***

 Moartea lui Nicolae Mavrogheni, cel mai excentric domn al Țării Românești

În iarna anului 1786, era mare fierbere în fanarul din Constantinopol; era vorba ca în locul lui Mihail Şuţu să se dea tronul Ţării Româneşti unui oarecare Nicolae Mavrogheni, născut în anul 1735, un ,,tăuşan“ cum ziceau turcii la insulari, un fiu de pescar din insula Paros, fost pirat, dar care se bucura, în calitate de Dragoman, de protecţia lui Capitan Paşa, Gezaerli Hassan, el însuşi favoritul Sultanului Abdul Hamid şi al marelui vizir Iusuf Paşa.

Fanarul era, pe drept cuvânt, scandalizat, căci această numire strica tradiţia şi încurca socotelile fanarioţilor, care păstrau o anumită linie comună de acţiune în Principate adoptată de multă vreme, bazată pe de o parte obiceiurile indigene, iar pe de alta, pe cunoaşterea cerinţelor stăpânilor turci.

Gezael Hasan, prieten din copilărie cu sultanul care îi dăduse în căsătorie pe sora sa, era atotputernic şi numirea lui Mavrogheni părea greu de înlăturat prin obişnuitele intrigi. Fanarioții îi opuseră atunci un candidat grec, Celebi Petrake, fost bucătar, dar ajuns tarapangiu al sultanului, în care calitate agonisi o avere imensă. Acesta, fost amant al soţiei lui Mavrogheni, pe care nu-l putea suferi, oferi lacomului sultan 4000 pungi de aur; domnia Munteniei ar fi fost astfel asigurată fără intrigile lui Gezaerli Hasan, care sugeră sultanului ideia de a căpăta de la Celebi nu 4000 de pungi, ci toată averea, tăindu-i capul pentru fărădelegile sale şi moştenindu-i, de drept, averea.

Sultanul găsi nemerită propunerea; Celebi Petrake fu închis şi torturat, iar Mavrogheni căpătă caftanul şi avu plăcerea să vadă căzând capul rivalului său tocmai când ieşea cu mare alai de la Serai, unde primise mult râvnita învestitură

Acela despre care Pitarul Hristache scria în 1817: “Unii ziceau că-i om bun, cei mai mulţi că e nebun”. Alţii îl ţineau de prost, şi nimeni nu-i da de rost „aceluia pe care Vaillant şi Regnault l-au considerat geniu, iar Văcărescu şi Fotino drept „om prost la fire, şi la gândire, şi la simţire“.

Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni Vodă sosi la Bucureşti în aprilie 1786, spre spaima boierilor, care îl considerau „o poznă a firei” şi care se aşteptau să-l vadă începând năzdrăvăniile sau „apucându-l” dintr-o clipă în alta. Văcăreştii, Ghiculeştii, Brâncovenii, Câmpinenii, Creţuleştii, Filipeşti, Fălcoenii şi Racoviţeştii văzuseră ei multe în viaţa lor, dar îngheţau de frică când priveau pe noul Domn, înalt, uscat la trup, negru la faţă, totdeauna încruntat, vorbind tare şi răspicat, cu gesturi repezi, îmbrăcat turceşte, cu pistoalele şi iataganul veşnic la brâu, înconjurat de înfricoşători săi „galiongii“, acei piraţi greoi, înarmaţi până în dinţi, care băgaseră spaima în bieţii bucureşteni, bandiţi fioroşi ce au rămas de pomină în memoria oamenilor.

La început, se purtă bine cu toată lumea, ba fiind chiar darnic cu negustorimea, cu boierii cei mici şi cu prostimea, aceştia se socoteau fericiţi că le-a venit un astfel de domn. Nu începuse, se vede, să se dea pe faţă firea-i nervoasă, crudă, şi nici boala de care suferea, epilepsia, după afirmaţia lui Kogălniceanu, nu-i slăbise nervii, așa cum se întâmplă mai târziu.

Dionisie Eclesiarhul ne spune, în cronograful său, că în scurtă vreme Mavrogheni își schimbă purtarea; după mesele ce le lua cu boierii cei mari, care numai noduri înghițeau, le pretindea multe pungi cu bani.

La Divan judeca singur, fără părerea boierilor, pe care nu-i putea suferi, şi da hotărîri foarte plăcute poporului şi nesuferite de boierii ca Văcărescu, cel care mărturiseşte că “îi este ruşine să le scrie”.

Îi plăcea să se repeadă, cu câţiva galiongii, prin târg, să prindă negustori cu ocaua mică sau care luau mai mult decât se cuvenea: bătaia straşnică pe care o mâncau cei prinşi astfel era cea mai uşoară pedeapsă, căci Mavrogheni, când era înfierbântat, îi mai şi spânzura fără multă judecată. Nu avea astâmpăr niciodată şi mare plăcere simţea să se îmbrace în haine de călugăr sărac şi să viziteze pe negândite, la ore nepotrivite, bisericile, spre a vedea dacă i se ascultă porunca ce o dăduse, ca preoţii să stea mereu în biserică, la dispoziţia credincioşilor. Ion Ghica ne povesteşte cum se plimba Domnul într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele aurite, înconjurată de curteni, arnăuţi şi paiaţe cu clopoţei care se legau de femei pe stradă, insultându-le cu vorbe neruşinate. Când îl apuca accesele sale de frenezie nervoasă, nu-i mai intra nimeni şi nimic în voie; chipul îi devenea înfiorător şi puţini erau acei care ar fi cutezat să-l privească în faţă, începea să șuiere, să facă mişcări dezordonate, şi fugea încotro vedea cu ochii ca urmărit de vedenii de care se îngrozea.

Atunci, ne spune Ion Ghica, încăleca şi străbătând în goană nebună, urmat de sălbatecii galeongii, străzile oraşului ce se goleau de spaimă, urla cât îl ţinea pieptul strigătul “Iangân vaar!… foc!…”

Când însă avea epoci liniştite, Mavrogheni guverna cu înţelepciune, proteja pe cei nevoiaşi, împărţea dreptatea cum se cuvenea şi dejuca cu multă isteţime planurile periculoase ale duşmanilor din afară. Pe boieri însă, după cum am spus, îi ura de moarte – de altfel ura era reciprocă – şi le făcea rău ori de câte ori avea putinţa.

Surghiunurile şi confiscările averilor se ţineau lanţ, ele erau anunţate victimelor în cursul audienţelor în chip batjocoritor şi puse pe seama unor vise ce le-ar fi avut Mavrogheni în timpulnopţei. Aceste vise prevestitoare de nenorociri ajunseseră faimoase şi, ca o culme a râsului ce îşi făcea tiranul de boieri, îşi boieri calul, pe cunoscutul Talabaşa, îmbrăcându-l cu caftan, în cursul unei ceremonii speciale.

Tot în semn de profund dispreţ pentru boieri, dădu slujbe mari, de răspundere, unor oameni de rând cum era Ioniţă Papuc, Sava, Turnavitu, ale căror isprăvi şi ticăloşii aduseseră lumea la desperare.

În vremea aceasta, august 1787, izbucni războiul între Turcia şi Rusia, dând prilej lui Mavrogheni să-şi arate o altă latură a firii sale excentrice: se crezu înzestrat cu neasemuite calităţi de organizator militar şi începu să-şi formeze o armată cu care voia să impună respect beligeranţilor. Bucureştii deveniră în scurtă vreme, spre profunda mirare şi disperare a paşnicilor săi locuitori, o mare tabără militară, în care furnicau turcii, albanezii, grecii, sârbii, arabii şi alte naţii, oameni fără căpătâi, pe care îi atrăsese făgăduiala unei lefi mai mare ca la orice altă armată de mercenari.

Mavrogheni dorea un corp de elită format numai din ostaşi români, lucru care a entusiasmat chiar pe biografii mai puţin binevoitori ai fanariotului, cum era, de pildă, Dionisie Eclesiarhul, care are cuvinte bune pentru modul cum Domnul îmbrăca, echipa şi plătea pe oştenii români.

Întreaga armată, peste 6.000 oameni, formată din elemente deosebite, în care Mavrogheni punea multă speranţă, fu înzestrată şi cu artilerie „de ocazie”, adică adunată şi cumpărată de pe unde se găsea. Boierii, prudenţi, temându-se că aceste costisitoare pregătiri nu vor avea alt rezultat decât intrarea trupelor duşmane în ţară, nu-i dădură niciun sprijin. Mavrogheni, turbat de mânie şi pierzându-şi capul în preajma unor evenimente al căror rost şi legături ascunse nu le putea pricepe, goli ţara de boieri, trimeţându-i în surghiun, şi boierind cu sila pe cine nimerea, hotărât să fabrice boieri noi în locul celor vechi. Corpurile de armată conduse de boierii cei tineri, după mici succese locale, suferiră înfrângeri serioase, până când, la 10 octombrie 1789, Mavrogheni disperat, turbat de mânie şi nebun de-a binelea, fuge din Bucureştii ocupaţi de principele de Coburg, rătăcind pe la paşii de la Dunăre, unde căuta zadarnic protecţie.

Mavrogheni

În cele din urmă, pe 30 septembrie 1790, duşmanul său, Celebi Paşa, îl prinse în satul Belina (Bela), în Bulgaria, şi îi tăie capul, pe care îl trimise la Constantinopol, spre satisfacţia marelui vizir. Astfel se sfârşi Nicolae Mavrogheni, domnul nevropat rămas în legendele populare, în cântece şi în istorie ca un om extraordinar, ca o reîncarnare a unui Vlad Ţepeş din vremile de demult”.

Despre rămășițele lui se știe că mai târziu au fost strămutate la Brusa, în afară, bineînțeles, de cap, ce fusese expus la Poarta Otomană și apoi aruncat. După Eterie, un număr însemnat de greci scăpați din măcelul din Fanar au fost exilați din Constantinopol. Fostul Caimacam al Munteniei, Costachi Negri, și el o victimă a sălbătăciei turcești lăsase o văduvă, pe Domnița Eufrosina, fata lui Mavrogheni-Vodă, care a fost surghiunită împreună cu alți greci la Brusa.

De acolo și-a trimis un om de încredere în Bulgaria, pentru aducerea rămășițelor domnitorului ucis cu treizeci și doi de ani înainte și astfel osemintele lui au fost îngropate la biserica Sfinților Apostoli. Soția lui Mavrogheni-Vodă, Doamna Mărioara, născută Scanavi (sora Elenei Scanavi, soția lui loan Gheorghe Caragea, domn al Munteniei între 1812-1818, ambele fiice ale bogatului bancher Scanavi) a venit și ea la Brusa și a locuit o vreme cu fiica sa. Doamna Mavrogheni a murit pe 14 martie 1829 și a fost înmormântată alături de fostul domn. Fiica, Eufrosina, a murit în anul 1850 și a fost înmormântată la biserica Golia din Iași.

La Biserica Sfinților Apostoli se găseau un număr însemnat de odoare dăruite de membrii familiei Mavrogheni, printre altele un epitaf de catifea roșie brodată cu fir de aur purtând o inscripție grecească întru pomenirea domnitorului, mai multe artofoare și sfeșnice de argint, o cruce și candele aurite, icoane îmbrăcate, precum și două procovețe brodate, unul cu vulturul bizantin și celălalt cu stema Principatelor.

 

Surse:

A. Pomescu-Gilly, Domnia de pomină a fanariotului Nicolae Mavrogheni, 1931

C. J. Karadja, Mormântul  lui Mavrogheni-Vodă la Brusa, Revista Istorică, 1923

***

 Simone Signoret: Drumul spre înalta societate 

Simone Henriette Charlotte Kaminker s-a născut pr 25 martie 1921 în Wiesbaden, Germania, fiind fiica lui André și a Georgettei Kaminker, cea mai mare dintre cei trei copii ai cuplului. Tatăl ei a lucrat în Liga Națiunilor și provenea dintr-o familie de evrei polonezi, iar mama era catolică practicantă.

Simone a crescut la Franța într-o atmosferă intelectuală și a studiat engleza, germana și latina. După terminarea școlii secundare, în timpul ocupației naziste a Parisului, adolescenta a trebuit să își susțină familia, lucrând ca dactilografă pentru un ziar colaboraționist francez.

În această perioadă s-a împrietenit cu un grup de scriitori și actori care se întâlneau la Café de Flore din cartierul Saint-Germain-des-Prés. A devenit interesată de actorie și a fost încurajată de prietenii ei, inclusiv de Daniel Gelin, iubitul de la acea vreme, să-și urmeze pasiunea.

În 1942, ea a început să apară în piese de teatru și a reușit să câștige suficienți bani pentru a-și sprijini mama și pe cei doi frați mai mici. Tatăl ei fugise din țară în 1940, iar ea a preluat numele de fată al mamei pentru scenă, cu scopul de a-și ascunde originile evreiești.

Și-a câștigat celebritatea jucând în filmul La Ronde, în 1950, o producție care a fost interzisă pentru scurt timp la New York fiind considerată imorală. Au urmat apoi Casque d’or, în 1951, Thérèse Raquin, în 1953, Les Diaboliques, în 1954 și The Crucible, în 1956.

În 1958, Simone Signoret a jucat în filmul britanic „Drumul spre înalta societate” care i-a adus numeroase premii, inclusiv Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes și Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. I s-au oferit contracte la Hollywood, dar le-a refuzat, continuând să lucreze în Franța și Anglia, în special alături de Laurence Olivier.

Actrița s-a căsătorit cu cineastul Yves Allégret în 1944, iar cuplul a avut o fiică, pe Catherine Allégret, dar mariajul s-a terminat prin divorț în 1949.

Cea de-a doua căsătorie va avea loc în 1951, noul ei soț fiind actorul francez de origine italiană Yves Montand, relație care va dura până la moartea ei, dar cuplul nu a avut copii.

Începând cu anul 1981, starea de sănătate a actriței, care era fumătoare înrăită și consumatoare ocazională de alcool s-a înrăutățit brusc și a suferit mai multe intervenții chirurgicale.

Simone Signoret a murit de cancer pancreatic în Autheuil-Authouillet, Franța pe 30 septembrie 1985, la vârsta de 64 de ani, și fost înmormântată în cimitirul Père Lachaise  din Paris.

***

 Lucreția Ciobanu a murit pe 30 septembrie 2015, la vârsta de 90 de ani. A fost supranumită “Doamna Munților” și a încântat generații întregi cu melodiile ei, culese de la Mărginimea Sibiului, pe care le-a dus până departe, în America și în Canada. Puțini știu povestea de viață a Lucreției Ciobanu și cum a ajuns să fie una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară de la noi din țară. Lucreția 

Pe numele ei adevărat Lucreția Arcaș s-a născut în localitatea Topârcea, în județul Sibiu, la 27 octombrie 1924. A crescut pe cântecele glasului duios al mamei ei, deoarece pe vremea aceea nu erau radiouri.

Povestea de viață a Lucreției Ciobanu pare ruptă din filme. Părinții ei au prins vremuri grele. Tatăl ei a fost prizonierul rușilor, în timpul revoluției bolșevice, și a lipsit o perioadă lungă de timp de acasă:

“Tatei, Ion Arcaș, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era revoluția bolșevică, iar tata a căzut prizonier la ruși și a lipsit de acasă vreo 10 ani. A reușit să se îmbarce clandestin spre America, dar vasul s-a izbit de un ghețar și s-a întors în port. Tata a fost din nou arestat. Foarte mulți prizionieri erau lichidați în perioada aceea.  A reușit în cele din urmă să fugă în America. A lucrat la Ford”.

Familia Arcaș a trăit din agricultură:  “Părinţii mei, aveau şi ceva pământ, dar şi maşină de treierat. De multe ori tata venea supărat. Nu se vindea grâul. Nu ştiai unde să-l mai pui. Iar acum, tot fe­lul de ingrediente se pun în pâine. Acum e pârloagă, peste tot. Topârcea mea… sa­tul de baştină al familiei poetului Topârceanu.”

Lucreția Ciobanu a crescut cu o iubire imensă pentru muzică. A fost de mică fascinată de doinile oierilor, care umblau cu fluierul în gură pe văi și pe dealuri. La 14 ani a părăsit localitatea natală și a plecat la București, să stea cu sora ei care era căsătorită și stabilită acolo. A făcut Liceul Domnița Bălașa Brâncoveanu, iar la 19 l-a cunoscut pe soțul ei, prin intermediul unor aviatori, care erau prieteni cu sora ei.

“ El pusese ochii pe mine din vreme. Avea 23 de ani. Era mereu la colţul străzii. Am făcut cunoştinţă, ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi... uite că de atunci au trecut 65 de ani. Un om foarte blajin, foarte bun. Copii, n-o am decât pe Rodica. Ea are doi băieţi, pe Dragoş şi pe Horia. Era pe­ri­oada aia stalinistă. Noi trebuia să avem copii. Nu ştiu cum om fi arătat când eram ti­neri, dar ne oprea lumea pe stra­dă şi ne spunea: «Să faceţi co­pii, că frumoşi v-a lăsat Dum­­nezeu!». Şi am făcut unul, pe Rodica. Iar soţul, împreună cu toată Armata Română, au trecut în rezervă. Sovieticii nu aveau nevoie de Armata Ro­­mână. Era locotenent ­atunci. A fost avansat la gradul de ge­neral… El se în­drăgostise de mine, eu de el. A fost un bă­iat foarte frumos soţul meu. Înalt, blând, n-am avut niciodată divergenţe. Eu am fost mai iute, el, din contră, blând. Greul… au fost drumurile me­le. Vreo 35 de ani de turnee.” 

La începutul anilor ’50, Lucreția și soțul ei locuiau în apropiere de Podul Izvor. Într-o zi a observat un afiș cu  Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor și i-a spus soțului ei: “Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!”. A luat mențiune pe țară pentru doina pe care a interpretat-o în cadrul concursului.

Sculptorul Spiridon Georgescu, autorul Leului din Cotroceni a văzut-o pe scenă pe Lucreția Ciobanu și a îndrăznit să o întrebe dacă vrea să îi fie model pentru o statuie. Zis și făcut. După acest episod, zeci de pictori și sculptori voiau ca Lucreția să pozeze pentru ei, dar ea a refuzat.

A debutat în deschidere la Valea Călugărească și a avut mari emoții: “Într-o zi, luam cafeluţa la Capşa. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Şte­­fănescu Goangă, Maria Tă­nase, Aida Mo­ga, Lavinia Slă­vea­nu, Radu Zaharescu... Eu, cu diploma luată, men­ţiu­ne pe ţară… Într-o zi, bietul Gus­ti a zis: «Ştii ce? Mâine să te pre­zinţi la gară, să pleci la Va­lea Călugă­rească. Vei ­merge cu Ioana Radu şi cu Ion Lui­­can». Eu cântam în deschidere la Valea Călugărească, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezi­tări, aşa…» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena. Apoi am venit şi am dat examen la Estradă. Luigi Ionescu, Mălineanu erau acolo... Am urcat pe scenă, am dat probă, ei mă voiau mai mult pentru Re­vistă.”

Despre Maria Tănase, Lucreția Ciobanu spunea că era foarte săracă și obișnuia să ceară bani oamenilor: “Maria Tănase era foarte săracă. De cum vedea pe cineva cunoscut întreba: «Mă, n-ai cinci lei, să beau o cafea?». Am cunoscut-o la Circul «Franzini». Mi-am făcut o rochiţă superbă, bleu jandarm şi prezentam programul la circ. A apărut Maria Tănase, care era cap de afiş. Intră şi mă întreabă? «Dumneata ce cânţi, dom­nişoară?» Iar eu îi spun: «Doamnă, am să cânt romanţă, fiindcă sunteţi dumnea­voastră cu muzică populară!». Ştiam că Maria nu suporta pe nimeni de sex feminin să cânte într-un spectacol cântece popu­lare. Asta o aflasem de la cei mulţi de la Capşa."

Cu bune, cu rele, Lucreția Ciobanu a avut o carieră extraordinară. A ajuns cu melodiile ei până peste hotare și a fost decorată de către Președenția României cu Crucea Națională a Serviciului Credincios și a fost Cetățean de Onoare al Județului Sibiu.

😁😁😁

 Trei tipi mor si ajung la poarta Raiului. Sf. Petru ii intreaba:

– De câte ori v-ati inselat nevestele?

– Eu niciodata in 30 de ani de casnicie, raspunde primul.

– Foarte bine, uite ai aici un Mercedes, sa te plimbi prin Rai.

– Eu o singura data in 40 de ani de casnicie, spune al doilea.

– Nu e chiar atât de grav, se iarta. Uite un Opel, sa mergi cu el prin Rai.

– Eu de vreo 10 ori in 20 ani de casnicie, raspunde ultimul.

– Aoleu, ce rau ai fost. Insa, pentru ca ai fost cinstit, uite un Logan.

Dupa ceva timp, se intâlnesc cel cu Loganul si cel cu Mercedesul la un stop. Cel cu Mercedesul plângea.

– De ce plângi, omule? Ce s-a întâmplat?

– Uite… a murit nevasta-mea ieri…

– Asa, si?

– Si am vazut-o azi prin Rai… pe role!

***

 Scriitorul Miguel de Cervantes a fost vândut ca sclav și a fost încarcerat în Algeria

Miguel de Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares pe 29 septembrie 1547, fiind fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale, doña Leonor. În 1551, familia s-a mutat la Valladolid, iar tatăl lui, care era bărbier, a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate din cauza datoriilor. După cinci ani au plecat în Córdoba pentru a prelua moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori.

La vârsta de 19 ani, în 1566, Miguel se stabilește la Madrid unde participă la cursuri de gramatică și își descoperă pasiunea pentru teatru.

Cervantes decide să se refugieze în Italia în urma acuzației că l-ar fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune care a atras mânia regelui Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569 și a intrat în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care probabil scriitorul îl cunoscuse la Madrid.

Cei doi au călătorit împreună la Palermo, la Milano, în Florența, în Veneția, în Parma și în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina și s-a îmbarcat pe galera Marquesa, iar pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, fiind parte din armata creștină condusă de don Juan de Austria, fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea.

De aici i s-a tras porecla „ciungul de la Lepanto”, deși, în realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, ci doar a fost anchilozat o vreme din cauza unei răni. După ce timp de șase luni Miguel a stat într-un spital din Messina, și-a reluat cariera militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino, Corfu, Bizerta și Tunisia, sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León.

Timp de doi ani, până în 1575, tânărul a stat în Napoli, apoi, în timp ce încerca să se întoarcă în Spania la bordul galerei Sol, o navă de pirați de dimensiuni mici a atacat vasul pe care se aflau pe Miguel de Cervantes și fratele său, Rodrigo, iar aceștia au fost făcuți prizonieri. Tinerii au fost duși în Algeria și scriitorul a fost vândut ca sclav. Datorită faptului că s-au găsit asupra lui scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa, răpitorii au crezut că Cervantes este o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă bună pe el, astfel că au cerut 500 de escudos de aur în schimbul eliberării sale.

În cei cinci ani de închisoare, tânărul a încercat să evadeze de patru ori împreună cu colegii săi de celulă. Prima încercare a eșuat pentru că maurul care trebuia să-i conducă pe Cervantes și pe colegii săi la Oran i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați și mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes a reușit să strângă o parte din suma pentru răscumpărare, dar banii nu erau suficienți pentru a-i elibera pe ambii săi fii. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său, Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe Miguel și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a ascuns într-o peșteră, așteptând venirea unei galere spaniole, dar aceasta a fost capturată, iar fugarii au fost aspru pedepsiți.

După ce un al treilea plan de evadare a eșuat, Cervantes a fost condamnat să primească două mii de lovituri de bici, dar sentința nu a executată până la urmă.

Și ultima încercare de evadare a fost nereușită din cauza trădării unuia dintre deținuți care a dezvăluit planul complotiștilor guvernatorului turc al Algeriei, iar acesta l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare aflată chiar în palatul său. După aceea, a hotărât să-l ducă pe tânăr la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.

În mai 1580 au ajuns în Algeria doi reprezentanți ai ordinului creștin „Părinții trinitari” care se ocupau cu eliberarea deținuților, uneori acceptând să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Călugării au reușit să stângă suma de 500 de escudos care era cerută pentru eliberarea lui Cervantes făcând apel la negustorii creștini din zonă și au reușit să-l elibereze tocmai când guvernatorul se pregătea să-l ducă spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580.

Ajuns în Spania pe 24 octombrie, scriitorul a stat un timp la Valencia, iar în noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid.

În primăvara următoare, Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde se afla sediul curții lui Filip al II-lea al Spaniei, pentru a găsi o modalitate de a-și reface viața și a plăti din datoriile făcute de familia sa pentru a-l elibera din Algeria.

Scriitorul a fost trimis cu o misiune secretă în Oran, pentru că avea multe cunoștințe privind cultura și obiceiurile din nordul Africii, primind 50 de escudos. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, s-a îndreptat către Madrid, solicitând o funcție rămasă vacantă în Indii.

În această perioadă a avut o relație cu Ana Villafranca de Rojas, soția cârciumarului Alonso Rodríguez, iar cei doi au avut o fetiță, Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.

Nu după mult timp, pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, o tânără săracă în vârstă de douăzeci de ani. La doi ani după mariaj, scriitorul își începe călătoriile prin Andaluzia și decide să divorțeze de soția sa cu care nu avusese copii.

În 1587 primește funcția de comisar al aprovizionării pentru Invincibila Armada și, datorită misiunii, face de nenumărate ori drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha.

Mai târziu se stabilește la Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, mergând din casă în casă pentru a strange bani de la cetățeni. În 1597 ajunge în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde depozita impozitele, fiind acuzat el însuși de însușirea banului public.

Șapte ani mai târziu, în 1604, se stabilește la Valladolid, unde se afla Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei, iar un an mai târziu reușește să publice prima parte din „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” (Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha).

Spre bătrânețe, în iulie 1613, Cervantes s-a alăturat celui de-al treilea ordin franciscan, dar starea sa de sănătate se înrăutățea de la o zi la alta. Conform simptomelor descrise, inclusiv setea permanentă, se pare că suferea de diabet.

Miguel de Cervantes a murit pe 22 aprilie 1616 și, conform dorințelor lui, a fost înmormântat în Mănăstirea Trinitarienilor desculți (Convent of the Barefoot Trinitarians) din centrul Madridului. Rămășițele sale au dispărut în 1673 după ce au fost mutate în timpul lucrărilor de reconstrucție a mănăstirii, dar în 2014 istoricul Fernando de Prado a lansat un amplu proiect de redescoperire a acestora.

În ianuarie 2015, Francisco Etxeberria, antropologul criminalist care a condus cercetările, a raportat descoperirea unor casete care conțineau fragmente osoase pe care erau inscripționate literele „M.C.”. Pe baza cercetărilor aprofundate, pe 17 martie 2015 rămășițele au fost confirmate ca aparținând lui Cervantes și scriitorul a fost înmormântat din nou în cadrul unei ceremonii publice care a av ut loc în iunie 2015.

😁😁😁

 Lupul şi iepurele găsesc un sac mare plin cu mâncare în pădure și imediat au început să se certe cine să ia sacul.

La un moment dat lupul propune:

- Mă iepurilă, hai să facem aşa, sacul va reveni celui care reuşeşte dintr-o lovitură să-i scoată celuilalt mai mulţi dinţi.

Iepurilă imediat a căzut de acord cu propunerea.

Lupul zice:

- Hai tu primul.

Îşi face iepurele elan şi îl plesneşte peste bot pe lup din toată puterea încât acesta cade lat la pământ.

Se scoală lupul, scuipă dinţii, îi numără şi zice:

- Şase.

După asta, îl apucă lupul de urechi pe iepure şi îi aplică aşa o lovitură că mai mai să-i rupă urechile.

Scuipă iepurilă dinţii, numără:

- Patlu.

- Cum mă patru, imposibil! Se miră lupul și nu-i vine a crede…

- Pana mea, patlu, dacă doal patlu dinţi aveam!?

😁😁😁

 Unui tip i s-a stricat imprimanta, aşa că a chemat un specialist.

Acesta o verifică şi apoi îi spune:

– Imprimanta nu are nimic. Trebuie doar curăţată. În mod normal eu ar trebui să vă iau o groază de bani pentru aşa ceva dar vă sfătuiesc să încercaţi singur cu ajutorul manualului.

– Şeful tău ştie ce faci? Mă aşteptam să-mi iei banii,câştigându-i atât de uşor.

– Şeful ne-a zis să procedăm aşa pentru că urmează să câştigăm mai mult după ce clientul încearcă să repare singur…