$$$

 Acum 140 de ani a fost recunoscută 

AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

- PARTEA I -

25 aprilie - Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a emis „Tomosul” prin care era recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (1885).

Pe 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea, respectând uzanţele de drept, a trimis patriarhiilor răsăritene şi celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale câte o enciclică prin care anunţa recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. "Enciclica Patriarhiei Ecumenice către Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, către Arhiepiscopul Ciprului, Sinoadele Rusiei, Greciei şi al Serbiei şi către Arhiepiscopia Carloviţului" anunţa pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori că, în urma solicitării recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române trimisă de mitropolitul primat Calinic Miclescu, "primind cu dragoste frăţească această cerere, ca una care este raţională, dreaptă şi conformă cu legile eclesiastice, am hotărât să recunoaştem pe prea Sfânta Biserică a României autocefală şi de sine administrată în toate şi la toate, iar pe Sfântul Ei Sinod să-l proclamăm iubit frate în Hristos". Fiecare Biserică a primit câte un exemplar al Tomosului de recunoaştere a autocefaliei româneşti, înalţii prelaţi fiind îndemnaţi "frăţeşte" să recunoască "pe prea Sfânta Biserică a României ca autocefală şi de sine administrată în toate".

Dobândirea autocefaliei a fost pasul necesar și hotărâtor pentru înființarea Patriarhiei Române, în anul 1925, încununându-se astfel o lucrare bisericească de veacuri care a înălțat Ortodoxia românească nu numai pe plan intern, ci în egală măsură și pe plan extern.

Mișcarea pentru recunoașterea autocefaliei a pornit îndată după înfăptuirea Unirii Principatelor Române (1859)

și unificarea politico-administrativă (1862), care a făcut necesară și organizarea Bisericii naționale, corespunzător cu noua situație politică a României moderne. Aceasta a fost susținută cu multă stăruință de mitropoliții Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) și Calinic al Moldovei (1865-1875) și acceptată de domnitorul Al. I. Cuza (1859-1866) și de alți oameni de frunte ai politicii românești din acea vreme.

În primele zile ale anului 1864 a fost dat publicității un proiect de lege elaborat de guvern, privind unirea și reorganizarea Bisericii Ortodoxe din România, care prevedea că „Biserica Română e independentă de oricare Biserică; ea va fi administrată de chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliți și de mai mulți episcopi ș...ț. Biserica României poate și în viitor a se consulta în privința dogmelor cu Biserica Ecumenică din Constantinopol, însă când sinodul țării va găsi de cuviință”

Pe 3 decembrie 1864, s-a promulgat, „Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, care prevedea în primul articol că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce privește organizarea și disciplina”. Era cel dintâi pas spre autocefalie. Pentru prima dată în istoria țărilor române un text de lege prevedea în mod oficial independența Bisericii Ortodoxe Române.

Acum 140 de ani a fost recunoscută 

AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

- PARTEA II -

La 25 martie 1882, în Joia Mare a Sfintelor Paști, membrii Sfântului Sinod sfințesc, pentru prima dată, Sfântul și Marele Mir în Catedrala Mitropolitană din București, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice. Aceasta este dovada că obținerea autocefaliei devenise o problemă doar de ordin formal. Acțiunea a atras un protest scris, foarte dur, din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea.

La 30 martie 1884, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea s-a retras din scaun, în locul său fiind ales Ioachim al IV-lea, care a păstorit între 1 octombrie 1884 şi 14 noiembrie 1886. În Cancelaria patriarhală de la Constantinopol, relaţiile cu Biserica românească erau mai puţin tensionate şi decurgeau firesc spre recunoaşterea autocefaliei. Biserica Ortodoxă Română, cu sprijinul Guvernului României, a continuat activitatea diplomatică printr-un schimb de scrisori cu Patriarhia Ecumenică, desfăşurat la începutul anului 1885.

Recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol avea să vină peste trei ani.

Ședința de primăvară din anul 1885 a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române a fost deschisă cu mesajul regelui Carol I, prin care suveranul țării cataloga recunoașterea autocefaliei Bisericii drept „un fapt de mare însemnătate”: „Sunt fericit a anunța Prea Sfințiilor Voastre, că autocefalia seculară a Bisericii ortodoxe române a căpătat binecuvântarea Sanctității Sale Patriarhului Ecumenic, și că astfel poziția Bisericii române, egal îndreptățită cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, surorile ei de aceeași credință și de același rit, se află bine definită”.

S-au întocmit cu acel prilej trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. 

Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice

Suveranul țării recunoștea rolul Bisericii Ortodoxe în statul pe care îl conducea: „Biserica, din a cărei apărare în secolele trecute Românii își fac gloria lor, a fost totdeauna nedeslipită de destinele țării. Pătruns de acest adevăr istoric și cunoscând credința nestrămutată a poporului în religia lui strămoșească, din cea întâi zi și în tot timpul Domniei Mele am avut dinaintea ochilor Mei un țel constant, mărirea și întărirea Bisericii române, pentru ca ea să rămână acea mare instituție națională de Stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini”. 

Prin aceasta, asigura Bisericii sprijinul necondiționat al statului: „Țara întreagă își are ochii țintiți asupra acestei sfinte adunări. Cunosc simțămintele religioase și patriotice, de care este însuflețit Sfântul Sinod, și de aceea guvernul Meu îl va sprijini în toate măsurile, ce va lua în înțelegere cu dânsul și care duc la împlinirea scopului, ce urmărim cu toții – întărirea și mărirea Bisericii și a patriei.”

Acestea fiind spuse, „eu declar deschisă sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe române”. „Dat în Castelul Peleș în 1 Mai, anul 1885”, semnează regele Carol IAUTOCEFALIA

- II -

La 25 martie 1882, în Joia Mare a Sfintelor Paști, membrii Sfântului Sinod sfințesc, pentru prima dată, Sfântul și Marele Mir în Catedrala Mitropolitană din București, fără a mai cere permisiunea Patriarhiei Ecumenice. Aceasta este dovada că obținerea autocefaliei devenise o problemă doar de ordin formal. Acțiunea a atras un protest scris, foarte dur, din partea Patriarhului Ecumenic Ioachim al III-lea.

La 30 martie 1884, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea s-a retras din scaun, în locul său fiind ales Ioachim al IV-lea, care a păstorit între 1 octombrie 1884 şi 14 noiembrie 1886. În Cancelaria patriarhală de la Constantinopol, relaţiile cu Biserica românească erau mai puţin tensionate şi decurgeau firesc spre recunoaşterea autocefaliei. Biserica Ortodoxă Română, cu sprijinul Guvernului României, a continuat activitatea diplomatică printr-un schimb de scrisori cu Patriarhia Ecumenică, desfăşurat la începutul anului 1885.

Recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol avea să vină peste trei ani.

Ședința de primăvară din anul 1885 a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române a fost deschisă cu mesajul regelui Carol I, prin care suveranul țării cataloga recunoașterea autocefaliei Bisericii drept „un fapt de mare însemnătate”: „Sunt fericit a anunța Prea Sfințiilor Voastre, că autocefalia seculară a Bisericii ortodoxe române a căpătat binecuvântarea Sanctității Sale Patriarhului Ecumenic, și că astfel poziția Bisericii române, egal îndreptățită cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale, surorile ei de aceeași credință și de același rit, se află bine definită”.

S-au întocmit cu acel prilej trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. 

Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice

Suveranul țării recunoștea rolul Bisericii Ortodoxe în statul pe care îl conducea: „Biserica, din a cărei apărare în secolele trecute Românii își fac gloria lor, a fost totdeauna nedeslipită de destinele țării. Pătruns de acest adevăr istoric și cunoscând credința nestrămutată a poporului în religia lui strămoșească, din cea întâi zi și în tot timpul Domniei Mele am avut dinaintea ochilor Mei un țel constant, mărirea și întărirea Bisericii române, pentru ca ea să rămână acea mare instituție națională de Stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini”. 

Prin aceasta, asigura Bisericii sprijinul necondiționat al statului: „Țara întreagă își are ochii țintiți asupra acestei sfinte adunări. Cunosc simțămintele religioase și patriotice, de care este însuflețit Sfântul Sinod, și de aceea guvernul Meu îl va sprijini în toate măsurile, ce va lua în înțelegere cu dânsul și care duc la împlinirea scopului, ce urmărim cu toții – întărirea și mărirea Bisericii și a patriei.”

Acestea fiind spuse, „eu declar deschisă sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe române”. „Dat în Castelul Peleș în 1 Mai, anul 1885”, semnează regele Carol I

$$3

 Saptamana Luminata

Adrian Cocosi 

Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti "luminati" si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului.

Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altar ramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.

Preotul adreseaza chemarea "Veniti sa primiti lumina!" tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: "Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant". Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu "harti". Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem "dezlegare la peste".

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.

Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: "Ingerul a strigat …", iar credinciosii se saluta cu cuvintele: "Hristos a inviat!” si raspund: "Adevarat a inviat!"

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul "Hristos a inviat din morti." (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

$$$

 IZVORUL TĂMĂDUIRII

 În fiecare an, în prima vineri după Paşti, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Izvorul Tămăduirilor. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului. Potrivit tradiţiei, Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlneşte un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon a căutat în apropiere un izvor, dar nu a găsit. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: 

„Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apa tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”. Leon a făcut ascultare şi astfel, a găsit un izvor din care a dat orbului să bea. I-a spălat faţa cu această apă, iar orbul a început să vadă. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. 

Mai târziu, împăratul Iustinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor. Ca semn de mulţumire a construit o biserică şi mai mare. Această biserică a fost distrusă de turci în anul 1453. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe. Credincioşii care merg la vechea cetate a Constantinopolului, se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există până astăzi izvorul cu apa tămăduitoare din trecut. Creştinii ortodocşi vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfinţire a apei, cunoscută şi sub numele de Agheasma Mică. Rugăciunea de sfinţire a apei mici ne vorbeşte despre rostul ei ascetic în viaţa noastră: „Şi, prin gustarea şi stropirea cu apa aceasta, trimite-ne nouă binecuvântarea Ta, care spală întinăciunea patimilor. Aşa ne rugăm, cercetează neputinţa noastră, Bunule, şi tămăduieşte cu mila Ta bolile noastre cele sufleteşti și trupeşti”. Prin apa sfinţită primim harul lui Dumnezeu. Materia poate fi umplută de har, fiinţa umană se poate umple de har şi a fi plin de har înseamnă a fi om deplin. Născătoarea de Dumnezeu e cea plină de har, de harul Fiului ei şi de toată virtutea şi frumuseţea ascetică şi mistică. Iar noi suntem chemaţi spre aceeaşi frumuseţe dumnezeiască spre a deveni făclii pline de lumina Sa, locaşuri ale Stăpânului, fii ai lui Dumnezeu după har, pentru că astfel arătăm că am înviat cu Hristos şi ne-am umplut de slava Sa. De aceea avem apa această sfinţită astăzi, care tămăduieşte sufletul şi trupul tot ca semn al realităţii Învierii Lui şi al statutului Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. Şi cu aceeaşi evlavie, închinându-ne Celui înviat din morţi şi Prea Sfintei Maicii Sale, să luăm şi să gustăm această apă dumnezeiască, pentru ca să ne umplem de lumina Sa în mintea, în inima şi în trupul nostru, căci e plină de harul Lui. 

Amin

(Text preluat/ IZVORUL TĂMĂDUIRII)

_$$$

 VA MAI AMINTIȚI BRAGA...?

BRAGA era la mare cautare in zonele din sud ale tarii unde simigeriile se intreceau in arta de a pofti bucurestenul sa ude covrigii sau dulciurile, cu braga. Ce era braga? Simplu, ieftin si traditional: O fiertura de mei macinat (de porumb ori de secara) usor tulbure si de consistenta unui nectar dulce acrisor cu o firava urma de alcool....

      -Care va sa zica, ieftin ca...braga - cu cinci parale te pricopseai cu o cana de braga si dulciuri asortate- si la moda, pe cartea ei de vizita mai scria: bautura racoritoare cu gust acrisor si miros specific, o varinata de consum agreabil pentru un buzunar mai stramt, buna de pacalit saracia....

      -Eficient antidot contra caniculei, licoarea era un produs perisabil, care trebuie tinut obligatoriu la gheata pentru ca nu rezista mai mult de 48 de ore. De aceea se pastra in butoaie din lemn, umplute cu gheata, care aveau inauntru bidoane din aluminiu cu canea.

      -Cine era bragagiu si cum vindea "Braaaggga reeeeceeee"? Vanzatorii de braga dar si de zaharicale orientale erau turci, albanezi, aromani, bulgari si armeni care purtau intr-o mana tava dulce si in cealalta mana o donita cu braga racita in care rostogoleau un bulgare de gheata.

        -Totusi, umbla vorba ca braga are o istorie respectabila si a fost preparata de traci, deci nu are numai radacini orientale. Femeile trace faceau turte de mei, muraturi, fierturi din felurite radacini si verdeturi si sunt inventatoarele mai multor produse fermentate printre care si borsul si … BRAGA!

     -Fabricarea bragii a fost preluata cu traditie si reteta de fabricute socialiste dar si de urmasii celor cu salvari si fes. Asa ca in CONSTANȚA a existat pana nu demult o fabrica de braga, care a capitulat insa sub asediul sucurilor la plic, ROCOLA, CICO si mai nou a sake-urilor in arome si culori.

      -Piata bragii nu a murit de tot nici la DROBETA-TURNU SEVERIN unde trei familii de turci tin la reteta fara cusur pentru ca braga "botezata" nu e foarte igienica, aranjeaza sau deranjeaza stomacul. La formula traditionala de faina de mei, porumb sau secara, se mai adauga cateva ingrediente, "sarea si piperul" bauturii dar acestea sunt secretele care ajuta la pastrarea gustului sau inconfundabil.

        -In BUCUREȘTI in parcul CISMIGIU, la porumbei era un chiosc unde se vindea, cu un sfert de veac in urma, sirop, sifon si braga.

        -De ce a disparut de fapt braga? Sa o punem pe seama noilor moravuri care dicteaza un gust mai parizian, mai subtire, adica fara ingeniozitati locale? Nu avem raspunsuri ci doar cateva intrebari savuroase decupate tot de aici: "In ROMÂNIA postrevolutionara a disparut materia prima pentru braga. E ca si cum am afla ca nu mai exista materie prima pentru bors. Ca a disparut zerul, otetul si rachiul. Ca nu mai avem ceapa".

Foto Bragagiu turc 1880 tx. preluat

$$$

 MANIPULARE PRIN MANUALELE DE ISTORIE : PERVERTESC GENERATII SI SUBMINEAZA SECURITATEA NATIONALA

“ Companieeeee....contraatac la baioneta..dupa mine, inainteeee, ..Uraaaaa !” si capitanul, comandantul companiei a VI-a din Batalionul 1 al Scolii de subofiteri de rezerva Radna, sare primul din transee. In clipa urmatoare si ceilalti elevi militari ai companiei, toti intre 18 si 19 ani, in strigate de "uraaa" isi urmeaza capitanul. Rand pe rand si celelalte companii , apoi tot Batalionul 1, se angajeaza in lupta corp la corp cu armata maghiara. Inclestarea a fost scurta, dar extrem de violenta si sangeroasa angajand ulterior si Batalionul 2. Un sfert de ora mai tarziu lupta la baioneta a companiei a VI-a s-a terminat, ungurii respinsi fugeau mancand pamantul nu numai din fata companie a VI-a, ci de pe toata linia frontului. Era al doilea atac unguresc in acea zi, respins prin contratac la baioneta de elevii Scolii militare. Desi ungurii in fuga lor nu iesisera inca din raza de bataie a pustilor elevilor militari, nimeni nu mai avea timp de ei. Prima grija a elevilor militari era sa vada care din ei mai traiesc si sa acorde ajutor ranitilor. In fata transeei, plina cu morti si raniti, atat romani cat si unguri, este gasit mort si comandantul companiei a VI-a. A fost gasit cu mainile inclestate pe gatul unui capitan ungur, mort si el. Cativa elevi militari aflati si ei in lupta corp la corp nu departe de capitan au spus dupa lupta ce a vazut fiecare ce s-a intamplat cu el : cand a sarit afara din transee capitanul avea pistolul in mana, a tras toate gloantele in directia primilor unguri care i-au iesit in cale impuscand un subocotenent si doi soldati unguri. A aruncat apoi pistolul, a scos pumnalul si s-a angajat in lupta cu un soldat ungur care voia sa-l loveasca cu patul pustii si pe care l-a ucis. Atunci a sarit pe el un capitan ungur. S-au incaierat, erau jos , se rostogoleau unul peste altul, cand, la un moment dat, grenade au explodat chiar langa ei. Schijele l-au lovit in spate cand era deasupra ungurului...

Nu am spus numele capitanului pana acum. Priviti-i fotografia, putin probabil sa il cunosteti, pentru ca nu ati auzit de el la ora de istorie. Este capitanul Ioan Fatu , mort in septembrie 1944, la Paulis, judetul Arad, in lupta corp la corp, aparand pamantul romanesc. Regimul comunist , desi se mandrea cu eroii poporului roman, pentru a menaja sensibilitatile conationalilor unguri a considerat ca-i prea devreme sa-l treaca pe eroul omorator de unguri in manualul de istorie, cat timp inca traia generatia implicata in conflict. Denumirea de “hortysti” s-a impus mult dupa razboi si s-a creat din considerente politice, spre a se face o diferentiere intre unguri (aia buni erau unguri, aia rai erau hortysti ) numai ca romanii transilvaneni care au stat 1000 de ani sub unguri nu puteau fi pacaliti, asa ca regimul comunist l-a sarit pur si simplu din manualul de istorie pe capitanul Ioan Fatu ,i-ar lupta de la Paulis intre armata romana si cea ungara a fost prezentata ca o lupta a armatei romane contra fascistilor, la modul general. Pentru regimurile postcomuniste lucrurile au fost si mai simple, aceste regimuri nefiind romanesti, evident ca nu le interesa cazul, ba chiar le deranja, ca ar fi intretinut patriotismul si nationalismul, pe care il voiau disparut.. Asa ca nimeni nu prea a auzit de capitanul Ioan Fatu.. Eu insa stiam de el inainte a auzi de Fat-Frumos ori de Praslea cel voinic. Intamplarea a facut nu numai ca satul in care m-am nascut si copilarit sa fie la doar 5 Km de Paulis, dar tatal meu, subofiter de infanterie in 1944, sa fi prins toate cele 5 atacuri unguresti de la Paulis, doua respinse prin lupta corp la corp, si sa-l fi cunoscut bine pe capitanul Ioan Fatu. Toate povestile copilariei mele pe care le auzeam de la tata, mai ales cand era baut, erau numai despre razboi, iar pe eroii acestor povesti ii chema Ioan Fatu, Casota Grigore, Morean Ioan, Serb Nicolae si multi, multi altii (asta m-a dus ulterior spre cariera militara) dar, ciudat, la final eroii..mureau. Una din povestile despre Ioan Fatu, pe care am inteles-o doar cand am mai crescut , iar si mai bine cand ajunsesem judecator, era aceea a duelului in care a fost implicat in 1937, cand era locotenent.. A fost ultimul roman participant la un duel adevarat, unul din ala asa cum vedeti azi in filme: participantii aleg armele, se saluta, se intorc cu spatele, fac 12 pasi, se intorc, ochesc si trag. Duelul sub aspect juridic era interzis inca de la primele legislatii penale moderne romanesti. Codul din 1866 il permitea doar pentru o situatie, apararea onoarei in materie de familie. Codul penal din 1936 l-a interzis insa cu desavarsire , incriminarea penala fiind foarte bine reglementata, tocmai pentru ca mai erau unii carora le mergea capul la prostii. Erai condamnat la inchisoare si pentru simpla provocare ( invitare) la duel; acceptarea duelului atragea si ea inchisoarea, chiar daca duelul nu avea loc; prezenta la locul si ora stabilita pentru duel ducea si ea la puscarie; martorii chemati special pentru duel erau si ei condamnati pentru complicitate la duel... Ei, bine, in acest context, in 1937, la un bal din oras, unde tinerii ofiteri ( si afemeiati incurabili )erau intotdeauna prezenti, un comerciant se apropie de locotententul Ioan Fatu si ii spune scurt “ Pentru ofensa adusa onoarei sotiei mele, va provoc la duel , domnule locotenent “. Toti cei prezenti raman blocati, tot orasul stia de relatia sotiei comerciantului cu locotenentul Ioan Fatu, se pare cu exceptia sotului, care o credea pura si victima a unei calomni..Toti asteptau acum curiosi reactia locotenentului Fatu. Sa refuze, el, ofiter,duelul la care il invita un civil era dovada de lasitate curata, sa accepte duelul insemna distrugera carierei militare, pentru ca pana si acceptare in sine era de natura penala si atragea puscaria.

- Accept, raspunde scurt locotenentul Ioan Fatu. Unde si cand ?

-In spatele cladirii si acum. Am pregatit eu totul, trebuie doar sa va alegeti pistolul si sa vi-l incarcati cu 3 cartuse

-Sa mergem atunci !

Cei doi coboara in spatele cladirii. Din interiorul cladiri zeci de barbati si femei, adunati la geamuri priveau cu ohii mari. Toti credeau ca este un teatru, ca nu se va ajunge la duel, ca se braveaza, ca unuia – comerciantului, cu singuranta- ii va ceda nervii inainte. Comerciantul deschide cutia cu 2 pistoale si 6 cartuse. Locotenentul Fatu isi ia un pistol, cele 3 cartuse si se retrage pentru incarcare. Dupa 10 secunde cei doi cu pistoalele in mana sunt fata in fata. Se saluta printr-o inclinarea scurta a capului, fac stanga imprejur si fiecare numara cu voce tare pasii care ii face. 12 , se aude vocea comerciantului. Cei doi se intorc si se ochesc.Primul foc in trage comerciantul si ..rateaza, trage rapid al doilea cartus si glontul il loveste in partea stanga a abdomenului pe locotenentul Ioan Fatu, care se clatina. Comerciantul trage si al treilea foc si rateaza. Locotentul cade intre timp jos. In cadere mana stanga i se desface, din ea cad 3 cartuse. Nu si-a incarcat pistolul..Locotentul este dus la spital, operat si scapa cu viata. Este insa dat afara din armata si trimis in judecata pentru duel. Deoarece nu a depus plangere impotriva comercianului , acesta din urma scapa de condamnare pentru vatamare corporala si ia doar doi ani inlocuiti ulterior cu amenda penala pentru duel. Cum locotenentul Ioan Fatu nu a tras, ia doar amenda penala. La cererea mai multor ofiteri, regele revoca masura indepartatii din armata si este reprimit. Este trimis ca si comandanat de compania la o Scoala militara.Tata l-a intrebat odata “ De ce nu ati tras si dvs. domnule capitan,daca tot ati acceptat duelul ? ”, iar raspunsul lui a fost “ Un civil care intelege sa-si apere asa onoarea sotiei, inseamna mai mult pentru mine decat un general . Niciodata nu voi mai avea o relatie cu o femeie maritata.” Nu as fi pus aceasta postare, daca azi nu as fi avut o surpriza urata. Cautam o carte anume intr-o librarie si pana sa o gaseasca vanzatoarea ochii imi zboara pe un raft cu manuale. Vad printre ele manualele de istorie de clasa X, XI si a XII-a. Zic “ hai sa vad ce mai invata astia la istorie despre Romania in al doilea razboi mondial. Spun ,oare, ceva sau nu despre lupta de la Paulis ? Iau manualul de clasa XII-a si surpriza: nu avea ..al doilea razboi mondial. Intorc manualul pe toate partile, il scutur bine..Nimic. Pe acolo pe unde trebuia sa fie al doilea razboi mondial era o lectie ciudata “ Redefinirea rolului statului de la primul razboi mondial la planul Shuman. Situatia Romaniei” Hm ! Manualul ma depasea. Vad scris coordonator.. istoric dr. Zoe Petre. M-am linistit, ca stiam stia ce-i poate pielea rromulanei. Iau la rasfoit acum manualul de istorie de clasa XI-a. Iar lipsea al doilea razboi mondial.. in locul lui era ceva gen horoscop politico-filosofic .Coordonator Bogdan Teodorescu. Tot istoric dr. la baza. Las manualul ca era clar ca scopul lui nu era de a te invata istorie, ci de a te face tampit. Trec la manualul de istorie de clasa X. In sfarsit! Asta avea lectia Romania in al doilea razboi mondial pe doua pagini, insa lipsea prezenta Armatei romane, deci nu a luptat nici in Est, nici in Vest si nici pentru eliberarea patriei. Se dadea insa bonus vreo 7 pagini despre Holocaust cu fragmente din “Jurnalul Anei Frank”. Cel mai tare m-a durut faptul ca pe manuale nu scria “Istoria Romaniei ( sau a romanilor)” , asa cum erau numite manualele din timpul meu, din scoala generala si liceu, ci pe acestea scria sec “ Istorie”. Plec abatut spre casa. Uite pentru ce au murit la Paulis, in 1944, capitanul Ioan Fatu si alti 200 de elevi militari, de 18-19 ani.., ca dupa 78 de ani sa nu stie nici naiba ca a exista o lupta la Paulis si o participare a Armatei romane la cel de al doilea razboi mondial. M-am enervat. Hai sa sun la minister, zic. Dupa 15 minute de lupta cu robotul renunt: imi schimb planul, dau ministerul in judecata pentru negarea sau minimalizarea rolului Romaniei in cel de al doilea razboi mondial. Ce porcarie ! Studiul istoriei patriei in scoala are rolul de a dezvolta patriotismul si mandria de a fi roman, ca sa putem rezista ca natiune in lumea asta in schimbare , altfel disparem . Se pare ca cineva exact in directia asta ne impinge, a disparitiei noastre in timp. Imi vine sa trag o flegma, dar nu pe politicienii nostri, pentru ca ei sunt oportunisti prin definitie, ci pe intelectualii nostri din Academia Romana, pentru ca ei vad, inteleg si nu fac nimic spre a opri cursul antinational in care este impinsa Romania. Mistificarea istoriei ( fie si prin omisiune) creeaza generatii de romani pentru care Romania si poporul roman sunt notiuni goale, care nu obliga la nimic. Manipularea prin predarea istoriei este un veritabil atentat la siguranata nationala. In manualul de istorie de liceu al Federatiei Ruse, printre multe alte lectii de 5-6 pagini, exista o lectie " Marele Razboi pentru Apararea Patriei" , care are.. 365 pagini.(nu intamplator) La fiecare pagina este si poza unui erou de razboi, ( vreo 40 din eroi sunt chiar ucrainieni). Daca Ioan Fatu era rus, cu singuranta ca isi avea azi fotografia pe o pagina a manualului, dar a fost sa fie roman..

$$$

 IMNUL. ROMÂNILOR DIN SECUIME. 

Nori de ploaie se adună

Dinspre Cluj spre Odorhei.

Unii vor să ne impună

Să jucăm cum cântă ei.

Minţile au luat-o razna;

Umblă zvonul deşănţat

Că-n Harghita şi Covasna

Vor să facă "stat" în Stat !

S-a udat de lacrimi pragul;

În Cristuru e prăpăd!

Imnul românesc şi steagul

Nu se-aud şi nu se văd !

Crişul, Mureşul , Târnava

Poartă jalea în aval.

Nesfârşită e gâlceava;

Nu e linişte-n Ardeal.

Munţii stau să răbufnească;

Fierbe galbenul podiş!

Vatra sfântă strămoşească

E tăiată-n curmeziş.

Se anunţă o furtună

Cu efect devastator:

Impostorii vor să pună

Pe cultură sigla lor.

Atmosfera prevesteşte

Un pericol iminent! 

Tot ce sună româneşte

Capătă un alt accent.

Graiul nostru plâns pe vetre,

Legănat de cărărui,

E lovit mereu cu pietre

Ca un pom al nimănui...

Nu lăsaţi ca vorbitorii

Altor limbi pe-acest pământ,

Să ne umble prin istorii

Şi să muşte din cuvânt!

Neamul Românesc nu piere;

Dacii încă mai trăiesc!

Scoateţi steagul la vedere

Şi-n Ţinutul Secuiesc!

De pe stâncile străbune

Decebal ne dă curaj!

Faceţi imnul să răsune

Peste Mureş, pân-la Blaj!

Nu permitem celor care

Se pretind aici stăpâni,

Să ne calce în picioare

Demnitatea de români.

$_3

 CAND AM IUBIT, AM FOST URÂT...

ION MINULESCU 

Ce-am fost candva azi nu mai sunt …

Dar ce sunt azi imi pare rau

Ca n-am putut sa fiu mereu -

Acelasi cantaret cu chip de Sfant …

Cand am urat am fost iubit,

Cand am iubit am fost urat…

Si-n viata n-am cantat decat

Romanta Celui rastignit …

Tot ce-am sperat ramas-a vis,

Si-am dobandit ce n-am visat…

Dar ce-am fost ieri am si uitat -

Un titlu de volum nescris…

Si-azi, daca sunt un chip de Sfant,

Asa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu -

Sa fiu tot altul… Si sa-l cant mereu

Pe cel ce-am fost candva, dar nu mai sunt …