###

 Acum 85 de ani! Drama României!

28 iunie - 3 iulie 1940. Retragere umilitoare!

Alesandru DUTU 

• Generalul Nicolae Ciupercă: ,,Evacuarea Basarabiei a scos la iveală lipsuri în pregătire și slăbiciuni morale, pe care, dacă nu le îndreptăm, vom pierde totul”.

• Generalul Florea Ţenescu: ,,Nimeni nu putea da ordin ca onoarea militară să nu fie apărată”.

♦ Ne place sau nu ne place, în timpul retragerii armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei, comandamentele/eşaloanele superioare, dar şi cele inferioare, au fost făcut numeroase greșeli (de organizare, conducere, execuție etc.), unele dintre acestea fiind sesizate la scurt timp, chiar de cei care au fost responsabili de soarta trupelor din subordine.

♦ Cu toate că nu s-a desfăşurat vreo luptă importantă, cuantumul pierderilor în efective înregistrate s-a ridicat (conform unei Note, întocmită de Secția 1 a Marelui Stat Major) la 62 547 de militari (304 de ofițeri, 266 de subofițeri și 61 977 trupă), dintre care 9 morți, 5 răniți și 62 533 dispăruți. 

• Chiar dacă după alte situații statistice, pierderile au fost ceva mai mici, situaţia rămâne la fel de gravă, majoritatea celor daţi dispăruţi fiind reprezentată soldații basarabeni (mulţi minoritari) care au părăsit unitățile de bunăvoie sau îndemnați/obligaţi de trupele sovietice, cu toate că se aflau sub drapel şi jurământ.

• Numai Armata 3 a pierdut 22 818 militari (49 de ofițeri, 40 de subofițeri și 22 729 trupă), cele mai multe aparținând diviziilor 14 infanterie (5 045), 7 infanterie (3 589), 8 infanterie (2 804), 34 infanterie (3 773), 2 cavalerie (3 498), 26 infanterie (3 251), ceea ce corespundea unei stări veritabile de război. 

♦ Cu același prilej, au fost pierdute și următoarele cantități de armament: 67 079 arme, 277 mitraliere, 1 080 puști-mitralieră, 6 134 revolvere/pistoale, 43 aruncătoare, 147 tunuri, mari cantități de muniție și alte materiale. 

• Conform unei situații întocmită de Secția 4 a Marelui Stat Major din 19 august 1940, valoarea materialelor pierdute s-a ridicat la 2 750 900 803 lei, repartizată pe categorii, astfel: armament și muniții de infanterie – 672 609 994 lei, armament și muniții de artilerie – 726 961 400 lei, materiale de recunoaștere și observare – 29 832 834 lei, harnașament – 306 625 889 lei, materiale geniu – 69 173 936 lei, materiale transmisiuni – 39 7885 473 lei, vehicule auto – 25 000 000 lei, echipament – 741 9116 370 lei, subzistențe – 116 094 705 lei, materiale sanitare și veterinare – 42 900 705 lei.

♦ În ceea ce privește cadrele militare capturate și reținute de sovietici, Comisia condusă de generalul Mihail Lascăr a identificat 118 ofițeri activi și 386 de rezervă. Dintre aceștia s-au înapoiat sau au fost repatriați, până la 18 februarie 1941, 103 ofițeri activi și 108 de rezervă.

♦ În acest sens, generalul Nicolae Ciupercă preciza, încă de la 6 iulie 1940, următoarele în Ordinul circular nr. 11 326: ,,Evacuarea Basarabiei a scos la iveală lipsuri în pregătire și slăbiciuni morale, pe care, dacă nu le îndreptăm, vom pierde totul. Trebuie cunoscute toate faptele pentru a desprinde cauzele care au dus la rezultatele nenorocite, de a se ajunge la unități dezarmate și batjocorite de populația străină, cu ofițeri insultați, fără ca să dea acea ripostă imediată, cu orice risc, așa cum poruncea buna tradiție militară”. 

• Între ,,cauzele esențiale ale acestei prăbușiri”, comandantul Armatei 4 menționa: 

,,Lipsa ofițerilor din mijlocul trupei; deci s-a uitat că tăria unei trupe stă mai ales în tăria de caracter a șefului; 

Lipsa de spirit militar a ofițerilor, care pentru a-și salva viața au preferat umilința și batjocura; 

Lipsa de inițiativă și energie a ofițerilor, care nu au știut ce măsuri să ia, fiindcă în temele studiate nu au fost asemenea cazuri; ori măsurile luate au fost molâi și fără vlagă;

Lipsă de legătură sufletească între ofițeri și trupă, fiindcă disciplina slabă și încrederea slabă, nu au putut să depășească îndemnurile răuvoitoare de a lăsa armele și a pleca”. 

• Adresându-se comandanților care au rămas în mijlocul trupei, comandantul Armatei 4 le mulțumea pentru ,,atitudinea lor, care a impus chiar comandanților sovietici”, precizând că în ei își punea nădejdea de a forma ,,piedestalul pe care se va putea rezema refacerea morală a celorlalți”. Celorlalți le cerea ,,să-și scruteze conștiința, să-și cântărească posibilitățile morale și intelectuale și să înțeleagă că acei care vor fi, ca până acuma, propagatori de panică nu au ce căuta în linie. Datoria lor este să predea comenzile; gestul lor, astfel, este cavaleresc și patriotic și va fi apreciat ca un act de înaltă virtute ostășească”. 

• Precizând că ,,în lupta aprigă ce ne așteaptă este mai bine să avem puțini dar hotărâți, decât o gloată de învinși”, distinsul general cerea ofițerilor: 

,,Să lase viața molâie și confortabilă și să treacă la viața aspră de soldat, fără cantonamente comode, mese copioase și mașini sau trăsură pe timpul marșurilor; 

Să iasă din birouri și dosare și să treacă la acțiune; 

Să nu mai aștepte mijloace multe și ordine la tot pasul și să înfăptuiască cu ce au și după situație, știind să-și asume răspunderea celor întâmplate; 

Singura grijă, singura pasiune să le fie conducerea unității și împlinirea datoriei; 

Fiecare să se călească la gândul că va trebui să moară cel dintâi, fiindcă viața în dezonoare este moartea cea mai aspră”.

♦ Ceva mai târziu și Marele Stat Major a luat atitudine, prin ordinul nr. 2 002 din 25 iulie 1940 (sub semnătura generalilor Florea Țenescu și Ilie Șteflea, șeful, respectiv subșeful instituției) față de ,,lipsurile de ordin moral și disciplinar” constatate în timpul evacuării. 

• În primul rând, documentul semnala ,,lipsa de legătură sufletească între ofițeri și trupă”, și chiar ,,între ofițeri”, fapt care a făcut ca unii soldați să asiste, fără a reacționa, la degradarea și batjocorirea ofițerilor, iar unii ofițeri să nu reacționeze la umilirea camarazilor și chiar a comandanților. Considerând că ,,această rușine nu trebuie să se mai repete nicicând în armata română”, șeful Marelui Stat Major, cerea să fie luate toate măsurile pentru ,,a se realiza legătura sufletească între toți ostașii, iar acolo unde ea există să fie neîncetat întărită”. 

• În acest scop, ordona: 

,,a) Să nu se uite nici o clipă și să se spună tuturor că scopul unic al existenței armatei, și care trebuie să ne lege pe toți, era apărarea țării. Acest scop comun, care leagă pe toți românii laolaltă trebuie să primeze înaintea oricărei griji sau preocupări individuale; 

b) Să se silească fiecare a se face iubit și respectat, atât de egali, cât și de subalterni prin: exemplul personal de viață sobră, corectitudine, conștiință și pricepere în îndeplinirea datoriei; sfaturi înțelepte pe care viața militară le reclamă la tot pasul și pe care ofițerii care au o experiență mai mare a vieții, au foarte des ocazia să le dea ostașilor; grija părintească de masa, odihna, îmbrăcămintea și starea sufletească a subalternilor…; 

c) Ofițerii să stea neîncetat în mijlocul trupei, dar nu numai de formă, ci totdeauna gata a da sfaturi și îndemnuri bune și străduindu-se să se apropie cât mai mult de sufletul soldaților. Să se renunțe la comoditatea și bunul trai cu care fiecare este obișnuit din perioada de pace și care nu sunt deloc potrivite cu situația actuală. Să se reducă activitatea așa-zis administrativă, care reține pe ofițeri în timpul programului la magazie sau în cantonament, lăsând pe sergenți să facă instrucția oamenilor. Să nu mai fie chemați ofițerii la comandamente în timpul programului pentru toate nimicurile, iar trupa să rămână în voia soartei. Să ducă toți o viață cât mai apropiată de a soldatului, pentru că numai astfel vom putea realiza adevărata legătură sufletească, datorită căreia soldații se vor simți îndemnați să-și sacrifice, la nevoie, chiar și viața pentru comandanții lor”. 

• Referindu-se la ,,lipsa spiritului militar”, documentul Marelui Stat Major continua: 

,,Unii ofiţeri s-au lăsat insultaţi, dezarmaţi şi chiar degradaţi de bande civile, fără să schiţeze măcar un gest de reacţiune. S-au lăsat batjocoriţi în chipul cel mai josnic, fără să găsească mijloacele de a-şi apăra onoarea de ofiţeri români. Încearcă unii să-și micșoreze vina, punându-se la adăpostul ordinului ce l-au primit de a nu provoca incidente cu trupele sovietice. Această încercare nu poate fi luată în seamă, fiindcă nimeni nu putea da ordin ca onoarea militară să nu fie apărată. A nu provoca incidente nu înseamnă a nu soluționa în modul cel mai potrivit pe cele provocate de alții, mai ales când este vorba de apărat onoarea militară. Acest rezultat îl datorăm în mare parte faptului că unii dintre noi a, încurajat umilința și am respins personalitatea și spiritul de demnitate, uneori cu severitate deplasată, mergând până la terorizare. Asupra acestul rău, Marele Stat Major a atras insistent atenția în numeroase rânduri. Un ofiţer nu trebuie să se lase jignit nici măcar cu privirea. Reacţiunea trebuie să fie mai puternică cu cât ofensa se materializează prin vorbe sau lovire. Armata română nu se poate lăsa pângărită şi batjocorită de minoritari”. 

• Considerând că ,,pestigiul armatei române trebuie refăcut neîntârziat şi reînălţat la treapta ce i se cuvine”, şeful Marelui Sat Major ordona ca cei ce s-au lăsat ,,grav ofensaţi, fără a reacţiona în vreun fel, să fie sancţionaţi cu toată severitatea ca nedemni de a purta haina ostăşească”. 

• Cu același prilej, șeful Marelui Stat Major s-a referit și la ,,lipsa de conștiință în îndeplinirea datoriei”, la ,,lipsa de inițiativă, curaj, energie”, ,,lipsa de ținută militară și de atitudine ostășească” etc., argumentând pentru fiecare situație.

• În final, față de ,,constatările dureroase arătate tai sus”, se cerea - ,,ca o obligație imperioasă” - să se ia măsuri ,,contra celor vinovați și a se preveni repetarea greșelilor”, ordonându-se: 

,,În acest scop, comandamentele vor începe de îndată cercetări și vor propune neîntârziat pentru pedepse exemplare pe toți aceia care s-au dovedit incapabili de a comanda în fața inamicului. Acestora urmează a li se lua comanda și a fi propuși, după gravitatea faptelor la, la pierderea gradului și a pensiei, constituind astfel un exemplu drastic pentru toți acei care ar mai fi tentați să cadă în asemenea greșeli. Pentru a se preveni repetarea unor asemenea fapte, în marile încercări ce sunt de așteptat, comandamentele vor lua măsuri la timp, să fie dați în judecata curților marțiale, toți cei care sub diferite pretexte se sustrag de la îndeplinirea datoriei. Aceștia vor fi judecați conform legiuirilor în vigoare pentru vina de sabotaj față de străduințele întregii țări și de bunele intenții ale conducătorilor de a înarma oștirea și de a o pregăti cât mai bine pentru apărarea țării”.

• Exigența manifestată de generalul Florea Țenescu după desfăşurarea evenimentelor a fost firească şi binevenită, chiar dacă el uitase prea repede atitudinea capitulardă pe care o avusese în Consiliul de Coroană. Nu a uitat însă Ion Antonescu, care peste câteva luni avea să-l îndepărteze din armată, deși-i fusese coleg și prieten.

♦ Categoric este faptul că nu peste tot s-au întâmplat asemenea situaţii, că au existat și cazuri în care comandanţii şi trupele au manifestat fermitate şi demnitate ostăşească, inclusiv intervenţii în forţă, pentru a asigura retragerea trupelor şi restabilirea ordinii. 

♦ Tot la fel de categoric este şi faptul că şi cele relatate de generalii Florea Ţenescu şi Nicoale Ciupercă au fost situaţii reale, retragerea fiind umilitoare.

P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii!

$$$

 ADRIAN PĂUNESCU..

..PE STEAUA CU NUMELE PALER....

JANETA HULEA

S- au împlinit 99 de ani de la nașterea lui Octavian Paler (n.,2 iulie 1926-d.2007), poet, prozator, eseist și publicist,om politic ,critic literar,,cunoscut pentru capodopera „Viața pe un peron”.

Octavian Paler, un Om printre oameni ,cum puțini sunt .Un spirit erudit,rafinat,cerebral,ironic și autoironic, neînțeles de contemporani. 

A fost un jurnalist și comentator extrem de apreciat,mai ales în urma participării la emisiuni de televiziune, unde a exprimat poziții extrem de pertinente pe teme politice,de moralitate ,fiind un critic înverșunat al clasei politice românești. 

A fost " un Rac autentic " un rătăcitor în vremea paradoxurilor!

"Nu avem timp să fim buni.

Nu avem timp să fim blânzi.

Nu avem timp să iubim.

Avem timp doar să murim.”

Prin fiecare rând scris, Octavian Paler ne-a lăsat oglinda unei conștiințe vii, într-o lume adesea grăbită să uite esențialul.

Poetul Adrian Păunescu creionează cu verticalitate portretul scriitorului Octavian Paler,cel care " a stat de veghe / Cu grija dreptății și a țării " pe muchie de cuțit"! 

     Pe Steaua cu numele Paler...

"Prietene, dormi, că e noapte

Şi ai de bătut drumuri lungi.

Spre steaua cu numele Paler,

Pe care voiai să ajungi.

Ştiam că le meriţi pe toate,

Şi dreptul la da, şi la nu,

Şi parcă uitasem că totuşi

Ai dreptul la moarte şi tu.

Ai stat viaţa-ntreagă de veghe,

Pe muchia acestui cuţit,

Cu grija dreptăţii şi-a ţării,

Precum îţi fusese sortit.

Ce singur ai fost toată noaptea,

Ce singur în ultim popas,

Ce singur în cer te întuneci,

Ce singuri pe-aici am rămas.

Drum bun către dincolo, frate,

Şi-n viaţă, şi-n moarte stingher,

Drum bun către propria pace,

Drum bun către Lisa din cer.

Armurile pentru plecare

Le-nchidem la ultima za,

Sub steaua cu numele Paler,

Că ştim c-o vei umaniza.

Şi poate cândva, într-o noapte,

Zdrobiţi de părerea de rău,

Noi, toţi, vom afla că e viaţă,

Pe steaua cu numele tău"...

Poezie scrisa la 2 zile dupa ce Octavian Paler s-a mutat intr-o stea.

 Un gând de recunoștință și admirație pentru Octavian Paler și Adrian Păunescu ,doua spirite luminoase,care au lăsat o amprentă profundă în literatura și conștiința românească ,plecați în nemurire fiecare pe câte o stea !

$$$

 5 iulie 1941:

 Are loc ELIBERAREA orașului Cernăuți din nordul Bucovinei românești de sub ocupația UCRAINEANĂ 

În după-amiaza zilei de 3 iulie 1941, orele 17.00, Armata 3 română (al cărei comandament a fost reinvestit în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941 cu atribuții operative) a declanșat acțiunile ofensive pentru eliberarea nordului Bucovinei, ocupat de Uniunea Sovietică în iunie 1940.

După eliberarea Storojinețului, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuţi cu forţele principale ale Brigăzii 1 mixte munte şi cu cele de la flancul stâng ale Brigăzii 4 mixte munte, precum şi executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detaşament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele şi flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.

Într-o asemenea concepţie, unităţile Brigăzii 1 mixte munte (flancate la vest de Detaşamentul ,,colonel Albustin”, care a executat o amplă manevră pe direcția Seletin – Cernăuți) au manevrat (pe la vest și pe la est) dispozitivul inamic din zona Cernăuţi şi au înfrânt rezistenţa opusă în faţa oraşului, trupele sovietice retrăgându-se în grabă fără a avea timp să facă distrugeri prea mari.

Primele unităţi române care au pătruns în Capitala Bucovinei istorice, în după-amiaza zilei de 5 iulie 1941, au fost batalioanele 3 şi 23 vânători de munte, primite cu bucurie de către populaţia românească.

Vestea eliberării Cernăuţiului a provocat în toată ţara un entuziasm ,,de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. ,,Copiii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul ,,Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus”. ,,La Cernăuți – semnala și ,,Timpul” – fâlfâie iar drapelul tricolor al stăpânirii românești. Vestea aceasta, răspândită ca fulgerul, ieri după-amiază a produs un entuziasm de nedescris în Capitală”. Victoria trupelor române a fost elogiată și de generalul Eugen von Schobert care a transmis (7 iulie) felicitări și și-a exprimat, ,,deplina recunoștință”.

După eliberarea părții de nord a Bucovinei, regele Mihai I și regina-mamă Elena, împreună cu generalul Ion Antonescu, au vizitat (24 iulie) orașul Cernăuți, fiind întâmpinați de populație ,,cu urale și entuziastă bucurie”. Cu această ocazie, generalul Ion Antonescu s-a adresat, astfel, ziariștilor români și străini: ,,Sunt fericit că am ocaziunea să vă întâlnesc în acest oraș așezat într-o regiune românească și care s-a ridicat prin munca de secole a țăranului român. Aici totul este românesc, aici este leagănul nostru, unde se găsesc înmormântați domnitorii noștri glorioși, voievozii care au zidit din temelii, prin luptele și sacrificiile noastre, întregul nostru tezaur național. Tot ce vedeți aici e opera țăranului român”.

Pe larg: Alexandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.

$$$

 BABA NOVAC, căpitanul lui MIHAI VITEAZUL, acuzat de trădare şi ars pe rug.

 

        Baba Novac a fost unul dintre cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul, erou național în Serbia și mare luptător împotriva Imperiului Otoman. S-a născut în anul 1521, în Insulele Poreci, pe atunci parte din Imperiul Otoman, în regiunea Timoc. Mama sa era româncă şi se spune că se trăgea din familia Basarabilor, iar tatăl său era român timocean.

Baba Novac, numit Starina Novac de către sârbi, a umat cursurile școlii de la mănăstirea din Poreci, ajungând să vorbească fluent slavona veche. De asemenea, vorbea românește și grecește. Încă de mic copil, a învăţat să mânuiască sabia în luptă şi a folosit acest talent pentru a-şi apăra credinţa ortodoxă în faţa invadatorilor otomani.

Baba Novac, în slujba lui Mihai Viteazul.

Se spune că a început să lupte ca haiduc în Serbia, iar mai apoi în Oltenia, intrând în slujba lui Mihai Viteazul în timpul atacului armatei acestuia asupra garnizoanei turcești din Ada Kaleh. Baba Novac l-a impresionat pe Mihai Viteazul cu aptitudinile sale. La rândul său, haiducul a fost impresionat de personalitatea voievodului român, căruia i-a rămas fidel până la moarte.

Baba Novac a intrat în slujba lui Mihai Viteazul în anul 1595, probabil după lupta de la Călugăreni. Aşadar, nu era la prima tinereţe. Prima sa misiune, care l-a ridicat în rândul celor mai apreciaţi oameni ai lui Mihai Viteazul, a fost incursiunea din primăvara anului 1595.

Aflat în fruntea a circa 700 de haiduci, a trecut Dunărea, înaintând până la munţii Balcani. Acolo avea să aştepte oastea otomană, condusă de către Hassan Paşa. Acesta trecea munţii pentru a-l întâlni la Sofia pe sultanul Mehmed al III-lea. Căpitanul lui Mihai Viteazu a atacat această oaste, punându-l pe fugă pe Hassan Paşa, căruia i-a luat căruţele, caii, armele şi toată comoara pe care o avea.

Victoria de la Şelimbăr, din data de 28 octombrie 1599, i se datorează în totalitate. În ciuda vârstei înaintate, haiducul a reuşit să-i umilească pe capii armatei maghiare conduse de către cardinalul Andrei Bathory. Se spune că armurile căpeteniilor învinşilor au fost depuse personal de catre Baba Novac la picioarele lui Mihai Viteazul. Rapoartele comisarilor împăratului Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman îl arată pe Baba Novac ca fiind unul dintre cei mai apreciați ostași.

După această bătălie, Mihai Viteazul l-a trimis pe căpitanul său în regiunea Banatului. Acolo a ieşit victorios în mai multe bătălii. Ulterior, haiducul l-a însoţit pe domnitorul român în campania din Moldova, unde au cucerit împreună oraşul Iaşi, înaintând până la Hotin.

Arestarea şi moartea lui Baba Novac.

După scurta unire a lui Mihai Viteazul din anul 1600, voievodul român a ramas fără oştire. Baba Novac şi-a oferit apoi serviciile generalului Basta. Acest angajament nu trebuie văzut ca o trădare faţă de Mihai Viteazul, ci pur şi simplu ca pe un nou serviciu, având în vedere faptul că voievodul român nu mai avea armată şi nici susţinerea nobilimii.

“A venit la mine unul cu numele Baba Novac, cu aproximativ 100 de călăreţi şi 600 de pedestraşi, pe care i-am primit îndată în serviciu şi i-am trimis în părţile Lipovei…”, se arată într-un raport al generalului Basta către împăratul Rudolf al II-lea.

În luna februarie 1601, în timp ce se afla cu o solie la Cluj, Baba Novac a fost arestat de Dieta din Cluj, dietă formată din reprezentanţi ai aristocraţiei maghiare. Baba Novac a fost acuzat de trădare, fiind condamnat la moarte prin ardere pe rug. Acesta i-ar fi trimis o scrisoare paşei de la Timişoare, prin preotul ortodox Sascu. În scrisoare ar fi promis, contra unei sume de bani, că va indica un moment prielnic pentru a fi atacate oraşele Caransebeş şi Lugoj.

În data de 5 februarie 1601, la ora 10 dimineaţa, Baba Novac a fost ars pe rug, alături de preotul Sascu. Execuția a avut loc în prezența autorităților, nobililor și a generalului Basta. Acesta a urmărit execuția de la fereastra unei case din piața orașului. Victimele erau stropite, din când în când, cu apă, pentru ca supliciul lor să fie cât mai îndelungat. Execuţia a durat aproape o oră şi jumătate, până în momentul în care generalul Basta a decis ca cei doi să fie lăsaţi să moară. Ulterior, trupurile lor au fost trase în țeapă și expuse în dreptul fortificației orașului.[sursa]

„Carnea lor a fost devorată de corbi, astfel încât, după câteva zile, nu mai rămăseseră din ei decât oasele lor.”, arată istoricul clujean Tudor Sălăgean.

Însuşi sultanul Mehmed al III-lea s-a arătat revoltat de sfârşitul lui Baba Novac. Acesta ar fi spus că haiducul trebuia să moară pe câmpul de luptă şi nu schingiuit.

Câteva luni mai târziu, în luna august 1601, a fost ucis şi domnitorul Mihai Viteazul. Lupta lui Baba Novac şi a lui Mihai Viteazul a fost dusă mai departe de către fiii haiducului, Gruia Novac și frații săi, numiţi Novăceştii.

Sursa:

https://descoperiri.ro/baba-novac-cine-a-fost/

$$$

 SABIA LUI DAMOCLES

„Sabia lui Damocles” (sau Damocle, în greacă Damokles) este o expresie celebră, născută dintr-o anecdotă consemnată în „Istoriile” (astăzi pierdute) ale grecului Timaeus din Tauromenion (secolul III i.Hr.), de unde a preluat-o și consemnat-o, în scrierea „Biblioteca istorică”, grecul Diodorus din Sicilia, acesta inspirându-l și pe filosoful și oratorul roman Cicero. Din aceste scrieri ale antichității, expresia „sabia lui Damocles” a intrat în cultura populară, astăzi fiind încă vie în diverse contexte de comunicare.

„Sabia lui Damocles”, la modul general, se referă la un pericol permanent sau la riscurile iminente ale unor situații limită. În anecdota din care s-a născut această expresie, Damocles era un slujitor al unui tiran vestit al Siracuzei (oraș din estul Siciliei), Dionisos al II-lea. Acest tiran trăia într-un castel imens, întărit cu șanțuri de apărare, păzit permanent de gardienii săi și înconjurat de supuși lingușitori. Printre acești supuși se afla și Damocles, orfevrier vestit, care nu contenea să-și laude stăpânul pentru șansa de a fi „tiranul Siracuzei” și de a se bucura de atâtea privilegii.

Agasat de laudele insistente ale lui Damocles și pentru a-i arăta că puterea presupune și o altă fațetă, tiranul Dionisos al II-lea i-a propus slujitorului său, la un ospăț, să-i ia locul pentru o zi, poruncind, în același timp, să i se acorde lui Damocles toate onorurile.

Când slujitorul său se bucura mai mult pentru favoarea ce-i fusese acordată, Dionisos îi cere lui Damocles, care era așezat pe tronul tiranului, să privească în sus. Atunci a văzut cu spaimă cum deasupra capului său atârna o sabie imensă, prinsă cu un fir de păr din coada unui cal. Înspăimântat, Damocles îi cere lui Dionisos, tiranul, să-l elibereze din această experiență, rolul de stăpân nemaipărându-i-se nici pe departe „norocos”.

Peste mai bine de două secole, Cicero, în cartea sa filosofică, Tusculanae Disputationes, se folosește de această anecdotă cu „Sabia lui Damocles”, pentru a-și susține ideea că adevărata fericire nu se poate baza decât pe virtute. Ideea este prezentă într-o interogație retorică vestită: „Nu a arătat oare Dionisos că o persoană care trăiește cu teamă nu poate fi fericită?”.

Poetul latin, Horațiu, la rândul său, în Ode, face referire la „Sabia lui Damocles”, pentru a elogia, prin contrast, viața simplă, nepervertită de putere și fast.

Începând cu secolul al XIX-lea, expresia „Sabia lui Damocles” a fost tot mai des citată, în diverse contexte, nu numai pentru cazul celor care dețin puterea, ci și pentru a descrie o situație riscantă, pentru a sugera existența unui pericol care s-ar putea manifesta în orice moment sau pentru împrejurările în care o decizie poate avea urmări dramatice.

$$$

 RUȘII ÎL UCID PE GENERALUL AVRAMESCU

Generalul Gheorghe Avramescu avea 51 de ani in 1945 cind a fost arestat de sovietici. Era născut la 26 ianuarie 1893 la Botoșani. Ca ofițer de valoare, a parcurs treptele ierarhiei militare cu brio. În 1936 era general de brigadă, apoi, in 1940 general de divizie. Prima dată s-a auzit despre numele lui s-a întîmplat un an mai tirziu, în vara 1941, cînd a condus cu succes Corpul de vînători de munte în Bucovina. În toamna aceluiași an, se remarca la nord de Marea Azov. După arestarea mareșalului Antonescu și trecerea României de partea Aliaților, generalul Avramescu s-a remarcat la comanda Armatei a 4-a, în nord vestul Transilvaniei, apoi in bătăliile contra Armatelor germane de pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei.

Povestea noastră începe pe 2 martie 1945. Generalul la comanda Armatei a 4-a se găsea în Cehoslovacia. La ora 13,oo a fost chemat de generalul sovietic FF Jmacenko, comandant al grupului de armate din care face si Armata a 4-a română, la punctul de comanda. Două ore mai tîrziu, generalul Avramescu pleca, însoțit de șeful de stat major, generalul Nicolae Dragomir, și de doi ofițeri – garda sa personală. FF Jmacenko i-a primit pe cei doi generali români la ora 18,30. La 17,45, generalul Serstiuk le-a spus celor doi ofițeri din gardă că generalii Avramescu și Dragomir, vor pleca cu gen. Jmacenko la comandamentul Frontului 2 Ucrainian pentru a se intilni cu maresalul R. I. Malinovski. La ora 20,30 genenralul Serstiuk, a ordonat generalului Nicolae Dăscălescu, comandantl Corpului Corpului 2 Armată, să preia comanda Armatei a 4-a, iar generalului Ioan Spirea, comandandul artileriei, să preia funcția de șef de stat major Explicația a fost ca generalii Avramescu si Dragomir au fost chemați la București.

A doua zi, 3 martie, soția generalului Avramescu, aflata atunci in zona frontului, a primit de la un ofițer sovietic, o scrisoare prin care îi cerea să să plece la Sibiu, împreuna cu ceilalti membri ai familiei care o însoteau. In fapt, la Divin, punctul de comanda al Armatei 40 sovietice, toți au fsot arestati. Una din fiicele generalului a încercat să se sinucida. Sotia generalului Avramescu se va întoarce din deportarea în URSS după 11 ani, în 1956.

Era un fapt fara precedent ca un general al Armatei române să fie arestat de sovietici. Starea de spirit a comandantilor militari români era extrem de proasta. Oricine se putea astepta la același lucru. Și nimeni nu stia ce i se întîmplase generalului. Autoritatile sovietice au refuzat să dea explicatii. Sotia generalului Avramescu a facut demersuri pe linga autoritățile sovietice să afle ce i s-a intimplat soțului ei. Abia în 1963 Crucea roșie sovietica i-a răspuns printr-o scrisoare. Era informata aici că generalul Gheorghe Avramescu a murit pe 3 martie 1945, adică a doua zi dupa arestare, în orasul cehoslovac Jasbereny. Că fusese înmormîntat de sovietici la Budapesta în cimitirul Soshalom, un cartier al Budapestei. De ce au pastrat sovieticii atîta vreme tacerea ? Greu de știut astăzi, dacă pină in 1963 nu existat nici măcar certitudinea mortii sale. Au circulat mai multe versiuni. Unii au pretins ca l-ar fi văzut și după 2 martie. Alții că l-ar fi văzut în diferite închisori sovietice.

De ce a fost arestat generalul Avramescu ? Este prima intrebare. În 1945 autoritățile sovietice l-au acuzat pe general de trădare. Generalul s-ar fi pregătit să treacă la inamic, în tabăra germană. Acuzație lipsită de probe. Sovieticii erau experti in fabricarea de acuzatii false. Ei l-au răpit în aceleași imprejurări, și tot la Budapesta, pe diplomatul suedez Raoul Wallenberg. E greu de presupus că generalul să nu fi înțeles că războiul era deja pierdut de germani. Era generalul Avramescu un trădător. Exista o singura imputare pe care sovieticii puteau s-o facă generalului român. Sovieticii vrut să dea un exemplu, să intimideze, să se răzbune.

În toamna 1944 prin zona de lupta a Armatei a 4-a comandată de general a dezertat ginerele sau, Ilie Vlad Sturdza. Sturdza era un cunoscut legionar, soarta lui era pecetluită dacă rămînea în țară. Il asteptau pușcăria. Împreuna cu Sturdza a trecut la nemti și fiica generalului, Felicia. Putem presupune că decizia lui Sturza de a părăsi România a fost luata cu știrea generalui. Era aici un act de tradare ? E dificil azi să judecăm faptele. Erau vremuri extrem de tulburi. Cert este că generalul Avramescu a fost retras de pe front la cererea sovieticilor. La sfirșitul lunii ianuarie 1945, maresalul Malinovski, a cerut să fi rechemat. Motivul : În lipsa sa, puterea combatantă a Armatei a 4-a a scăzut la jumătate.

La 19 februarie, generalul Avramescu a revenit pe front, tot la comanda Armatei a 4-a. Două săptămîni mai tîrziu era arestat. Era o schimbare de atitudinea sovieticilor intr-un timp foarte scurt. E posibil să fi existat un conflict între Armata roșie și KGB. E posibil ca mareșalul Malinovski, să-l fi preferat pe generalul român la comandă, dar KGB-ul, confecționîndu-i un dosar, să fi obtinut de la Beria ori Abakumov, șefii temutului serviciu secret, decizia de înlăturare a generalului. Acuzațiile trebuie să fi fost grave, dacă nici mareșalul Malinovski nu a reușit să împiedice arestarea lui. O altă versiune ne spune ca fusese chemat pe front tocmai pentru ar fi arestat. În România, sovieticii puteau mult mai greu să în aresteze. Reactiile politice, protestele diplomatice, si imaginea negativă oferită de un regimul de ocupație i-au impiedicat pe sovietici să îl aresteze acasă. În plus, înainte de conferința de la Yalta, sovieticii nu doreau sanască alte discutii cu angloamericanii. Readucerea la comanda Armatei a 4-a fi făcut parte din planul asasinării sale.

Istoria rămîne o enigmă. Ce s-a întîmplat după arestare ? A murit asa cum pretind sovieticii la 3 martie 1945, a doua zi după arestare, în urma unui bormbardament german? În acest caz sovieticii ar fi dat chiar in 3 martie un comunicat prin care să anunțe moartea generalului. Tăcerea a lor a durat pina in 1963. Totuși,ce s-a întimplat? A fost generalul judecat ? Cind, cum, de ce tribunal ? A fost dus in spatele frontului ? A stat inchis la Lubianka, temuta închisoare KGB din Moscova ?…Numai deschiderea arhivelor sovietice va face lumina in acest caz.

* Avem totuși un alt final. Trupul generalului a fost adus în țară, din cimitirul budapestan unde odihnea. A fost primit cu onoruri militare si îngropat la Cluj, la 23 octombrie 2000, în Cimitirul Militar.

$$$

 

MENEMEN

Ingrediente:

4 oua

1 ceapa (tăiată în cubulete mici)

2-3 rosii (cojite si taiate cubulete)

1 ardei verde si 1 ardei rosu (taiati cubulete)

1 lingurita de sare (sau dupa gust)

1 lingurita de piper negru (sau dupa gust)

1 lingura de ulei de masline si 1 lingura de unt

100 g sucuk (carnat turcesc) – optional, dar adauga un gust deosebit

Sfat: Folositi rosii proaspete si coapte pentru a obtine un gust intens si aromat

Cum se pregateste menemenul

Pregatirea ingredientelor

Incepem prin a pregati toate ingredientele, astfel incat procesul de gatit sa fie mai rapid si mai organizat:

Ceapa: Taiem ceapa in cubulete mici. Este important sa o taiem uniform pentru a se cali bine in tigaie.

Ardeiul: Taiem ardeiul rosu si verde in cubulete, oferind un echilibru intre gustul dulce si cel usor amarui al ardeilor.

Rosiile: Cojiti rosiile si taiati-le in cubulete. Adaugati putina sare peste ele pentru a le scoate sucul.

Ouale: Spargem ouale intr-un bol si le pregatim pentru momentul in care le vom adauga in tigaie.

Sfat: Daca folositi sucuk, (vezi reteta de sucuk) taiati-l in felii subtiri. Sucukul se gaseste in magazinele turcesti si este un cârnat cu un gust intens si usor picant, perfect pentru aceasta reteta.

Acum, trecem la partea cea mai aromata a retetei:

Incingem o lingura de unt si o lingura de ulei de masline intr-o tigaie la foc moderat. Amestecul de unt si ulei de masline va adauga un gust bogat si o textura cremoasa.

Adaugam ceapa si o calim pana devine translucida, aproximativ 2-3 minute.

Adaugam ardeiul si continuam sa calim inca 3-4 minute pana cand ardeii devin moi si incep sa isi elibereze aroma.

Sfat: Folositi o tigaie incapatoare pentru a avea spatiu suficient sa amestecati ingredientele si sa nu se lipeasca.

Odata ce ardeii s-au inmuiat, urmeaza sa adaugam rosii:

Adaugam rosiile si le amestecam bine cu ceapa si ardeiul. Punem capacul peste tigaie si le lasam la foc mic, pana cand rosiile se descompun si isi elibereaza sucul.

Daca doriti, adaugati sucukul (carnatul turcesc) in acest moment, pentru a lasa carnatul sa se prajeasca usor si sa-si elibereze aroma. Acest pas este optional, dar daca vreti sa aduceti un gust autentic de menemen reteta turceasca, va recomand sa-l incercati.

Sfat: Daca rosiile nu sunt foarte zemoase, puteti adauga o lingura de apa pentru a ajuta la crearea unui sos mai bogat.

Urmeaza sa adaugam ouale peste sosul de legume. Aici aveti doua optiuni: fie adaugati ouale intregi si le amestecati usor in tigaie, fie le bateti intr-un bol inainte si le turnati peste amestecul de legume.

Eu prefer sa sparg ouale intregi direct in tigaie, apoi sa amestec albusul usor fara sa sparg galbenusurile. In felul acesta, galbenusurile vor ramane cremoase si delicioase.

Odata ce albusul incepe sa se coaguleze, amestecam usor galbenusurile pentru a le incorpora in amestec.

Sfat: Gatiti ouale la foc mic pentru a nu le usca prea tare. Menemenul trebuie sa fie cremos si catifelat.

Dupa ce ouale s-au legat frumos cu legumele, menemenul este gata de servire:

Opriti focul si lasati menemenul sa se odihneasca cateva minute, pentru ca aromele sa se intrepatrunda.

Serviti-l fierbinte, alaturi de paine proaspata sau lipii, si de ce nu, cu un pahar de ceai turcesc.

Sfat: Menemenul este perfect pentru un mic dejun sau un brunch, dar merge de minune si ca pranz usor, alaturi de o salata proaspata.