$$$

 

Într-o zi, pe o cărăruie îngustă și sinuoasă, pășea domol un bătrân rabin. Mergea încet, sprijinindu-se într-un toiag, bucurându-se de fiecare clipă a vieții. La un moment dat, i-a ieșit în cale un călător istovit, care purta un sac greu și abia își mai târa pașii. Privirea bietului om era plină de nefericire.

— De ce ai ales calea trudnică a suferinței nesfârșite? — l-a întrebat rabinul.

— Nu îndur aceste greutăți în zadar! Suport încercările pentru ca fiii și nepoții mei să aibă parte de o viață plină de binecuvântări și fericire, — a răspuns călătorul.

— Tatăl și bunicul tău au muncit și ei din greu?

— Toți strămoșii mei, de-a lungul veacurilor, au trudit necontenit: străbunicul se jertfea pentru bunic, bunicul muncea până la epuizare pentru tata, tata a dus poveri grele pentru mine, iar eu îndur acum pentru viitorul copiilor mei.

— Spune-mi, a fost vreodată cineva din neamul vostru cu adevărat fericit? — a întrebat rabinul.

— Încă nu, dar copiii mei sau, cel puțin, nepoții mei vor cunoaște, cu siguranță, fericirea! — a rostit cu convingere călătorul.

— Ține minte o vorbă: cel neștiutor nu poate învăța pe nimeni să citească, iar iepurele nu va crește niciodată un șoim, — i-a spus bătrânul rabin.

Călătorul a lăsat jos sacul, iar rabinul a continuat:

— Mai întâi, trebuie să înveți tu însuți să fii fericit; abia atunci vei putea să-i înveți pe copiii tăi această artă. Aceasta va fi, fără îndoială, cea mai de preț moștenire pe care le-o poți lăsa. Nu uita: copiii sunt fericiți doar când au părinți fericiți.

Ilustrație: Otto Eichinger, „Portretul Rabinului”