$$$

 Michael O'Leary, directorul executiv al companiei aeriene Ryanair, ajunge la Dublin. Intră într-un pub și cere o halbă de bere Guinness la draft.

Barmanul dă din cap și spune:

— Un euro, domnule.

Surprins, O'Leary răspunde:

— La naiba, e foarte ieftin! — și îi întinde euro.

Mulțumit, barmanul adaugă:

— Știți, încercăm să ținem pasul cu concurența. Suntem cel mai ieftin pub din Irlanda.

— Complimente, — zâmbește O'Leary.

Dar imediat barmanul observă:

— Văd că nu aveți pahar. Probabil doriți unul dintre ale noastre. Costă trei euro.

O'Leary clatină din cap, dar plătește. Ia halba și merge spre o masă.

— Îmi pare rău, — spune barmanul, — dar pentru a vă așeza trebuie să plătiți doi euro. Dacă ați fi rezervat online, v-ar fi costat doar un euro.

O'Leary, deja iritat, încearcă să se așeze, dar scaunul este prea mic.

— Domnule, se pare că sunteți prea mare pentru locurile standard. Va trebui să plătiți un supliment de patru euro pentru spațiu extins, — adaugă barmanul cu un zâmbet.

Turbat de nervi, O'Leary se ridică, se așază la bar, pune halba pe pian și strigă:

— Asta e ridicol! Vreau să vorbesc cu managerul!

— Ah, văd că ați ales opțiunea "bar" — doi euro în plus, vă rog, — răspunde politicos barmanul.

O'Leary se înroșește de furie:

— Dar știți cine sunt?

— Bineînțeles, domnule O'Leary.

— M-am săturat! Am venit doar pentru o halbă liniștită, iar voi mă tratați așa? Vreau să discut cu managerul!

— Desigur, domnule O'Leary. Îl puteți contacta în fiecare luni și marți între 9:00 și 9:10 dimineața la acest număr. Apelul este gratuit, însă conversația se taxează cu zece cenți pe secundă.

— Nu voi mai pune piciorul în acest pub niciodată! — urlă O'Leary.

— Foarte bine, domnule, dar nu uitați: suntem singurul local din Irlanda unde o halbă costă doar un euro.

$$$

 

FIECARE DINTRE NOI ESTE O POVESTE ...

"Suntem povestea unui zâmbet sau a unei lacrimi în funcție de momentul în care înfruntăm viața.

Suntem povestea unei minciuni șoptite sau a unui adevăr strigat. O promisiune uneori trădată sau iluzia unei nopți care părea atât de adevărată.

Suntem o încercare stupidă, dar grozavă.

Suntem o poveste de dragoste pentru ziua de mâine.

Suntem o poveste plină de greșeli și multe reparații.

Suntem o poveste în care nu există final scris.

Fiecare dintre noi este o poveste sau poate sunt multe povești care ne fac.

Când întâlnim pe cineva care știe să citească printre rânduri, între tăcerile noastre și dincolo de cuvintele noastre, atunci va citi doar o poveste: a noastră.

Cea mai adevărată."

PAULO DI LORIO

$$$

 "De ce nu puneti și pe râs impozit

Și birul progresiv pe sărăcie?

De ce nu puneti taxe pe-ntuneric,

Impozitati si vântul ce adie!

Taxați iubirea, somnul, nostalgia,

Penumbra, deznădejdea si oftatul !

Distrugeti tot, de-a lungul si de-a latul, 

Taxați sever și strângerea de mână!

Impozitati total telepatia!

Luați atâtea piei cate va place

Și desfiintati prin taxe România!

Voi nu vedeți că omul mai respiră?

Cât amanati sentința capitală?

Loviți la oase nația întreagă, 

Induiosarea e un fel de boală. 

Adăugați impozite si taxe

Pe taxe si impozite, cuminte, 

Impozitati si lacrima și ploaia!

Taxați adânc și morții din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,

Impozite pe cald, ca și pe rece,

Impozite pe rouă si pe lună, 

Impozite pe notele de zece. 

Hei, Românie, parcă răstignita, 

Degeaba vrem să te-ntrebam

Quo vadis?

Nici să trăim aici nu-i cu putință,

Nici să murim acum nu e pe gratis. 

În lupta împotriva tuturora, 

Într-un neomenesc război promiscuu, 

Trăiască lanțul ce ne intra-n oase,

Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!"

ADRIAN PĂUNESCU

$$$

 O după-amiază cu cerul deschis în mine

Ce poate fi mai frumos, într-o astfel de după-amiază senină, decât să mă las cuprins de liniștea nesfârșită a cerului, de îmbrățișarea caldă a pământului și de respirația lentă a vântului care șoptește printre firele uscate ale ierbii?

Mă aflu aici, în mijlocul unui tablou desăvârșit de natură, pictat cu lumină și tăcere, iar inima mea pare că nu mai bate în piept, ci undeva în văzduh, între nori și zbor de păsări nevăzute. Fiecare nor pare un gând alb care se prelinge din mintea Universului, iar eu, doar o frântură de suflet ce încearcă să înțeleagă poezia care se scrie fără cuvinte.

Privirea îmi alunecă lin peste dealuri, peste pădurile arse de soare, peste pășunile tăcute care își poartă rugăciunea spre cer. Totul îmi pare atât de viu, de profund și de veșnic. Mă simt o parte din acest miracol, o celulă dintr-un trup divin care pulsează iubire și liniște.

În aceste momente, nu mai vreau nimic. Nu mai aștept nimic. Doar simt. Simt că sunt viu. Că sunt liber. Că aparțin.

Pământul îmi susține pașii, dar cerul îmi poartă gândurile. Între ele, sunt eu, o punte de lumină, un vis care respiră.

Trupul mi-e cald, dar sufletul mi-e rece de atâta frumusețe. Nu de frig, ci de emoția sfântă care îmi tremură prin vene.

Parcă Eminescu mi-ar șopti la ureche: „Trăind în cercul vostru strâmt, norocul vă petrece;

Ci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece.”

Natura mă învață să fiu. Să fiu aici. Să fiu acum. Fără mască. Fără grabă. Fără teamă.

Aici, în acest colț de lume, fiecare fir de iarbă mă iartă pentru rănile mele. Fiecare nor mă curăță de gânduri.

Fiecare păsare nevăzută îmi aduce aminte cine sunt.

Și cine sunt eu?

Un căutător de lumină, un visător de margini, un suflet care s-a pierdut de multe ori ca să se regăsească aici, acum, în această tăcere care cântă.

Dacă aș putea cuprinde în cuvinte acest moment, ar fi o rugăciune:

Mulțumesc. Pentru cer. Pentru pământ. Pentru acest cadru al infinitului în care am fost primit să tac.

Nu sunt decât o fărâmă de suflet, dar azi, sub cerul acesta albastru, simt că sunt întreg Universul.

Și mă împlinesc prin simplitate.

Aceasta nu este doar o după-amiază. Este o revelație.

Un poem viu, scris de Dumnezeu cu norii.

Iar eu, doar o lacrimă de recunoștință că am fost ales să-l privesc.

Eu , cu sufletul în lumină și picioarele goale pe Pământul sacru al vieții.

$$$

 Podul de la țară - Comoara casei

Așa arăta în trecut podul de la țară, un loc plin de taine și bogății ascunse în umbra grinzilor de lemn bătrân. Acolo se depozitau ceapa, usturoiul, struguri la uscat, menta și alte plante pentru ceai, dar și grâul întins direct pe pod, ca pe un covor auriu.

Era o muncă grea, istovitoare, care îți încerca puterile și răbdarea. Toată familia, chiar și copiii ajutau la urcatul grâului în pod. Bărbații cărau sacii grei pe scara îngustă de lemn, care scârțâia sub greutatea pașilor, în timp ce femeile organizau spațiul și întindeau boabele în straturi uniforme. Copiii alergau încoace și încolo, ducând găleți mici sau ajutând la sortarea cerealelor, cu ochii mari și curioși, învățând tainele gospodăriei de la cei mari.

Nu era ușor, dar era tare frumos. Exista o armonie în toată această muncă. Aerul era plin de mirosul îmbătător al grâului proaspăt, amestecat cu aroma ierburilor uscate și a usturoiului ce se zvânta în legături mari împletite, agățate de grinzi ca niște ghirlande.

Podul era o lume în sine, un sanctuar al abundenței. Acolo se păstrau comorile toamnei pentru lungile zile de iarnă. Strugurii se ofileau încet, transformându-se în stafide dulci, în timp ce menta și celelalte plante medicinale își concentrau aromele, devenind remedii prețioase pentru răceli și dureri.

Iarna, din făina păstrată cu grijă se făceau gogoși în ulei sau în untură de porc, cu zahăr, alături de ceaiul cald care te încălzea până în măduva oaselor. Era o bunătate de nedescris, gustul copilăriei și al casei părintești, care te făcea să uiți de frigul de afară și de greutățile zilei.

Ceapa se cobora pentru ciorbe aromante care umpleau casa cu mirosul lor îmbietor, iar usturoiul se folosea pentru friptura de duminică, dându-i un gust aparte care rămânea în amintire mult timp după ce masa se terminase. Fiecare urcare în pod era ca o vizită la o comoară, unde găseai întotdeauna ceea ce îți trebuia pentru masa zilei.

Podul era comoara casei, dar nu doar prin ceea ce păstra între pereții săi de lemn vechi. Era comoara memoriilor, a tradițiilor transmise din generație în generație, a muncii făcute cu dragoste și răbdare. Era locul unde se învăța prețul muncii și valoarea prevenirii, unde copiii se educau în spiritul solidarității familiale și al responsabilității.

În zilele noastre, când totul se cumpără gata făcut din magazine, podul de la țară rămâne un simbol al unei lumi dispărute, o amintire prețioasă a unor vremuri când familia se strângea în jurul muncii comune, când fiecare avea rolul său și când comoara cea mai mare nu era aurul, ci hrana păstrată cu grijă pentru zilele grele de iarnă.

$$$

 Adevăratul conte de Monte-Cristo

Alexandre Dumas, după cum se știe, își baza romanele pe fapte reale, deși, odată cu elanul creativ, se îndepărta adesea considerabil de acestea.

În anul 1807, un cizmar din Nîmes, pe nume François Picaud, se pregătea să se căsătorească cu frumoasa și înstărita Marguerite. Fericirii sale i-a purtat sâmbetele un hangiu invidios, Loupian, care, împreună cu complicii săi Solari și Chaubart, a redactat o denunțare falsă: că Picaud ar fi fost fost nobil și spion englez. Nefericitul a fost aruncat în temniță, fără să i se spună ani la rândul motivul încarcerării. Între timp, Marguerite, măcinată de durere vreme de doi ani, a sfârșit prin a se căsători cu același Loupian.

După câțiva ani de detenție, Picaud s-a împrietenit cu un alt deținut — un preot italian pe nume părintele Torri. Acesta, impresionat de destinul colegului său de celulă, i-a încredințat un secret: existența unei comori ascunse la Milano. A redactat un testament în favoarea lui Picaud, apoi s-a stins în pace.

François a fost eliberat nu după 14 ani, precum Edmond Dantès, ci la înlăturarea lui Bonaparte, deci după o detenție de aproximativ șapte ani.

Eliberat, a plecat îndată la Amsterdam, unde a intrat legal în posesia moștenirii, apoi în Italia, unde a găsit comoara lui Torri.

La Roma, l-a găsit pe Antoine Allut, martor la scrierea denunțului, deși nu părtaș direct. În schimbul unui inel evaluat la 50.000 de franci, Allut i-a dezvăluit tot adevărul.

Picaud s-a întors la Paris și a început o răzbunare metodică. Nu era una romanțată, ci de o cruzime tulburătoare: Solari a fost găsit cu un cuțit în piept, iar Chaubart — otrăvit.

Ulterior, Picaud s-a angajat ca ospătar în restaurantul lui Loupian, unde a sedus fiica acestuia din prima căsătorie. A organizat o logodnă între tânără și un pretins nobil, care s-a dovedit în realitate a fi un infractor notoriu. Scandalul a fost devastator, iar fata nu a suportat rușinea.

Mai departe, l-a convins pe fiul minor al lui Loupian să fure o bijuterie — băiatul a fost arestat. Picaud a incendiat apoi restaurantul rivalului său, iar pe acesta din urmă l-a ucis cu propriile mâini.

Triumful său, însă, a fost scurt. Într-o alee din grădinile Tuileries, Allut — nemulțumit cu răsplata primită — l-a pândit, l-a doborât și l-a torturat într-un subsol, încercând să afle unde își ascundea Picaud averea. În cele din urmă, l-a ucis.

Epopeea adevăratului „Monte-Cristo” s-a desfășurat într-un interval mai mic de un an. Allut a fugit în Anglia, unde, în 1828, pe patul de moarte, și-a mărturisit faptele în scris.

La 15 ani după aceea, documentul a ajuns în mâinile lui Alexandre Dumas, iar condeiul său a transformat această dramă sângeroasă într-un roman captivant, plin de pasiune, nedreptate și justiție restaurată: „Contele de Monte-Cristo”.

$$$

 Divertisment de weekend...

În fiecare familie există cineva care „nu s-a cumințit la timp”. La noi, acea persoană este bunica.

După moartea bunicului, în urmă cu șase ani, am adus-o să locuiască cu noi. Părinții spun că e un fel de răzbunare a sorții pentru faptul că nici eu, nici sora mea n-am dat semne notabile de rebeliune în adolescență.

De pildă, într-o lună iulie, imediat ce și-a primit pensia, a fugit o săptămână la mare cu cea mai bună prietenă, și-a închis telefonul și ne-a sunat abia când au rămas fără bani. Mama era gata să le declare dispărute. Tata însă râdea cu lacrimi și i-a spus soacrei că, data viitoare, să-l ia și pe el.

Bunica are diabet în stadiu incipient. Când medicul de familie a început cu o morgă gravă să-i enumere ce alimente îi sunt interzise, l-a întrerupt:

– Și ce se întâmplă dacă totuși le mănânc?

– Puteți muri, i-a răspuns cu o privire solemnă și ton grav doctorul.

– Haideți, chiar așa? Adică, la 86 de ani mai e o șansă? Serios?

Așa că, în concluzie: facem insulină și mâncăm ce ne poftește inima.

Jucătoare de șah redutabilă, îi bate pe domnii din parc fără milă.

Cântă în corul „Bunicuțele Vesele”, merge la teatru și nu ratează niciun eveniment sau concert gratuit din oraș.

De curând, și-a găsit și un iubit — un văduv cu opt ani mai tânăr. Iar de atunci, distracțiile sunt în doi. Weekendul trecut au participat la curse de ATV-uri, iar seara, după două litri de vin de casă, au adormit îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului. Așa a fost prezentat bunicul Colia familiei: unei mame amuțite, unor nepoți înmărmuriți și unui tată care nu se mai oprea din râs.

O ador pe bunica mea — are mai multă poftă de viață și energie decât majoritatea tinerilor pe care îi cunosc. Iubește viața și știe cum să se bucure de ea. „Cât o mai fi!” — îi răspunde mamei de fiecare dată când aceasta exclamă: „Mamă, dar chiar așa?!”

Așa bătrânețe îmi doresc.