$$$

 VIAȚA SECRETĂ A LUI HENRY DAVID THOREAU

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862

Nationalitate: americana

Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

„Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut”.

Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Fiecare cu ciuperca lui

Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. 

„Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 1 Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.

2 Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;

3 Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;

4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

$#$

 VARANUL

A trăit netulburat milioane de ani, până când a început să exercite o fascinație incredibilă. Învăluit în mister, a dat naștere unor legende despre atacuri feroce și neprovocate asupra oamenilor. Este cel mai dezvoltat superior al speciei, aflat în vârful piramidei trofice. Din această poziție, nu cunoaște dușmani sau rude apropiate. Rămâne, de când se știe, prădătorul de top al habitatului său. În popor i se mai spune și balaur.

Năpârlește des și când vremea o permite, preferă să stea la soare și să se încălzească, bazându-se pe factorul surpriză și camuflaj pentru a putea ataca. Deși solitar, e curios din fire, majoritatea exemplarelor manifestând o predispoziție pentru monitorizarea arealului. În caz de incendiu, familiarizat cu valurile, înoată până la cea mai apropiată insulă.

Impresionabil prin dimensiune, forță și aspect, este un prădător feroce, capabil să ucidă cu ușurință în ciuda craniului ușor. Este periculos și atacă în condiții de stres. Se deplasează lent, greoi și e aparent neîndemânatic. Când atacă, însă, devine extrem de rapid, având mișcări foarte iuți și iscusite.

Mănâncă, practic, orice este mai mic decât el, dar nu se dă înapoi nici de la a doborî animale mari. În cazul acestora, după ce le consumă, doarme o săptămână pentru a le digera. Nerecomandat persoanelor slabe de inimă! Are un mod brutal de a ucide: prada este bine scuturată, apoi capul este strivit, după care urmează dezmembrarea. Un vânător perfect, care ocazional consumă și fructe.

Mușcătura sa este mai temută decât cea a șerpilor veninoși. Dieta fiind compusă, în principal, din cadavre aflate deja în descompunere, are o salivă letală: un cocktail de peste 50 de tipuri de bacterii, dintre care șapte cu potențial septic foarte ridicat și patru pentru care nu există antidot.

Spre deosebire de orice alt prădător, are o mușcătura aproape delicată, dar, totuși, extrem de eficientă: dinții sunt astfel dispuși încât să poată mușca și smulge cât mai multă carne. Dacă prada reușeste să scape, ori va muri din cauza șocului și a hemoragiei, ori din cauza infecției provocate de saliva atacatorului. Acesta nu trebuie decât să aștepte răbdător câteva ore înainte de a se înfrupta.

Se hrănește frenetic și, de obicei, împreună cu alte exemplare. Are puține papile gustative, așa că se mănâncă mai mult din instinct decât din plăcere. Bucățile mari de carne sunt înghițite aproape întregi, la fel ca și animalele mici, lăcomie care îi provoacă constipații, nu arareori, fatale. Complementar, are plăcerea de a defeca în apă, contaminând-o.

Alt prilej când se adună cu tovarășii la un loc este la împerechere. În timpul actului sexual, trebuie să imobilizeze complet femela, altfel riscând să fie grav rănit. Împerecherile au loc în lunile iunie și iulie. Incubația durează 8-10 luni.

În captivitate are o salivă mai săracă în bacterii, asta însă nu îl face mai sănătos. Devine foarte lacom și mănâncă tot ce i se dă. Cât e pui, crește repede, dar odată ajuns adult, e predispus la obezitate. În plus, când e închis se constată schimbări majore de personalitate: își poate recunoaște îngrijitorii principali și vine când este chemat. Comportamentul aparent prietenos nu trebuie însă judecat greșit: văranul nu-și schimbă năravul.

În prezent, este protejat prin lege. Și prin niște televiziuni.

Surse: 

Science Daily, 

Enciclopedia Clopoțel, 

http://xn--descoper-67a.ro/, 

StirileProTv.ro, 

Zooland.ro.

$$_

 TRAIAN DEMETRESCU

Traian Rafael Radu Demetrescu (3 nov. 1866, Craiova – 17 apr. 1896, Craiova) a fost al doilea din cei șapte copii ai părinților săi. Tatăl, Radu Dumitru (1838-1912), era membru în Colegiul Camerei de Comerț din Craiova. Mama, Ioana Anica (1848-1916), a făcut parte din Comitetul pentru administrarea și privegherea spitalelor de răniți în timpul Războiului de Independență. De altfel, familia Demetrescu a făcut numeroase donații în timpul Războiului; familia făcea adesea donații și către biserica Sf. Gheorghe Vechi din oraș.

Primul copil al familiei Demetrescu a murit la puțin timp după naștere, astfel încât Traian – un copil firav din punct de vedere fizic – a intrat în îngrijirea atentă a mamei și a bunicii sale. Copilăria și-a petrecut-o la Craiova și la Caracal, unde locuiau bunicii din partea tatălui.

A absolvit cursurile primare și trei clase de gimnaziu la Liceul din Craiova. Întrucât familia se confrunta cu dificultăți de ordin financiar, a fost nevoit să-și întrerupă studiile, dar și-a continuat instruirea ca autodidact.

Traian Demetrescu a început să scrie versuri de la vârsta de 13 ani, publicând în ziarele locale „Alarma” și „Clopotul”. Poemele sale i-au atras atenția poetului Alexandru Macedonski, care i-a publicat în 1883 câteva poezii în revista sa, „Literatorul” (“Meditațiune”, “Bătrânețe”, “Plânsul fericirii”, “Nenorocire”). De altfel, primul lui volum de versuri, “Poezii”, publicat sub pseudonimul Tradem în 1885, a fost prefațat de mentorul său, Alexandru Macedonski, cu care a purtat o îndelungată corespondență pe tot parcursul vieții.

Între 1884 și 1888 a colaborat la „Cîntaru” (Craiova), „Analele literare” (București), „Gutenberg” (București), „România literară” (București), „Peleșul” (București).

În anul 1886, Traian Demetrescu a devenit redactor la publicația bucureșteană „Revista literară”.

În 1887, i-a apărut la Craiova al doilea volum de versuri, “Freamăte”. Tot atunci a condus publicația politică și literară „Amicul libertății”, iar un an mai târziu a scos, alături de prietenul lui, G. D. Pencioiu, „Revista Olteană” (1888-1890, 1892). Împreună cu colaboratorii săi, a publicatîn „Revista Olteană” o serie de articole critice despre literatura secolului al XIX-lea (Mihai Eminescu, Veronica Micle, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Louise-Victorine Ackermann, Paul Bourget, Alfred de Musset, Nicolae Nicoleanu, Mihail Zamphirescu).

A tradus din Francois Coppée, autorul său preferat, V. Hugo, Catulle Rendés, Byron, A. de Musset. Paralel cu activitatea literară și publicistică, a scris cronici dramatice și piese originale, cum ar fi “Alexandru Renea”, jucată pe scena Teatrului Național din Craiova (1888), “Ofticoasa” – dramă în versuri și “N’aduce anul ce aduce ceasul” (pierdute).

În 1889 a publicat al treilea volum de versuri, “Amurgul”.

În 1891 a apărut “Cartea unei inimi”, precum și volumul “Profile literare” (Craiova) – o colecție de articole în care Demetrescu portretiza figuri literare române și străine ale epocii sale. Tot în acel an În 1891 a fost secretarul Ateneului craiovean.

În anul 1892 a apărut, la Craiova, volumul “Intime”, poeme în proză- nuvele (cu o scrisoare de la Al. Vlahuță). Între 1890 și 1892 a mai colaborat la „Adevărul” lui Constantin Mille.

În primăvara anului 1893 a devenit membru al proaspăt-înființatului Partid Social-Democrat al Muncitorilor din România, a cărui filiala craioveană a condus-o. În acea perioadă a colaborat la ziarele socialiste (“Munca”, “Lumea nouă”).

Odată cu înrăutățirea stării sale de sănătate deja precare, Traian Demetrescu a călătorit în Imperiul German și în Austro-Ungaria (München, Bad Reichenall, Viena) în căutarea unui leac. În 1895 a ajuns în Bucovina, la Solca, tot cu același scop.

Din punct de vedere literar, a continuat să fie activ în ciuda tuberculozei ce îl măcina. În 1894 i-a apărut, la București, volumul “Sensitive”. În anii următori, au văzut lumina tiparului la Craiova romanele sale “Iubita” (1895) și “Cum iubim” (1896). În 1896 au mai fost publicate volumule de nuvele “Priveliști (din viață)” și “Simplu”.

Pe 17 aprilie 1896, la vârsta de doar 29 de ani, Traian Demetrescu a murit în urma unei crize de hemoptizie (cf dexonline: eliminare de sânge prin tuse, provocată de o hemoragie a căilor respiratorii, mai ales în cazurile de tuberculoză pulmonară). Prietenii poetului au afișat în vitrina librăriei „Benvenisti” un portret cu doliu al scriitorului, sub care scria „Poetul nu mai este”.

Cu aproximativ două săptămâni înainte de moartea poetului, acesta i-a trimis o ultimă scrisoare vechiului său prieten, G. Pencioiu. Simțind apropierea sfârșitului, Tradem scria:

“Scumpe Pencioiu,

Acum 6 zile s’a declarat o nouă hemoptizie; până azi sângele n’a încetat.

În curând îți voi trimete o scrisoare, unde mi-am exprimat dorințele mele din urmă, pe care doresc să le îndepliniți cu sfințenie. E ultimul sacrificiu ce-l mai cer dela voi, cari m’ați iubit, m’ați ajutat, – și mă veți plânge.

…

Ah, e greu să trăiești, dar e și mai greu să mori!

Ce fac prietenii? A venit primăvara; vor înflori în curând rozele; n’ași dori ca prietenii mei să nu se folosească de ceeace e atât de rar frumos în viață…….

Iertați-mi o cochetărie postumă: să mă duceți la groapă sub o profuzie de flori.

Scrie-mi, te rog

Traian Demetrescu”

Surse

Stuparu Alexandru, „Proiect de management pentru ocuparea postului de manager la Casa de Cultură „Traian Demetrescu”„.

Website Casa de Cultură „Traian Demetrescu” Craiova

Demetrescu, Traian. Aman.ro

„Din ultimele zile ale lui Traian Demetrescu”. Arhivele Olteniei, anul V, nr. 23, ian-feb 1926

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

JEAN PAUL SARTRE ȘI SIMONE DE BEAUVOIR

Simone de Beauvoir – nu de „budoar” cum zicea cineva în glumă la Paris – era în anii 40 ai secolului trecut anexa lui Jean Paul Sartre la cafeneaua Flore din Saint-Germaine-des-Pres. Sartre scria aici, ea la fel, la concurență. În jur, prin fumul gros de țigară, se zărea o sectă dostoievskiană – intelectuali de-ai locului. Patronii sectei erau hotărâți să reușească cu orice preț, să devină celebri indiferent de condiții. Gestapo și Poliția vichistă făceau ravagii, dar ei nu au fost deranjați. Întrețineau relații ambigue cu ocupantul. Ideea era să supraviețuiască, să scrie literatură, filosofie, teatru, nu pentru sertar. Piesa „Les Mouches” a avut premiera la 3 iunie 1943 în fața unei săli plină de ofițeri germani. Tot în 1943 i-a apărut la Gallimard „L’Etre et le Neant „ – principala lui operă filozofică. Cenzura germană nu a avut obiecții. După eliberarea Parisului a spus că discuțiile de la masă la Flore și ce scrisese atunci/acolo erau acte de Rezistență. Un fals. Sartre s-a hrănit din minciună, fals, jumătăți de adevăr și provocări. A practicat toată viața aceeași ambiguitate din anii 40. A avut o carieră de succes așa cum și-a dorit.Dar el și Simone de Beauvoir au plătit prețul. Nu a fost gratis, au făcut compromisuri uneori ridicole, alteori derizorii. Niciodată convingătoare. Totul pe altarul celebrității. Regula a fost ambiguitatea. Morala la fel.

Aici interesează numai relația lor sentimentală. Cuplul se baza pe un pact respectat cu religiozitate. Poate că acest pact ciudat i-a ajutat să rămână împreună până la sfârșit. Au trecut prin multe încercări, adultere, fracturi, separări. După ei există două feluri de dragoste 1/ esențială 2/ contingentă. Să explic puțin. Legătura dintre cei doi era „esențială”. Se iubeau – de presupus pentru totdeauna, dar fiecare putea să aibă un amant/ă ”contingentă”, efemeră, secundară. Asta voia să însemne în jargonul existențialist – libertate. În plus se obligau unul față de celălalt să anunțe când a intervenit un terț, un amor pasager. Adulterul ar fi trebuit să îi despartă. Într-un cuplu normal, a-l înșela pe celălalt este păcatul capital și duce la ruptură. Nu și pentru cei doi. A existat mereu cineva între ei. Nu au fost niciodată numai ei doi. Era permanent un menage-a-trois, cel puțin. De obicei avea fiecare/în oglindă, amantul lui/ei. Mai mult decit atât, trebuiau să povestească idila celuilalt, în detaliu. Fără gelozii sau rupturi. Astfel, fiecare își păstra libertatea, independența, și nu devenea niciunul prizonierul unei „căsnicii” cu servituțile ei – explica într-un interviu Simone de Beauvoir. Schema era prezentată ca gândire înaltă, o morală a libertății, una practică. Firește „existentialistă”, marea lor găselniță. Cum spunea Sartre: „Existențialismul este un umanism…”(!). Era marfa pe care o vindeau naivilor iîn acei ani, 40-50. Nu știu cum li se pare altora povestea asta. Libertinaj? Lipsă de prejudecăți? Nonconfomism? Mie mi se pare promiscuitate.

De spus, au aplicat cu strictețe pactul. Ea a avut mai multi iubiți, el amante. Ce dragoste era între ei, greu de înțeles. Dar eu sunt un conservator, un burghez învechit, un bigot. Nu mă luați în seamă. Întrebarea în subsidiar era – cum să trăiască o aventură cu X fără să îl piardă pe celălalt – de care era dependent/a. Să trăiești sexual cu Aldren de exemplu (au mai fost și alții), dar să îl păstreze pe Sartre – iubitor și disponibil pentru ea când revine din aventură? În fond, lecția este că și ea are dreptul să aibă amanți, cum o fac și bărbații de secole cu femeile. „Femeie nu te naști, devii” a scris ea în „Al doilea sex”(1949). Femeia trebuie să aiba același statul cu bărbatul. Iată eliberarea femeii! (susține ea). Da, și în același timp „iubirea esențială” trebuia să rămână intactă pentru că e un teritoriu deja cucerit. Din afară, povestea asta se vede ca o formă de lașitate cultivată pentru siguranța proprie. Nu asumă niciunul riscul de a rămâne singur/ă. Putea Simone de Beauvoir să trăiască fără Sartre? S-a dovedit că nu. A avut amanții ei, dar s-a întors mereu la cafeneaua Flore. Or, pentru ea asta era totul.

La fel a procedat și Sartre. A fost mereu, începând din 1944/5 – când l-a ajuns gloria din urmă – anturat de admiratoare – din ce în ce mai tinere. Erau robite de personajul marelui gânditor existențialist, gloria literaturii franceze. Câte victime face și gloria, să nu neglijăm! Nu numai puterea și banul, cum s-ar crede. Gravitează ca gâzele în jurul becului aprins. Sau, cum exclama un star Hollywood – De ce dracu lupți să te faci cunoscut, dacă nu ca să ai multe femei la pat!? (el a zis „pussy”). Sartre era un bărbat mic de statură, cu niște ochi care priveau în direcții contrare din spatele unor lentile groase care îl făceau și mai urât decât era. Arăta ca un broscoi. Ce găseau la el aceste tinere este un mister de vreme ce chiar Simone de Beauvoir a afirmat că nu era bun la pat. De obicei erau fostele ei eleve.

Cine este Nelson Aldren? Ea l-a considerat iubirea vieții ei. A scris-o și a spus-o public, fără grija că o aude/citește Sartre. A mai declarat și că a avut primul orgasm din viața ei cu Aldren. Deci Aldren nu Sartre! Aldren a fost scriitor american cu simpatii de stânga, „presque communiste” a notat ea. Aventura cu Aldren a inspirat-o. Istoria și literatura se hrănesc din derizoriu, din trivial, din meschinării și lașități, din minciuni. Sartre și Beauvoir nu erau la prima întâmplare de gen. Dacă ar fi fost așa, amândoi s-ar fi considerat eșuați. În același timp el trăia o pasiune pentru o franțuzoaică stabilită la New York – Dolores Vanetti. Voia să se căsătorească cu ea (ar fi încălcat pactul). Ea s-a resemnat o vreme în brațele unui chipeș discipol al lui Sartre și mult mai tânăr – Jean Laurent Bost. Barca lor a rezistat la primele furtuni. Statura ei crescuse, era un femme-de-lettre, nu doar secundanta lui Sartre. Publicase două romane. Când ajunge în SUA (februarie 1949) era celebră. A stârnit interesul intelectualilor „made in USA” care aveau prostul obicei să privească spre Paris când își luau temperatura.

Simone de Beauvoir îl cunoaște pe Aldren în februarie 1947 în timpul unui turneu de conferințe. El trebuia să îi arate Chicago. La finalul turneului când sună la Paris să îl anunțe pe Sartre că se întoarce, el cere să mai rămână în State. Adică, Dolores Vanetti se afla la Paris cu el, fff. romantic. Atunci îl sună la Chicago pe Aldren care îi propune să revină la Chicago. Ceea ce ea face. După trei zile au devenit amanți. A doua zi ea îl anunță pe Sartre ce s-a întâmplat și că e îndrăgostită. Se revanșa pentru povestea cu Dolores Vanetti. El o încurajează și îi amintește să îi povestească în detaliu cum a fost. Ea promite…Pactul era respectat. În timpul acestei călătorii pe care o resimte ca o eliberare, nu numai sexuală, începe să scrie cartea ei cea mai cunoscută „Al doilea sex” (Gallimard 1949).

Aldren apare ca personaj în romanul ei din 1954 „ Mandarinii”- o relatare a ultimilor ei tribulații sentimentale și lupte politice. Mai sunt descriși în carte și Boris Vian, dar mai ales e caricaturizat Albert Camus, atacat cu înverșunare de Sartre pentru „Omul revoltat”. Primește premiul Goncourt,…Așa merg lucrurile la Paris. Găștile, cabalele își impun favoriții. Aldren e incomodat de indiscrețiile ei. Circumstanță atenuantă – apare sub alt nume și totuși era un roman. Pe Simone de Beauvoir o interesau vânzările, să ia premii, să ajungă pe prima pagină. Dorința de celebritate era miezul ei dur. La atâta reclamă, trece drept un romancier important. Nu era. Azi romanul e de necitit, e pur și simplu prost. Numai istoricii literari îl mai frunzăresc în căutare de detalii din epocă.

Aventura celor doi – Aldren și de Beauvoir – a durat 17 ani, din 1947 până în 1964. S-a terminat când ea publicat o carte autobiografică în care a relatat (cu situații și nume reale) povestea lor. Firește, nu l-a întrebat dacă e de acord. O interesa să atraga atenția asupra ei. Vâna succesul ca de obicei și l-a sacrificat. Aldren a fost extrem de nemulțumit, de indelicatețea ei mai ales că presa l-a asaltat cu întrebările. Nu i-a mai telefonat niciodată, nu i-a mai scris. S-au schimbt dus/întors între 1947 și 1964 câte 250 de scrisori de dragoste. El ar fi vrut la începutul anilor 50 să se căsătorească cu ea. Nu îi convenea rolul de secund pe lângă Sartre. Ea a refuzat, prefera Parisul și ce însemna pentru poziția ei în societate. A avut aventuri multiple cu alți bărbați și femei, era bisexuală. După părerea ei „adevărata libertate” înseamnă să alegi! Femeia trebuie să fie stăpână pe sufletul dar și pe trupul ei. Sartre gândea la fel, deși a fost heterosexual. A existat o concurență între ei și în ce privește relațiile amoroase, nu doar pentru scris, reputație, premii, câștigurile bănești. Niciunul nu a vrut să rămână în umbra celuilalt.

În timp, publicul a obosit de spectacolul oferit de cei doi. Au și îmbătrânit…Lumea căuta fețe și povești noi. Alinierea lor zgomotoasă la cauza comunismului internațional, vizitele la Moscova și Havana nu au avut darul să îi readucă în prim plan. Nici amestecul în protestele din mai 1968 de la Paris. Nici vizita lui Sartre în celula închisorii din Stuttgart în care se afla teroristul german Adreas Baader. Sartre și Simone de Beauvoir au trecut de la roluri de prim solist, la cele secundare, apoi la figurație. Morala lor, ambiguă, departe de a fi superioară s-a dovedit una oarecare, când nu era de-a dreptul mizeră. Existențialismul care se prezenta în anii 40 ca suma teoriilor filosofice și-a pierdut anvergura. Ce a rămas în urma lor? Mai nimic. A rămas de fapt fiecare cu ce a trăit, mai puțin cu ce a scris.

Sartre a murit, orb, în brațele ei, în 1980, la 75 de ani. Simone de Beauvoir s-a stins în 1986, singură, păzindu-i memoria.

$$$

 Vasile Voiculescu, medicul poet a decedat in noaptea de 25/26 aprilie 1963...

Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov din Buzău, fiind fiul lui Costache Voicu, un gospodar înstărit, și al Sultanei, fiica unui negustor.

A început școala în satul natal, apoi s-a înscris la Liceul Gheorghe Lazăr din București. În 1902 a urmat un an la Facultatea de Litere și Filosofie, iar în 1903 a abandonat Literele și a început Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1910.

Tânărul s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, apoi a devenit medic de țară.

În timpul Primului Război Mondial Vasile Voiculescu a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale organizate de Alexandru Vlahuță. Este perioada în care a debutat cu volumul Poezii și a colaborat cu revista Flacăra, la recomandarea lui Alexandru Macedonski.

În perioada interbelică, devine medic la București și, în paralel, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani, cu o audiență fantastică la acea vreme.

În 1946, după moartea Mariei, soția pe care o iubea atât de mult și care i-a dăruit cinci copii, poetul trece printr-o criză profundă și se dedică meditației și literaturii. Se apropie de organizația ”Rugul Aprins”, denumită și „Grupul de la Mănăstirea Antim”, care se formase în 1945.

Organizația “Rugul Aprins” fusese înregistrată în 1946 și a activat până în 1948, când a fost scoasă în afara legii pentru că reprezenta un nucleu de intelectuali laici și monahi, profesori, studenți, călugări și teologi care își propuneau păstrarea valorilor ortodoxe și a credinței.

În anul 1950, Sandu Tudor (părintele Agaton), unul din liderii grupului, este arestat și condamnat la 5 ani de muncă silnică. Alte arestări încep în 25 februarie 1958 cu părintele Adrian Făgețeanu care era acuzat de implicare în mișcarea legionară și, după mai multe interogatorii prin tortură, va fi obligat să declare că Sandu Tudor are un trecut legionar și, prin extensie, ”Rugul Aprins” era o organizație „subversivă și contrarevoluționară”.

Ministrul de interne Alexandru Drăghici, folosindu-se de această mărturie, susține prezența unei conspirații legionare în interiorul Bisericii Ortodoxe Române care trebuie eradicată imediat. Toți cei care participau la întâlnirile grupului “Rugul Aprins” sunt acuzați de crimă de uneltire contra ordinii sociale și activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare.

Vasile Voiculescu a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958 şi condamnat la cinci ani de temniţă grea, fiind încarcerat câteva luni la Jilava, cât au durat cercetările, apoi la Aiud. Poetul a devenit deținut la vârsta de 74 de ani.

Bătrânul doctor s-a îmbolnăvit de cancer și tuberculoză în timpul închisorii și a fost grațiat pe data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr. 291 al Consiliului de Stat. La un an după eliberare, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, a murit în casa sa din București.

###

 Maria de’ Medici, controversata regină a Franței

Maria de’ Medici s-a născut pe 26 aprilie 1575 la Palazzo Pitti din Florența și a fost a șasea fiică a lui Francesco I de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și a Arhiducesei Ioana de Austria. Dintre cele cinci surori mai mari, doar cea mai mare, Eleonora, și a treia, Anna, au supraviețuit copilăriei. Singurul lor frate, Filip de Medici, s-a născut la 20 mai 1577, iar un an mai târziu, pe 10 aprilie 1578, mama sa, Marea Ducesă Ioana, care era însărcinată cu cel de-al optulea copil, a căzut pe scări în Palatul Ducal din Florența, murind a doua zi după ce a născut un copil prematur. Câteva luni mai târziu, Marele Duce Francesco I s-a căsătorit cu amanta sa, Bianca Cappello, dar căsătoria a fost dezvăluită oficial un an mai târziu. După puțin timp, Maria și-a pierdut doi frați, Filip, la vârsta de 4 ani, și Anna, la vârsta de 14 ani.

Maria și singura ei soră supraviețuitoare, Eleonora, și-au petrecut copilăria la Palazzo Pitti din Florența, fiind plasate în grija unei guvernante împreună cu verișorul lor primar, Virginio Orsini, fiul Isabellei de Medici, Ducesă de Bracciano.

După căsătoria surorii sale din 1584 cu Vincenzo Gonzaga, moștenitorul Ducatului de Mantua, și plecarea acesteia în patria soțului ei, singurul partener de joacă al Mariei a fost verișorul ei, Virginio Orsini, asupra căruia s-a îndreptat toată afecțiunea fetiței. Mama ei vitregă a adus o fetiță la Palazzo Pitti pentru a-i fi parteneră de joacă Mariei, o tânără pe nume Dianora Dori, care va fi renumită Leonora. Această tânără fată, cu câțiva ani mai mare decât Maria, a câștigat în curând o mare influență asupra prințesei, până la punctul în care aceasta nu lua decizii fără să vorbească mai întâi cu Leonora.

Marele Duce Francesco I și Bianca Cappello au murit pe 19, respectiv pe 20 octombrie 1587 la Villa Medici din Poggio a Caiano, posibil otrăviți, deși unii istorici cred că au murit de malarie. Devenită orfană, Maria de’ Medici era considerată cea mai bogată moștenitoare din Europa la acel moment.

Unchiul ei, Ferdinando I de’ Medici, a devenit noul Mare Duce de Toscana și s-a căsătorit cu Christina de Lorena, nepoata celebrei Caterina de’ Medici, regina Franței, în 1589. Noul Mare Duce i-a oferit nepoatei sale orfane o educație bună, Maria era interesată de știință, îi plăceau matematica, filozofia, astronomia și artele. De asemenea, era pasionată de bijuterii și pietre prețioase și a fost apropiată de artiștii din Florența, fiind instruită în desen de Jacopo Ligozzi.

Averea familiei Medici a atras mulți pretendenți, în special fratele mai mic al mătușii sale Marea Ducesă Christina, François, Conte de Vaudémont și moștenitor al Ducatului de Lorena s-a arătat interesat de un mariaj cu frumoasa prințesă. Dar în curând, un pretendent mai prestigios s-a prezentat la curtea ducală: regele Henric al IV-lea al Franței.

Căsătoria lui Henric al IV-lea cu Maria de Medici a reprezentat, mai presus de orice, pentru regele Franței, o soluție la preocupările dinastice și financiare. Se spunea că regele francez îi datora tatălui miresei, Francesco de’ Medici, Mare Duce de Toscana, care ajutase la susținerea efortului său de război, suma de 1.174.000 de ecus și acesta era singurul mijloc pe care Henric îl putea găsi pentru a-și plăti datoria. În plus, familia Medici, creditori bancari ai regilor Franței, a promis o zestre de 2 milioane de livre, inclusiv 1 milion plătite în numerar pentru a anula datoria contractată de Franța cu banca Medici, ceea ce i-a adus viitoarei regine porecla de „marele bancher”. Mai mult, Maria de’ Medici era nepoata împăratului Ferdinand I, mariajul asigurând și consolidând astfel o descendență regală legitimă pentru Casa de Bourbon, a cărei legitimitate fusese pusă sub semnul întrebării în precedentul război de succesiune francez de către Liga Catolică și Spania Habsburgică.

După ce a obținut anularea căsătoriei sale cu Margareta de Valois în decembrie 1599, Henric al IV-lea a început oficial negocierile pentru noua sa căsătorie cu Maria de’ Medici. Contractul de căsătorie a fost semnat la Paris în martie 1600 și au fost organizate ceremonii oficiale în Toscana și Franța din octombrie până în decembrie același an. Căsătoria prin procură a avut loc la Catedrala Santa Maria del Fiore pe 5 octombrie 1600, suveranul francez fiind reprezentat de Ducele de Bellegarde, iar la festivități au participat 4 000 de invitați.

Maria a părăsit Florența plecând la Livorno pe 23 octombrie, fiind însoțită de 2.000 de oameni, iar apoi a pornit spre Marsilia, unde a ajuns pe 3 noiembrie. Antoinette de Pons, Marchiza de Guercheville și primă doamnă de onoare a noii regine, a fost responsabilă pentru primirea ei la Marsilia. După debarcare, Marie și-a continuat călătoria, ajungând la Lyon pe 3 decembrie și în cele din urmă l-a întâlnit pe Henric al IV-lea pe 9 decembrie petrecându-și noaptea nunții împreună.

Prințesa a rămas repede însărcinată și a dat naștere primului ei copil, un fiu, pe 27 septembrie 1601 la Palatul Fontainebleau. Băiatul, pe nume Ludovic, a devenit moștenitorul tronului și Delfin al Franței, și apoi Maria a mai născut cinci copii, trei fiice și încă doi fii, între 1602 și 1609.

Deși căsătoria a fost considerată un succes pentru că cei doi au avut mulți moștenitori, ea nu a fost una fericită. Maria era foarte geloasă și a refuzat să accepte numeroasele infidelități ale soțului ei. Tânăra s-a certat mai ales cu metresa oficială a soțului ei, Catherine de Balzac d’Entragues, căreia Henric al IV-lea îi promisese că se vor căsători după moartea fostei sale maîtresse-en-titre, Gabrielle d’Estrées.

Deși regele și-ar fi putut alunga cu ușurință amanta, sprijinindu-și soția, el nu a făcut-o acest lucru niciodată. Alte motive de dispută au fost cele financiare pentru că, în ciuda zestrei enorme pe care a adus-o în căsătorie, soțul ei i-a refuzat adesea banii necesari pentru a plăti cheltuielile pe care intenționa să le facă. În plus, Maria a fost dornică să fie încoronată oficial regină, dar Henric al IV-lea a amânat ceremonia din motive politice, iar ea a trebuit să aștepte până pe 13 mai 1610 pentru a fi încoronată. Ironia a făcut ca a doua zi, pe 14 mai, Henric al IV-lea să fie asasinat de François Ravaillac, ceea ce a ridicat imediat suspiciuni de conspirație.

La câteva ore după asasinarea lui Henric al IV-lea, Maria a fost confirmată ca regentă de către Parlamentul de la Paris în numele fiului ei și al noului rege, Ludovic al XIII-lea, în vârstă de opt ani. Regina a alungat-o imediat de la curte pe amanta soțului său decedat, Catherine de Balzac d’Entragues și la început a păstrat cei mai apropiați consilieri ai lui Henric al IV-lea în poziții cheie ale curții, luându-și titlul de guvernantă a Bastiliei.

Încă de la început, regina a fost suspectată la curtea Franței pentru că nu a stăpânit niciodată cu adevărat franceza și, în plus, pentru că era puternic influențată de prietenele și confidentele ei italiene, inclusiv de sora ei adoptivă, Leonora „Galigai” Dori, și de soțul acesteia.

Regina a menținut politica de toleranță religioasă a răposatului ei soț, iar unul dintre primele sale acte a fost reconfirmarea Edictului lui Henric al IV-lea de La Nantes, care impunea toleranță religioasă față de protestanții din Franța, afirmând în același timp supremația Bisericii Romano-Catolice.

Pentru a-și consolida și mai mult autoritatea de regentă, Maria a decis să impună protocolul strict de la curtea Spaniei, a abandonat politica tradițională franceză anti-habsburgică și a format o alianță cu Spania habsburgică care a culminat în 1615 cu dubla căsătorie a fiicei sale, Elisabeta, și a fiului ei, Ludovic al XIII-lea, cu cei doi copii ai regelui Filip al III-lea al Spaniei , Filip, Prinț de Asturia și, respectiv, Ana de Austria.

Politica regentei a provocat însă nemulțumiri. Pe de o parte, protestanții erau îngrijorați de apropierea Mariei de Spania, iar nobilimea franceză avea și ea motive de supărare, considerând că regina îi favorizează pe prietenii ei italieni despre care spuneau că se îmbogățesc pe cheltuiala Franței. Profitând de slăbiciunea regenței, aceștia s-au răzvrătit împotriva reginei, fiind influențați de Henric al II-lea, Prințul de Condé.

În 1616, cerințele Prințului de Condé au devenit atât de importante încât Maria l-a arestat pe 1 septembrie și l-a închis la Bastilia, dar ducele de Nevers a preluat conducerea nobilimii în revolta împotriva reginei.

În ciuda faptului că devenise major de mai bine de doi ani, Ludovic al XIII-lea avea o influență mică, dar în cele din urmă și-a afirmat autoritatea și, simțindu-se umilit de comportamentul mamei sale care a monopolizase puterea, regele a organizat o lovitură de stat (numită și Coup de majesté) pe 24 aprilie 1617, Concino Concini, cel mai puternic sfătuitor al mamei sale a fost asasinat, iar Maria de’ Medici a fost exilată la Castelul Blois.

În noaptea de 21 spre 22 februarie 1619, regina mamă, în vârstă de 43 de ani, a evadat din închisoarea sa din Blois cu o scară de frânghie, escaladând un zid de 40 m și s-a refugiat în Château d’Angoulême, apoi a provocat o revoltă împotriva fiului ei, regele, așa-numitul „război al mamei și fiului”.

Un prim tratat, Tratatul de la Angoulême, negociat de Richelieu, a calmat conflictul, dar regina-mamă nu a fost mulțumită. Ea a relansat războiul adunându-i pe marii nobili ai Regatului în sprijinul cauzei ei („al doilea război al mamei și fiului”), însă coaliția a fost rapid învinsă în bătălia de la Ponts-de-Cé de Ludovic al XIII-lea, care, în cele din urmă, și-a iertat mama.

Conștient de faptul că nu putea evita conflictele atâta timp cât mama sa rămânea în exil, regele a acceptat întoarcerea ei la curte. Maria de Medici a revenit la Paris, unde a lucrat la construcția Palatului Luxemburg și și-a făcut treptat revenirea politică. Richelieu a jucat un rol important în reconcilierea ei cu regele, el fiind cel care a reușit chiar să o aducă pe regina mamă în Consiliul Regal.

Încă din momentul căsătoriei sale cu Henric al IV-lea, regina a practicat un patronaj artistic ambițios și a luat sub protecția ei mai mulți pictori, sculptori și savanți. Pentru apartamentele sale de la Palatul Fontainebleau, pictorița de origine flamandă Ambroise Dubois a fost recrutată pentru a decora dulapurile Mariei cu o serie de picturi și a realizat pentru galeria reginei o decorație pe tema Dianei și a lui Apollo, evocări mitologice ale cuplului regal. La Luvru, regina avea un apartament luxos la primul etaj, apoi s-a mutat în 1614 într-un apartament nou la parter, pe care îl decorase cu panouri și picturi de Ambroise Dubois, Jacob Bunel, Guillaume Dumée și Gabriel Honnet.

Regina s-a înconjurat, de asemenea, de pictori portretiști, cei mai renumiți fiind Charles Martin și flamandul Frans Pourbus cel Tânăr.

În timpul și după regență, Marie de Médicis a jucat un rol major în dezvoltarea vieții artistice pariziene, concentrându-se pe construcția și mobilarea Palatului Luxemburg, pe care l-a numit „Palais Médicis”, a încercat să atragă mai mulți artiști de mare anvergură la Paris printre care pictorul Orazio Gentileschi, care a stat în Franța timp de doi ani și pictorul flamand Peter Paul Rubens, care a fost însărcinat să creeze o serie de 21 de piese care să-i glorifice viața și domnia.

Maria de’ Medici a continuat să participe la Consiliul Regal urmând sfaturile cardinalului Richelieu, pe care l-a impus regelui ca ministru, dar, de-a lungul anilor, ea nu a observat puterea crescândă a protejatului ei. Când și-a dat seama, s-a despărțit de Richelieu și a încercat să-l elimine, dar acesta a rămas ministru principal, iar Regina Mamă a fost constrânsă să se împace cu el.

Maria a decis în cele din urmă să se retragă de la curte. Fiul său, regele Ludovic al XIII-lea, considerând-o prea intrigantă, a încurajat-o să se retragă în Château de Compiègne care era, de fapt, o închisoare, dar de aici regina a fugit pe 19 iulie 1631 plecând la Bruxelles, unde intenționa pună la cale un nou complot împotriva fiului ei. De fapt, această evadare a fost doar o capcană politică organizată de fiul ei, care a retras regimentele care păzeau Château de Compiègne, iar fugara Maria a fost astfel privată de statutul ei de regină-mamă a Franței și, prin urmare, de pensia sa generoasă.

Capelanul ei, Mathieu de Morgues, care i-a rămas credincios în exil, a scris pamflete împotriva lui Richelieu care au circulat clandestin în Franța. În ultimii săi ani, Regina-Mamă a călătorit pe la multe curți europene, în Țările de Jos spaniole, în Anglia, unde a stat la curtea fiicei sale, Regina Henrietta Maria timp de trei ani, și de unde a plecat în Germania, unde, împreună cu fiicele și ginerii ei, a încercat din nou să formeze o „ligă de ginere” împotriva Franței. Maria de Medici a călătorit ulterior la Köln, unde s-a refugiat într-o casă împrumutată de prietenul ei Pierre-Paul Rubens, pentru că situația ei financiară devenise foarte proastă. Aici s-a îmbolnăvit în iunie 1642 și a murit de pleurezie pe 3 iulie 1642, la vârsta de 69 de ani, cu câteva luni înainte de moartea lui Richelieu. Trupul ei a fost adus la Bazilica Sf. Denis și înmormântat fără prea multe ceremonii pe 8 martie 1643, iar inima ei a fost trimisă la La Flèche, respecrându-se dorința soțului ei, Henric al IV-lea, care dorea ca inimile lor să fie reunite după moarte. Fiul ei, Ludovic al XIII-lea, a murit pe 14 mai, la mai puțin de un an după dispariția intrigantei sale mame, la doar 41 de ani.

@@@

 26 aprilie 1828 - Începe Războiul ruso-turc care se va încheia in 1829 cu Pacea de la Adrianopol.

La 26 aprilie 1828, stil nou (14 aprilie 1828, stil vechi) începe Războiul ruso-turc de la 1828-1829. Cauzele războiului sunt legate de situaţia creată în sud-estul Europei odată cu declanşarea luptei de eliberare naţională a grecilor. În primăvara 1825, revoluţia greacă, este reprimată sîngeros prin intervenţia paşei de Egipt, Ali Paşa, eveniment care determină la 1827, Rusia, Franţa şi Anglia să atace şi distrugă flota turco-egipteană în cadrul bătăliei de la Navarin. Intervenţia militară a Rusiei, va încălca Convenţia de la Akkerman, turcii rupînd relaţiile diplomaice cu Rusia. Ruperea relaţiilor diplomatice va servi pentru Rusia pretext al începerii Războiului ruso-turc de la 1828-1829.

În cadrul războiului ruso-turc 1828-1829, trupele Rusiei ţariste trec Prutul şi în cîteva zile ocupă Moldova şi Valahia. În locul domnilor celor două principate, care se retrăseseră, se instituie o administraţie militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit preşedinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei şi Valahiei). Rusia va repurta victorie după victorie, în sprijinul ei venind şi trupe de voluntari români conduse de I. Solomon şi Gh. Magheru, voluntari bulgari, sîrbi, greci, etc. Pacea de la Adrianopol din 14 septembrie 1829, stil nou (2 septembrie 1829, stil vechi), pune capăt războiului. Turcia este nevoită să ceară pace, înainte de a fi pe deplin distrusă.

În urma războiului, principatul Valahia îşi restituie vechile cetăţi din stînga Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila), ambele principate româneşti îşi recapătă autonimia administrativă şi domniile pămîntene, libertatea comerţului pentru toate produsele sale (desfiinţarea monopolului turcesc la comerţ), scutirea de obligaţii pentru aprovizionarea cu produse a Constantinopolului şi cetăţilor de la Dunăre, limitarea obligaţiilor la plata tributului, dreptul de a înfiinţa armată pentru ordinea internă (miliţia) precum şi înfiinţarea cordoanelor sanitare la hotar. Administraţia rusă urma să dureze în principatele româneşti pînă la plata totală de către Turcia a uriaşelor despăgubiri de război în valoare de 11 500 000 ducaţi.