***

 O navă pământeană și una extraterestră se intâlnesc in spațiu.

Duc ei indelungi tratative de bun găsit și intr-un final se ajunge și la problema perpetuării speciilor.

– La noi, zice extraterestrul, e simplu. Apeși pe un buton și in 5 minute apare copilul.

– La noi, spuse pământeanul, trebuie să se cunoască un barbat cu o femeie, să se iubească și abia peste 9 luni iese copilul.

– Vreau să văd, zice extraterestrul.

In timp ce privea uimit la desfășurarea acțiunii, extraterestrul intreabă nedumerit:

– Auzi, da’ cât timp ziceai că dureaza procesul?

– 9 luni.

– Si atunci de ce se grăbesc?

***

 Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de știință, jurist, orator, autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei Elisabetei a-I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.

A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și creatorul empirismului. A fost înnobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii. La scurt timp după înmormântarea acestuia, peste 30 de minți strălucite au adunat 32 de elogii ce au fost publicate în latină. A lăsat bunuri în valoare de £7,000, teren de £6,000 (după vânzare), însă datoriile sale erau mai mult decât £23,000, adică peste £3m în valorile curente.

Francis Bacon, era mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne (Cooke) Bacon, fiica unui remarcat umanist, Anthony Cooke. Sora mamei lui era căsătorită cu William Cecil. Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.

Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. La Cambridge o întâlnește pentru prima oară pe regina Elisabeta I, care impresionată de inteligența sa precoce, obișnuia să-l numească tânărul lord păstrător. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau eronate. În iunie 1576, Bacon intră la Gray's Inn la Londra, una din școlile unde se studia jurisprudența și avocatura. Trei luni mai târziu pleca în Franța cu Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris. Despre Franța va păstra o părere negativă care se va nota în Notes on Present State of Christendom, scrisă în 1582. Scrie că regele Henric al III-lea pare a fi un om dedicat plăcerilor, petrecerilor, curtezanelor și dansului, iar Franța o țară profund coruptă, rău administrată, săracă și aproape de ruină. Următorii trei ani vizitează Blois, Poitiers, Tours, Italia și Spania. În timpul călătoriilor sale a studiat limba, dreptul civil și arta guvernării, în timp ce îndeplinea sarcini diplomatice de rutină. În mai multe ocazii a livrat scrisorile diplomatice în Anglia pentru Francis Walsingham, William Cecil, Robert Dudley și pentru regină. În 20 martie 1579, se întoarce în grabă în Anglia din cauza morții tatălui său. Tatăl său pusese bani deoparte pentru a cumpăra o proprietate pentru fiul său mai tânăr, dar a murit înainte de a face acest lucru, astfel Francis a primit doar o cincime din moștenire. După ce a împrumutat bani, a intrat în datorii.

Cât despre viața personală, la vârsta de 36 de ani, a curtat-o pe Elizabeth Hatton, o tânără văduvă de 20 de ani. Se presupune că femeia a decis despărțirea acceptând căsătoria cu rivalul mai înavuțit, Edward Coke. Ani mai târziu, Francis Bacon scria despre regretul asupra unui mariaj cu Hatton ce nu a avut loc. 9 ani mai târziu, Bacon s-a căsătorit cu Alice Barnham, în vârstă de 14 ani, pentru care a scris două sonete, proclamându-și iubirea. Au avut loc divergențe în această căsătorie datorită resurselor financiare, Alice fiind interesată de faimă și bani. Aceasta a scris o carte, "Viața lui Alice Barnham" (Life of Alice Barnham) în care admitea că, din cauza datoriilor, călătorea pentru a cere favoruri și asistența materială a prietenilor. Aceasta a fost dezmoștenită după ce F. Bacon a aflat de relația ei secretă cu Sir John Underhill, filozoful rescriindu-și testamentul în care a fost foarte generos, lăsându-i teren, venituri, bunuri, toate acestea urmând a fi revocate. S-a vorbit și despre sexualitatea acestuia, și s-a luat în calcul până și un proces cu acuzația de pederastie, fratele său (Anthony Bacon) primind aceeași învinuire. Totuși, în lucrarea sa Noua Atlantidă, el descrie insula sa utopică ca fiind cea mai castă națiune sub rai, în care nu exista prostituție, adulter, mai apoi spunând ca nu există vreo urmă de iubire masculină.

***

 Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de știință, jurist, orator, autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei Elisabetei a-I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.

A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și creatorul empirismului. A fost înnobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii. La scurt timp după înmormântarea acestuia, peste 30 de minți strălucite au adunat 32 de elogii ce au fost publicate în latină. A lăsat bunuri în valoare de £7,000, teren de £6,000 (după vânzare), însă datoriile sale erau mai mult decât £23,000, adică peste £3m în valorile curente.

Francis Bacon, era mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne (Cooke) Bacon, fiica unui remarcat umanist, Anthony Cooke. Sora mamei lui era căsătorită cu William Cecil. Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.

Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. La Cambridge o întâlnește pentru prima oară pe regina Elisabeta I, care impresionată de inteligența sa precoce, obișnuia să-l numească tânărul lord păstrător. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau eronate. În iunie 1576, Bacon intră la Gray's Inn la Londra, una din școlile unde se studia jurisprudența și avocatura. Trei luni mai târziu pleca în Franța cu Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris. Despre Franța va păstra o părere negativă care se va nota în Notes on Present State of Christendom, scrisă în 1582. Scrie că regele Henric al III-lea pare a fi un om dedicat plăcerilor, petrecerilor, curtezanelor și dansului, iar Franța o țară profund coruptă, rău administrată, săracă și aproape de ruină. Următorii trei ani vizitează Blois, Poitiers, Tours, Italia și Spania. În timpul călătoriilor sale a studiat limba, dreptul civil și arta guvernării, în timp ce îndeplinea sarcini diplomatice de rutină. În mai multe ocazii a livrat scrisorile diplomatice în Anglia pentru Francis Walsingham, William Cecil, Robert Dudley și pentru regină. În 20 martie 1579, se întoarce în grabă în Anglia din cauza morții tatălui său. Tatăl său pusese bani deoparte pentru a cumpăra o proprietate pentru fiul său mai tânăr, dar a murit înainte de a face acest lucru, astfel Francis a primit doar o cincime din moștenire. După ce a împrumutat bani, a intrat în datorii.

Cât despre viața personală, la vârsta de 36 de ani, a curtat-o pe Elizabeth Hatton, o tânără văduvă de 20 de ani. Se presupune că femeia a decis despărțirea acceptând căsătoria cu rivalul mai înavuțit, Edward Coke. Ani mai târziu, Francis Bacon scria despre regretul asupra unui mariaj cu Hatton ce nu a avut loc. 9 ani mai târziu, Bacon s-a căsătorit cu Alice Barnham, în vârstă de 14 ani, pentru care a scris două sonete, proclamându-și iubirea. Au avut loc divergențe în această căsătorie datorită resurselor financiare, Alice fiind interesată de faimă și bani. Aceasta a scris o carte, "Viața lui Alice Barnham" (Life of Alice Barnham) în care admitea că, din cauza datoriilor, călătorea pentru a cere favoruri și asistența materială a prietenilor. Aceasta a fost dezmoștenită după ce F. Bacon a aflat de relația ei secretă cu Sir John Underhill, filozoful rescriindu-și testamentul în care a fost foarte generos, lăsându-i teren, venituri, bunuri, toate acestea urmând a fi revocate. S-a vorbit și despre sexualitatea acestuia, și s-a luat în calcul până și un proces cu acuzația de pederastie, fratele său (Anthony Bacon) primind aceeași învinuire. Totuși, în lucrarea sa Noua Atlantidă, el descrie insula sa utopică ca fiind cea mai castă națiune sub rai, în care nu exista prostituție, adulter, mai apoi spunând ca nu există vreo urmă de iubire masculină.

***

 „Don Juanul“ George Motoi, părăsit de Cezara Dafinescu după 23 de ani de căsnicie. Actorul s-a consolat cu fosta lui studentă, Giliola

Viaţa lui George Motoi a fost tumultuoasă, pe măsura farmecului pe care actorul l-a avut încă de la primele încercări în teatru. Căsătorit timp de 23 de ani cu frumoasa actriţă Cezara Dafinescu, avea să urmeze un divorţ, apoi căsătoria cu o fostă studentă, Giliola. Actorul George Motoi s-a nascut la 22 ianuarie 1936... George Motoi, considerat un Don Juan al scenei româneşti, unul dintre cei mai charismatici actori, a fost căsătorit timp de 23 de ani cu actriţa Cezara Dafinescu, din iubirea celor doi rezultând o fiică, Raluca. Artistul s-a bucurat din partea acesteia de doi nepoţei, Andrei şi Petru, pe care îi vizita des la Corbeanca, unde aceştia locuiau. Când încă era căsătorită cu actorul George Motoi, Cezara Dafinescu şi-a găsit un alt "suflet pereche", în persoana omului de afaceri Gelu Fronea. Acesta avea să îşi piardă viaţa într-un accident de motocicletă, în 2003. Cezara Dafinescu l-a părăsit pe actor pentru un om de afaceri În cadrul unui interviu oferit de Cezara Dafinescu, aceasta a vorbit şi despre căsnicia pe care a avut-o timp de 23 de ani cu George Motoi: "Căsnicia cu el a fost extraordinară, dar a fost acea căsnicie între dintre doi oameni cu temperamente diferite, pentru că George este foarte sobru, foarte rece, cel puţin cu mine. Acum nu ştiu cum mai e. Mi-a convenit foarte tare acea perioadă pentru că nu ştiam cum e altfel, credeam că aşa trebuie să fie în viaţă, să fie o căsnicie cu un om cu care ai afinităţi”, povestea actriţa. “Fiind şi în aceeaşi meserie, era foarte bine, discutam foarte mult, jucam împreună, nu am simţit nevoia de altceva”. După divorţul din 1997, George Motoi s-a recăsătorit cu Giliola Brăileanu actriţă şi ea a Teatrului Naţional din Bucureşti, mai tânără cu 34 de ani. De altfel, înainte de a-i fi soţie, Giliola i-a fost mai întâi studentă. Dar cum lumea teatrului este mică, iar orgoliile sunt mari, în viaţa celor trei actori au existat şi tensiuni post-divorţ. 

A decedat pe 4 martie 2015...

***

 Madeleine Vionnet, mai mult decât o creatoare de modă. Femeia ale cărei rochii erau purtate de cele mai frumoase actrițe ale timpului s-a ocupat de bunăstarea lucrătoarelor ei 

Madeleine Vionnet s-a născut pe 22 iunie 1876 într-o familie săracă din Chilleurs-aux-Bois, Loiret. Copila s-a mutat împreună cu tatăl ei la Aubervilliers la vârsta de cinci ani. După ce a renunțat la școala la vârsta de doisprezece ani, Madeleine a devenit ucenică la o croitorie. S-a căsătorit la doar 18 ani, a născut un copil care, din păcate, a murit după câteva săptămâni, apoi și-a părăsit soțul și a plecat la Londra pentru a lucra ca croitoreasă la un spital.

Vionnet s-a întors în cele din urmă la Paris, lucrând timp de șase ani în casa de modă Callot Soeurs. După o ceartă cu unul dintre directorii de creație ai magazinului, Vionnet a amenințat că va demisiona. Ea a fost convinsă să rămână de cea mai mare dintre surorile Callot, Marie Callot Gerber, după ce i s-a oferit șansa să lucreze chiar cu ea. Mai târziu, Vionnet a spus despre Marie Callot Gerber că este o mare doamnă și a remarcat mai târziu că, fără exemplul surorilor Callot, ar fi continuat să facă mașini Ford, dar datorită lor a reușit să facă un Rolls Royces.

Vionnet a creat apoi haine pentru Jacques Doucet între 1907 și 1911, dar modelele ei simple și designul îndreptat spre haine ample s-au ciocnit cu stilul casei de modă. În 1912 tânăra a fondat propria ei casă de modă, “Vionnet”, care s-a închis în 1914 din cauza începerii Primului Război Mondial. În 1923, Madeleine a redeschis afacerea cu un nou sediu pe bulevardul Montaigne, care a devenit cunoscut sub numele de “Templul modei”. În 1925, casa de modă Vionnet s-a extins cu filiale pe Fifth Avenue la New York și a început să vândă modele la cheie pe care le adapta pentru fiecare clientă în parte.

Hainele Vionnet au dominat moda haute couture în anii 1930, stabilind noi tendințe cu rochiile senzuale purtate de actrițe cunoscute precum Marlene Dietrich, Katharine Hepburn, Joan Crawford și Greta Garbo. Viziunea ei despre forma feminină a revoluționat îmbrăcămintea modernă, iar succesul tăieturilor sale unice i-a asigurat reputația. Creatoarea de modă a instituit reguli care, la vremea respectivă, erau considerate practici revoluționare pentru piața muncii: concedii plătite și concediu de maternitate, îngrijire de zi, o sală de mese, un medic generalist și un dentist pentru lucrătoarele ei. Debutul celui de-al Doilea Război Mondial a forțat-o pe Vionnet să-și închidă casa de modă în 1939 și s-a retras definitiv din afacere în 1940. Madeleine a creat aproximativ 12.000 de obiecte de îmbrăcăminte pe parcursul carierei sale.

O persoană discretă, creatoarea de modă a evitat să se afișeze public și să meargă la petreceri pentru că nu-i plăceau frivolitățile mondene, preferând să rămână fidelă propriei sale viziuni asupra frumuseții feminine.

Alături de Coco Chanel, Madeleine Vionnet este creditată cu schimbarea de la îmbrăcămintea rigidă și formală la haine mai comode, mai elegante și mai ușor de purtat, dar, spre deosebire de Chanel, Vionnet nu folosea tehnici de marketing și auto-promovare. Când s-a retras, în 1940, a fost conștientă că numele ei nu va mai fi rostit decât de cunoscători. Se spune că Madeleine Vionnet a spus că “atunci când o femeie zâmbește, rochia ei trebuie să zâmbească cu ea”.

A evitat corsetele, căptușelile inutile, rigidizarea și orice artificiu care distorsiona curbele naturale ale corpului unei femei și a devenit cunoscută pentru că hainele create de ea accentuau forma naturală feminină. Influențată de dansatoarea Isadora Duncan, Vionnet a fost inspirată din arta greacă veche, veșmintele ei păreau să plutească liber în jurul corpului. Stilul ei aparent simplu implica însă un proces îndelungat de pregătire, adică croirea, draparea și fixarea tiparelor pe țesături, apoi pe manechine miniaturale. Ea recrea apoi piesele de îmbrăcăminte din mătase sau crep marocan pe modele în mărime naturală, a folosit materiale precum crêpe de chine, gabardine și satin, țesături care erau neobișnuite în moda anilor ’20 și ’30. De obicei comanda țesături cu două metri mai mari decât era necesar pentru a putea face drapajele, creând rochii luxoase și senzuale, dar simple și moderne în același timp.

Madeleine Vionnet este considerată astăzi una dintre cele mai influente creatoare de modă din secolul XX.

***

 „Soldații” cocoșați: batalionul de cămile din armata SUA

Timp de cinci ani, între 1856 și 1861, militarii americani de la baza Camp Verde au avut niște „colegi” neobișnuiți: un batalion de cămile și dromaderi.

Animalele, ceva nemaiîntâlnit până atunci pe continentul american, au fost folosite pentru a căra poveri și a livra corespondența, ca parte a unui experiment fără precedent al administrației americane.

Inițiativa a fost încununată de succes, însă operațiunile s-au încheiat brusc, odată cu izbucnirea Războiului Civil American. Ulterior, multe dintre animale au fost eliberate și au cutreierat regiunea de sud-vest a țării timp de zeci de ani.

Pe 3 martie 1855, Congresul american a alocat 30.000 de dolari Departamentului de Război pentru a cumpăra cămile și dromaderi pe care să îi folosească în scopuri militare.

Ministrul de Război Jefferson Davis a fost cel care a convins Congresul să finanțeze achiziționarea cămilelor, o idee care circula de ani buni în rândul liderilor militari.

La câteva luni de la primirea finanțării, maiorul Henry C. Wayne și locotenentul David Dixon Porter au călătorit în întreaga lume, pentru a găsi cele mai bune cămile.

Cei doi au petrecut cinci luni în Tunisia, Malta, Grecia, Turcia și Egipt, iar la finalul misiunii au ales 33 de cămile și dromaderi. Fiecare exemplar a costat aproximativ 250 de dolari.

Pe 15 februarie 1856, animalele au fost încărcate pe nava Supply și au ajuns în Indianola, Texas, pe 14 mai. Călătoria a durat două luni și a fost una dificilă, din cauza numeroaselor furtuni.

După câteva săptămâni de odihnă, Wayne a condus turma până la San Antonio, cale de 193 de kilometri, iar apoi la baza militară Camp Verde. Aici, cămilele și dromaderii și-au început noua viață, în condiții climaterice similare cu cele din Egipt și Turcia.

Cămilele au „eclipsat” caii și catârii

Wayne a dovedit rapid cât de utile pot fi animalele. A demonstrat că pot transporta provizii mult mai bine decât caii și catârii.

De exemplu, catârilor le lua cinci zile să facă o călătorie dus-întors spre San Antonio, trăgând o căruță încărcată cu 800 de kilograme de ovăz. Cămilele au făcut aceeași călătorie în doar două zile, transportând o cantitate de ovăz de două ori mai mare.

Wayne i-a învățat pe soldați cum să controleze și să aibă grijă de animale. Singurul lucru cu care soldații s-au obișnuit mai greu a fost mirosul aparte al cămilelor.

În 1857, Porter a făcut o nouă călătorie în Egipt, de unde a mai adus 41 de exemplare. Astfel, turma a ajuns la 74 de animale.

Însă în martie 1857 James Buchanan a devenit noul președinte al SUA și a făcut o serie de schimbări în administrație, iar Wayne a fost obligat să se întoarcă la Washington, D.C.

În lipsa lui Wayne, cămilele au stat inactive pentru o perioadă de timp. Apoi, au fost folosite de topografii care efectuau măsurători pentru construirea unui drum între Fort Degiance și râul Colorado, în statul California.

Inițial, cămilelor le-a fost greu să se adapteze noii misiuni, după luni întregi de inactivitate. Însă în cele din urmă și-au dovedit valoarea: străbăteau distanțe mult mai lungi decât caii și catârii, aveau o viteză superioară și puteau căra peste 300 de kilograme.

În plus, nu aveau nevoie de multă apă și erau rezistente la căldură. Deși la început s-a opus folosirii cămilelor, liderul expediției, Edward Fitzgerald Beale, a fost foarte impresionat de capacitățile acestora.

Nici măcar traversarea râului Colorado nu le-a pus probleme animalelor (în schimb, zece catâri s-au înecat în apele râului).

Ulterior, câteva dintre cămile au fost folosite de partenerul de afaceri al lui Beale, Samuel A. Bishop, pentru a transporta marfă la ferma sa.

Când indienii Mohave l-au amenințat, Bishop și oamenii lui au folosit cămilele pentru a-i descuraja. A fost singurul moment în care aceste animale au fost folosite în luptă.

Alte cămile au fost utilizate pentru a transporta provizii la avanposturile armatei și pentru a livra scrisori. Din păcate, la începutul Războiului Civil American, în 1861, experimentul a luat sfârșit.

Trupele confederate au cucerit Camp Verde pe 28 februarie 1861 și au abuzat cămilele după ce le-au folosit pentru a transporta sare și a livra corespondența în apropiere de San Antonio. Mai multe animale au murit.

În cele din urmă, cămilele rămase în California și la Camp Verde au fost vândute la licitație, deoarece îngrijirea lor a devenit prea costisitoare. Unele au ajuns la circ, altele la grădini zoologice, iar altele au fost folosite de mineri și prospectori ca animale de tracțiune.

Apoi, oamenii s-au plictisit de ele și le-au eliberat în deșerturile și câmpiile din sud-vestul SUA, unde unele dintre ele s-au înmulțit.

Se crede că ultima dintre cămilele armatei americane, pe nume Topsy, a murit în 1934 la grădina zoologică din Los Angeles. Cu toate acestea, oamenii au continuat timp de mulți ani să raporteze prezența cămilelor în zonele deșertice.

Potrivit site-ului oficial al Armatei Americane, ultimele raportări verificate datează din anii ’40.

***

 Nichita Stanescu si Dora

Vesnicul indragostit Nichita Stanescu avea 46 de ani cand a cunoscut-o pe tanara Dora, care pe-atunci avea exact jumatate din varsta sa.

I-a spus din clipa in care a vazut-o ca o sa fie nevasta lui si a reusit sa o convinga sa il viziteze din nou. Poetul era la Cluj cand si-a amintit ca trebuie sa primeasca vizita promisa de Dora, astfel ca a luat primul tren catre Bucuresti. Prima declaratie pe care i-a facut-o a fost si cea care a cucerit-o: „Cand m-am gandit zilele astea la tine, am simtit ca mi s-a rasucit un cutit in inima”. Doi ani mai tarziu, cei doi se casatoreau. S-au iubit intens, iar Nichita i-a scris Dorei nenumarate poezii, in fiecare zi aceasta primea o noua poezie si un nou nume de la iubitul ei. Dora a fost ultima si cea mai mare iubire a poetului si femeia in bratele careia a murit.

Nichita Stănescu

Emotie de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi creasca aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi intr-un ochi străin,

și el o să se-nchida cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele si le-nec în mare.

Șuier luna si o răsar și o prefac

intr-o dragoste mare.