***

 Madame Tallien, o figură excentrică a Revoluției franceze, a avut zece copii cu numeroșii ei soți și amanți. Thérésa a introdus rochiile stil Grecia Antică în saloanele de la Paris

Thérésa Cabarrus s-a născut pe 31 iulie 1773 la Madrid, fiind fiica lui François Cabarrus, un spaniol de origine franceză, și a Maríei Antonia Galabert. Tatăl Thérései a fondat și a guvernat Banca San Carlos, care a devenit mai târziu Banca Regală a Spaniei, și a fost ministru de finanțe al regelui Iosif, primind în 1789 titlul de conte de la regele Carol al IV-lea.

Din 1778 până în 1783, Thérésa a fost trimisă spre a fi educată la o școală de maici din Franța, a fost elevă a pictorului Jean-Baptiste Isabey, s-a întors acasă pentru scurt timp și apoi tatăl ei a trimis-o înapoi la Paris pentru a-și finaliza educația și a se căsători.

Prima dintre multele ei aventuri amoroase a fost cu Alexandre de Laborde, dar cuplul a fost nevoit să se separe pentru că tatăl tânărului, Jean-Joseph de Laborde, nu a fost de acord cu relația lor. Cabarrus a aranjat apoi ca frumoasa sa fiică să se căsătorească cu un francez bogat și puternic pentru a-și consolida poziția în Franța.

Pe 21 februarie 1788 Thérésa s-a căsătorit cu Jean Jacques Devin Fontenay, ultimul marchiz de Fontenay, un aristocrat bogat care era descris ca fiind mic, roșu și urât. Mireasa avea 14 ani și curând a fost prezentată la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. Tinerii căsătoriți au vizitat și curtea Spaniei, iar pe 2 mai 1789 Thérésa va avea un fiu, pe Devin Théodore de Fontenay, al cărui tată a fost, probabil, Felix le Peletier de Saint-Fargeau, nu soțul ei.

Când a izbucnit Revoluția franceză, în 1789, Fontenay a plecat din Franța, iar tânăra și-a reluat numele de fată și a obținut divorțul doi ani mai târziu, în 1791. Ea s-a refugiat în Bordeaux, unde a fost susținută financiar de unchiul ei, iar aici l-a întâlnit pe Jean Lambert Tallien, comisarul Convenției Naționale la Teatru, cu care a început o aventură. În decembrie 1793 frumoasa Thérésa a apărut costumată ca Zeița Rațiunii la o mare paradă organizată la Bordeaux de noul ei iubit.

În februarie 1794, Jean Lambert Tallien a fost denunțat de Maximilien Robespierre pentru că era prea moderat și relaxase măsurile de represiune. Robespierre i-a reproșat, de asemenea, legătura cu "o anume Cabarrus, o fostă nobilă, care l-a convins să ierte mulți dușmani ai Republicii". Tânăra l-a însoțit pe Tallien când acesta a mers la Paris pentru a-și justifica comportamentul, dar a fost încarcerată din ordinul lui Robespierre mai întâi în închisoarea La Force, apoi în închisoarea Carmes.

Aici a întâlnit-o pe Joséphine de Beauharnais, iar în acest timp Tallien a devenit unul dintre principalii organizatori ai Reacției Thermidoriene care l-a răsturnat pe Robespierre. Pe 27 iulie 1794 Tallien le-a eliberat din închisoare pe Thérésa și pe Joséphine de Beauharnais, iar ea a devenit curând una dintre cele mai importante figuri din viața politică franceză. Thérésa a avut o influență destul de mare asupra iubitului ei, iar după izbucnirea Reacției Thermidoriene i s-a spus Notre-Dame de Thermidor.

Era deja însărcinată cu fiica lor, așa că noul cuplu s-a căsătorit pe 26 decembrie 1794. Mariajul lor a fost relativ scurt, iar când Theresa a început procedura de divorț în februarie 1797 soțul ei era plecat cu Napoleon în Egipt. Bărbatul a fost capturat de britanici în timp ce se întorcea în Franța și ținut prizonier, astfel că divorțul a fost finalizat abia după eliberarea sa, în 1802.

Thérésa a devenit în această perioadă sufletul vieții sociale pariziene. Salonul ei era faimos și ea a devenit una dintre inițiatoarele noului curent al modei feminine care a reintrodus stilul grecesc antic la Paris. Era o figură extravagantă, foarte populară, și în epocă se spunea că face baie în suc de căpșuni pentru înfrumusețare. La o vizită pe care a făcut-o la Palatul Tuileries, s-a îmbrăcat cu o pelerină neagră și a purtat opt inele cu safire la mâini și șase inele la picioare, o brățară de aur pe fiecare gleznă și nouă brățări pe fiecare braț, iar pe cap a purtat o coroană cu rubine. Cu altă ocazie, ea a apărut la Opera din Paris purtând o rochie albă din mătase, fără mâneci și fără lenjerie intimă, rămânând celebru comentariul unui martor: "Nici o altă persoană nu putea avea o ținută așa somptuosă fiind dezbrăcată!"

După divorțul de Tallien, Theresa a avut un scurt flirt cu Napoleon. Apoi a fost amanta puternicului Paul Barras, a cărui fostă amantă fusese Joséphine, prima soție a lui Bonaparte. Nu după mult timp a devenit iubita milionarului Gabriel-Julien Ouvrard cu care a avut patru copii și, în cele din urmă, încercând să-și recâștige respectabilitatea, s-a căsătorit cu François-Joseph-Philippe de Riquet, Conte de Caraman. Nunta a avut loc pe 22 august 1805, la scurt timp după ce el devenise al șaisprezecelea Prinț de Chimay.

Theresa și-a petrecut restul vieții mai întâi la Paris, apoi pe moșiile Chimay. Devenise una dintre cele mai faimoase femei din Franța și nu i-a plăcut acest rol. Odată a apărut la Luvru însoțită de toți cei zece copii pe care i-a avut cu diverșii ei soți și iubiți și atât de mulți curioși s-au adunat să o vadă de aproape, încât a trebuit să fugă pe o scară pentru a se salva de privirile oamenilor.

Thérésa Cabarrus Tallien a murit pe 15 ianuarie 1835, la vârsta de 61 de ani, în Chimay și a fost înmormântată sub sacristia bisericii din localitate, unde se află astăzi un memorial în  onoarea ei.

***

 Lizuca și Patrocle, eroii din “Dumbrava minunată”, care a avut premiera pe 29 septembrie 1980

În primăvara anului 1979, actrița Draga Olteanu-Matei s-a gândit să ecranizeze “Dumbrava minunată“ a lui Mihail Sadoveanu, a plecat la Văratec şi i-a împărtăşit intenţiile Valeriei Sadoveanu, cea de-a doua soţie a scriitorului, apoi a început să lucreze la scenariu.

Alegerea fetiței care a jucat rolul principal i-a aparținut regizorului Gheorghe Naghi. Diana Muscă locuia la Piatra Neamţ și a fost selecţionată la probe dintre sute de copii pentru a o interpreta pe Lizuca.

Din vara anului 1979, când au început filmările în judeţul Neamţ, Diana… a devenit chiar Lizuca. Aşa o strigau toţi, era nedespărţită de Patrocle şi era convinsă că Sora Soarelui există cu adevărat.

“La primele filmări din pădurea Braniştea de lângă Nemţişor, într-o zi din luna august, echipa de filmare a fost înconjurată de copiii din sat. Auziseră de dimineaţă, la Târg, că se filmează, alergaseră în pădure şi aici nu le fusese greu să ghicească despre ce film e vorba. A fost de ajuns să audă: «Lizuca, Patrocle, la cadru!».

Au stat toată acea zi lângă echipa de filmare, deşi nimic din ce aşteptau ei să se întâmple nu se vedea. Doar pădurea, fetiţa, căţelul, o bătrână cu o legătură de surcele…

La Buftea, pe platoul cel mare, s-a construit chiar dumbrava cea minunată, cea din visul Lizucăi, înconjurată de stânci cu chip de om, cu o cascadă cu apă adevărată şi un pârâiaş cu pod de argint, cu plopi, sălcii, brazi, cu flori de tot felul şi de dimensiuni diferite, pe un covor moale de muşchi.

O scorbură uriaşă luminată feeric şi, alături de ea, pe una din stânci, un tron pe care stă Zâna închipuirii (Cezara Dafinescu), în rochie albă de voal, cu cosiţe blonde… În faţa ei, Sora-Soarelui (Aimée Iacobescu) înconjurată de cavalerii ei. În spate, într-un copac, Statu-Palmă cu Iepurele Şchiop, alături piticii cu Domniţa Bălaie, lângă podeţul de argint Crăiasa Furnicilor (Carmen Strujac) cu furnicile, Crăiasa albinelor (Eugenia Maci) cu albinele, Zâna Toamnei (Adela Mărculescu) şi, răspândiţi peste tot, fluturi, buburuze, libelule, ghiocei, flori de colţ, iepuri, broaşte, greieri, viorele… De fapt sunt copii pe care Lizuca, îmbrăcată în aceeaşi ponosită rochiţă gri şi basc de lână – așa e rolul! – i-a invidiat de cum i-a văzut intrând pe platou, pentru costumele lor”, scria revista Cinema în iarna anului 1979.

“Tot ce se vede în acest tărâm de vis şi basm, spune scenograful Guţă Ştirbu, e construit pornind de la elemente ale realului, altfel dimensionate, unele metamorfozate. Sunt lucruri din viaţa care o înconjoară pe Lizuca zi de zi, un real cunoscut proiectat în fabulous”.

Aşa a fost el gândit de Draga Olteanu-Matei (prezentă pe platou ca scenaristă şi ca interpretă a unui rol suculent, deşi secundar), care nu pierde prilejul să spună că n-a făcut decât să citească şi să recitească povestea lui Sadoveanu, rămânându-i fidelă în cele mai mici amănunte. “Şi-n filmările din exterior, povestea regizorul Gheorghe Naghi, am căutat ca totul să fie supradimensionat, tocmai pentru a sugera că şi realul e văzut prin unghiul subiectiv al unui copil. Vedem lumea prin ochii Lizucăi.

Această lume e cea care se împleteşte în vis cu elemente supranaturale din cărţile ei de poveşti, din basmele pe care I le spunea mama, din istorisirile bunicului despre viaţa albinelor, a furnicilor. Nimic mai firesc ca între elementele de basm din dumbravă să o întâlnim pe mama ei vitregă (Florina Cercel) cu prietenele ei (Draga Olteanu-Matei şi Ileana Stana Ionescu), bunicul (Ernest Maftei) şi bunica (Elena Drăgoi), alături de Zâna Toamnei şi de Crăiasa Furnicilor… Cea mai mare greutate şi cea mai mare grijă e să nu depăşim posibilităţile de fantazare ale unui copil de şase ani. Din acest punct de vedere, este chiar un film realist. Atât realul, cât şi visul aparţin unui copil de vârsta Dianei, adică a Lizucăi…

Am respectat întocmai povestirea marelui Sadoveanu de care ne-am apropiat cu multă dragoste, păstrându-i o întreagă atmosferă, fie că a fost vorba de inefabilul din vis sau din realitatea târgului moldovenesc, fie din casa bunicilor. Am beneficiat de un scenariu excelent scris de artista Draga Olteanu-Matei, care este şi una dintre interpretele filmului. (…) Cu multe luni înainte de a trage primul tur de manivelă, am luat un câine obişnuit al unui cunoscut şi i l-am dat Dianei. Ea l-a îngrijit, l-a hrănit, s-a jucat cu el şi astfel au devenit buni prieteni. Când am început să filmăm, comportarea lui era atât de firească, prezenţa sa lângă fetiţă atât de naturală, încât câinele s-a transformat cu adevărat în cunoscutul personaj din “Dumbrava minunată”.

Filmul a avut premiera pe 29 septembrie 1980 și a fost vizionat de 2.732.925 de spectatori în cinematografe, după cum arată o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la 31 decembrie 2014 (statistică alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei).

Scenariul: Draga Olteanu-Matei după “Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu

Regia: Gheorghe Naghi

Imaginea: George Voicu

Decoruri: Guță Știrbu

Costume: Tomina, Guță Știrbu

Muzica: Cornelia Tăutu

Montajul: Eugenia Naghi

Coloana sonoră: Suru Bujor.

Cu: Diana Muscă, Ernest Maftei, Elena Drăgoi, Florina Cercel, Matei Alexandru, Draga Olteanu-Matei, Ileana Stana Ionescu, Cezara Dafinescu, Rodica Popescu-Bitonescu, Gheorghe Glină, Eugenia Ungureanu, Maria Ploaie şi Aimée Iacobescu

Producţie a Casei de filme Unu, realizată în studiourile Centru lui de producţie cinematografică «Bucureşti»

***

 Mihail Pascaly, sfârșitul trist al actorului bolnav de tuberculoză

Născut la Bucureşti într-o familie săracă de origine greacă, după unii biografi în 1829 (după alţii, în 1830 sau 1831), Mihail Pascaly a urmat doar şase clase “umanioare” la Sf. Sava, perioadă în care, pentru a se întreține, a dat lecţii particulare unor colegi înstăriți. A intrat apoi ca elev în trupa „diletanţilor români”, care juca pe scena teatrului „Momollo”, sub conducerea lui Costache Caragiale şi a asociatului său, Costache Mihăileanu. Pascaly a debutat în 1848, în comedia “O mie de franci mită sau o păhărnicie de trei zile”, piesă cu conținut politic ce îi aparținea lui Ion Dimitrescu.

În perioada următoare, tânărul a jucat pe diverse scene, fie alături de Costache Caragiale, fie alături de Fanny Tardini, fie în ansamblul lui Matei Millo, pentru ca, în cele din urmă, să plece la Paris, unde a făcut studii de teatru la şcoala celebrului artist Bouffé.

Reîntors în țară în 1860, şi-a alcătuit o trupă proprie numită „Micul Batel” şi a lucrat la o serie de piese, cele mai multe traduse sau adaptate, pe care le-a pus în scenă în sala Teatrului Bossel, aflată peste drum de Teatrul Naţional.

“Înfăţişarea lui Pascaly producea un farmec deosebit asupra oricui, când îl vedeai cu pletele-i negre, cu ochii lui căprui şi neastâmpăraţi, cu nasul drept şi ascuţit, cu buzele-i rumene şi subţiri, la colţul cărora înflorea un zâmbet şiret şi ironic; era peste putinţă să nu ţi se atragă atenţiunea, căci într’adevăr prestanţa şi mlădierea persoanei lui îl făcea să fie un oarecine, chiar printre oamenii cei mai însemnaţi”, îl descria C.I. Nottara.

Pascaly s-a orientat către un repertoriu eroic-romantic, punând în scenă piese după Dumas, Hugo sau Schiller sau melodramatic, dar nu a neglijat nici dramaturgia națională. Actorul a fost primul interpret al lui Răzvan din drama lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, “Răzvan şi Vidra”, dar a jucat și în comedii, atunci când acestea se ridicau la exigențele sale artistice.

Activitatea lui teatrală s-a desfăşurat în sala “Bossel” şi în sala Teatrului cel Mare (Naţional), precum şi — în 1868 şi 1871 — în turnee prin Transilvania şi Moldova, jucând la Braşov, Arad, Oraviţa, Iaşi și Botoşani, la primul dintre turnee fiind integrat în micuța echipă, ca sufleur şi actor, poetul Mihai Eminescu.

“În primăvara lui 1868, Eminescu îndeplineşte rolul de sufleur, traducător şi copietor de roluri în trupa lui Mihail Pascaly, un mare actor al timpului, unul din ctitorii teatrului românesc. În această ipostază l-a cunoscut I. L. Caragiale, care a fost deosebit de impresionat de întâlnirea cu acest „copil minunat”: „Era o frumuseţe! O figură plastică, încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic”. Pascaly, desigur din motive de economie bugetară, l-a pus pe Eminescu să facă şi pe figurantul. „Adeseori sufla din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din câte o haină Louis XIV, pantaloni bufanţi Henric IV şi chivere de carton aurit a la „Misterele Inchiziţiilor” sau din „Don Juan de Marara“, căci trupa era totdeauna restrânsă în artişti, aşa că nu numai sufleurul era chemat să ia şi el parte între personagele piesei, de multe ori se făcea apel până şi la bărbierul trupei — uneori chiar la pompier — spre a-i transforma în cine ştie ce lord sau baron din piesele romantice… Mihail Pascaly i-a încredinţat lui Eminescu şi traducerea din nemţeşte a unui destul de lung studiu de artă dramatică”, consemnează criticul de teatru Ioan Massoff în ziarul Universul din decembrie 1949.

Căsătorit cu o actriță, Matilda Pascaly (care l-a însoțit în permanență în turneele sale, dar care a murit prematur, se pare c[ în urma unui accident pe scenă), actorul a avut trei copii pe care a încercat să-i îndepărteze de viața teatrului care îi pricinuise atâtea necazuri, mai ales din pricina conflictelor deschise cu actorul Matei Millo.

Elevul maestrului, C.I. Nottara, scria în 1923 în revista „Literatura şi Arta Română”: “Până la 1871, când muri Matilda, îl găsim pretutindeni pe Pascaly, când în Capitală, când în provincie, mai ales în Iaşi şi în Transilvania, unde avu un succes strălucit.

Trecu apoi în 1874 cu trupa sa la circul Dersin, după care, în 1875, se reîntoarse în teatrul restaurat, atunci şi luă de la guvern concesiunea pe trei ani.

În 1881, reveni la teatru, dar prăpădit de boală. Uneori rămânea în culise, rezemat de câte un decor, aproape fără respiraţie. Dar cum intra în scenă, era un altul. Slăbiciunea pierea şi-şi termina jocul în aplauzele unanime ale publicului.

Doctorii îl trimiseră la Reichenhal şi, înainte de plecare, el organiză două reprezentaţii la Teatrul Naţional cu drama “Doi Sergenţi” şi la Raşca cu comedia “Ce ştie satul, nu ştie bărbatul”; în ambele aceste piese d’abia putu să joace.  Când se întoarse toamna în Bucureşti, boala îl consumă cu desăvârşire”.

Răpus de boala de piept, cel mai probabil tuberculoză, actorul a încetat din viaţă pe 30 septembrie 1882, într-o sordidă cameră de hotel aflată peste drum de vechiul Teatru Naţional, la doar 52 de ani. Mihail Pascaly a fost înmormântat la Cimitirul Bellu și, după cum povestea Ioan Massoff, în ziua înmormântării sale cineva care l-a întâlnit pe Matei Millo şi l-a întrebat cum se face că nu s-a dus la înmormântarea colegului său a primit următorul răspuns: „Amicul meu, ce să spun, eu n-aş vrea să fiu nici la înmormântare mea, atâta oroare îmi inspiră aceste solemnităţi…”

Pascaly a fost una din cele mai proeminente figuri ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea, alături de Costache Caragiale şi Matei Millo. “Teatrul a pierdut prin moartea lui pe artistul care a luptat din răsputeri pentru propăşirea instituţiei şi pentru alcătuirea unui repertoriu din piesele autorilor contemporani însemnaţi, singura bază a unui teatru modern”, mai scria C.I. Nottara în revista „Literatura şi Arta Română” în 1898.

Surse:

Ioan Massoff în Revista Teatrul și cotidianul Adevărul

C.I. Nottara, articol omagial publicat în Revista „Literatura şi  Arta Română”, 1898

***

 Moartea lui Nicolae Mavrogheni, cel mai excentric domn al Țării Românești

În iarna anului 1786, era mare fierbere în fanarul din Constantinopol; era vorba ca în locul lui Mihail Şuţu să se dea tronul Ţării Româneşti unui oarecare Nicolae Mavrogheni, născut în anul 1735, un ,,tăuşan“ cum ziceau turcii la insulari, un fiu de pescar din insula Paros, fost pirat, dar care se bucura, în calitate de Dragoman, de protecţia lui Capitan Paşa, Gezaerli Hassan, el însuşi favoritul Sultanului Abdul Hamid şi al marelui vizir Iusuf Paşa.

Fanarul era, pe drept cuvânt, scandalizat, căci această numire strica tradiţia şi încurca socotelile fanarioţilor, care păstrau o anumită linie comună de acţiune în Principate adoptată de multă vreme, bazată pe de o parte obiceiurile indigene, iar pe de alta, pe cunoaşterea cerinţelor stăpânilor turci.

Gezael Hasan, prieten din copilărie cu sultanul care îi dăduse în căsătorie pe sora sa, era atotputernic şi numirea lui Mavrogheni părea greu de înlăturat prin obişnuitele intrigi. Fanarioții îi opuseră atunci un candidat grec, Celebi Petrake, fost bucătar, dar ajuns tarapangiu al sultanului, în care calitate agonisi o avere imensă. Acesta, fost amant al soţiei lui Mavrogheni, pe care nu-l putea suferi, oferi lacomului sultan 4000 pungi de aur; domnia Munteniei ar fi fost astfel asigurată fără intrigile lui Gezaerli Hasan, care sugeră sultanului ideia de a căpăta de la Celebi nu 4000 de pungi, ci toată averea, tăindu-i capul pentru fărădelegile sale şi moştenindu-i, de drept, averea.

Sultanul găsi nemerită propunerea; Celebi Petrake fu închis şi torturat, iar Mavrogheni căpătă caftanul şi avu plăcerea să vadă căzând capul rivalului său tocmai când ieşea cu mare alai de la Serai, unde primise mult râvnita învestitură

Acela despre care Pitarul Hristache scria în 1817: “Unii ziceau că-i om bun, cei mai mulţi că e nebun”. Alţii îl ţineau de prost, şi nimeni nu-i da de rost „aceluia pe care Vaillant şi Regnault l-au considerat geniu, iar Văcărescu şi Fotino drept „om prost la fire, şi la gândire, şi la simţire“.

Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni Vodă sosi la Bucureşti în aprilie 1786, spre spaima boierilor, care îl considerau „o poznă a firei” şi care se aşteptau să-l vadă începând năzdrăvăniile sau „apucându-l” dintr-o clipă în alta. Văcăreştii, Ghiculeştii, Brâncovenii, Câmpinenii, Creţuleştii, Filipeşti, Fălcoenii şi Racoviţeştii văzuseră ei multe în viaţa lor, dar îngheţau de frică când priveau pe noul Domn, înalt, uscat la trup, negru la faţă, totdeauna încruntat, vorbind tare şi răspicat, cu gesturi repezi, îmbrăcat turceşte, cu pistoalele şi iataganul veşnic la brâu, înconjurat de înfricoşători săi „galiongii“, acei piraţi greoi, înarmaţi până în dinţi, care băgaseră spaima în bieţii bucureşteni, bandiţi fioroşi ce au rămas de pomină în memoria oamenilor.

La început, se purtă bine cu toată lumea, ba fiind chiar darnic cu negustorimea, cu boierii cei mici şi cu prostimea, aceştia se socoteau fericiţi că le-a venit un astfel de domn. Nu începuse, se vede, să se dea pe faţă firea-i nervoasă, crudă, şi nici boala de care suferea, epilepsia, după afirmaţia lui Kogălniceanu, nu-i slăbise nervii, așa cum se întâmplă mai târziu.

Dionisie Eclesiarhul ne spune, în cronograful său, că în scurtă vreme Mavrogheni își schimbă purtarea; după mesele ce le lua cu boierii cei mari, care numai noduri înghițeau, le pretindea multe pungi cu bani.

La Divan judeca singur, fără părerea boierilor, pe care nu-i putea suferi, şi da hotărîri foarte plăcute poporului şi nesuferite de boierii ca Văcărescu, cel care mărturiseşte că “îi este ruşine să le scrie”.

Îi plăcea să se repeadă, cu câţiva galiongii, prin târg, să prindă negustori cu ocaua mică sau care luau mai mult decât se cuvenea: bătaia straşnică pe care o mâncau cei prinşi astfel era cea mai uşoară pedeapsă, căci Mavrogheni, când era înfierbântat, îi mai şi spânzura fără multă judecată. Nu avea astâmpăr niciodată şi mare plăcere simţea să se îmbrace în haine de călugăr sărac şi să viziteze pe negândite, la ore nepotrivite, bisericile, spre a vedea dacă i se ascultă porunca ce o dăduse, ca preoţii să stea mereu în biserică, la dispoziţia credincioşilor. Ion Ghica ne povesteşte cum se plimba Domnul într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele aurite, înconjurată de curteni, arnăuţi şi paiaţe cu clopoţei care se legau de femei pe stradă, insultându-le cu vorbe neruşinate. Când îl apuca accesele sale de frenezie nervoasă, nu-i mai intra nimeni şi nimic în voie; chipul îi devenea înfiorător şi puţini erau acei care ar fi cutezat să-l privească în faţă, începea să șuiere, să facă mişcări dezordonate, şi fugea încotro vedea cu ochii ca urmărit de vedenii de care se îngrozea.

Atunci, ne spune Ion Ghica, încăleca şi străbătând în goană nebună, urmat de sălbatecii galeongii, străzile oraşului ce se goleau de spaimă, urla cât îl ţinea pieptul strigătul “Iangân vaar!… foc!…”

Când însă avea epoci liniştite, Mavrogheni guverna cu înţelepciune, proteja pe cei nevoiaşi, împărţea dreptatea cum se cuvenea şi dejuca cu multă isteţime planurile periculoase ale duşmanilor din afară. Pe boieri însă, după cum am spus, îi ura de moarte – de altfel ura era reciprocă – şi le făcea rău ori de câte ori avea putinţa.

Surghiunurile şi confiscările averilor se ţineau lanţ, ele erau anunţate victimelor în cursul audienţelor în chip batjocoritor şi puse pe seama unor vise ce le-ar fi avut Mavrogheni în timpulnopţei. Aceste vise prevestitoare de nenorociri ajunseseră faimoase şi, ca o culme a râsului ce îşi făcea tiranul de boieri, îşi boieri calul, pe cunoscutul Talabaşa, îmbrăcându-l cu caftan, în cursul unei ceremonii speciale.

Tot în semn de profund dispreţ pentru boieri, dădu slujbe mari, de răspundere, unor oameni de rând cum era Ioniţă Papuc, Sava, Turnavitu, ale căror isprăvi şi ticăloşii aduseseră lumea la desperare.

În vremea aceasta, august 1787, izbucni războiul între Turcia şi Rusia, dând prilej lui Mavrogheni să-şi arate o altă latură a firii sale excentrice: se crezu înzestrat cu neasemuite calităţi de organizator militar şi începu să-şi formeze o armată cu care voia să impună respect beligeranţilor. Bucureştii deveniră în scurtă vreme, spre profunda mirare şi disperare a paşnicilor săi locuitori, o mare tabără militară, în care furnicau turcii, albanezii, grecii, sârbii, arabii şi alte naţii, oameni fără căpătâi, pe care îi atrăsese făgăduiala unei lefi mai mare ca la orice altă armată de mercenari.

Mavrogheni dorea un corp de elită format numai din ostaşi români, lucru care a entusiasmat chiar pe biografii mai puţin binevoitori ai fanariotului, cum era, de pildă, Dionisie Eclesiarhul, care are cuvinte bune pentru modul cum Domnul îmbrăca, echipa şi plătea pe oştenii români.

Întreaga armată, peste 6.000 oameni, formată din elemente deosebite, în care Mavrogheni punea multă speranţă, fu înzestrată şi cu artilerie „de ocazie”, adică adunată şi cumpărată de pe unde se găsea. Boierii, prudenţi, temându-se că aceste costisitoare pregătiri nu vor avea alt rezultat decât intrarea trupelor duşmane în ţară, nu-i dădură niciun sprijin. Mavrogheni, turbat de mânie şi pierzându-şi capul în preajma unor evenimente al căror rost şi legături ascunse nu le putea pricepe, goli ţara de boieri, trimeţându-i în surghiun, şi boierind cu sila pe cine nimerea, hotărât să fabrice boieri noi în locul celor vechi. Corpurile de armată conduse de boierii cei tineri, după mici succese locale, suferiră înfrângeri serioase, până când, la 10 octombrie 1789, Mavrogheni disperat, turbat de mânie şi nebun de-a binelea, fuge din Bucureştii ocupaţi de principele de Coburg, rătăcind pe la paşii de la Dunăre, unde căuta zadarnic protecţie.

Mavrogheni

În cele din urmă, pe 30 septembrie 1790, duşmanul său, Celebi Paşa, îl prinse în satul Belina (Bela), în Bulgaria, şi îi tăie capul, pe care îl trimise la Constantinopol, spre satisfacţia marelui vizir. Astfel se sfârşi Nicolae Mavrogheni, domnul nevropat rămas în legendele populare, în cântece şi în istorie ca un om extraordinar, ca o reîncarnare a unui Vlad Ţepeş din vremile de demult”.

Despre rămășițele lui se știe că mai târziu au fost strămutate la Brusa, în afară, bineînțeles, de cap, ce fusese expus la Poarta Otomană și apoi aruncat. După Eterie, un număr însemnat de greci scăpați din măcelul din Fanar au fost exilați din Constantinopol. Fostul Caimacam al Munteniei, Costachi Negri, și el o victimă a sălbătăciei turcești lăsase o văduvă, pe Domnița Eufrosina, fata lui Mavrogheni-Vodă, care a fost surghiunită împreună cu alți greci la Brusa.

De acolo și-a trimis un om de încredere în Bulgaria, pentru aducerea rămășițelor domnitorului ucis cu treizeci și doi de ani înainte și astfel osemintele lui au fost îngropate la biserica Sfinților Apostoli. Soția lui Mavrogheni-Vodă, Doamna Mărioara, născută Scanavi (sora Elenei Scanavi, soția lui loan Gheorghe Caragea, domn al Munteniei între 1812-1818, ambele fiice ale bogatului bancher Scanavi) a venit și ea la Brusa și a locuit o vreme cu fiica sa. Doamna Mavrogheni a murit pe 14 martie 1829 și a fost înmormântată alături de fostul domn. Fiica, Eufrosina, a murit în anul 1850 și a fost înmormântată la biserica Golia din Iași.

La Biserica Sfinților Apostoli se găseau un număr însemnat de odoare dăruite de membrii familiei Mavrogheni, printre altele un epitaf de catifea roșie brodată cu fir de aur purtând o inscripție grecească întru pomenirea domnitorului, mai multe artofoare și sfeșnice de argint, o cruce și candele aurite, icoane îmbrăcate, precum și două procovețe brodate, unul cu vulturul bizantin și celălalt cu stema Principatelor.

 

Surse:

A. Pomescu-Gilly, Domnia de pomină a fanariotului Nicolae Mavrogheni, 1931

C. J. Karadja, Mormântul  lui Mavrogheni-Vodă la Brusa, Revista Istorică, 1923

***

 Simone Signoret: Drumul spre înalta societate 

Simone Henriette Charlotte Kaminker s-a născut pr 25 martie 1921 în Wiesbaden, Germania, fiind fiica lui André și a Georgettei Kaminker, cea mai mare dintre cei trei copii ai cuplului. Tatăl ei a lucrat în Liga Națiunilor și provenea dintr-o familie de evrei polonezi, iar mama era catolică practicantă.

Simone a crescut la Franța într-o atmosferă intelectuală și a studiat engleza, germana și latina. După terminarea școlii secundare, în timpul ocupației naziste a Parisului, adolescenta a trebuit să își susțină familia, lucrând ca dactilografă pentru un ziar colaboraționist francez.

În această perioadă s-a împrietenit cu un grup de scriitori și actori care se întâlneau la Café de Flore din cartierul Saint-Germain-des-Prés. A devenit interesată de actorie și a fost încurajată de prietenii ei, inclusiv de Daniel Gelin, iubitul de la acea vreme, să-și urmeze pasiunea.

În 1942, ea a început să apară în piese de teatru și a reușit să câștige suficienți bani pentru a-și sprijini mama și pe cei doi frați mai mici. Tatăl ei fugise din țară în 1940, iar ea a preluat numele de fată al mamei pentru scenă, cu scopul de a-și ascunde originile evreiești.

Și-a câștigat celebritatea jucând în filmul La Ronde, în 1950, o producție care a fost interzisă pentru scurt timp la New York fiind considerată imorală. Au urmat apoi Casque d’or, în 1951, Thérèse Raquin, în 1953, Les Diaboliques, în 1954 și The Crucible, în 1956.

În 1958, Simone Signoret a jucat în filmul britanic „Drumul spre înalta societate” care i-a adus numeroase premii, inclusiv Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes și Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. I s-au oferit contracte la Hollywood, dar le-a refuzat, continuând să lucreze în Franța și Anglia, în special alături de Laurence Olivier.

Actrița s-a căsătorit cu cineastul Yves Allégret în 1944, iar cuplul a avut o fiică, pe Catherine Allégret, dar mariajul s-a terminat prin divorț în 1949.

Cea de-a doua căsătorie va avea loc în 1951, noul ei soț fiind actorul francez de origine italiană Yves Montand, relație care va dura până la moartea ei, dar cuplul nu a avut copii.

Începând cu anul 1981, starea de sănătate a actriței, care era fumătoare înrăită și consumatoare ocazională de alcool s-a înrăutățit brusc și a suferit mai multe intervenții chirurgicale.

Simone Signoret a murit de cancer pancreatic în Autheuil-Authouillet, Franța pe 30 septembrie 1985, la vârsta de 64 de ani, și fost înmormântată în cimitirul Père Lachaise  din Paris.

***

 Lucreția Ciobanu a murit pe 30 septembrie 2015, la vârsta de 90 de ani. A fost supranumită “Doamna Munților” și a încântat generații întregi cu melodiile ei, culese de la Mărginimea Sibiului, pe care le-a dus până departe, în America și în Canada. Puțini știu povestea de viață a Lucreției Ciobanu și cum a ajuns să fie una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară de la noi din țară. Lucreția 

Pe numele ei adevărat Lucreția Arcaș s-a născut în localitatea Topârcea, în județul Sibiu, la 27 octombrie 1924. A crescut pe cântecele glasului duios al mamei ei, deoarece pe vremea aceea nu erau radiouri.

Povestea de viață a Lucreției Ciobanu pare ruptă din filme. Părinții ei au prins vremuri grele. Tatăl ei a fost prizonierul rușilor, în timpul revoluției bolșevice, și a lipsit o perioadă lungă de timp de acasă:

“Tatei, Ion Arcaș, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era revoluția bolșevică, iar tata a căzut prizonier la ruși și a lipsit de acasă vreo 10 ani. A reușit să se îmbarce clandestin spre America, dar vasul s-a izbit de un ghețar și s-a întors în port. Tata a fost din nou arestat. Foarte mulți prizionieri erau lichidați în perioada aceea.  A reușit în cele din urmă să fugă în America. A lucrat la Ford”.

Familia Arcaș a trăit din agricultură:  “Părinţii mei, aveau şi ceva pământ, dar şi maşină de treierat. De multe ori tata venea supărat. Nu se vindea grâul. Nu ştiai unde să-l mai pui. Iar acum, tot fe­lul de ingrediente se pun în pâine. Acum e pârloagă, peste tot. Topârcea mea… sa­tul de baştină al familiei poetului Topârceanu.”

Lucreția Ciobanu a crescut cu o iubire imensă pentru muzică. A fost de mică fascinată de doinile oierilor, care umblau cu fluierul în gură pe văi și pe dealuri. La 14 ani a părăsit localitatea natală și a plecat la București, să stea cu sora ei care era căsătorită și stabilită acolo. A făcut Liceul Domnița Bălașa Brâncoveanu, iar la 19 l-a cunoscut pe soțul ei, prin intermediul unor aviatori, care erau prieteni cu sora ei.

“ El pusese ochii pe mine din vreme. Avea 23 de ani. Era mereu la colţul străzii. Am făcut cunoştinţă, ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi... uite că de atunci au trecut 65 de ani. Un om foarte blajin, foarte bun. Copii, n-o am decât pe Rodica. Ea are doi băieţi, pe Dragoş şi pe Horia. Era pe­ri­oada aia stalinistă. Noi trebuia să avem copii. Nu ştiu cum om fi arătat când eram ti­neri, dar ne oprea lumea pe stra­dă şi ne spunea: «Să faceţi co­pii, că frumoşi v-a lăsat Dum­­nezeu!». Şi am făcut unul, pe Rodica. Iar soţul, împreună cu toată Armata Română, au trecut în rezervă. Sovieticii nu aveau nevoie de Armata Ro­­mână. Era locotenent ­atunci. A fost avansat la gradul de ge­neral… El se în­drăgostise de mine, eu de el. A fost un bă­iat foarte frumos soţul meu. Înalt, blând, n-am avut niciodată divergenţe. Eu am fost mai iute, el, din contră, blând. Greul… au fost drumurile me­le. Vreo 35 de ani de turnee.” 

La începutul anilor ’50, Lucreția și soțul ei locuiau în apropiere de Podul Izvor. Într-o zi a observat un afiș cu  Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor și i-a spus soțului ei: “Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!”. A luat mențiune pe țară pentru doina pe care a interpretat-o în cadrul concursului.

Sculptorul Spiridon Georgescu, autorul Leului din Cotroceni a văzut-o pe scenă pe Lucreția Ciobanu și a îndrăznit să o întrebe dacă vrea să îi fie model pentru o statuie. Zis și făcut. După acest episod, zeci de pictori și sculptori voiau ca Lucreția să pozeze pentru ei, dar ea a refuzat.

A debutat în deschidere la Valea Călugărească și a avut mari emoții: “Într-o zi, luam cafeluţa la Capşa. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Şte­­fănescu Goangă, Maria Tă­nase, Aida Mo­ga, Lavinia Slă­vea­nu, Radu Zaharescu... Eu, cu diploma luată, men­ţiu­ne pe ţară… Într-o zi, bietul Gus­ti a zis: «Ştii ce? Mâine să te pre­zinţi la gară, să pleci la Va­lea Călugă­rească. Vei ­merge cu Ioana Radu şi cu Ion Lui­­can». Eu cântam în deschidere la Valea Călugărească, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezi­tări, aşa…» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena. Apoi am venit şi am dat examen la Estradă. Luigi Ionescu, Mălineanu erau acolo... Am urcat pe scenă, am dat probă, ei mă voiau mai mult pentru Re­vistă.”

Despre Maria Tănase, Lucreția Ciobanu spunea că era foarte săracă și obișnuia să ceară bani oamenilor: “Maria Tănase era foarte săracă. De cum vedea pe cineva cunoscut întreba: «Mă, n-ai cinci lei, să beau o cafea?». Am cunoscut-o la Circul «Franzini». Mi-am făcut o rochiţă superbă, bleu jandarm şi prezentam programul la circ. A apărut Maria Tănase, care era cap de afiş. Intră şi mă întreabă? «Dumneata ce cânţi, dom­nişoară?» Iar eu îi spun: «Doamnă, am să cânt romanţă, fiindcă sunteţi dumnea­voastră cu muzică populară!». Ştiam că Maria nu suporta pe nimeni de sex feminin să cânte într-un spectacol cântece popu­lare. Asta o aflasem de la cei mulţi de la Capşa."

Cu bune, cu rele, Lucreția Ciobanu a avut o carieră extraordinară. A ajuns cu melodiile ei până peste hotare și a fost decorată de către Președenția României cu Crucea Națională a Serviciului Credincios și a fost Cetățean de Onoare al Județului Sibiu.

😁😁😁

 Trei tipi mor si ajung la poarta Raiului. Sf. Petru ii intreaba:

– De câte ori v-ati inselat nevestele?

– Eu niciodata in 30 de ani de casnicie, raspunde primul.

– Foarte bine, uite ai aici un Mercedes, sa te plimbi prin Rai.

– Eu o singura data in 40 de ani de casnicie, spune al doilea.

– Nu e chiar atât de grav, se iarta. Uite un Opel, sa mergi cu el prin Rai.

– Eu de vreo 10 ori in 20 ani de casnicie, raspunde ultimul.

– Aoleu, ce rau ai fost. Insa, pentru ca ai fost cinstit, uite un Logan.

Dupa ceva timp, se intâlnesc cel cu Loganul si cel cu Mercedesul la un stop. Cel cu Mercedesul plângea.

– De ce plângi, omule? Ce s-a întâmplat?

– Uite… a murit nevasta-mea ieri…

– Asa, si?

– Si am vazut-o azi prin Rai… pe role!