$$$

 KATHARINA HENOT, ARSĂ CA VRĂJITOARE

Astăzi aș dori să o cunoașteți pe Katharina Henot, prima femeie director de poștă din Germania care a fost arsă ca vrăjitoare din motive economice și politice.

Dar să începem cu începutul. S-a născut în jurul anilor 1570/80 într-o familie bogată din Köln, mama ei provenind din nobilimea olandeză. Familia prețuia educația și astfel majoritatea fraților ei au ajuns să lucreze intelectual, adesea în biserică, iar una dintre surorile ei s-a alăturat mănăstirii locale. Inițial fiind un negustor de mătase, părintele Henot a reușit să-și asigure slujba de reorganizare a sistemului poștal al țării, Katharina și soțul ei (este singura dată când soțul ei este menționat pe undeva) asistându-l. Datorită caracterului ambițios al părintelui Henot, „supraveghetorul” său a scăpat rapid de el de îndată ce treaba a fost terminată în 1603.

Dar Henoții au luptat. Au luptat mai bine de 20 de ani.

Și în cele din urmă, în 1623, au reușit. Părintele Henot a fost reinstalat ca maestru de poștă al orașului Köln. A ajuns la vârsta de 91 de ani, așa că Katharina i-a preluat funcția (cred că soțul ei murise până atunci). Când a murit doi ani mai târziu, familia a fost îngrozită să-și piardă din nou funcția. Și așa i-au ascuns moartea, mergând până la falsificarea semnăturilor la nevoie. Timp de trei luni s-au descurcat, apoi au fost descoperiți. Iar adversarul tatălui ei de mai înainte a profitat de ocazie. Cu planuri de a înființa un sistem poștal central, care să-i facă învechiți pe directorii de poștă din fiecare oraș, el a încercat să-i ia postul Katharinei. Dar ea nu voia să audă nimic despre asta. Și a mers în instanță. Din nou.

Și atunci au început zvonurile. Călugărițele de la mănăstirea din apropiere (unde nu locuia doar sora ei, ci și fiica ei) au raportat că au fost posedate, Katharina fiind cea care le vrăjise. Și, deși dăruise mereu cu generozitate bisericii, faptul că ea era vrăjitoare a ajuns curând de bârfă în oraș. (Acest lucru mi se pare deosebit de ciudat pentru că cu siguranță călugărițele au cunoscut-o, fiind religioasă și având membri ai familiei în mănăstire, dar mai departe cu povestea...)

Poate ai ghicit, Katharina nu a tăcut. Ea a scris o scrisoare arhiepiscopului, respingând acuzațiile și îndemnându-l să verifice împrejurările de la mănăstire. Dacă nu ar face asta, ea spera că măcar îi va permite să fie judecată de înalta instanță clericală în loc de cea lumească, ceea ce, cel mai probabil, ar avea ca rezultat o pedeapsă ușoară dacă ea își arăta regretul. Aceste speranțe nu aveau să se împlinească. În ciuda faptului că ea îl cunoștea personal pe arhiepiscop și îi împrumutase o sumă mare de bani în urmă cu ceva timp, el a decis că cazul ei era unul pentru tribunalul lumesc – astfel practic pecetluind deja soarta ei.

Katharina tot nu a renunțat. În consultare cu avocatul ei apărător și sprijiniți de fratele ei, au planificat un proces de epurare, care să-i permită practic să se elibereze de acuzații. Formalitățile au durat însă o veșnicie – se pare că nimeni nu a vrut să rezolve situația rapid și, mai ales, pozitiv.

În timp ce încă aștepta purgația, Katharina a fost acuzată oficial de vrăjitorie la începutul anului 1627. Două zile mai târziu, a fost arestată. Împotriva reglementărilor, i s-a refuzat asistență medicală, vizitatori și o apărare adecvată în instanță. Cunoștințele ei despre drept au fost respinse, nici măcar nu i s-au spus acuzațiile exacte. Fratele ei a încercat să o elibereze pe cauțiune, dar a fost refuzat.

Dar nici atunci Katharina nu a cedat. În ciuda faptului că era infirmă de la tortură și bolnavă din cauza condițiilor din închisoare, ea nu a mărturisit. Ea a reușit să-i trimită chiar și două scrisori fratelui ei, scrise cu mâna stângă, întrucât dreapta îi fusese paralizată din cauza torturii. Aceste scrisori au relatat experiențele ei din închisoare și și-a declarat încă o dată nevinovăția, numind martori care ar putea-o atesta. Nu a existat niciun răspuns.

La 19 mai 1627 Katharina Henot a fost condamnată la moarte.

Acuzațiile au fost „magie dăunătoare, care a dus la moartea a cinci persoane, magie dăunătoare în natură, dispute de hrănire, practici magice, divinație (în special cu un toiag de divinație) și sex cu diavolul”. Acestea nu erau susținute decât de călugărițe, zvonurile larg răspândite despre ea, acuzația oficială făcută de o altă călugăriță și, în sfârșit, „mărturisirea” extrasă de la o altă presupusă vrăjitoare. A fost prescrisă o execuție rapidă. Și astfel, în aceeași zi, a fost spânzurată ca vrăjitoare și trupul i-a fost ars (puțin mai milostiv decât arderea directă).

Toată această farsă a unei instanțe este deosebit de interesantă: de obicei, o vrăjitoare nu putea fi condamnată la moarte până când nu mărturisea – ceea ce se realiza de obicei prin tortură, dar din moment ce Katharina nu a mărturisit niciodată, tot acest proces fiind atât de greșit. Chiar și-a declarat nevinovăția pentru ultima oară în drum spre locul execuției, în numele lui Dumnezeu.

Fratele ei Hartger părea să fi avut aceeași linie de gândire, deoarece a ales să demisioneze din îndatoririle sale religioase și a cerut dosarele procesului. Solicitarea sa, admisă la început, a ajuns să aibă doar câteva pagini care nu au dat nicio indicație nouă. Motivele pentru care i s-a refuzat accesul la acte sunt necunoscute, la fel ca și adevăratul motiv din spatele acestei ciudate vânătoare de vrăjitoare – înregistrările nu au supraviețuit dintelui timpului.

Totuși, nu se termină rău:

La multe sute de ani de la moartea ei, ea nu este uitată în oraș: statuia ei împodobește primăria din Köln (prima imagine: creată de una dintre urmașii ei, Marianne Lüdicke, în 1988 ) și o stradă, precum și o școală sunt numite în cinstea ei. Există chiar și un film („Die Hexe von Köln” din 1989 cu Marita Breuer jucând-o pe Katharina )!

Dar cel mai important, în 2011, descendenții Katharinei i-au reușit reabilitarea oficială (și pe cea a altor 37 de „vrăjitoare” condamnate în mod fals, bărbați și femei) – din păcate, cu aproape 400 de ani mai târziu. Totuși, îmi imaginez că ar aprecia.