$$$

 Privesc la invitația de la ziua de naștere a lui Alex și știu deja că voi găsi o scuză să nu merg.

— Nu pot, trebuie să ajut acasă, — voi spune, ca de fiecare dată când colegii organizează ceva la ei.

La 14 ani, am deja un repertoriu perfect de minciuni care să mă scape de rușinea de a-mi aduce prietenii în casa unde părinții mei nu știu să citească nici măcar numele de pe cutiile de medicamente.

În dormitorul mic pe care îl împart cu fratele mai mic, îmi fac temele singur, în tăcere. Mama și tata nu pot să mă ajute - ea știe să-și scrie doar numele, iar el nici măcar atât. Când profesorii trimit bilete acasă, eu le citesc cu voce tare părinților, inventând uneori părți ca să nu-i fac să se simtă prost.

— Ce scrie acolo, băiete? — întreabă mama, uitându-se la foaia de hârtie ca la o hartă a unei țări străine.

— Că sunt bun la învățătură și să continui așa, — mint eu, chiar dacă biletul e despre o întârziere la ore. Nu suport să văd rușinea în ochii ei când realizează că nu poate înțelege ceva atât de simplu pentru mine.

Doar copiii care au crescut cu părinți fără educație formală înțeleg această povară - să fii podul între două lumi, să traduci constant între lumea școlii și lumea casei, să porți singur responsabilitatea educației tale.

La școală, când doamna profesoară de română cere să aducem cărți de acasă pentru proiect, spun că nu am. Cum să explic că în casa mea nu există nicio carte, că părinții mei nu știu ce înseamnă să citești pentru plăcere? Că singurele cărți din casă sunt manualele mele școlare?

— De ce nu vii niciodată la mine? — mă întreabă Alex, cel mai bun prieten al meu.

— Mereu găsești scuze.

Nu știu cum să-i explic că nu pot să-mi risc prietenia cea mai bună pentru că tatăl meu semnează cu X când vine factorul. Că mama mea se face că înțelege când alte mame vorbesc despre cărțile pe care le citesc copiilor lor.

Într-o zi, când vine Alex neașteptat acasă cu mine, simt cum mi se rupe ceva în piept. Mama îl întâmpină cu zâmbetul ei cald, îi oferă să mănânce, îl tratează ca pe propriul ei copil. Dar când Alex îi arată o revistă cu mașini și începe să citească specificațiile, văd cum mama zâmbește și dă din cap, fără să înțeleagă nimic.

— Mama ta e foarte drăguță, — îmi spune Alex mai târziu.

— Dar mi s-a părut că nu prea era interesată de revistă.

Rușinea mă înghite. Cum să-i spun că mama mea nu știe să citească? Că a crescut într-o familie cu unsprezece copii unde nu era timp pentru școală, doar pentru muncă? Că la 12 ani era deja în câmp, ajutând la seceriș în loc să fie în bancă?

Una dintre cele mai dureroase amintiri ale mele e când am câștigat premiul întâi la olimpiada de matematică județeană. Părinții au venit la festivitate îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, mândri și emoționați. Tata își lustruise pantofii de trei ori, iar mama își aranjase părul cu grijă de parcă mergea la nuntă.

Dar când domnul director a vrut să le dea diploma să o citească, am văzut panică în ochii tatălui meu.

— Noi... nu avem ochelarii, — a improvizat mama, cu obrajii roșii de emoție. Am luat repede diploma și am citit-o cu voce tare, simțind cum obrajii îmi ard de rușine în fața colegilor și profesorilor.

În noaptea aceea, l-am auzit pe tata plângând în bucătărie.

— Maria, copilul nostru e deștept, iar noi suntem niște neștiutori. Cum să-l ajutăm să meargă mai departe?

— Gheorghe, — a răspuns mama cu vocea tremurândă, — noi nu știm să citim din cărți, dar știm să citim din viață. I-am dat tot ce am putut.

Pentru prima dată, am realizat că părinții mei nu erau mândri doar de realizările mele - erau și îngrijorați că nu sunt destul de buni pentru mine. Că lipsa lor de educație mă va trage înapoi cumva.

A doua zi, mama a venit la mine cu o cutie veche din lemn care mirosea a lavandă. Înăuntru erau banii pe care îi strânsese ani de zile, leu cu leu, pentru facultatea mea. Unii erau puși în batiste înnodate, alții în borcanele de dulceață goale.

— Nu știu să citesc cărți, — mi-a spus ea, cu lacrimile în ochi, — dar știu să citesc inima unui copil. Tu vei ajunge departe, și noi vom fi mândri de tine, indiferent unde te va duce drumul.

În momentul acela, am înțeles ceva fundamental: că părinții mei îmi oferiseră ceva ce nicio școală nu putea să-mi dea. Iubire necondiționată, sacrificiu zilnic, valori care nu se învață din cărți ci din exemplul de viață.

Mi-am amintit cum tata plecase în Germania să muncească în construcții, stând departe de familie luni întregi, doar ca să-mi plătească meditațiile la matematică. Cum mama se trezea la cinci dimineața să-mi facă micul dejun și să-mi pregătească hainele pentru școală, chiar dacă ea însăși era epuizată de munca de la fabrică.

— Mami, de ce nu ați învățat să citiți? — am întrebat-o într-o zi.

— Dragul meu, — mi-a răspuns ea cu tristețe în glas, — când aveam vârsta ta, nu existau autobuze să merg la școală. Mergeam pe jos zece kilometri, și iarna era imposibil. Apoi, bunicii tăi au avut nevoie de ajutor la gospodărie. Eu eram cea mai mare din unsprezece copii...

Am înțeles atunci că educația pe care o primeam eu era visul pe care ei nu l-au putut trăi niciodată.

În clasa a XII-a, când am luat nota 10 la bacalaureat la matematică, primul lucru pe care l-am făcut a fost să alerg acasă să le spun părinților. Tata, care era în curte reparând poarta, și-a șters mâinile de pantaloni și m-a îmbrățișat atât de tare încât am simțit inima lui cum bătea.

— Sunt mândru de tine, băiete, — mi-a șoptit. — Chiar dacă nu înțeleg tot ce faci tu acolo, știu că ești cel mai deștept copil din lume.

Acum, la 25 de ani, cu diploma de inginer pe perete și un job bun în București, îi vizitez pe părinți în fiecare weekend. Le citesc ziarele cu voce tare, le explic știrile, îi țin la curent cu lumea care se schimbă în jurul lor. Recent, am început să-o învăț pe mama să citească. E greu, dar în fiecare vineri seara ne așezăm la masa din bucătărie cu o carte de clasa întâi.

— Îți pare rău că nu ai avut părinți educați? — mă întreabă prietena mea, Elena, într-o zi, în timp ce mă vede citind un email de la mama, scris cu litere de tipar stângace.

Mă gândesc la sacrificiile pe care le-au făcut pentru educația mea, la orele suplimentare lucrate ca să-mi plătească meditații, la mâinile lor aspre care au muncit ca eu să am mâinile curate. La dragostea cu care mă întâmpinau când veneam acasă cu note bune, chiar dacă nu înțelegeau materia.

— Nu, — răspund eu sincer. — Mi-ar fi părut rău să nu-i fi avut pe ei. Pentru că m-au învățat că valoarea unui om nu stă în câte cărți a citit, ci în cât iubește și cât e dispus să sacrifice pentru cei dragi.

Elena mă privește cu ochii mari.

— Cum așa?

— Pentru că am înțeles că adevărata educație se moștenește prin exemple de viață, nu prin diplome. Că cei mai importanți profesori din viața mea au fost doi oameni care nu știau să scrie, dar știau să iubească fără condiții.

Săptămâna trecută, mama mi-a trimis primul ei mesaj scris de mână: "Sunt mandra de tine fiul meu drag". Avea trei greșeli, dar era cel mai frumos mesaj pe care l-am primit vreodată.

Am păstrat acel bilet în portofel, lângă diploma de facultate. Pentru că amândouă reprezintă educația mea - una din cărți, alta din iubire. Și am învățat că cea de-a doua este mult mai prețioasă.

"Cei mai buni profesori nu sunt întotdeauna cei cu cele mai multe diplome, ci cei care ne învață să iubim, să muncim și să nu renunțăm niciodată la visuri."