$$$

 PIERRE DE RONSARD

Pierre de Ronsard (n. 11 septembrie 1524, La Possonnière, lângă Couture, Fr. - d. 27 decembrie 1585, Saint-Cosme, lângă Tours) a fost un poet, șef al grupului de poeți renascentiști francezi cunoscut sub numele de La Pléiade.

Ronsard a fost fiul mai mic al unei familii nobile din comitatul Vendôme. A intrat în serviciul familiei regale ca paj în 1536 și a însoțit-o pe prințesa Madeleine la Edinburgh după căsătoria ei cu Iacob al V-lea al Scoției. La întoarcerea sa în Franța, doi ani mai târziu, o numire la curte sau o carieră militară sau diplomatică păreau să fie deschise în fața lui, iar în 1540 l-a însoțit pe diplomatul Lazare de Baïf într-o misiune la o conferință internațională la Haguenau în Alsacia. O boală contractată în această expediție l-a lăsat parțial surd, iar ambițiile sale au fost deviate către erudiție și literatură. Pentru cineva în poziția sa, biserica a oferit singurul viitor și, în consecință, a primit ordine minore, care îi dădeau dreptul să dețină beneficii ecleziastice, deși nu a fost niciodată hirotonit preot. O perioadă de studiu entuziast al clasicilor a urmat convalescenței; în acest timp a învățat greaca de la strălucitul tutore Jean Dorat, a citit toată poezia greacă și latină cunoscută atunci și s-a familiarizat cu poezia italiană. Împreună cu un grup de colegi a format o școală literară care a ajuns să se numească La Pléiade, în emularea celor șapte poeți greci antici din Alexandria: scopul său era de a produce poezie franceză care să reziste în comparație cu versurile antichității clasice.

Titlul primei sale colecții de poezii, Ode (4 cărți, 1550), subliniază că a încercat să facă un echivalent francez la odele poetului roman antic Horațiu. În Les Amours (1552) și-a dovedit și priceperea ca exponent al canzoniere italian, animând complimentele către iubitele sale, rugămințile și lamentațiile tradiționale acestei forme poetice prin vehemența manierei sale și bogăția imaginilor sale. Întotdeauna receptiv la noile influențe literare, el a găsit inspirație proaspătă în versurile recent descoperite ale poetului grec Anacreon (secolul al VI-lea î.Hr.). Atingerea mai jucăușă încurajată de acest model se simte în Bocage ("Dumbravă") de poezie din 1554 și în Meslanges ("Miscellanea") din acel an, care conțin unele dintre cele mai rafinate poeme ale sale despre natură, și în Continuation des amours și Nouvelles Continuations, adresată unei fete de la țară, Marie. În 1555 a început să scrie o serie de poezii lungi, cum ar fi "Hymne du Ciel" ("Imnul cerului"), celebrând fenomene naturale, idei abstracte precum moartea sau dreptatea, sau zeii și eroii antichității; aceste poeme, publicate sub titlul Hymnes (după poetul grec Callimachus din secolul al III-lea î.Hr., care le-a inspirat), conțin pasaje de o elocvență emoționantă și o descriere vie, deși puține dintre ele pot menține interesul cititorului modern de la început până la sfârșit. Amintirile copilăriei sale au inspirat alte poeme, cum ar fi "Complainte contre fortune", publicată în a doua carte a Meslanges (1559), care conține o descriere bântuitoare a rătăcirilor sale solitare în copilărie în pădure și a descoperirii vocației sale poetice. Acest poem este, de asemenea, remarcabil pentru o celebră denunțare a colonizării Lumii Noi, ai cărei oameni și-a imaginat că sunt nobili sălbatici care trăiesc într-o stare de natură nealterată comparabilă cu amintirile sale idealizate din copilărie.

Izbucnirea războaielor religioase l-a găsit angajat într-o poziție regalistă și catolică extremă și a atras asupra sa ostilitatea protestanților. Acestei perioade îi aparțin Discours des misères de ce temps (1562; "Discurs despre mizeriile acestor vremuri") și alte discursuri atacându-și adversarii, pe care i-a respins ca trădători și ipocriți cu o amărăciune din ce în ce mai mare. Cu toate acestea, a scris multe poezii de curte în această perioadă, încurajat de tânărul rege Carol IX, un admirator sincer, și, la căsătoria regelui cu Elisabeta de Austria în 1571, a fost însărcinat să compună versuri și să planifice schema decorațiilor pentru intrarea statului prin orașul Paris. Dacă era deja într-un fel poetul laureat al Franței, a făcut progrese lente cu La Franciade, pe care intenționa să o fie epopeea națională; această imitație oarecum cu jumătate de inimă a marii epopee latine a lui Virgiliu, Eneida, a fost abandonată după moartea lui Carol al IX-lea, cele patru cărți finalizate fiind publicate în 1572. După urcarea pe tron a lui Henric al III-lea, care nu l-a favorizat atât de mult pe Ronsard, a trăit în semi-pensionare, deși creativitatea sa nu a fost diminuată. Ediția colectată a lucrărilor sale publicate în 1578 a inclus câteva lucrări noi remarcabile, printre care așa-numita "Elegie împotriva tăietorilor de lemne din Gâtine" ("Contre les bucherons de la forêt de Gastine"), care deplângea distrugerea pădurilor din apropierea vechii sale case; o continuare a Les Amours de Marie; și Sonnets pour Hélène. În cea din urmă, care este acum probabil cea mai faimoasă dintre colecțiile sale, poetul veteran își demonstrează puterea de a reînvia tiparele stilizate ale poeziei de dragoste curtenească. Chiar și în ultima sa boală, Ronsard a scris versuri sofisticate în formă și bogate în aluzii clasice. Colecția sa postumă, Les Derniers Vers ("Ultimele versuri"), exprimă în mod emoționant suferința bolnavului incurabil în nopțile petrecute singur în durere, tânjind după somn, urmărind zorile și rugându-se pentru moarte.

Ronsard a perfecționat versul francez de 12 silabe, sau alexandrin, disprețuit până atunci ca fiind prea lung și pietonal, și l-a stabilit ca mediu clasic pentru satiră usturătoare, tandrețe elegiacă și pasiune tragică. În timpul vieții sale a fost recunoscut în Franța ca prinț al poeților și o figură de importanță națională. Această proeminență, abia egalată până la Victor Hugo în secolul al XIX-lea, a dispărut într-o relativă neglijență în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea; dar reputația sa a fost restabilită de criticul C.-A. Sainte-Beuve, și a rămas în siguranță.

Pentru cititorul modern, Ronsard este poate cel mai atrăgător atunci când își sărbătorește țara natală, reflectând asupra conciziei tinereții și frumuseții sau exprimând diferitele stări de iubire neîmpărtășită, deși este eficient și atunci când se identifică imaginativ cu un personaj mitologic clasic și când exprimă sentimente de patriotism înflăcărat sau umanitate profundă. A fost un maestru al temelor și formelor lirice, iar poezia sa rămâne atractivă pentru compozitori; unele dintre odele sale, cum ar fi "Mignonne, allons voir si la rose...", au fost puse pe muzică în mod repetat și au devenit la fel de familiare publicului larg din Franța ca și cântecele populare.