 

Ora 25 , 1949. La vingt-cinquième heure , Éditions Plon , Paris, 1949 OCLC 1244129 . The twenty-fifth hour (traducere din limba română de Rita Eldon), Alfred A. Knopf , New York, 1950 OCLC 1004789299  

La seconde chance (traducere din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon , Paris, 1952 OCLC 1009460979 

L'homme qui voyagea seul (traducere din limba română de Livia Lamoure), Editions Plon , Paris, 1954 OCLC 906324969 

Le peuple des immortels (traducere din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon , Paris, 1955 OCLC 12617111 

Les sacrifiés du Danube , Editions Plon , Paris, 1957 OCLC 5417727 

Saint Jean bouche d'or (traducere din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon , Paris, 1957 OCLC 34416278 

Les mendiants de miracles , Le Livre de Poche , Paris, 1958 OCLC 741433563 

La cravache , Editions Plon , Paris, 1960 OCLC 5417872 

Perahim (tradus din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon , Paris, 1961 OCLC 460484745 

La maison de Petrodava (traducere din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon, 1961 OCLC 299904197 

La vie de Mahomet (traducere din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon, 1963. Éditions du Rocher, 1999. ISBN 2-268-03275-2

Les immortels d' Agapia , 1964. Editions Gallimard , 1998 ISBN 2-07-040287-8Nemuritorii muntelui ( tradus din franceză de Milton Stansbury), Regnery Publishing , Chicago, 1969

La jeunesse du docteur Luther (traducere din limba română de Livia Lamoure), Éditions Plon , 1965

De la vingt-cinquième heure à l'heure éternelle , Éditions Plon, 1965. Éditions du Rocher, 1990 ISBN 2-268-01038-4

Le meurtre de Kyralessa , 1966. Moartea Kyralessei (tradusă din franceză de Marika Mihalyi), Regnery Publishing , Chicago, 1968 ISBN 0-8371-7991-2

La tunique de peau , Editions Plon, 1967 OCLC 299584844 

La condottiera , Rombaldi, Collection Le Club de la Femme, 1969

De ce m-a-t-on numit Virgil? , Edițiile Plon, 1968

La vie du patriarche Athénagoras , Editions Plon, 1969

L'espionne , Editions Plon, 1973. Editions du Rocher, 1990 ISBN 2-268-00985-8

Dieu ne reçoit que le dimanche , Editions Plon, 1975

Les inconnus de Heidelberg , Editions Plon, 1977 ISBN 2-259-00195-5

Le grand exterminateur , Editions Plon, 1978 ISBN 2-259-00323-0

Les amazones du Danube , Editions Plon, 1978 ISBN 2-259-00402-4

Dieu à Paris , Editions Plon, 1980, ISBN 2-259-00613-2

Memorii: Le témoin de la vingt-cinquième heure , Editions Plon, 1986 ISBN 2-259-01435-6

La Corée, la belle inconnue de l'Extrême-Orient - A l'heure des Jeux Olympiques , 1987

La Condottiera (tradusă din franceza originală în engleză de Inez Fitzgerald Storck), Arouca Press , Waterloo, ON, ISBN 2022 978-1-990685-21-7

&&&

 DACIA GOȚILOR

Cateva note premergatoare: 

(1) Majoritatea surselor primare referitoare la succesiunea migratiei “barbare” pe teritoriul numit istoric Dacia este de origine romana (imperiul vestic pana la caderea lui) si bizantina. (2) Cautarile Germanicii-6mele bibliografice au fost facute in special in legatura cu cercetarea evolutiei religioase in regiune si mai putin din punct de vedere istoric-militar, social si antropologic. 

(3) Discutia despre limbile vorbite de aceste popoare si sintagma indo-europeana este referitoare (asa cum se si cuvine), numai ca referinta lingvistica, vezi aici clasificarea linvistica. 

(4) Notiuni ca “dacii liberi” si altele asemanatoare, care sunt absolute aberatii protocroniste, au fost schimbate cu numele triburilor respective, mentionand bineinteles legaturile lor cu locatiile geografice si afinitatile istorice. 

(5) Pentru o mai buna intelegere a diferentelor intre istoriografia relevanta si plastografia istorica propun o lecturare cel putin a prefatei Profesorului Neagu Djuvara in cartea “Tohomerius-Negru Voda”, editia Humanitas din 2009.

Despre “dacii liberi.” Important de mentionat este ca vorbim de doua triburi de origine dacica, care au existat dintotdeauna in afara Daciei romane. Majoritatea timpului, aceste triburi s-au aflat in conflict armat cu romanii si dupa parasirea teritoriului de catre Aurelian in anul 275 d.Hr., au continuat hartuirea romanilor, inclusiv populatia romano-daca, din fosta provincie romana. Cele doua triburi daco-getice, care au ramas intotdeauna in afara imperiului Roman, au fost Costobocii si Carpii.

Costoboci – Costobocii au fost un trib tracic situat în nordul Moldovei şi în Basarabia (între Prut şi Nistru) până în sudul Galiţiei (Polonia). Ei au locuit în zona Carpaţilor nordici şi au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi geto-dacice. Teritoriul ocupat de Costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanţilor sunt împărţite. Majoritatea cercetătorilor, printre care şi K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sunt de părere că teritoriul ocupat de Costoboci este cel de lângă râul Mureş şi pe cursul superior al Tisei, iar Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre. După G. Schutte existau două triburi diferite de Costoboci: costobocii transmontani şi alţii pe cursul Siretului, teorie admisă şi de Vasile Pârvan. Personal cred ca Parvan i-a confundat pe cei din valea Siretului cu Carpii. In timpul războaielor marcomanice din vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliati cu bastarnii si sarmaţii, traversează în 170 Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica. În deceniile următoare, locul lor este luat de triburile carpilor. Dupa navalirea Goţilor pe teritoriul Daciei, ei devin aliatii lor si se vor asimila total in aceasta federatie de triburi germanice.

Carpi – Carpii erau un trib dacic care trăia în Moldova, de la Munţii Carpaţi (despre care se crede că au moştenit numele de la carpi, care etimologic poate fi tradus prin cuvantul stancos) până la Nistru, cele mai multe situri arheologice găsindu-se în partea de vest a zonei . Carpii au devenit unul dintre cele mai mari pericole pentru provinciile Dunării de Jos; se presupune că ei au recucerit o parte din teritoriile provinciei romane Dacia după retragerea Aureliană. Ultima menţionare a fost a istoricului grec Zosimos în 381 sub numele de carpo-daci, scriind despre înfrângerea incursiunii acestora de către împăratul Theodosie I. Prezenţa carpilor este constantă la est de Carpaţi pe toată perioada de dominaţie romană în Dacia, unde au creat cultura arheologică Poieneşti-Zvorâştea, manifestându-se prin continuitatea de locuire a teritoriului şi schimburile între populaţiile carpice si locuitorii Daciei romane sau cu neamurile germanice. O parte a carpilor, mai ales din părţile sudice ale Moldovei, au fost strămutaţi în diferite părţi ale Imperiului. Istoricii moderni considera ca si Carpii, ca si Costobocii, au fost asimilati de Goţi si nu de Romani, asa cum s-a considerat pana in ultimul timp.

***

Goţii care locuiau în regiunea Vistulei inferioare, lângă Marea Baltică isi incep migratia spre est si sud est. Pe la anul 200 ei ajung în stepele din nordul Mării Negre şi ocupă în prima jumatate a secolului III şi teritoriul roman dintre Prut şi gura Niprului (ad Moesiam) cu cetatile Olbia (la gura Niprului) si Tyras, (la gura Nistrului). Prima incursiune a goţilor spre Dunăre a avut loc în anul 238. Din acest moment, neâncetat, timp de aproape 50 de ani, au jefuit zona cuprinsă între Dacia şi Grecia şi până în nordul Anatoliei.

Printre localitatile care le-au căzut victime s-a aflat şi cetatea Histria din Scythia Minor, situată în sudul Deltei Dunării, care a fost pradata si distrusă. În urma acestor atacuri, goţii se retrăgeau înspre nord.

În primăvara anului 250, s-a produs invazia sub comanda regelui Kniva, alături de care se aflau şi o serie de alte triburi, inclusiv aliatii carpi despre care am discutat mai sus.

O alta armată, condusa de Argaithus şi mai tarziu de Gunthericus, trece Dunărea de Jos şi intra în Dobrogea pentru ca ulterior să ajunga până la oraşul tracic Philippopolis (Plovdiv). Legatul roman al Moesiei, Trebonianus Gallus, i-a respins pe goţi la Novae (Şiştov), însă Kniva a continuat să înainteze până la Philippopolis pentru a face joncţiunea cu cealaltă armată gotică. Decius, care a devenit mai târziu împărat între 249 – 251, a reuşit să-i respingă pe carpii aliati ai gotilor, care insa operau in spatele lor, din Dacia romană, a încercat să depresurizeze fără succes şi Philippopolisul, însă a fost nevoit să se retragă în fortificaţia lui Trebonianus.

Oraşul asediat a cedat în vara anului 250. Următoarea confruntare dintre romani şi goţi a avut loc în vara anului 251, în care cad pe câmpul de luptă atât Decius, cât şi fiul său. Trebonianus a salvat cu greu resturile armatei, care l-a proclamat împărat (251 – 253), dar care a fost nevoit să-i lase pe goţi să plece cu o pradă bogată. O nouă invazie importantă a avut loc în 253, an în care guvernatorul Moesiei Inferior, Aemilianus, câştigă, după care devine împărat (253). În mod ciudat, victoriile lui Aemilianus nu i-au speriat pe goţi, neputând îmbunătăţi situaţia provinciilor romane din Balcani, şi mai mult, în anul următor, invazia goţilor a ajuns până la Salonic, producând mari pagube. Roma nu mai putea sa-i intimideze pe goti.

În timpul domniei imparatului Gallienus (260 – 268), când Imperiul Roman era slăbit de mai multi pretendenţi la tron, cea mai mare parte a Daciei a fost cucerita de goţi. Împaratul Aurelian (270 – 275), încercand restaurarea graniţelor imperiului, face o expeditie împotriva goţilor din Dacia, dar cu toata victoria repurtată asupra lor, in urma careia ia titlul de “Gothicus maximus” şi “Dacicus maximus“, el nu mai poate restabili ordinea de mai inainte in Dacia. Astfel, Aurelian incheie pace cu goţii, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman, cu indatorirea de a pazi limita dunareana (271). Asadar, gasim in Dacia urmatoarele triburi de goti: taifalii şi victoalii. Aşezările goţilor în Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova cu partea estică a Ţării Româneşti), in timp ce în partea centrală şi muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată şi romanizată în timpul guvernării romane, continua să locuiască populaţia daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor şi a administraţiei romane peste Dunăre (în Dacia Aurelia). Aceasta populatie daco-romană a ramas sub stapanire gotică.

Dupa asezare, goţii se împărţeau in vizigoţi (goţi apuseni, ramura tervingilor), care locuiau in campia rasariteana a Daciei si pe Nistru, si in ostrogoţi (goţi răsăriteni), care locuiau la est de Nistru. Prin contactul cu Imperiul Roman, printre goţi se propaga, mai ales la vizigotii din Dacia, creştinismul. Primul Germanicii-11episcop Wulfila (Ulfilas), care in 348 d.Hh. este silit sa se retraga cu o ceata de credinciosi peste Dunăre in Imperiul Roman din cauza persecutiilor din partea păgânilor, traduce Biblia în limba gotică. Alti propovaduitori ai crestinismului la goţi, intre care sunt cunoscuti Sfântul Nichita şi Sfântul Sava (gotul), au suferit martirajul in Dacia. Dar, cu toate persecutiile, creştinismul se răspândeşte, aşa că in curand cea mai mare parte a vizigoţilor devin crestini, deosebindu-se astfel tot mai mult de ostrogotii păgâni.

In Peninsula Balcanică, dar si in Dacia, vizigoţii au fost condusi de regele Athanaric. Sub regele Alaric ei au trecut in Italia, si de acolo (dupa moartea lui Alaric in 410), au trecut in Galia, fiind condusi de Ataulf, unde au infiintat un regat avand capitala la Tosola (415-507). In cele din urmă, ei au ocupat Spania, infiintand acolo un regat avand capitala la Toledo, unde s-au mentinut multa vreme sub Theodoric I şi Theodoric II, pana cand sunt infranti si supusi de arabi (711). Ostrogoţii au ramas sub stapanirea hunilor pana la moartea lui Attila (453). Dupa aceea, ei se ridica impreuna cu rudele lor, gepizii, şi iau in stapanire Dacia, ca federati ai Imperiului Roman. Ca de obicei, cine praseste Dacia ajunge capşunar in Spania.

Surse:

Bell-Fialkoff, Andrew, Editor, The Role of Migration in the History of the Eurasian Steppe: Sedentary Civilization vs. “Barbarian” and Nomad, New York: St. Martin’s Press. 2000.

Wolfram, Herwig; Thomas J. Dunlap, Translator, History of the Goths: New and completely revised from the second German edition, Los Angeles: University of California Press. 1988.

$$$

 CÂND S-A NĂSCUT IISUS HRISTOS ?

În fiecare an, pe 25 decembrie, conform calendarului gregorian, respectiv pe 7 ianuarie, conform calendarului iulian, creștinii ortodocși și catolici din întreaga lume celebrează Nașterea lui Iisus Hristos, ocazie cu care își fac unii altora cadouri și petrec în jurul bradului împodobit într-o adevărată sărbătoare a bucuriei, iubirii și a liniștii sufletești.

Cu toate acestea, în urma studierii documentelor istorice și a scrierilor sfinte, Nașterea Mântuitorului a reprezentat o necunoscută, dar și un punct de interes pentru teologii Bisericii de pretutindeni. În schimb, istoricii s-au contrazis pe seama datei la care Fecioara Maria l-a adus printre oameni pe Fiul lui Dumnezeu. 

Biblia nu menționează o dată exactă la care s-ar fi născut Iisus Hristos, acest lucru fiind confirmat și de mai multe lucrări istorice de specialitate precum „New Catholic Encyclopedia” sau „Encyclopedia of Early Christianity”. 

Pentru a fi stabilit cu exactitate anul nașterii lui Iisus Hristos au fost făcut numeroase calcule pornind de la profeţii ale Vechiului Testament, dar și legături cu tradiţii romane. 

Ce spune istoria despre nașterea lui Iisus Hristos 

Potrivit istoricilor, Iisus Hristos s-ar fi născut în jurul anilor 3-2 î.Hr. Papa Benedict al XVI-lea consideră că anul 1 d.Hr. nu este corect în privința nașterii Mântuitorului, suveranul pontif estimând că acest eveniment ar fi avut loc între anii 7 și 2 î.Hr. 

Și cum nu se știe data exactă la care s-a născut Iisus Hristos, nu se poate spune cu certitudine nici ce vârstă avea El când a murit. Potrivit scrierilor biblice, Fiul lui Dumnezeu ar fi avut, se pare, între 33 și 36 de ani atunci când s-a sacrificat pentru iertarea păcatelor oamenilor. Iisus Hristos a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30 d.Hr., sub guvernarea lui Ponțiu Pilat.

Se știe că 25 decembrie este sărbătoarea romană a solstiţiului de iarnă, și anume Ziua Naşterii Soarelui Învingător. Creştinii au transformat-o, însă, în Ziua Naşterii lui Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii, și au făcut-o sărbătoare imperială, sfântă şi obligatorie. 

Ştiind că Irod, în timpul căruia s-a născut Iisus, murise în luna aprilie a anului 4 î.Hr., însă Naşterea Domnului a avut loc, cel mai probabil, în toamna anului 5 î.Hr., spune arhimandritul Teofil Lefter, citat de Doxologia.ro. 

Puțini sunt cei care știu că, în trecut, credincioșii sărbătoreau nașterea lui Iisus Hristos odată cu botezul acestuia, adică pe data de 6 ianuarie, iar această dublă sărbătoare era denumită Sărbătoarea Arătării Domnului (Teofania şi Epifania). Se credea că Domnul s-a născut în aceeaşi zi a anului în care, peste 30 de ani, s-a botezat. 

Dar acest fapt s-a pierdut în negura timpului. Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost separată de cea a botezului în Biserica din Antiohia în jurul anului 375, iar la Constantinopol, în anul 379. 

Când s-a născut, de fapt, Iisus Hristos

Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ține la 25 decembrie este destul de obscur, însă se crede că această zi a fost aleasă pentru a coincide cu sărbătorile păgâne care se țineau în preajma solstițiului de iarnă, atunci când ziua începe să crească pentru a se celebra „renașterea soarelui”. 

O teorie pentru a explica alegerea acestei date pentru celebrarea nașterii lui Iisus Hristos este creștinizarea festivalului păgân de la Roma „Dies Natalis Solis Invicti”, care înseamnă „ziua de naștere a Soarelui Necucerit”. Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat sărbătoarea ca ziua de naștere a lui Iisus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii”. 

La 25 decembrie 274, Împăratul Aurelian avea să proclame Zeul-Soare drept principalul zeu protector al imperiului și i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat ființă într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor în Roma Antică. 

Această zi, ca dată a sărbătoririi Naşterii Domnului, a fost introdusă în Biserica Alexandriei şi apoi a Ierusalimului mult mai târziu, în prima jumătate a secolului al V-lea, după care s-a răspândit în aproape toată creştinătatea răsăriteană.

Deși Biblia nu oferă un răspuns exact referitor la data la care s-a născut Mântuitorul, Cartea Sfântă menționeză, totuși, două evenimente petrecute în preajma nașterii Sale. 

Conform Evangheliei după Luca, Iisus s-ar fi născut cel mai probabil primăvara, vara sau toamna, între lunile martie și noiembrie. De altfel, versetul 2:8 din Luca vorbește despre „turmele de oi și despre păstorii acestora care trăiau sub cerul liber și făceau noaptea de strajă lângă turmele lor”. Știm că „oile stăteau sub cerul liber începând cu săptămâna dinaintea Paștelui până la jumătatea lunii noiembrie”. 

„Iarna stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într-o lună de iarnă, este puțin probabil să fie cea corectă deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe câmp”,ase precizează în lucrarea „Daily Life in the Time of Jesus”. 

Cel de-al doilea eveniment menționat în Biblie îl reprezintă recensământul pe care l-a ordonat Caesar Augustus înainte ca Iisus Hristos să se nască. Fiecare persoană trebuia să se înregistreze „în orașul lui”, ceea ce aducea cu sine efectuarea unei călătorii de o săptămână sau chiar mai mult (Luca 2:1-3). 

Unde s-a născut Iisus Hristos? 

Istoricii nu au căzut de acord nici în ceea ce privește locul unde s-a născut Iisus Hristos, unii fiind de părere că Nazaret ar fi locul sfânt deoarece reprezintă cea mai bună aproximare. Alții consideră că Iisus s-ar fi născut în Bethleem de Galileea, o așezare situată la 10 km de Nazaret. 

Aceștia din urmă își susțin ipoteza spunând că Bethleemul Iudeei nu poate fi luat în calcul din cauza lipsei unor dovezi arheologice clare ale faptului că această așezare ar fi fost locuită în timpul lui Iisus. 

Evangheliile lui Matei și Luca, precum și Evanghelia după Toma menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata. 

Profeţia este, însă, incredibil de exactă și spune că în urmă cu circa 720 de ani a fost prezis locul exact al naşterii Domnului, și anume Bethleem. Și asta, în pofida faptului că părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu circa 530 de ani înainte a fost prezis timpul apariţiei (anul 27 d.Hr.) şi, implicit, al naşterii Lui (anul 5 î.Hr.), mai notează sursa citată.