@@@

 

Stan Laurel, viața unui actor nemuritor

Stan Laurel, pe numele său real Arthur Stanley Jefferson, s-a născut pe 16 iunie 1890 în Lancashire și a fost fiul actorului Arthur J. Jefferson, care conducea un teatru din Bishop Auckland, și al actriței Margaret Metcalfe.

Părinții săi erau foarte ocupați, așa că în primii ani ai copilăriei băiatul a a fost crescut de bunica maternă, Sarah Metcalfe, a urmat școala din Bishop Auckland și apoi cea din Northumberland.

S-a mutat după aceea cu părinții la Glasgow, în Scoția, și și-a finalizat studiile la Rutherglen Academy. Cum tatăl său conducea la acea vreme Teatrul Metropole din Glasgow, băiatul a început să lucreze și el ca actor, primind mici roluri de la vârsta de 16 ani. Primul lui spectacol profesionist a avut loc pe scena Panopticonului din Glasgow, iar în 1910 s-a alăturat trupei de actori a lui Fred Karno primind numele de scenă „Stan Jefferson”, printre colegii săi din acea perioadă aflându-se și tânărul Charlie Chaplin. În 1912 a plecat împreună cu Ted Desmond într-un turneu în Olanda, cei doi apărând într-un duet sub numele “Barto Bros”. În această perioadă tânărul a primit oferta de a pleca într-un turneu în America cu trupa Karno, astfel că a ajuns în Statele Unite în același timp cu Charlie Chaplin și apoi cei doi au făcut, împreună cu trupa, un lung turneu în mai multe orașe din SUA. Compania Karno s-a despărțit în primăvara anului 1914, iar Stan și doi foști colegi, Edgar Hurley și soția acestuia, Ethel, și-au format propria trupă, „The Three Comiques”, în care au jucat până în octombrie 1915.

După destrămarea micului grup, actorul a jucat între 1916 și 1918 alături de Alice Cooke și Baldwin Cooke, cei doi devenindu-i prieteni pe viață.

În 1921 tânărul actor britanic a făcut pentru prima dată echipă cu viitorul lui partener permanent, Oliver Hardy, ambii fiind distribuiți în scurtmetrajul The Lucky Dog.

În această perioadă, Laurel a întâlnit-o pe Mae Dahlberg și, la sugestia ei, și-a schimbat din nou numele de scenă pentru că actrița credea că Stan Jefferson (care avea treisprezece litere) îi aduce ghinion, așa că a decis să fie prezentat drept Stan Laurel. În 1922 cei doi au apărut împreună în parodia “Mud and Sand”.

Până în 1924, Laurel a renunțat la teatru și a început să lucreze în cinematogragie cu normă întreagă, semnând un contract cu impresarul Joe Rock. Înțelegerea avea o prevedere neobișnuită: Mae Dahlberg nu trebuia să apară în niciunul dintre filmele lui Stan pentru că managerul considera că temperamentul actriței îi umbrește prestațiile.

Ca și viitorul său partener, Oliver Hardy, Laurel a fost creditat pentru regia sau co-regia a zece scurtmetraje realizate între 1925 și 1927, dar, spre deosebire de Hardy, Laurel nu a apărut în niciunul dintre ele.

Artistul a semnat apoi un contract cu studioul Hal Roach și a început să se ocupe doar de regie, realizând în 1926 o producție numită “Yes, Yes, Nanette”, în care a fost distribuit și viitorul său partener, Oliver Hardy. În același an un membru al trupei de actori ai Hal Roach Studios Comedy All Star a suferit un accident și a fost spitalizat și, pentru că nu a putut participa la filmările producției “Get ‘Em Young”, Laurel a fost nevoit să-l înlocuiască. Începând cu anul 1927, Laurel și Hardy au apărut împreună în mai multe scurtmetraje, inclusiv în “Supa de rață”, „Nevestele adormite” și „With Love and Hisses”. Cei doi s-au împrietenit, iar relația lor excepțională pe ecran a fost remarcată în scurt timp de Leo McCarey, unul dintre directorii studioului, care a observat reacția publicului la aparițiile lor și a început să îi distribuie doar în echipă.

Cei doi actori au jucat împreună într-o serie de scurtmetraje, printre care “Bătălia secolului”, “Ar trebui bărbații căsătoriți să meargă acasă?”, „Doi gudroni”, „Fii mare!”, „Big Business” și tot împreună au făcut tranziția către scurtmetrajele cu sunet. În 1929 au apărut în primul lor lungmetraj la Hollywood, anul următor au fost distribuiți în lungmetrajul muzical all-color “The Rogue Song”, apoi, în 1931, în „Pardon us”.

În anii 1930, Laurel a avut un conflict cu Hal Roach, acest lucru a dus la rezilierea contractului său și din acel moment cei doi actori au avut contracte separate, care expirau în momente diferite, dar în cele din urmă disputele s-au reglementat.

În 1941, Laurel și Hardy au semnat un contract cu studioul 20th Century-Fox pentru a realiza zece filme pe parcursul a cinci ani. Spre surprinderea sa, Laurel a constatat după semnarea contractului că a fost angajat doar ca actor, fără a putea avea nicio contribuție la scenariul sau regia producțiilor, dar, pentru că filmele lor s-au dovedit a avea mare succes, Laurel și Hardy au primit treptat dreptul de a modifica parțial scenariile filmelor în care jucau.

În 1947 marele cuplu de comedianți a plecat într-un turneu în Marea Britanie, fiind întâmpinat peste tot de mii de fani entuziaști. Turneul a inclus și un spectacol la Royal Variety Performance, în prezenț regelui George al VI-lea și a reginei Elisabeta, la Londra, iar marele succes al turneului i-a determinat să-și petreacă următorii șapte ani apărând în diverse spectacole itinerante.

În această perioadă Stan Laurel a aflat că are diabet, așa că l-a încurajat pe bunul său prieten, Oliver Hardy, să accepte și proiecte solo, iar acesta a jucat în două producții alături de John Wayne și Bing Crosby.

În 1950, Laurel și Hardy au fost invitați în Franța pentru a realiza un lungmetraj, dar filmul a fost un dezastru. Ambii actori erau vizibil bolnavi în timpul filmărilor, iar la întoarcerea în Statele Unite și-au petrecut câteva luni de zile încercând să se recuperare din punct de vedere medical. În 1952 și 1953, Laurel și Hardy au făcut noi turnee în Europa și America, dar în timpul ultimului dintre ele Laurel s-a îmbolnăvit și nu a mai putut evolua timp de câteva săptămâni.

În mai 1954, Hardy a suferit un atac de cord și și-a anulat toate spectacolele. Un an mai târziu cei doi plănuiau să facă un serial de televiziune, dar planurile au fost amânate după ce Hardy a suferit un accident vascular cerebral în aprilie 1955. Actorul și-a revenit, dar, în timp ce plănuia să se întoarcă la muncă, a mai avut un accident vascular cerebral, de această dată ireversibil.

Oliver Hardy a murit pe 7 august 1957, iar Stan Laurel a fost absolut devastat după dispariția prietenului său și nu și-a revenit niciodată pe deplin. Soția lui a declarat presei că a avut o cădere psihica atât de puternică încât nu a putut nici măcar să participe la înmormântare, spunând: „Babe ar înțelege”. Deși a continuat să se întâlnească cu fanii săi, din acel moment a refuzat să urce pe scenă sau să joace în vreun alt film, respingând absolut toate ofertele pentru aparițiile publice.

În 1961, Stan Laurel a primit premiul Oscar pentru cele aproape 190 de pelicule în care a jucat de-a lungul vieții sale. Și-a trăit ultimii ani într-un mic apartament din Santa Monica, California, petrecându-și timpul răspunzând personal miilor de scrisori ale fanilor săi sau sutelor de apeluri pe care le primea zilnic, pentru că numărul lui de telefon era inclus în cartea de telefoane a orașului.

În 1963 lui Stan Laurel i s-a oferit un rol în producția “It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World”, dar a refuzat spunând că nu vrea să mai apară pe ecran la bătrânețe și, mai ales, nu va accepta niciodată să joace fără Oliver Hardy.

Viața privată a actorului a fost deosebit de aventuroasă. A trăit cu actrița Mae Dahlberg ca soț și soție din 1919 până în 1925 (când ea a plecat în Australia, țara sa natală) dar nu s-au căsătorit niciodată. În noiembrie 1937, Dahlberg s-a întors în Statele Unite și l-a dat în judecată pe Laurel pentru că se considera îndreptățită să primească sprijinul lui financiar.

A avut patru soții, cu una dintre ele fiind căsătorit de două ori. Prima sa parteneră a fost Lois Neilson, cu care s-a căsătorit pe 13 august 1926, cei doi având împreună o fiică, Lois, născută în decembrie 1927. Al doilea lor copil, Stanley, s-a născut prematur, dar a murit după nouă zile, iar Laurel și Neilson au divorțat în decembrie 1934.

Un an mai târziu actorul s-a căsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar în 1937 a intentat procesul de divorț, iar în ziua de Anul Nou 1938 s-a căsătorit cu Vera Ivanova Shuvalova, cunoscută sub numele de Illeana, moment în care soția precedentă l-a acuzat de bigamie, deși divorțul lor fusese finalizat cu câteva zile înainte de noul lui mariaj. Relația cu Illeana a fost un lung șir de scandaluri și controverse, iar actrița l-a acuzat chiar că a încercat să o îngroape de vie în curtea casei lor din San Fernando Valley. Cuplul s-a separat în 1939 și a divorțat în 1940, femeia primind 6.500 de dolari pentru a nu se împotrivi deciziei instanței. În 1941, Laurel s-a recăsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar cei doi au divorțat pentru a doua oară la începutul anului 1946. În sfârșit, pe 6 mai 1946, actorul s-a căsătorit cu Ida Kitaeva Raphael, femeia care i-a fost alături până la moartea sa.

Marele actor a murit pe 23 februarie 1965, la vârsta de 74 de ani, la patru zile după ce a suferit un atac de cord. La slujba de înmormântare organizată la Church of the Hills, actorul Buster Keaton a spus despre bunul său prieten: „Chaplin nu a fost cel mai amuzant. Nici eu nu am fost cel mai amuzant. Acest om a fost cel mai amuzant”, iar Dick Van Dyke a citit, la mormântul lui, poemul anonim “Rugăciunea unui clovn”.

***

 

Manuc Bey, un spion controversat la București

Manuc Bey, cum l-au botezat turcii pe armeanul Emanuel Mirzaian, a fost un personaj exotic chiar şi pentru conaţionalii săi, cu o inteligenţă diabolică, imprevizibil şi extravagant, cunoscător a douăsprezece limbi străine. Strămoşii săi au emigrat din Georgia, stabilindu-se la Rusciuk unde, în 1769, a venit pe lume Emanuel Mirzaian.

După moartea tatălui său, tânărul a preluat conducerea negoţului acestuia şi s-a căsătorit cu Mariam Avedisian, împreună cu care a avut doi băieţi şi patru fete. Afacerea îi înflorea, iar profiturile creşteau vertiginos, negustorul a câştigat încrederea autorităţilor otomane, finanţându-i în secret pe guvernatorul Tersenidli Oglu şi pe paşa de Silistra, Mustafa Bairactar și, la recomandarea celui din urmă, sultanul l-a numit pe Manuc dragoman (traducător) şi bey (prinţ) în 1808. Din acest moment şi până la izbucnirea războiului ruso-austro-turc, Manuc a furnizat informaţii preţioase Înaltei Porţi, tranzitând frecvent cele trei imperii. În urma înfrângerii dezastruoase suferite de turci în 1808, Manuc a fugit sub protecţie rusească la Bucureşti și a investit în Ţările Române importantul său capital, cumpărând multe moşii şi terenuri, printre care Pantelimon, Moara Domnească, Chiajna, Filaret şi Tălmaciu. În Bucureşti, a achiziționat cu bani grei o parte din Curtea Veche, unde a construit într-un timp record hanul care îi poartă numele.

Negustorul le oferea clienților care îi călcau pragul mâncăruri picante, înotând în sosuri aromate, multe rețete păstrându-se intacte până în perioada interbelică. Iată câteva exemple, extrase din lista de bucate a Hanului al lui Manuc.

La capitolul salate: «salata arnăuţilor» (cartofi, sardele, usturoi, maioneză, măsline, condimente), «salata sacagiilor» (chilcă, zahăr, ulei, oţet, vin, piper).

La capitolul ciorbe: «ciorbă domnească de burtă» (acrită cu lămâie şi gogoşari în oţet şi servită cu un gălbenuş crud de ou).

Apoi urmau: zacuscă à la Manuc, preparată din peşte, ciuperci, castraveţi, condimente şi sos tomat; limbă cu sos de sardele, o combinaţie culinară din limbă de vită, sos de sardele, maioneză, bulion, tarhon, zeamă de lămâie, ou fiert. Dintre curiozităţi mai reţinem ‘sărmăluţele mincinoase’, preparate din orez amestecat cu stafide, lămâie şi frunze de marar şi gustarea lui Bachus (un fel de sote din pulpă de porc, cârnaţi olteneşti, creier, ciuperci, usturoi şi vin), iar pentru desert, baclavale, sarailii şi clătite flambate umplute cu mere.

Spionajul şi serviciile făcute turcilor între anii 1806-1808 au fost confirmate prin demnităţile oferite ulterior de sultan, iar Manuc a continuat să ofere informaţii otomanilor, dar acestea nu mai erau decât “ştiri de mâna a doua” sau de “intoxicare”.

Pe 16 mai 1812, în sala de recepţii a hanului pe care îl clădise în centrul Bucureștiului, două dintre marile puteri ale epocii au semnat un tratat de pace (Pacea de la București, 1812), încredinţându-şi interesele, la cel mai înalt nivel, acestui negustor armean.

Cu acest prilej, mareşalul rus Prozorovski l-a numit “Axa universală” și se pare că peste câţiva ani, la o recepţie, mareşalul i-a destăinuit favoritei sale, Nina Verovskaia, scopul Tratatului ruso-turc de la Bucureşti: formarea Marii Loje a Orientului. Astfel, Masoneria pătrundea oficial în Imperiul Otoman prin filiera ruso-română dirijată de Manuc Bey, care deţinea un “grad oarecare” în organizaţie. După semnarea Tratatului, Ţarul Alexandru i-a conferit lui Manuc ordinul “Sf. Vladimir”, pentru a-i mulţumi pentru multiplele dovezi de credinţă faţă de Imperiul Țarist.

Manuc-Bey a folosit acalmia temporară dintre Rusia şi Turcia pentru a intra în diferite combinaţii politice, economice şi informative în scopul de a-şi spori considerabila avere. Printre altele, şi-a perfecţionat propriile ateliere manufacturiere, a clădit un pod peste Dâmboviţa şi și-a dezvoltat hanul, unde se făceau şi se desfăceau cele mai importante afaceri, se urzeau tot felul de intrigi politice şi se desfăşura o intensă activitate de spionaj şi contraspionaj.

Aici se afla “statul-major” al lui Manuc-Bey, cartierul său general de informaţii şi de observare a tainelor discrete ale Orientului și tot aici se afla şi “cabinetul său negru”, dotat cu instrumente de cifrare şi mijloace de interceptare a corespondenţei.

În arhive se găsesc documente prețioase referitoare la activitatea informativă desfăşurată de Manuc. Dintre acestea, două scrise în limba armeană se pare că ar constitui codurile secrete cu ajutorul cărora Manuc îşi criptografia mesajele secrete. Este vorba, se pare, de nişte liste codice folosite în Evul Mediu de către diplomaţiile occidentale (în special de Italia) în care un anumit cuvânt, de obicei foarte banal, înlocuieşte termenul real dintr-un mesaj care se vrea cât mai obişnuit şi inofensiv. Fraze aparent fără importanţă, de tipul “La Viena am întâlnit o mulţime de prieteni, dar toţi erau grăbiţi” puteau să aibă semnificaţia “La Vidin, o mare armată turcească se pregăteşte de luptă”. Nu este sigur dacă aceste instrumente de cifrare erau folosite în transmiterea datelor secrete către organele de spionaj ale Rusiei ţariste sau în relaţiile sale cu agentura proprie.

Se pare că Manuc nu a folosit însă numai aceste liste codice. Se ştie că în acea epocă armata şi diplomaţia ţaristă foloseau cifruri de substituţie cu reprezentări neuniforme, iar turcii utilizau un cod confecţionat în Germania. Napoleon Bonaparte introdusese două sisteme – un “Mic cifru”, pentru a coresponda cu autorităţile militare şi civile din Paris în timpul campaniilor, şi un “Mare cifru” a cărui cheie nu era cunoscută decât de mareşalii săi, dar ambele sisteme s-au dovedit a fi slabe, deoarece specialiştii ruşi le-au “spart” cu multă uşurinţă.

Se spune că după ce Manuc-Bey a devenit consilier de stat pe lângă împăratul Rusiei, Alexandru I ar fi povestit următoarele:

După înfrângerea de la Leipzig, Napoleon Bonaparte, în faţa iminentei invazii a trupelor coaliţiei, se retrage la Fontainebleau, de unde trimite pe mareşalii săi Ney, Macdonald şi Caulaincourt să negocieze abdicarea. În timpul tratativelor, împăratul Rusiei, pentru a-i consola pe mareşalii francezi pentru înfrângerile suferite, le-ar fi spus:

– De un mare ajutor ne-a fost faptul că noi cunoşteam dinainte toate intenţiile împăratului dumneavoastră, chiar din propriile sale ordine cifrate pe care noi le-am interceptat şi decriptat, în special cele din ultimele campanii.

– Nu este surprizător că dumneavoastră aţi putut decripta mesajele noastre, ar fi intervenit Macdonald, deoarece în mod sigur un trădător v-a vândut cheia cifrului folosit de noi.

– Vă dau cuvintul meu de onoare, ar fi spus țarul Alexandru, că nu este vorba de nici un trădător la mijloc. Specialiştii noştri le-au decriptat într-un mod foarte simplu, datorită în special greşelilor pe care le făceaţi.

Despre ieșirea armeanului din centrul afacerilor de spionaj există două variante. Prima dintre ele arată că o plecare a lui Manuc la Galaţi, care era un important sediu al Lojei Masonice, i-a nemulţumit profund pe turci. Sultanul a cerut atunci sechestrarea averii Mirzaian din Bucureşti, iar negustorul a fugit din capitală în 1816, lăsându-și averea sa (inclusiv hanul) epitropilor armeni şi s-a stabilit la moşia sa de la Hânceşti, lângă Chişinău. Aici Manuc plănuia construirea unui oraş pentru coloniştii armeni, tocmind chiar arhitecţi pentru construirea unui Sankt Petersburg în miniatură, iar ţarul se pare că s-a declarat de acord cu acest plan. Oraşul, ce urma să se numească Ararat, nu s-a construit niciodată.

Pe 20 iunie 1817, la numai 48 de ani, Manuc s-a stins din viaţă la Hânceşti, pe neașteptate. Cauza morţii premature nu s-a aflat cu certitudine niciodată. Fiul său a spus că moartea lui Manuc Bey Mirzaian este “ascunsă sub pecetea tainei, la fel ca şi adevărata viaţă a sa, dar se poate ca mâna lungă a umbrei lui Allah pe pământ să-l fi atins”. Un singur lucru este însă sigur: Manuc a murit la masa sa de lucru pe care nu nu se aflau decât un compas, un echer şi un ciocan.

A doua versiune spune că, descoperind rolul nefast jucat de Manuc în încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, turcii i-au pus la cale asasinarea, dar agenţii săi din Constantinopol l-au avertizat şi negustorul a fugit în Transilvania şi apoi la Viena. Aici a participat la congresul diplomaţiei europene şi a stabilit relaţii de amiciţie cu Capo d’Istria, ministrul de externe ţarist, căruia i-a trimis informații chiar şi după ce s-a stabilit la Hăneşti, în judeţul Botoşani, unde îşi cumpărase o mare moşie.

De pildă, în 1815, Manuc raporta despre activitatea politică, militară şi administrativă a turcilor din judeţele dunărene, iar pe 8 decembrie 1816 trimitea o notă confidenţială la Petersburg despre situaţia din Basarabia, care fusese cedată de Turcia Rusiei prin tratatul din 1812. În plus, elabora studii, memorii, sinteze informative de mare întindere, analize economico-financiare etc., pe care le trimitea, în parte codificate, serviciilor speciale sau autorităţilor centrale ale Rusiei.

Surse:

Realitatea ilustrată, 1935, 1937

Flacăra, 1971

România literară, 1977

Știința şi Tehnică, 1989

***

 

Iubirile unui geniu, decedat pe 20 iunie 1995

 Cum s-a îndrăgostit filosoful Emil Cioran la 70 de ani: „Am fost un mare vânător de fuste!"

Deşi şi-a trăit mare parte din viaţă alături de o singură femeie, Cioran dovedeşte în scrisori şi în „Caiete“ că poate iubi la fel de pătimaş cum scrie despre sinucidere, chiar şi la 70 de ani. Astăzi se împlinesc 112 ani de la nașterea filosofului.

„Am fost un mare vânător de fuste!“, avea să declare el în martie 1993, cu puţin timp înainte să se îmbolnăvească de Alzheimer, faţă de Simone Boué, partenera lui de viaţă, şi de Friedgard Thoma, iubirea lui de la maturitate, scrie Dan C. Mihăilescu, în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“.

De altfel, el aducea frecvent în conversaţie, la ospeţe în cercuri intime sau simandicoase, escapadele lui din tinereţe prin bordeluri.

Cea mai cunoscută relaţie a scriitorului rămâne cea cu Simone Boué, cea care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soţie în acte, i-a stat alături nu mai puţin de 40 de ani, până când Cioran a murit. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, a dezvăluit pentru Adevărul din ce i-a povestit Emil Cioran: „40 de ani au fost împreună. Simone Boué a fost prietena lui de-o viaţă. A cunoscut-o chiar la cantină, cu tava în mână. Se ducea să-şi ia meniul şi acolo a cunoscut-o. Au intrat în vorbă, s-au împrietenit şi pe urmă au convieţuit până la sfârşitul vieţii. Ea l-a îngrijit de fapt şi l-a iubit“. Simone Boué este, de fapt, cea care l-a echilibrat pe Cioran.

Pasiunea din toamna vieţii

La 70 de ani, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întâlnite, cu o femeie mult mai tânără decât el.

„A mai avut o prietenă la bătrâneţe, pe Friedgard Thoma, o femeie deosebită. Am cunoscut-o, a fost aici. A venit la Răşinari, pentru un colocviu, şi s-a bucurat aşa de mult că ne-am cunoscut, am stat mult de vorbă. O femeie foarte inteligentă. Prin corespondenţă s-au cunoscut, dar pe urmă s-au îndrăgostit unul de altul. Friedgard Thoma era o femeie de o inteligenţă şi o cultură excepţionale, preda filosofia la o facultate din Germania. Un episod romantic. Era mult mai tânără, drăguţă, foarte drăguţă, şi caldă“, şi-o aminteşte Eleonora Cioran pe cea care avea să-i tulbure bătrâneţile cumnatului ei.

Povestea a început în februarie 1981, când Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de lucrările lui. „În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabuuri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar“, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boué, „semi-însurat“ cum i-a mărturisit, la un moment dat, lui Friedgard Thoma, într-o scrisoare, el rămânând de altfel alături de Simone Boué până la sfârşitul vieţii.

Între Cioran şi Friedgard s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filosoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran“ şi publicat în 2005 la EST – Samuel Tastet Éditeur.

Actrița Sorana Țopa, iubită de doi prieteni

Sorana Ţopa (1898-1986), actriţă celebră în perioada interbelică şi autoare dramatică, dar mai bine cunoscută şi ca un „vulcan gata să erupă“, de o „genialitate senzuală“ şi cu un „temperament clocotitor“, aşa cum o descriau vocile epocii, a fost iubită de public şi adorată, în privat, de cei doi prieteni: Mircea Eliade şi Emil Cioran.

„Dna Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional“ era chiar mai mult de atât! Pentru Nae Ionescu, femeia tunsă bob, cu un contur perfect al buzelor, era, după Mihai Eminescu „cel mai mare dar pe care Iaşiul l-a făcut culturii române“.

În faţa acestei femei cu nouă ani mai mare decât el, Mircea Eliade se pierde în toamna anului 1932. Nu peste mult timp, iubita sa va da viaţă personajului Cătălina din romanul „Noaptea de Sânziene“, pe care o descria drept „o femeie care şi-ar jertfi nu numai cariera, ci şi sănătatea, tinereţea, liniştea, ca să poată iubi aşa cum visează ea, «arzând la alb»“. Numai că dragostea pentru ea îl exasperează şi, în timp ce e înnebunit după Sorana, Eliade se îndrăgosteşte de Nina, prietena sa, cea care îi va deveni soţie.

Eliade îşi aminteşte mai târziu despre Cioran şi ceea ce va deveni „a lor“ Sorana: „Nu putea înţelege cum un om inteligent, care avusese norocul să fie iubit de o asemenea femeie, poate dori şi provoca despărţirea. Singura explicaţie plauzibilă era inerţia mea spirituală, incapacitatea mea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia m-ar fi aşteptat, poate, nebunia sau moartea; într-un cuvânt, mediocritatea şi făţărnicia mea“. Atunci, la Sibiu, se naşte idila dintre Emil şi Sorana.

Sursa - adevarul.ro

**$

 

Povestea cutremurătoare a marelui actor Puiu Călinescu, decedat pe 21 iunie 1997

La numai 5 ani, Puiu rămâne fără mamă și este dat unor mătuși. Actorul ajunge să suporte bătăi crunte, iar atunci când scapă de violență se confruntă cu sărăcia. Drumul său în viață nu a fost ușor, dar marea de tristețe a transformat-o în bucuria pe care le-o transmitea oamenilor de fiecare dată când urca pe scenă sau când apărea pe micile ecrane.

"Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea Puiu Călinescu în emisiunea “Planeta Cinema”, a Eugeniei Vodă.

După o copilărie grea și ani de sărăcie, Puiu o cunoaște pe care care avea să-i fie soție, la cinematograf. Cei doi se îndrăgostesc și se căsătoresc, dar socrii nu-l au la inimă pe actor. Totuși, odată cu războiul, artistul le dovedește că este un om de ispravă, fiind cel care i-a ajutat financiar în perioda aceea.

„Tata se ridicase şi devenise actor, putea ajuta familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”, spunea Carmen Călinescu, fiica actorului, pentru Jurnalul Naţional.

Prin anii '70, succesul lui ca actor atinge cote maxime și cunoaște fericirea în sânul familiei, odată cu nașterea celor două fiice. Totuși, ceea ce avea să urmeze a fost o lovitură mult prea grea pentru Puiu. A trăit să-și vadă una dintre fiice moartă.

„În 1995, sora mea, Silvia, a murit la 50 de ani. Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. A avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la Predeal. Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală”, povestea Carmen Călinescu.

După această cumpănă cruntă, Puiu Călinescu găsește puterea să urce din nou pe scenă, dar organismul lui cedează și i se face rău, apoi ajunge pe mâinile medicilor.

„Se pare că suferise un infarct. Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea < ia-mi hârtia asta din mână >, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’’, mai spunea fiica lui.

Pentru scurt timp, starea lui se ameliorează, dar acesta îi mărturisește fiicei lui că s-a visat mort. La finalul acelei zile, actorul și-a dat ultima suflare. Pentru Carmen, a fost o lovitură extrem de grea, iar cinci ani mai târziu avea să-și piardă și mama.

***

 

În memoriam  Sarmiza Bilcescu

«Succesele dumitale la facultatea noastră au onorat Franţa şi şcoala de drept din Paris şi au împrospătat vechea afecţiune ce ne leagă de România, iar acum, când ne-ai părăsit, ne pari mai mult eroina unei legende…» Rândurile acestea erau scrise în toamna anului 1890 de Colmet de Santerre, decanul Facultăţii de drept din Paris, către Sarmiza Bilcescu din Bucureşti, care în acel an deţinea mult râvnitul şi controversatul titlu de prima femeie doctor în drept din lume şi prima femeie avocat din Europa.

Un an mai târziu, Baroul de Ilfov înscria în rândurile sale pe această deschizătoare de drumuri din istoria emancipării mondiale feminine.

Sarmiza Bilcescu s-a născut la Bucureşti, în anul 1867. La vârsta de 17 ani, în 1884, a absolvit Liceul Sf Sava şi a plecat la Paris, unde s-a înscris, uşor, la Facultatea de litere şi cu mari dificultăţi la Drept, era prima femeie acceptată la cursurile acestei facultăţi.

În anul 1890 şi-a dat doctoratul în drept, pe care l-a obţinut cu mari laude, succesul său fiind strălucit. Revista pariziană L’ILLUSTRATION din 21 iunie 1890 scria despre acest eveniment: «O tânără venită din România a reuşit să dobândească, pentru prima dată în analele universitare, cea mai înaltă distincţie a Facultăţii de drept din Paris. Este vorba de d-ra Sarmiza Bilcescu, o foarte frumoasă româncă, a cărei teză de doctorat, “De la condition legale de la Mére en droit romain et en droit francais“, a stârnit admiraţia unanimă a comisiei examinatorii.

Proaspăta laureată, deţinătoare a primului titlu feminin de doctor în drept, a fost felicitată călduros chiar de domnul Colmet de Santerre, decanul facultăţii, care, iniţial, se opusese înscrierii la cursuri a domnișoarei Bilcescu». Articolul din L’ILLUSTRATION este însoţit de un desen (o pagină întreagă) reprezentînd scena examenului care avea să dea lumii prima femeie doctor în drept. În anul 1887, la Paris, ca şi în celelalte metropole ale lumii, opoziţia faţă de pătrunderea femeilor în învăţămîntul superior era dârză şi aproape de neînvins. În tot Parisul erau numai câteva studente la litere şi la medicină şi nici una la drept. Pentru acest lucru înscrierea Sarmizei Bilcescu a întâmpinat mari dificultăţi. Prezenţa ei la cursuri fiind permanent boicotată, Maria Bilcescu, mama cutezătoarei studente a fost nevoită s-o întovărăşească zi de zi, audiind astfel şi ea toate cursurile. Este uşor de imaginat cât de riguros a fost examenul de doctorat susţinut de Sarmiza Bilcescu, în acel climat de barare a drumului femeii către învăţământul superior.

Nici în România situaţia nu era mai bună, pentru că înscrisă, prin surprindere, în barou, Sarmizei i se pregătea, la depunerea jurământului, o opoziţie unanimă din partea avocaţilor.

De aceea tânăra nu s-a prezentat la această ultimă formalitate, mulţumindu-se să dea consultaţii juridice în afara tribunalelor, fără a pleda în instanţă.

Zece ani mai târziu, în 1901, o absolventă a Facultăţii de drept din Bucureşti, d-ra Popovici, a fost respinsă la înscriere de baroul Ilfov cu următoarea motivare: «Deşi în Legea avocaţilor din 1864 nu există nici o prohibiţie expresă pentru femeie, totuşi nu se poate acorda acest drept femeilor, întrucât ele nu au capacitatea completă de reprezentare în justifie, urmând a li se cere în instanță autorizația maritală» (?!!).

Este de remarcat şi faptul că în anul 1864, când s-a votat legea avocaţilor, România era a doua ţară din lume (după Statele Unite) care nu menţiona, ca în toate celelalte ţări, în nici o lege interdicţii pentru femei.

În anul 1897 s-a căsătorit cu inginerul Constantin Alimăneștianu, dar în 1907, a rămas văduvă. Singurul fiu al cuplului, Dumitru Alimăneștianu, a devenit în anii ‘30 raportorul bugetului general al statului.

Prima femeie avocat din lume a încetat din viață la Bilceşti-Muscel pe 26 august 1935, la vârsta de 68 ani.

Ziarul Viitorul scria la dispariția sa: “A organizat, împreună și cu alte doamne românce, ateliere de cusături naționale în țară şi a determinat o mulţime de expoziţii în Bucureşti, cu cusături naţionale. În mai multe centre europene a organizat pavilioane cu cusături româneşti, iar cu câţiva ani în urmă o asemenea expoziţie a avut loc şi la Shanghai. Prin mintea sa şi prin inima sa patriotică a dus şi înfăţişat arta noastră naţională în multe ţări. A făcut parte din comitetul de patronaj al Cantinelor Studenţeşti, a organizat şi înfiinţat căminuri unde tinerii săraci au putut găsi şi casă şi masa. Majoritatea acestor tineri erau de la ţară şi atâtea generaţii de studenţi, astăzi titraţi şi-n sfârşit cu situaţiuni înalte în stat, fără să ştie în amănunt, datorează posibiltatea de a fi studiat în condiţiuni mai bune doamnei Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu.

Dar în legătură cu aceasta, dânsa a dat burse chiar din caseta sa multor copii săraci, buni la învățătură, ajutându-i chiar de a studia şi în diferite centre universitare din Apus.

În societatea românească, doamna Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu a trecut ca una dintre personalităţile ce au avut o cultură superioară şi o educaţie rară. Dânsa a fost şi foarte bogată, a succedat şi un mare nume, din boieria noastră de altădată. Adică dânsa a avut toate elementele de a duce o viaţă de recreere, nu numai de muncă, cum s-a scurs viaţa sa.

Cu toate acestea, dânsa, cu cultura sa înaltă, cu marea sa avere, ducea o viaţă de o simplicitate impunătoare şi de o ţinută modestă care va rămâne clasică prin felul ei. Era bogată, dar această bogăţie nu servea vreunui lux, ci numai şi numai pentru opere sociale şi ajutorări individuale, spre a se da tot societăţii elemente destoinice.

Dânsa este şi prima femeie româncă care a făcut parte dintr-un consiliu de administraţie al unei societăţi comerciale, Cartea Românească, societate comercială, dar cu caracter educative: cartea şi şcoala.

Toate aceste ramificaţii de activitate erau nu spre a mări al său patrimoniu material, căci din averea sa dădea în toate părţile unde ştia că ajutorul său conduce la realizări bune. Aceste ale sale preocupări de ordin social în comerţul românesc aveau de scop de a ridica femeia româncă la mai multe posturi de răspundere şi de stimă.

A iubit frumosul românesc sub toate manifestările constructive, a dat pildă de înaltă cultură şi de muncă creatoare, a înălţat numele femeii românce şi al Ţării sale.

Viaţă sa rămâne o pagină înălţătoare în viaţa statului nostru, la care fără zgomot a muncit 40 ani”.

***

 

FRANÇOISE SAGAN – CRED CĂ DRAGOSTEA ESTE CA O BOALĂ, O INTOXICARE…

„Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ”Aimez-vous Brahms?”

Françoise Quoirez s-a născut în 21 iunie 1935, la Cajarc, Franta. La vârsta de optsprezece ani, ea a uimit lumea, scriind un scurt roman, “Bonjour Tristesse”, despre un adolescent care încearcă să-l împiedice pe tatălui lui să se recăsătorească.  Romanul a fost publicat inițial în Franța în 1954. Autoarea și-a semnat romanul cu numele Françoise Sagan, pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Deși a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului trecut, “Bonjour Tristesse” s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi. În anul următor, traducerea în limba engleză a atins numărul 1 în lista bestseller-urilor din New York Times.

Scrisul sofisticat și neconformismul ei, viața tumultoasă și riscantă, au șocat publicul francez și au făcut-o faimoasă.

Tot ea a dăruit cititorilor romanul ”Aimez-Vous Brahms?” și cinefililor povestea de iubire “Goodbye Again?” jucată de Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand.

După două mariaje eșuate, opinia despre romantism a autoarei ar putea fi numită sumbră. Într-un interviu dat în anul 1980, ea a mărturisit: „Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ei ”Aimez-Vous Brahms?” (”Vă place Brahms?”)

Adaptarea romanului, realizată de Anatole Litvak în 1960, este o melodramă concentrată pe un triunghi amoros neobișnuit. Filmul a fost premiat în 1961 la Vă place Brahms?, unde tânărul Anthony Perkins a câștigat Premiul pentru cel mai bun actor, imediat după ce a jucat în thriller-ul american ”Psycho” regizat de Hitchcock.

Coloana sonoră a fost realizată de Georges Auric după arii din Simfoniile nr. 1 și nr. 3 ale lui Johannes Brahms.

Romanul ”Aimez-vous Brahms?”, scris în 1959 de Françoise Sagan este o metaforă a iubirii imposibile.

Patruzeci de ani să fie vârsta femeii împlinite? Este întrebarea pe care o pune autoarea atunci când scrie povestea lui Paule, decoratoare de interior, o doamnă cu gusturi rafinate, delicată, seducătoare chiar dacă chipul ei își pierduse prospețimea. Cu un aer resemnat, Paule rămâne răbdătoare alături de Roger, bărbatul care o înșeală frecvent, după 6 ani de relație, deși susține că încă o iubește. Mereu în așteptarea întâlnirilor lor, ea trăiește dureros singurătatea celei care nu mai e pe primul loc în inima bărbatului iubit.

”Se pierdea, își pierdea propria urmă, nu avea să se mai regăsească vreodată. ”Vă place Brahms?” S-a oprit pentru o clipă în fața ferestrei deschise și a lăsat soarele să-i inunde privirea și a rămas uluită. Și, îndărătul acestei scurte întrebări – ”Vă place Brahms?” – , i s-a părut deodată că descoperă o imensă uitare: tot ce uitase, toate întrebările pe care se ferise voit să și le pună. (…) L-a sunat pe Philip. Încă nu știa ce să-i spună. Probabil: ”Nu știu dacă îmi place Brahms, nu cred”. (…)

E momentul de vulnerabilitate în care îl întâlnește pe tânărul de 25 de ani, Philip, fiul unei cliente bogate, care se îndrăgostește cu pasiune de ea. Nevoia ei de afecțiune pare că-și găsește rezolvarea, iubirea răspunde iubirii, așa cum de mulți ani nu i se mai întâmplase.

Autoarea evocă acest triunghi amoros din punctul de vedere al fiecărui personaj, acordând cea mai mare atenție trăirilor intense ale lui Paule, îndoielilor și renunțărilor ei, dorințelor și neîmplinirilor ei. Francoise Sagan analizează cu tandrețe reacțiile acestei femei care un timp rezistă la avansurile tânărului însă, atunci când Roger începe o nouă relație cu tânăra „Maisie”, cedează și se lasă iubită cu pasiune de el, ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.

Blamați, dezaprobați, marginalizați de prietenii și partenerii de afaceri pentru îndrăzneala de a-și trăi povestea de iubire în ciuda diferenței de vârstă, Paule și Philip descoperă cât de fragilă este legătura lor. Nu e nevoie decât de un gest din partea lui Roger, și Paule revine în vechea lor relație preferând căsătoria cu bărbatul matur dar infidel lipsei de perspectivă pe care o întrevede gândindu-se la Philip. Gestul ei este amendat de tânărul îndrăgostit care o acuză că a lăsat iubirea să treacă, că și-a neglijat nevoia de fericire și că a ales să se resemneze. ”Ar trebui să fiți condamnată la moarte, veți fi condamnată la singurătate”.

Iubirea e analizată în complexitatea ei, iar accentul cade mai ales pe acele argumente ale inimii pe care rațiunea le ignoră. Personajele trăiesc spaima de abandon, de pierdere, de uitare, purtând amprenta unei tristeți nevindecabile.

Romanul pune în oglindă două iubiri, amândouă incapabile să aducă fericirea partenerilor prinși în vârtejul sentimentelor. Daca una este superficială, însă ”în linie cu regulile morale și estetice”, cealaltă este lipsită de maturitate, instabilă. În acest triunghi amoros în care nimeni nu se împlinește afectiv, personajele se caută, se confruntă dar niciodată nu se găsesc cu adevărat.

În Autobiografia ei scrisă în colaborare cu Alan Burgess, Ma Vie (My Story), apărută la Paris, în 1980, Ingrid Bergman, interpreta rolului Paule, scria despre unul dintre reproșurile aduse de critici filmului ”Vă place Brahms?”:

”În rolul unei femei mature împărțită între un amant infidel (Yves Montand) și un băiat instabil și însetat de amor (Tony Perkins), Bergman este la fel de frumoasă ca niciodată — și în mod paradoxal, acesta este marele defect al filmului. La 46 de ani, ea este încă prea strălucitoare, prea dinamică, prea echilibrată pentru a fi convingătoare în rolul unei femei îmbătrânite.”

Presa și publicul American nu au primit favorabil filmul și Bergman vorbește despre atitudinea lor neprietenoasă în aceeași autobiografie:

„Îmi amintesc că mergeam la San Francisco. […] Nu trecusem încă de vamă când ziariștii care mă așteptau au atacat: « De ce ați făcut acest film oribil? »

Eu am întrebat: « Care film oribil?

— Vă place Brahms?, desigur! »

Eu am explicat: « Este adaptarea unui roman de Françoise Sagan, și la Paris are un mare succes.

— Dar, acesta e un film teribil, groaznic.

— De ce este groaznic?

— Vă împărțiți viața cu un om cu care nu sunteți căsătorită și v-ați luat un amant suficient de tânăr pentru a vă fi copil. Ce rușine! Și apoi, vă întoarceți la tipul cu care locuiați, care v-a înșelat în toți acești ani și care este gata să-și reînceapă aventurile. Dar ce este acest gen de film? »

Iată cum au reacționat ziariștii din San Francisco cunoscuți pentru cinismul și duritatea lor! De fapt, ele reflectă opinia americană, iar în Statele Unite ale Americii filmul nu a avut nici un succes.”

***

 

21 iunie 1633 - Omul de ştiinţă italian Galileo Galilei a fost găsit vinovat de către Inchiziţie de „bănuită erezie“ pentru apărarea opiniei heliocentrice copernicane, în care se crede că Pământul şi alte planete orbitează în jurul Soarelui. Desi a fost fortat sa-si renege public opinia privitoare la heliocentrism, pedepsei sale i s-a adaugat si o perioada nelimitata de arest la domiciliu.

Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

- Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.

- S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.

- Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă  ,,Și totuși, se mișcă!,, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea sa. După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit.

Când era în arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.