Nenea ăsta este proțăpit în fața tăvii cu pește. Acum, cunoașteți personajele care se duc în supermarketuri și iau fiecare roșie, fiecare piersică, fiecare prună, o întorc pe toate părțile, o miros, o morfolesc, apoi o pun la loc. Sau pe ăia care desfac cofrajele de ouă, apoi încep un Tetris uimitor, ca să aleagă ouăle cele mai mari. Ei, cam așa ceva e și aici, doar că în varianta cu pește. Individul ia cu cleștele fiecare bucată de pește, o întoarce pe toate părțile, o duce la nas, o miroase, apoi o pune la loc și reia procesul.
În spatele lui se tot adună lumea, căci procesul durează de câteva minute. Și tot se adună. Lui nu îi pasă. El studiază peștele cu atenția unui specialist în dezamorsat mine antipersonal. Pe lângă el trece clanul. Așa realizezi că sunt mai mulți. E un fel de invazie. Soția (bănuiesc că ea era) trece pe lângă el cu o farfurie plină cu vârf cu rondele de pepene. Să fie minim 10-15. Stivă. Alte rubedenii sau neamuri mai tinere atacă rafturile cu prăjituri, brânzeturi, salate, patiserie și ce dracu mai e acolo. Probabil e prima lor zi în concediu. Tot așa realizezi că fiecare are o misiune bine stabilită, căci fiecare umple un platou cu tot ce prinde în față. Apoi se cară mâncarea tribului la masă, unde fiecare urmează să își aleagă ce vrea din stivă. O imagine care se aseamănă teribil cu cea a unei mici comunități din paleolitic, unde fiecare aducea în tabăra principală tot ce găsea de mâncare.
Personajul principal se oprește preț de un minut, două, și începe să strige la ei. Le dă indicații clare cu ce a mai văzut și unde. Să se ducă să ia repede, până nu se termină. Nu, nu se termină, dar el nu știe. În spatele lui, coada crește simțitor. Să fie deja +20 de persoane. El se întoarce și reia activitatea de studiere a peștelui. Unii s-au săturat, își bagă picioarele în el de pește, și aleg să îl ocolească în căutarea altui fel de mâncare. La un moment dat, un individ din clan aruncă un strigăt victorios. În capătul sălii a descoperit standul cu mezeluri. Pleacă toți acolo. Omul nostru aruncă în silă cleștele peste pește și pleacă tot în direcția aia. Nu a luat niciun pește. Dar nici eu, și nici următorii spectatori.
Scena 2. Ca în fiecare zi în care marketinga mă invită să însoțim copilul la plajă, o mint că fie mi-am uitat „șlipii”, fie am nevoie la toaletă. Asta îmi dă un răgaz de 30 de minute în care să mă duc singur și să beau o bere și să cuget. Complet singur (de aici și pozele de ieri). 30 de minute, că după aia trebuie să mă duc după ei. Și cum stăteam eu așa și cugetam la ce văzusem, încercam să îmi dau seama de ce îmi sună mie cunoscută o scenă ca asta. Până mi-am dat seama. Bam! De la romani, neică!
După cum bine știți, romanii cică dădeau niște banchete din alea nesimțite, în care băgau mâncare în ei ca sparții. Iar ca să facă loc la și mai multă mâncare, fie recurgeau la o băutură specială care să îi determine să își verse mațele, fie își băgau o pană pe gât, în același scop. Asta se întâmpla într-o cameră specială, numită vomitorium. Apoi continuau festinul.
Dacă așa știați, că așa e mitul, aflați de la noi că știați prost. Nu exista așa ceva. E un mit. Acum, toată lumea știe că vomitoriumul era ieșirea de la un teatru sau un stadion, sau un hipodrom. Pe acolo intra și ieșea lumea. O imagine aproape palpabilă, în care autorul menționează cum se revărsau ăia dintr-o parte în alta. Ce autor? Macrobius Ambrosius Theodosius, sec V d. Hr.
Acum, în ce privește practica vomitatului, să știți iarăși că nu era atât de comună pe cât ați crede. E adevărat că ăia bogați dădeau banchete fastuoase, cu sute de feluri de mâncare și băutură, dar asta nu însemna că le și mâncau pe toate atunci. Descrieri ale unor astfel de banchete există în literatura vremii. Etalarea fastului era scopul, nu îngurgitarea și regurgitarea mâncării. Gândiți-vă la voi în perioada sărbătorilor. Ei, cam așa era și la ei. La ăia bogați, căci săracii nu își permiteau așa ceva.
Mai degrabă, autori precum Seneca cel Tânăr, ironizau această etalare a fastului. Tot ei descriau cum sclavii veneau pe urma romanilor care se îmbătau la petrecerile publice și erau nevoiți să spele voma care rămânea în urma lor. Ceea ce era altceva. Romanii apreciau cumpătarea, de aici și operele în care făceau bâză de cei lacomi. Tot Seneca Stoicul a spus o maximă, în sensul despre care vorbeam, care suna așa: „bogații mănâncă până vomită, și vomită ca să mănânce mai mult”. Nu o luați mot-a-mot, luați-o ca pe o exagerare voită. O imagine care a fost preluată ulterior și atribuită pe larg romanilor. Mai mult, imaginea unor împărați precum Vitellius, recunoscuți pentru lăcomia lor, a ajutat la propagarea mitului. Ba chiar și despre Hadrian se spunea că își băga o pană pe gât ca să se golească și să poată mânca mai mult, dar asta trebuie pusă și pe seama propagandei.
Partea cu camerele speciale în care vomitau ăștia apare, de fapt, în secolul al XIX-lea, în special în literatura americană. O interpretare greșită, căci vomitorium, în ciuda sensului apropiat de „vomă”, însemna altceva. De aici toată confuzia. În concluzie, tovarăși, ca să nu o mai lungesc, lăcomia nu e ceva nou. Există de când lumea. Dar practica mâncatului până vomiți s-ar putea să fie limitată doar la un anumit gen de indivizi. Nu mulți, dar suficienți încât să creeze un impact vizual puternic. Aia zic.
#MicaDoză #CulturăGenerală #vomitorium #Roma #Seneca #Macrobius #Vitellius #Hadrian #mâncare #allinclusive
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu