…Escu și Titanic-Vals, comediile nemuritoare ale lui Tudor Mușatescu
Tudor Mușatescu, decedat la 67 de ani, pe 4 noiembrie 1970, poate cel mai îndrăgit dramaturg român, ale cărui piese fac, în continuare, săli arhipline în teatrele românești, s-a născut pe 22 februarie 1903 la Câmpulung-Muscel și a fost fiul unui avocat cunoscut, Alexandru Mușatescu, decanul Baroului din Muscel, deputat în mai multe rânduri și fost primar al orașului, și al profesoarei Elena Mușatescu. “Titanic-Vals” și “…Escu” sunt doar dou[ dintre cele mai cunoscute piese ale sale, dar la fel de fascinante sunt “Visul unei nopți de iarnă”, “Țara fericirii”, “Madona”, “Profesorul de franceză” sau “Sosesc diseară”.
În Revista Teatrul din martie 1968, jurnalistul și dramaturgul Alecu Popovici publică un interviu-document care surprinde fragmente biografice deosebit de valoroase din viața lui Tudor Mușatescu.
“La poarta de fier a casei cu nr. 33 de pe Strada Luigi Cazzavillan, la semnalul soneriei răspunde un dulău fioros care te face să te dai cu câţiva paşi înapoi. Cârnu, câinele de pază al casei Muşatescu, te avertizează parcă de faptul că drumul spre umor este păzit de câini, greu şi primejdios cel puţin pentru pantaloni. Urci câteva trepte pe sub portice şi coloane şi pătrunzi într-o cameră uriaşă, pe ai cărei pereţi figura maestrului zîmbeşte la fel de ironic în portretele în ulei ca şi în caricaturi. Vrafuri imense de dosare (dând poate apă la moara birocraţilor, care află că şi umorul se află câteodat în dosare), foi, manuscrise, solicitanţi (de la ziare, reviste, radio, televiziune) şi peste tot acest univers zâmbitor domneşte silueta lui Tudor Muşatescu, nelipsit de aureola nedespărţitului său basc albastru. Responsabilă organizatorică peste împărăţia de hârtie şi vorbe se află artista Kitty Muşatescu (soția scriitorului), totodată o secretară plin de energie.
— Am aflat că aţi împlinit 65 de ani. lată o ocazie să încercăm să facem o mică incursiune biografică. Dacă acum 65 de ani v-aţi născut ca stare civilă, fiţi bun şi povestiţi-ne cînd v-aţi născut ca scriitor…
— Deci, toate se află. Şi, neavând nimic de ascuns, voi recunoaşte că în calitate de scriitor sunt cu 8 ani mai tânăr. La noi acasă, adică la Câmpulung-Muscel, trăia pe vremuri cea mai frumoasă femeie din România, poate cea mai frumoas femeie din lume — mi se părea mie. Silueta ei graţioasă trecea pe străzile oraşului într-un tillbury după care se întorceau cu toţii ca fermecaţi. Bineînţeles, frumoasa era logodită cu un frumos sublocotenent. Şi această tragedie — pentru mine — mi-a inspirat prima poezie, care vede lumina tiparului abia acum:
Tudor Mulatescu
„Ochii tăi frumoaso, vioi de drac
Capul sec şi prost mi-l fac.
I-am văzut privind spre mine
M-am făcut roşu ca un mac
Și când au privit spre altul
Am fost trist şi-am fost posac.
Sunt bogat, ştiu carte mult (eram în clasa Il-a)
Dar cu banii ce-o să fac?
Fără ochii tăi iubito
Sunt şi prost, sunt şi sărac”
Mai scosesem şi revista „Ghiocelul”, pe care o scriam şi tipăream singur, cu litere de cauciuc, în patru pagini. Ediţia era de trei numere şi principalul abonat era bunicul. Bineînţeles, revista avea rubrici de umor, satiră acidă, pe care, ca să spun aşa, am păstrat-o până astăzi. Printre primele exerciţii literae figurau epigramele, având concursul aceluiaşi bunic, om de haz. Numele familiei noastre este Muşat, acel “escu” fiind adăugat de Maiorescu numelui tatălui meu, în perioada când i-a fost student la Universitatea din Bucureşti. De altfel, mai târziu m-am răzbunat pentru acest sufix. Am scris comedia „…Escu”.
La noi în casă se adunau aproape săptămînal, sub auspiciile mamei mele, iubitoare a artelor , pictorul N. Grant, I. U. Soricu, D. Nanu, celebrul profesor de istorie G. Şapcaliu, D. Scurei, conşcolarul lui Eminescu, o figură pitorească, Popescu-Pletosu — om de cultură care umbla costumat în straie ţărăneşti, cu plete; aici venea în vacanţe Al. Rosetti…
Tudor Mulatescu
— La Câmpulung v-aţi găsit prototipurile pentru Titanic?
— Emil Procopiu, cel din piesă, exista în realitate în oraş, dar sub chipul unui încântător director de şcoală primară. După primele mele comedii, mi-a reproşat că, spre deosebire de alţii, pe el nu l-am pomenit niciodată. Am reparat greşeala. În ceea ce priveşte evenimentele din piesă, nu toate ţin de aceeaşi familie. Le-am cules, autentice, din mai multe locuri. De pildă, povestea cu înecul şi moştenirea s-a petrecut în familia Bumbulici. Iar soacra a fost într-adevăr o rudă de-a noastră.
— Unde s-a cristalizat sarea umorului dv.?
— În afară de Câmpulung, Iaşii sunt oraşul la care ţin cel mai mult (în afară și de Paris). Aici, în timpul războiului, în 1916, m-am refugiat cu familia, pe strada Sfîntul Teodor nr. 35, la doamna Ghiţescu. Mai târziu ne-am mutat pe str. Hotin 1 (la doamna Rozalia), fiind vecini cu doamna Soroceanu, al cărei fiu colabora permanent la „Missceleanea” de la „Viaţa Românească”. Acesta a fost primul meu mentor literar. Şi primele mele versuri i le citeam numai lui. Și el mi-a făcut cadou prima carte mai importantă, un volum de Lamartine. Iată-l, e aici, în biblioteca mea, datat cu nr. de ordine 54. În umbra vechilor porţi ale laşului, urmam la „Liceul refugiaţilor”, instalat în câteva barăci de lemn în curtea Universităţii ieşene. La română îl aveam profesor pe Valentin Bude, cunoscut şi ca umorist. (…)
Ca elev fruntaș şi cercetaș de război, făceam de serviciu deseori la spital, ca asistent al sorei de ocrotire Maria Ventura şi al doctorului franţuz Sorel. Eram delegat şi cu controlul elevilor la teatru, la „Naţional”. Aici, de aici începe cariera mea de dramaturg. Ţin să spun că n-am reclamat niciodată vreun elev şi am avut norocul să fiu remarcat de Alexandru Kiriţescu, care m-a prezentat lui Tănase, care mi-a purtat o simpatie şi o preţuire caracterizate printr-una din celebrele fraze ce-i erau atât de proprii: „Ai haz, mă urechiatule!”
Cum să nu îndrăgesc laşiul, când tot aici am devenit ziarist profesionist, plătit cu trei lei pe lună, la un ziar condus de Octavian Goga, unde publicam notiţe despre fapte de arme de pe front.
Liceul l-am terminat la Liceul „Sf. Sava”, iar bacalaureatul l-am susţinut la Piteşti. Ca să anticipez, am terminat trei facultăţi: latină, filozofie şi drept. Tata dorea teribil de mult să ajung profesor de limba latină, dar după absolvire n-am practicat niciuna din profesiunile pe care mi le-ar fi conferit terminarea facultăţilor. Am fost doar cândva suplinitor (la română) la Şcoala normală din Câmpulung. În continuare, am făcut… ce-am făcut. Tata a suferit groaznic din pricina meseriei alese, numindu-mă frecvent un „scârţa-scârţa”. Durerea tatei a durat pînă la premiera piesei “Sosesc diseară”, când, în holul teatrului, bătrânul profesor mi-a spus la final: „Tudore, să ştii că mi-a plăcut lucrarea”. A fost cel mai grozav compliment pe care l-am primit vreodată.
Prima mea piesă jucată a fost “Panţarola”. Piesa a fost premiată în anul 1927 de Asociaţia autorilor dramatici şi lirici. Conform statutului premial, orice piesă laureată se juca de drept la Teatru l Naţional din Bucureşti. (înaintea mea fuseseră premiate “Muşcata din fereastră” de V. I. Popa şi “Pavilionul cu umbre” al dragului meu prieten Gib. Mihăescu). Pe atunci funcţiona Teatrul Mic, condus de Sică Alexandrescu, care a avut ideea înfiinţării unui teatru al autorilor dramatici, hotărând să deschidă stagiunea cu piesa mea. Sică Alexandrescu era secondat, din partea autorilor, de Mihai l Sorbul. Din păcate, din lipsă de fonduri, teatrul nu s-a mai deschis, dar Sică Alexandrescu, atunci proaspăt sosit de la Cluj, a deschis stagiunea (la Teatrul Mic) cu “Panţarola”.
Am intrat în dramaturgie singur, prin piesele mele şi numai prin ele, încercând să rezist ostilităţii cu care am fost întâmpinat atunci când am început să am succes. Aveam împotriva mea, deseori, o presă vehementă şi nici un sus-pus nu-mi era amic. Am avut însă un singur sprijin care nu m-a părăsit, orice s-a întâmplat, un prieten credincios: publicul. Fiindcă eu ştiu sigur şi ar fi bine să înveţe şi cei care nu ştiu încă, că teatrul are o destinaţie precisă și numai una: spectatorul, publicul. Cine scrie sau face teatru pentru ambiţii sau viziuni personale greşeşte şi nu va rezista. Atunci poate am făcut şi o ierarhie, socotind că există trei feluri de piese: bune, proaste şi cele care se joacă. Tot de-atunci am ţinut minte că cele mai reuşite intrigi în teatru sunt cele în afara textului.
Referindu-mă la Titanic Vals, ea a fost pusă în scenă la premieră de Vasile Enescu. Iniţial, în rolul soacrei fusese distribuită marea noastră actriţă, admirabila mea asociată de mai târziu la conducerea Teatrului din Sărindar, draga mea prietenă dintotdeauna, Maria Filotti. Eu nu eram de aceeaşi părere. Exista în Teatrul Naţional, la „recuzita” lui, o actriţă cu numele de Sonia Cluceru. 0 văzusem în Efimiţa din “Conu Leonida…” Atunci cînd Mavrodi (directorul Teatrului Național) m-a chemat pentru a face distribuţia, am spus răspicat: „Domnule director, îl joacă Sonia Cluceru, iar pe Maria Filotti o rog să joace în Dacia”.
— Cine e Sonia Cluceru? m-a întrebat Mavrodi. Enice (aşa i se spunea lui Enescu), tu o cunoşti? La răspunsul lui afirmativ, a programat-o rapid într-un matineu cu Conu Leonida… A doua zi de dimineaţă, Mavrodi mi-a declarat: „Va juca Sonia!”
Din păcate, puţin înainte de premieră, Maria Filotti s-a accidentat, aşa că a trebuit să fie înlocuită chiar înainte de premieră cu Gabi Danielopol, care, fiind soţia directorului de scenă, ştia rolul. Pe Spirache l-a jucat Calboreanu, primul lui rol de comedie. Poate că pare curioasă azi această interpretare, dar eu socotesc că hazul personajului izvorăşte din situaţiile în care e pus. Spirache nu e comic ca atare şi Calboreanu a fost, în acest sens, interpretul meu ideal. Mai jucau I. Finteşteanu (Nercea), Niki Atanasiu (Traian), G. Demetru (Ofiţerul), V. Valentineanu, Puia Ionescu, Marietta Sadova şi, bineînţeles, Sonia Cluceru.
Titanic a ţinut stagiunile 1932 şi 1933, până când a intrat pe scenă “…Escu”, care a durat până în 1934. Mi-aduc aminte de reacţia presei când, într-o singură săptămînă, pe afişul Teatrului Naţional figura de patru ori Titanic şi de trei ori …Escu. În aceasta din urmă, jucau, la premieră, Elvira Godeanu, Kitty Muşatescu, soţia mea, Gr. Mărculescu, Pap-Marţian, Niki Atanasiu, C. Stăncescu, N. Soreanu, Al. Ghibericon, Al. Marius, Eugenia Zaharia, Tanţi Economu, I. Anastasiad.
Între timp, din 1929, am devenit, prin concurs, inspector al artelor, luptând să organizez categoriile cele mai oropsite ale artiştilor ambulanţi, de varieteuri. O problemă a fost modalitatea încadrării piticilor de circ, a înghiţitorilor de flăcări şi sticlă. Pentru ei am creat serviciul „Fenomene”. Împreună cu Grigoraș Dinicu, am organizat Sindicatul instrumentiştilor. M-am reîntors la „genul meu” în 1937, cu “Visul unei nopţi de iarnă” în care jucau George Vraca şi Leny Caler, Iordănescu-Bruno, V. Ronea, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu, Ecaterina Ionescu (după mine, unica continuatoar e a Măriei Ciucurescu), Tina Radu. (…)
— Deci, care au fost teatrele dumneavoastă?
— La început, în asociaţie cu Sică Alexandrescu, am deschis Teatrul Vesel (în Pasajul Eforie, vecin cu Cărăbuş). La a doua stagiune a ars până în temelii şi vecinul nostru şi noi… Privind flăcările, i-am spus lui Sică: „Ce zici, Sică, localizăm sau nu incendiul?”
Am renăscut din cenuşă la Teatrul din Sărindar, unde, împreună cu Maria Filotti, am căutat să alcătuim un repertoriu valoros. (…) Am deschis şi teatrul din str. C.A. Rosetti („Boema”), grădina de vară pe care am început-o cărând pămînt de la marginea oraşului. A urmat Teatrul „Tudor Muşatescu”, deschis într-o fostă sală de dans pe str. Lipscani. Echipa era compusă din Dina Cocea, Fory Etterle, Marcel Anghelescu etc. Teatrul „Tudor Muşatescu” nu prea mergea financiarmente. Am angajat un plasator, am cumpărat o bicicletă şi, în serile cînd reţeta nu acoperea gajurile actorilor, plasatorul biciclist gonea acasă, unde soţia mea făcea rost de bani ce proveneau de multe ori din bijuteriile pe care şi le vindea. De altfel, actorii îi spuneau: “Despina-Doamna care-şi vinde podoabele ca să-şi facă Tudorică biserici”.
Aproape toți marii actori ai României interbelice și postbelice au jucat în piesele lui Tudor Mușatescu, iar după venirea comuniștilor la putere dramaturgul și-a continuat cariera artistică, devenind, datorită recunoașterii publicului, unul dintre cei mai îndrăgiți autori români. Mușatescu a murit pe 4 noiembrie 1970 la București, la vârsta de 67 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Unicul său fiu, Bogdan Mușatescu, actor al Teatrului Național din București, a încetat din viață în anul 2016.
În 1980, la zece ani de la dispariția sa, unul dintre bunii lui prieteni, regretatul actor Mircea Șeptilici, a scris un omagiu plin de sensibilitate în revista “Teatul”:
Oamenii pe care-i iubim nu mor niciodată. Sau mor, odată cu noi. E un gând, un adevăr al meu, în care cred, şi pe care nu mă sfiesc să-l repet. Pentru mine, Tudor Muşatescu e tot atât de viu, la fel de prezent, aşa cum m-a întâmpinat, la începutul drumului în viaţă şi în teatru. Au trecut, de atunci – vai! – foarte mulţi ani, şi totuşi nu-mi vine să vorbesc “la trecut” despre un om a cărui amintire mă urmăreşte, care face parte din mine şi pe care îmi vine să-l citez mereu. Pentru cei ce n-au cunoscut omul şi i-au cetit numai scrierile, portretul, imaginea lui Tudor Muşatescu e incompletă. Câți mai sunt cei care să-şi amintească scăpărătoarele “şuete”, înţepăturile subţiri ale replicilor vii, pentru toate nedreptăţile, pentru toată prostia şi răutatea vremurilor, pe care “Nenea Tudorică” nu le ierta, ci, dimpotrivă, le comenta cu glas tare, cu umor, curajos, bătăios, spadasin neobosit al cuvîntului?
Dar, în ciuda aparenţei de “copil teribil” – poate să pară oarecum subiectivă afirmaţia mea – Tudor Muşatescu era… un poet. De la “Vitrinele toamnei”, primul său volum de versuri – şi până la ultimul “muşatism”, urmăritorul atent al scrierilor lui Tudor Muşatescu îşi va da seama că, sub gluma acidulată, se află – aproape întotdeauna – zâmbetul îngăduitor, uneori dureros, al celui care-şi ascundea sensibilitatea şi sentimentalismul, sub armura hazului. Haz pe care l-a răspândit cu generozitate de nabab. Este imensă – şi, în parte, necunoscută azi – cantitatea de piese – şi de “piesuţe” – teatrul îşi trăia, din plin, “momentul bulevardier” – pe care Tudor Muşatescu le-a tradus, localizat, reconsiderat, de multe ori rescrise, refăcute structural, eliminind, adăugând şi punând, în toate, pigmentul adevărului uman, sarea sprinţară a replicii “de teatru”, scurtă, vie, directă, pe care o stăpânea ca un mare maestru.
Mi-am îngăduit, cândva, când am fost admis ucenic la masa meşterului, să-i spun că e păcat de tot timpul pierdut cu “reparaţiile”, şi că face prea multă “ortopedie dramatică” pentru alţii. Mi-a dat una după ceafă şi mi-a spus, în limbajul lui colorat, că n-o face pentru alţii, ci pentru măgarii noştri, care trebuie să înţeleagă că traducerea unui text de teatru este, ar trebui să fie, o nouă scriere a piesei”.
Nu comentăm, acum, câtă dreptate avea. Termenul de “ortopedie teatrală” l-a adoptat şi a rămas, între noi, peste vreme, un punct comun. Răscolesc, mai departe, prin sacul cu amintiri… Cândva am făcut o expoziţie – desene şi caricaturi teatrale – din care, bineînţeles, nu lipsea Tudor Muşatescu. A reţinut lucrarea şi, la închiderea expoziţiei, i-am trimis-o acasă. Nu fusese vorba de preţ. Mi-a trimis o scrisoare – pe care din nefericire n-o mai am – în care, după mulţumiri şi alte “muşatisme”, mă întreba cât îmi datorează, pentru că, citez, “eu nu ştiu cât fac! Trebuie să-mi spui… cât cost?” l-am răspuns că, pentru mine, “n-are cost”, că e de nepreţuit şi că – deci – “preţul lui e şi preţul meu”. Peste câteva zile ne-am întâlnit pe stradă şi, ameninţându-mă cu bastonul, mi-a spus:
-Eşti prea şmecher, Domnule Mirciule! Adică, dacă tu ştii cât face un Tudor Muşatescu, vrei să-ti plătesc, tocmai eu, un asemenea preţ? Ce vrei, să mă laşi sărac?! Sau să-ţi plătesc, în rate, toată viaţa?!
Am râs împreună şi desenul meu a fost încă un reper de prietenie şi preţuire – peste vreme – în casa lui, alături de cei dragi, care – sunt convins – n-au cum să creadă că Tudor Muşatescu nu e lângă ei. Şi câtă exigenţă, câtă dragoste, pentru litera scrisă de el! Amintesc o frază, inedită şi caracteristică, cu care ne-a prezentat, în final, o piesă comandată cândva.
P.S. şi N.B. Cine îşi va permite să schimbe un singur cuvînt din piesă, fără voia autorului, va fi pedepsit cu tăierea capului!” Fie-mi îngăduit să închei aceste rânduri cu un “muşatism” spus altădată, când îi făceam reproşuri că nu se gîndeşte să traducă, cu harul lui unic, comediile lui Moliere:
– Ai dreptate, mi-a răspuns, sunt arhaice şi fără sare traducerile noastre din Moliere. Dar acum n-am timp să-l traduc pe Moliere. Trebuie să-l scriu pe Muşatescu!
Şi l-a scris. Mult. Diferit. Scânteietor. Dar nu cred că l-a scris pe deplin; faţă de tot ce ne-ar mai fi putut dărui, dacă… dacă… dacă…
