marți, 25 iunie 2024

***

 

CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.                                                                                                 #ByGentlemensLadysSocietyRomania

luni, 24 iunie 2024

***

 Mi-a fost frică să nu fiu singură, până am învățat să mă iubesc.

Mi-a fost frică să nu reușesc, până mi-am dat seama că nu reușesc decât dacă încerc.

Mi-a fost frică de ceea ce vor crede oamenii despre mine, până mi-am dat seama că oricum vor opina de mine.

Mi-a fost teamă că mă vor respinge, până când am înțeles că și atunci când se va întâmpla asta, credința mea în mine va fi mai mare.

Mi-a fost frică de durere, până am aflat că durerea este relativă și decid dacă vreau să o simt sau să mă întăresc.

Mi-a fost frică de adevăr, până când am descoperit că adevărurile sunt cele care mă fac să înțeleg multe lucruri.

Mi-a fost frică de moarte, până am aflat că nu este sfârșitul, ci mai degrabă începutul.

Mi-a fost frică de ură, până mi-am dat seama că nu este altceva decât ignoranță.

Mi-a fost frică de ridicol, până am învățat să râd de mine și că asta e sănătos.

Mi-a fost frică să nu îmbătrânesc până mi-am dat seama că dobândesc înțelepciune pe zi ce trece.

Mi-a fost frică de trecut, până mi-am dat seama că prin trecut am învățat să ajung unde sunt.

Mi-a fost frică de întuneric, până când mi-am descoperit lumina interioară în el.

Mi-a fost frică de schimbare, până când am văzut că până și cel mai frumos fluture trebuia să treacă printr-o metamorfoză înainte de a putea zbura.

Mi-a fost teamă de răni până când vulturul mi-a arătat că unele răni sunt necesare pentru maturizare.

Mi-a fost teamă că nimeni nu mă va iubi, până am învățat să mă iubesc și de atunci am înțeles cât de ușor este să fii fericit.

 Ernest Hemingway

Seară liniștită prieteni pensionari 😘😘😘😘

*†*

 

"-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Dar privim zorii de ziuă cu aceeaşi bucurie.

Bem cafeaua dulce - amară, mângâiați de blândul soare .

Fiecare zi trăită e o mare sărbătoare.

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Mărie !

Dar gustăm cu bucurie din aceeași farfurfurie ,

Din pahare cristaline, bem acelaşi vin pelin.

Si zâmbim, când după ploaie ,vedem iar cerul senin .

Ne trezim în miez de noapte si de-a valma povestim :

Ce-am trăit în tinerețe, ce trăim si ce simțim.

Ne-ascultăm vorbele calde ,chiar dacă de le -am mai repetat,

Pentru visuri ,pentru planuri ,avem timp nelimitat .

Nu avem averi si ranguri,cu ce-avem ne mulțumim

Cel mai mult fiii ,nepoții si iubirea prețuim.

Clipele cu ei la masă, sunt izvor de fericire ,

Clipele cu ei în brațe -cea mai scumpă amintire.

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Nu vedem la fel de clare ,literele pe hârtie,

Radioul nu se-aude ,uneori ,la fel de tare ,

Numai stăm la fel de bine si de sigur pe picioare...

Însă ştim că împreună viața -i o binecuvântare ,

Coborând pe panta vieții, timpului îi dăm valoare.

Cu încredere, răbdare, noi trăim armonios ,

Avem riduri,plete albe ,dar îmbătrânim frumos !

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit,Marie !

Si,la margine de timpuri ,ne-nchinăm pe la icoane ,

Ne rugăm Domnului nostru ,sănătoși sa ne mai țină

Si,la vreme,împreună să plecăm înspre lumină.

-Am îmbătrânit ,Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Tinerețea e o stare ,n-o trăim o veșnicie,

Dar o-nchidem ca pe-o carte si în inimi si în gând,

Nimenea nu ne oprește, s-o deschidem când si când !"

sâmbătă, 22 iunie 2024

***

 

MEMORIE CULTURALA - AUREL BARANGA


Se împlinesc azi 111 ani de la nașterea lui Ioan Aurel Baranga (născut Aurel Leibovici, n. 20 iunie 1913, București – d. 10 iunie 1979, București) a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască.

A absolvit Liceul “Matei Basarab” (1931), unde a avut printre profesori pe Perpessicius, apoi Facultatea de Medicină (1938), profesând sporadic în perioada 1939-1944, potrivit volumelor “Dicţionarul Scriitorilor Români” (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi “Dicţionarul General al Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic , 2004).

A debutat literar în 1929, în revista “Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, cu schiţa “Noaptea albă”. Ulterior, între 1930 şi 1931, a editat împreună cu Gherasim Luca, revista “Alge”‘, iar între 1934-1940 a colaborat cu reportaje, pamflete şi cronici dramatice la publicaţiile “Facla”, “Cuvîntul liber”, “Reporter”, “Azi”, “Lumea românească”.

După intrarea în presa scrisă, a fost redactor la “Lumea românească” (1937-1939), “România liberă” (1944-1948), “Viaţa românească” (redactor-şef adjunct, 1962-1967), a colaborat la periodice antifasciste şi de avangardă. De asemenea, a fost redactor-şef la “Urzica” (1949-1979), a lucrat la Radiodifuziunea Română (1945) şi la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” din Bucureşti (secretar literar, 1949-1952; director artistic, 1958-1962).

A debutat editorial cu volumul avangardist “Poeme cu orbi” (1933), după care a publicat volumul de reportaje “Ninge peste Ucraina” (1945) şi volumele de versuri “Marea furtună” (1946) şi “Vocea Americii” (1949).

În dramaturgie a debutat cu comedia “Bal în Făgădău” (1946), consacrându-se apoi acesteia timp de aproape două decenii. S-a impus însă prin comedia “Mielul turbat” (1945, Premiul de Stat), urmată de multe piese (mai ales comedii; drame), inspirate şi din istoria contemporană: “Reţeta fericirii sau despre ceea ce nu se vorbeşte” (1957), “Siciliana” (1961), “Adam şi Eva” (1963), “Sfântul Mitică Blajinu” (1966), “Opinia publică” (1967), “Travesti” (1969), “Interesul general” (1971), “Viaţa unei femei” (1975) ş.a.

În 1978, a publicat volumul “Jurnal de atelier” (1978), o selecţie din însemnările de pe parcursul a treizeci de ani.

A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1975).

A murit la 10 iunie 1979, la Bucureşti. 


Cinci poeme de dragoste (1944)

1.

O, iubita mea, te astept de la inceputul lumii,

Iarta-ma ca vin la intalnire

Travestit in dentist.

Dar astazi iti voi scoate nervii,

Nervii tai de fecioara

Arsa pe rug.

apoi ma voi infasura in nervii tai,

Ca in sarma ghimpata,

Si ca un cocon de matase,

Te voi astepta linistit,

Pana la sfarsitul lumii.


2.

Sa punem, iubito, intre noi, aceasta fanfara

Stiu, de mult, adori helicoanele,

Te-am observat, adeseori,

Mangaind , lubric, toba mare.

Eu voi ramane de partea asta,

Iti voi sopti, tainic, inflacarate declaratii,

Tu le vei asculta de partea cealalta,

Cu ochii in lacrimi.

Si numai la sfarsit,

Cand fanfara va tacea,

Vom pleca tinandu-ne de mana,

Fericiti de a ne fi spus totul,

Fara sa ne fi auzit.


3.

Iubita mea, tu n-ai banuit niciodata

Ca vreau sa-ti mananc o ureche,

Desi am fost de atatea ori ispitit sa o fac.

Si atunci,

Din ipocrizie,

Ti-am daruit, mereu, cate o ureche,

Incat acum arati ca un salcam inflorit,

Numai urechi,

Si totusi atat de oarba,

Incat nu banui ca-ti mananc o ureche

Si ca ma indepartez tacut.


4.

Iubita mea, iti daruiesc aceasta floare de nisip,

Fragila, neutra, anonima,

Te poti intinde pe ea fara grija,

E o floare carnivora,

Te va devora intre maselele ei laborioase,

Iar maine te va reda soarelui,

Ca pe o umbra.


5.

Iti scriu, iubita mea, din transee,

Din transeea mea zilnica,

Din transeea mea zilnic schimbata,

Zilnic parasita.

Cine poate sa-mi reproseze

Ezitarile, slabiciunile, lasitatile?

Si daca voi fi judecat,

Condamnat,

Executat,

Sunt incredintat ca tu vei fi singura

Care vei ingenunchia langa hoitul meu

Si-mi vei inchide pleoapele vinetii,

Iubita mea - bust,

Femeie de ceara

Imbracata mireasa

Din vitrina unui coafor de periferie,

Singura vie,

Singura adorata,

Femeia,

Vaduva mea,

Femeia-bust si de ceara

Careia ii trimit acum, de aici,

Scrisoarea mea de adio si de moarte.

din volumul "Poezii", 1973


Sursa: 

AGERPRES/(Documentare – Cerasela Bădiţă, editor: Liviu Tatu, editor online: Simona Aruştei)

***

 

ȘASE OUĂ DE AUR


O poveste care merită citită…

O tânără și-a întrebat bunicul:

"Bunicule, ce poti sa ma inveti ca sa-mi fie de folos in viata? "

Bunicul s-a gândit mult timp, iar apoi a spus:

"Cred că am o lecție de viață puternică care merita învățata. Dar înainte de asta, trebuie să faci ceva care să atragă atenția tuturor, ceva foarte important. "

Fata a întrebat : “Ce este atât de important de făcut, bunicule?"

Bunicul s-a oprit o clipă, apoi a fluierat,

“Ar trebui să mergi prin cartier și să spui tuturor că struțul meu a făcut șase ouă de aur. Toţi ar fi surprinşi să audă asta. Atunci povesteste-le ca fiecare ou valoreaza multe milioane si ca as deveni multimilionar prin vanzarea lor. Spune-le tuturor că în curând viața mea se va schimba pentru totdeauna și voi deveni unul dintre cei mai bogați oameni din societate."

Tânăra a făcut acest lucru fără să înțeleagă esența acesteia. După ce s-a întors, ea și bunicul ei au așteptat intreaga zi și noapte, 

dar niciunul dintre vecinii lor nu a venit la casa lor să-l felicite și să se bucure alături de el

pentru neașteptata bogatie.

Dimineața următoare, bunicul i-a spus nepoatei:

"Acum, ar trebui să te întorci in  cartier și să povestesti tuturor că în timpul nopții trecute, un hoț a venit și mi-a distrus casa, mi-a ucis struțul și mi-a furat toate ouăle de aur. Spune-le că am pierdut totul! "

Fata a ieșit și le-a povestit vecinilor toate acestea. 

Totuși, după puțin timp, un număr șocant de oameni s-au înghesuit în casa lor. Surprinsă, tânăra l-a întrebat pe bunicul ei:

"Bunicule, de ce a venit multa lume azi, dar ieri nu a venit nimeni?!"

Bunicul a zâmbit și a spus:

"Când oamenii aud vești bune despre tine, tac, ignoră și se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar când aud vești proaste despre cuneva, le răspândesc ca un foc și se grăbesc să confirme ca este adevărat. Oamenilor le va fi greu să sărbătorească succesul tău, dar se vor grăbi să asiste la căderea ta... "

În acel moment, bunicul a pus un braț în jurul umerilor fetei, a zâmbit din nou, și apoi a continuat:

"Asta este cea mai puternică lecție de viață pe care trebuie să ți-o dau... Cea mai mare minciună pe care o spun oamenii din jurul nostru este că se bucură să vadă că reuşim. Adevărul este că majoritatea oamenilor, nici măcar prietenii apropiați și vecinii nu vor să te vadă reușind. Când cineva își dă seama că ai mai mult succes decât el, devine o amenințare. In realitate, majoritatea oamenilor nu le place ca oamenii să se descurce mai bine decât ei. Devin geloși, iar în adâncul sufletului, nu vor nimic mai mult decât să aibă si același succes. Cu toate acestea, este important să reții că nu poți controla modul în care acționează alții sau cum te percep. 

În schimb, concentrează-te să fii cea mai bună versiune a ta. Nu mai încerca să-i schimbi, nu-ți mai face griji pentru ceea ce fac. Setează-ți scopurile, urmează-ți visele, ascultă-ți inima și nu lăsa pe nimeni și nimic să te oprească din a-ți împlini visele…”

***


 NEOLOGISMELE

de Andrei Pleșu


 Secretarele nu-şi mai spun decât assistant manager. Cizmarii sunt designeri. 

 Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie. Nici gând.  

 S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul. 

 Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. 

 Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi. 

 Nu mai realizăm, ci implementăm. 

 Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. 

 Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. 

 Nu mai consimţim, ci achiesăm. 

 Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. 

 Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!! 

 Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. 

 Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. 

 Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back. 

 Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti și creatoare de fashion. 


 Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiunea unui feed-back pozitiv. 

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag ..." sau cu concluzia absolut academica : "Un c ... t !!!

 

 Motto : 

,,Ca să înțelegi că ești prost, 

  trebuie totuși să-ți meargă mintea."

                 * Georges Brassens *

@@@

 Nae Ionescu, nascut pe 16 iunie 1890, filosoful care-a iubit până ce-a istovit cele mai spectaculoase femei din București. Dar, de divorțat, n-a divorțat niciodată de Ilenuța


“Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea, pe lume trebuie să ai peceți”,  îi spunea Profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile “Seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă.


Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.


Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. Le-a stors ca pe lamâie. “Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.


Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii, a uitat de cărți pentru un timp și s-a dedicat în întregime flăcării sale. A trăit iubiri efemere sau adânci, princiare, spirituale, curtenitoare, aristocrate, a căutat toată viața să stăpânească freamătul ființei femeiești.


A iubit-o cu patimă pe Ileana Baston, a ars pentru Ștefania Zottoviceanu, a fost marinar pentru Elena Popovici-Lupu cu care a împărțit Soarele și Vila de la Balcic, proiectată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory. A avut o aventură atât de spirituală cu Maruca Cantacuzino încât prințesa – de altfel măritată pe atunci cu Nababul – și-a aruncat vitrion pe față când a văzut că “seducătorul domn Nae” nu o ia de nevastă, nu voiește să divorțeze. Teribil domnul Nae, mare și plină de bucurii vinovate este grădina Zeului Eros.


Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii.

“Să nu vedem în iubirile lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar”


Despre chestiunea delicată a legăturilor sufletești ale domnului Nae cu femeile a scris discipolul său, Mircea Vulcănescu. “Cel care n-ar urmări, în viața lui, un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea, în nestatornicia lui Nae Ionescu față de femei, reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atât de mult cât s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți”, Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.

“Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

“Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie”

Dar cel mai frumos l-a încondeiat de domnul Nae, ca pe un ou de Paște Faberge, Tatiana Niculescu în cartea sa minunată, “Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.


Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare


În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.


“E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Pianista Cella Delavrancea, ultima iubita a lui Nae Ionescu. 

“Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual”. Ea era “biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.

“Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.


Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei “rămân într-un triunghi erotic”. “Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.


“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Cella Delavrancea, ultima mare iubire a lui Nae Ionescu.

“Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal.

“Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.


“Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.


***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...